HARISMA

Noţiunea de harismă poate fi întâlnită de 17 ori în Noul Testament şi în toate locurile ea subliniază caracterul de "dar" dat de Dumnezeu; astfel traducătrii Sfintei Scripturi în limba română o vor traduce pur şi simplu prin cuvântul "dar". În Septuagintă acest cuvânt nu poate fi întâlnit, cele trei referiri, invocate adesea, s-au dovedit a fi o interpolaţie târzie. În creştinismul primelor veacuri acest cuvânt este întrebuinţat mai departe de Părinţii Apostolici şi Sfinţii Părinţi cu sensul de "dar" a lui Dumnezeu având un spectru de interpretare foarte larg, însă fără a deveni un termen tehnic. În afara creştinismului el este întâlnit abia în secolul al III-lea la Alchiphron unde "harisma" desemnează "dăruirea unui dar în mod absolut gratuit, benevol". Se poate afirma că harisma în felul în care este ea înţeleasă astăzi de teologia apuseană şi în special de cea neoprotestantă este o invenţie tarzie, care îşi poate trage rădăcinile cel mai devreme din secolul al XVII-lea. Teologia răsăriteană a rămas mult mai fidelă sensului iniţial al cuvântului, însă şi în gândirea ei se poate vedea influenţa vestică. Dacă în Sfânta Scriptură iubirea, nădejdea, credinţa, preoţia, căsătoria, celibatul, puterea de a face minuni, vorbirea în limbi, profeţia etc. puteau fi socotite harisme, astăzi prin harisme cei mai mulţi vor înţelege numai "darurile extraordinare". Prin Max Weber şi Mişcarea Penticostală de la începutul secolului trecut acest cuvânt va primi noi conotaţii de care nici nu poate fi vorba în scrierile Sfântului Pavel.

Cuvântul harismă (carismă/charismă) poate fi folosit de creştinul român contemporan fără un sens religios, deoarece dicţionarele limbii române nu oferă nici o definiţie, iar atunci când o fac este incompletă şi inaccesibilă tuturor. În acelaşi timp datorită influenţei limbilor de circulaţie internaţională cuvântul harismă este receptat ca un cuvânt care are mai multă legătură cu Max Weber decât cu Sfânta Scriptură, mai mult cu creştinismul din secolul al XX-lea decât cu creştinismul de până atunci.

Noţiunea de harismă are o arie semantică foarte largă în Noul Testament, ea putând să desemneze toate darurile pe care Dumnezeu le dă celor ce cred în El, cât şi harul mântuitor. Legătura dintre cei doi termeni, harismă şi har, în gândirea Sfântului Apostol Pavel nu este deloc întâmplătoare, deoarece apostolul doreşte să sublinieze că şi harul mântuitor este şi el tot un dar (Romani 5, 15-16).

Diferenţierea care se face astăzi între cuvintele "daruri ale Duhului" şi "harisme" în teologia ortodoxă română şi nu numai, nu afectează cu nimic sensul de bază al noţiunii, ci se referă doar la un aspect pragmatic de înţelegere a harismelor. Harismele pot să fie traduse în limba română ca "daruri ale Duhului; daruri ale lui Dumnezeu" către oameni. Totuşi trebuie să avem în vedere că în Noul Testament cele două cuvinte "dar" şi "harismă" nu pot fi interschimbabile decât în unele locuri:

• la forma de singular cuvântul "dar" se poate referi la Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2, 38; 10, 45; 11, 17), sau la "darul lui Dumenzeu" (Faptele Apostolilor 8, 20) (interschimbabil), sau darul care se aducea în mod normal pentru sacrificiu (Matei 5, 23-24; 8, 4; 15, 5; 23, 18-19) (sens aparte), sau în unele cazuri se poate referi la mântuire, justificare sau viaţa veşnică, sau chiar la Hristos însuşi (Romani 5, 15-17; II Corinteni 9, 15; Efeseni 2, 8; 3, 7; 4, 7; Evrei 6, 4; Iacov 1, 17);
• forma de plural "daruri", poate să desemneze atât darurile materiale date unui copil (Matei 2, 11; 7, 11; Marcu 7, 11; Luca 11, 13; Apocalipsă 11, 10), cât şi darurile care erau aduse în mod normal pentru fiecare sacrificiu (Luca 21, 1, 4; Evrei 5, 1; 8, 3-4; 9, 9; 11, 4). Darurile din Epistola către Efeseni (4, 8) unde se face referire la harisme comportă două particularităţi care sunt strâns unite între ele. În primul rând Sfântul Pavel nu foloseşte nici cuvântul harisma, dar nici pe cel de doron, ci pe cel de do,mata care are semnificaţia tot de „daruri”. Această întrebuinţare nu este intenţionată ci forţată, şi de aici este al doilea sens, deoarece acest text este un citat din Psalmul 68, 18 care este preluat pur şi simplu. Din contextul general al pericopei se poate trage concluzia că aceste daruri nu fac referire doar la darurile amintite două versete mai departe, ci la daruri în general.

Aşadar harisma este în primul rând un dar de la Dumnezeu, care prin felul în care se manifestă poate să aibă lucrări diferite. Harisma se poate referi la harul special al preoţiei (I Timotei 4, 14 şi II Timotei 1, 6). Harisma poate să fie receptată ca un dar special primit de la Dumnezeu: darul celibatului (I Corinteni 7, 7), ajutor într-o situaţie specială (II Corinteni 1, 11) , darul împărtăşit de Dumnezeu prin Apostol celor din Roma (Romani 1, 11; 11, 29), un dar special spre zidirea şi întărirea unei comunităţi (I Corinteni 12-14) şi darul dat de Dumnezeu omului (I Petru 4, 10).

Pe parcursul a două mii de ani "harismele" ca daruri duhovniceşti/daruri ale Duhului/daruri speciale, au forţat înlocuirea sensului primar de simplu "dar dat de Dumnezeu în mod gratuit, spre folosire personală sau comunitară". Ele au vrut să fie acele manifestări însoţite de anumite puteri minunate în exercitarea lor exterioară (I Corinteni 1, 7; 12, 4, 9, 28, 30, 31; Romani 12, 6). Faptul că unele daruri pot avea un caracter extraordinar a întărit concepţia că doar acele daruri sunt harisme care au ceva ieşit din comun. Astfel s-a încercat de către teologia contemporană lămurirea a ceea ce înseamnă o harismă şi care este scopul ei final. Cu toate că suntem îndemnaţi să râvnim după harisme (I Corinteni 12, 31; 14, 1), acestea sunt totuşi un dar exclusiv al Duhului (I Corinteni 12, 11) şi nu rodul propriei noastre munci. În acest context trebuie precizat că harismele fie că privesc o persoană sau o comunitate au o dimensiune comunitară, dacă aceasta este neglijată, ele nu îşi mai găsesc finalitatea pentru care au fost dăruite. Harismele nu trebuie confundate cu talentele sau înzestrările naturale, însă nici rupte total de acestea. Dumnezeu revarsă darul Său peste un om care se află pe calea desăvârşirii şi care a fost înzestrat natural cu anumite aptitudini, dar nu este exclus omul simplu, care în urma primirii harului va progresa (unii apostoli aveau aptitudini deja formate, alţii erau simpli oameni, dar toţi au progresat). Deosebirea fundamentală dintre harisme şi talente constă în faptul că primele vizează mădularele trupului lui Hristos, iar cele din urmă pot să fie folosite chiar contra Bisericii.

Harismele ca daruri ale Duhului au avut un rol decisiv în răspândirea creştinismului primar, ele fiind roade fireşti ale lucrării Duhului în cei care Îl acceptau. Ele au însoţit încă de la început activitatea misionară a apostolilor (Fapte 2; 10; 19), dar s-au manifestat şi în comunităţiile nou înfiinţate în rândul credincioşilor (Romani 12, 6-8; I Corinteni 12-14; I Petru 4, 10-11). Din cauza modului de manifestare, a presupusei întâietăţi, ontologice şi nu funcţionale, a uneia în faţa alteia şi a posibilei sciziuni, Sfântul Apostol Pavel s-a văzut nevoit să dea informaţii esenţiale pentru o comunitate binecuvântată de Duhul Sfânt. Harismele într-o comunitate trebuie să fie asemeni mădularelor dintr-un trup (I Corinteni 12, 12-27), fiecare este important în felul său, şi are valoare atât timp cât slujeşte zidirii proprii şi celorlalte mădulare ale Bisericii (I Corinteni 12, 4), astfel el a scos în evidenţă un raport de interdependenţă între harisme . Ele trebuie să fie un prilej de unitate şi nu de dezbinare, de adunare şi nu de împrăştiere, de ordine şi nu de anarhie. Realizarea unităţii în diversitate ar trebui să fie dezideratul unei comunităţi conduse de Duhul, totuşi acest lucru nu este uşor de realizat în multe comunităţi harismatice de astăzi.

Harismele în cadrul Bisericii primare au fost nişte realităţi de necontestat, excesul harismatic izvorât din entuziasmul primei comunităţi creştine din Corint a necesitat reglementări şi precizări. Harismele sunt date spre împlinirea Trupului lui Hristos. Ele sunt date în dar pentru ca alţii să se bucure în mod gratuit de ele. O analiză a comunităţii harismatice din Corint căreia îi scrie Sfântul Pavel va aduce mai multă lumină asupra rolului şi însemnătăţii pe care orice harismă/dar o/îl joacă în viaţa creştină.

sursa:orthodoxwiki.org

HARISMELE FEMEII - P.Evdokimov "Taina iubirii"

Harisma reprezinta un dar special (duhovnicesc) al Duhului Sfant, care este insotit de anumite puteri minunate (iesite din comun) atunci cand este exercitat exterior. Harismele sunt daruite de Dumnezeu oamenilor care se află pe calea desăvârşirii şi care au fost înzestrati natural cu anumite aptitudini; totusi, harismele nu sunt rodul muncii unei persoane, ci sunt un dar exclusiv al Duhului Sfant. Harismele se deosebesc de talente prin aceea ca primele vizează mădularele trupului lui Hristos, iar cele din urmă pot să fie folosite chiar contra Bisericii.

Femeia are felul ei specific de a fi, modul ei propriu de existenţă,darul de a-şi urzi întreaga fiinţă din legătura ei cu totul aparte atât cu Dumnezeu cât şi cu ceilalţi şi cu sine însăşi.
De-a lungul întregii istorii, mediul social este cel care a format sau a deformat tipurile femininului. Cu toate acestea, femeia îşi salvează mereu, în adâncul adâncului ei, taina fiinţei şi a harismelor sale pe care Sfântul Pavel le desemnează prin simbolul „vălului”. Aceasta este taina care trebuie „dezvăluită”, descifrată pentru a înţelege destinul „conjugal” al femeii, în strânsă legătură cu cel al bărbatului. Chiar relatarea biblică a creării Evei (care este mai mult o naştere, căci Eva se desprinde, iese din Adam) se ridică la nivelul de arhetip originar al consubstanţialităţii principiilor complementare. Masculinul şi femininul formează monada umană arhetipală: Adam-Eva. Căderea protopărinţilor este cea care a împărţit-o în masculinităţi rele şi feminităţi rele: cupluri făcute din două individualităţi polarizate, obiectivate, separate, situate exterior una faţă de cealaltă, puse totuşi una lângă cealaltă. De atunci există toată această distanţă dintre cei doi poli ai existenţei umane care sunt sau contrarii ce se crispează într-o disonanţă şi o luptă fără ieşire, sau diversităţi ce se acceptă sau complementarii care se iubesc, coincidenţă a opuşilor.
A doua soluţie presupune harul care recapitulează în Hristos celula iniţială şi se plasează în inima căsătoriei, „Taină a iubirii”, după minunatul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur. Comuniunea conjugală este înălţată la rangul de imagine profetică a Împărăţiei lui Dumnezeu: unitatea universală refăcută, comuniunea Masculinului şi Femininului devenite una în Dumnezeu.

MAMA

Şi a pus bărbatul femeii numele Hawa, adică „ Viaţă”, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.
Termenul biblic Esser-Kenegdo (Fac. 2,18) vrea să spună „un ajutor care să fie în faţa lui” (bărbatului). Mai interiorizată, femeia se simte bine în limitele fiinţei ei şi şi-o manifestă pentru a face din ea o simfonie luminoasă şi transparentă. Ea umple lumea cu fiinţa ei, cu prezenţa ei strălucitoare. Bărbatul, dimpotrivă, mai exterior sieşi, îşi debordează fiinţa, harisma lui de expansiune făcându-l să privească dincolo de sine însuşi. El umple lumea cu energiile sale creatoare impunându-se ca stăpân şi domn. Primeşte lângă el femeia, ajutorul lui. Ea îi este deopotrivă logodnică, soţie şi mamă. „Slava bărbatului”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 11,7), în curăţia ei luminoasă, ea este ca o oglindă care reflectă faţa bărbatului, revelându-i-o şi, prin aceasta, corectându-i-o. În felul acesta, ea îl ajută pe bărbat să se înţeleagă şi să-şi realizeze sensul propriei lui fiinţe, ea îl împlineşte descifrându-i destinul, căci prin femeie devin e bărbatul mai lesne ceea ce este.

Harismele Cuviosului Paisie Aghioritul

Harisma reprezinta un dar special (duhovnicesc) al Duhului Sfant, care este insotit de anumite puteri minunate (iesite din comun) atunci cand este exercitat exterior. Harismele sunt daruite de Dumnezeu oamenilor care se află pe calea desăvârşirii şi care au fost înzestrati natural cu anumite aptitudini; totusi, harismele nu sunt rodul muncii unei persoane, ci sunt un dar exclusiv al Duhului Sfant. Harismele se deosebesc de talente prin aceea ca primele vizează mădularele trupului lui Hristos, iar cele din urmă pot să fie folosite chiar contra Bisericii.

Cuviosul Paisie Aghioritul a unit in persoana sa pe apostolul, pe proorocul, pe evanghelistul, pe dascalul si, mai ales, pe parintele. Toata viata sa a fost o marturie a Invierii. El insusi a fost o marturie vie a Invierii, care ii intraripa cu aripile nadejdii pe toti oamenii care veneau la el. Fiecaruia ii dadea “vitamina” care ii lipsea.

Datorita nevointei si a jertfei sale peste putere (priveghere, post, metanii, zavorare in pesteri, sedere in scorburi de stejar, rugaciune indurerata pentru toata lumea, metanii), Dumnezeu l-a impodobit pe Cuviosul Paisie Aghioritul cu numeroase harisme:

1. Harisma tamaduirilor

Cuviosul Paisie Aghioritul i-a vindecat pe multi oameni care sufereau de boli incurabile: cancer, leucemie, paralizie, orbire, boli de inima, a dezlegat sterpiciunea multor femei etc. Parintele Paisie ii vindeca uneori doar prin cuvintele: “Nu ai nimic, esti bine.”, alteori ii insemna pe bolnavi cu Sfintele Moaste si ii ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului in Semnul Sfintei Cruci, alteori se ruga indelung.

2. Harisma scoaterii si a biruirii diavolilor

Cuviosul Paisie Aghioritul a vindecat multi demonizati, scotand diavolii din ei, si s-a luptat adesea in coliba sa cu diavolii in persoana, biruindu-i cu desavarsire.

3. Harisma inainte-vederii (a proorociei)

Cuviosul Paisie Aghioritul a spus multor oameni lucruri care li se vor intampla in viitor si a profetit evolutii viitoare in istoria Greciei.

4. Harisma stravederii (era “vazator cu duhul”)

Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea uneori, cu Harul lui Dumnezeu, cine erau oamenii care veneau la el sa-l viziteze, cum ii cheama pe fiecare, dispozitia lor, starea lor duhovniceasca, locul de obarsie, trecutul lor, ce gandeau, ce servici aveau, ce probleme ii preocupau, inainte ca acestia sa ii spuna vreo ceva; de asemenea, smeritul monah Paisie Aghioritul cunostea inima fiecarui om mult mai adanc si mult mai curat decat cunostea omul despre sine insusi. Cuviosul Paisie Aghioritul avea propriul sau "televizor duhovnicesc" si vedea chiar si o persoana care era departe de el: ce face, ce gandeste si cum se simte. Cunostea de asemenea ce scrie intr-o scrisoare pe care i-o trimiteau si dadea raspunsul fara sa o citeasca, precum cunostea si ce contine un pachet fara sa-l deschida.

5. Harisma discernamantului

Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea in fiecare situatie care era voia lui Dumnezeu, precum si daca trebuia sa o arate sau nu; cunostea care era solutia cea mai buna si mai corecta in fiecare situatie, chiar si pentru subiecte stiintifice, cu toate ca nu terminase decat primele patru clase primare.

6. Harisma mangaierii

Asa cum soarele alunga ceata si incalzeste, tot astfel si Cuviosul Paisie, prin harisma mangaierii, alunga mahnirea si mangaia pe orice suflet chinuit care se apropia de el. Multi veneau la Parintele Paisie mahniti si plecau usurati sufleteste. Chiar si numai daca il vedea cineva, primea putere si bucurie. Cuviosul Paisie Aghioritul lua toata durerea si mahnirea oamenilor si punea in loc bucurie si mangaiere. Mergeau la smeritul Parinte Paisie multi monahi chinuiti de ganduri si ispite, dar dupa o scurta discutie cu el se simteau usurati, parca le-ar fi crescut aripi, si plecau zburand. Schimbarea tuturor celor care mergeau la Parintele Paisie Aghioritul era atat de vadita, incat toti observau lucrul acesta si ii intrebau: “Nu cumva ai mers la Parintele Paisie?”

7. Harisma deosebirii duhurilor

Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea cu exactitate daca un gand sau o intamplare duhovniceasca era de la Dumnezeu sau de la cel viclean, care cauta sa insele si sa indemne la rau.

8. Harisma cuvantului si a teologiei – cea mai inalta dintre toate harismele Duhului Sfant

Cuvantul Cuviosului Paisie Aghioritul era simplu, ca cel al pescarilor-Apostoli, practic, viu, expresiv, atragator, bland, dulce si cadea ca o roua peste sufletele insetate. Vorbea adeseori in pilde, dadea exemple din natura si viata. Exprimarea sa era limpede, poetica si plina de apoftegme. Putea vorbi liber toata ziua fara sa se pregateasca, dar cu toate acestea ascultatorii nu-si puteau dezlipi privirile de la el. Cuvantul sau mergea direct la sufletele oamenilor. Sunt uimitoare cunostintele sale din toate domeniile, intelepciunea sa si memoria sa nemaiintalnita. Povatuia duhovniceste monahi si manastiri, rezolva problemele mirenilor casatoriti si necasatoriti, se intretinea cu oameni de stiinta care se minunau de cunostintele si agerimea sa. Smeritul Parinte Paisie Aghioritul cobora sau urca la nivelul cultural si la starea duhovniceasca a oamenilor, tinand cont de caracterul, meseria, obarsia, preocuparile lor. Din multele experiente duhovnicesti pe care le-a avut cu Sfintii, cu Ingerii, cu Maica Domnului, dar si cu vederi ale luminii necreate, devenise un adevarat teolog si cunostea in profunzime tainele lui Dumnezeu. Solutiona in cateva minute neclaritatile teologice adunate in ani de zile ale profesorilor universitari de la Facultatea de Teologie.

9. Harisma depasirii legilor firii

Inaintea Parintelui Paisie Aghioritul uneori stihiile naturii se plecau, dar si el insusi actiona depasind si anuland legile naturale.

• uneori Cuviosul Paisie Aghioritul nu era udat de ploaie; desi in jurul sau ploua, pe el nu il atingea nicio picatura;
• cand Cuviosul Paisie Aghioritul vroia, se facea nevazut: desi se aflau oameni in jurul sau, nu il vedeau;
• de multe ori, Parintele Paisie Aghioritul, in vremea rugaciunii, se ridica in vazduh si cu trupul; chiar si atunci cand lucra sau mergea, a fost vazut ca nu calca pe pamant (era ridicat de la pamant cam la vreo treizeci de centimetri);
• oriunde mergea, Cuviosul Paisie Aghioritul raspandea peste tot har dumnezeiesc, prin care ii ajuta pe oameni sa depaseasca legile firii in diferite situatii; printr-o simpla binecuvantare, ii umplea pe oameni de har si ii facea sa simta prezenta lui Dumnezeu. Mai mult decat atat, chiar prin simpla sa prezenta, smeritul monah Paisie Aghioritul ii adapa pe oameni cu bucurie, pace si siguranta dumnezeiasca.
• desi era un om firav (datorita vietii sale ascetice), Parintele Paisie Aghioritul, dupa ce isi facea Semnul Sfintei Cruci si se ruga putin, ridica doar cu mainile sale chiar si stancile peste masura de grele, stanci care nu au putut fi ridicate de mai multi oameni;
• Parintele Paisie Aghioritul nu era “prins” in fotografii sau pe casete audio; datorita smereniei sale, Cuviosul Paisie Aghioritul evita sa fie fotografiat, filmat sau inregistrat; ceda doar in fata oamenilor sensibili si smeriti, ca sa nu fie raniti de refuzul sau – din dragoste isi jertfea chiar si smerenia. Multi oameni l-au fotografiat in ascuns pe Parintele Paisie, insa fotografiile ieseau complet negre, ca si cum obiectivul ar fi fost acoperit cu capacul de protectie, alteori se ardea filmul sau se bloca aparatul, sau fotografia iesea foarte clar, dar Cuviosul Paisie Aghioritul nu aparea in poza. Atunci cand unii il inregistrau pe Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul in ascuns, uneori caseta nu mergea deloc, sau se derula complet si nu inregistra nimic, sau se inregistrau toate celelalte sunete (discutii ale altor persoane care erau de fata, ciripitul pasarilor, alte zgomote), dar vocea Parintelui Paisie lipsea; alteori casetofoanele inregistrau numai inainte si dupa discutia cu Parintele Paisie. In toate situatiile in care oamenii incercau sa-l inregistreze pe ascuns, desi ii rugase la inceput sa inchida aparatele, Cuviosul Paisie Aghioritul stia ca este inregistrat, si uneori le spunea: “chiar daca nu le veti inchide, nu vor inregistra”, lucru care se si intampla.

10. Harisma comunicarii in limbi pe care nu le-a invatat niciodata

Desi Cuviosul Paisie Aghioritul nu cunostea alta limba decat greaca, in multe randuri (atunci cand a existat un motiv serios) a discutat si s-a inteles in chip minunat cu turistii care vorbeau alta limba – se intelegea cu ei in limba Cincizecimii!!!

11. Harisma anularii distantelor

Cuviosul Paisie Aghioritul uneori se deplasa cu trupul sau material, intr-o fractiune de secunda, din Sfantul Munte Athos la Tesalonic, sau in Epir sau in Macedonia. De nenumarate ori, Parintele Paisie Aghioritul a salvat de la moarte diferite persoane care se aflau la mii de kilometri distanta fata de el. Desi nu pleca de la Coliba sa din Sfantul Munte Athos, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa adeseori foarte departe pentru a ajuta pe cineva care se primejduia sau pentru un alt oarecare motiv. In timp ce se ruga in chilia sa, de multe ori Duhul Sfant il ducea pe Parintele Paisie in spitale, in casele oamenilor indurerati, la oamenii care erau gata sa se sinucida. Uneori Cuviosul Paisie Aghioritul se arata si oamenii il vedeau si il auzeau (in vis sau aievea). Alteori urmarea fara sa fie vazut ce se intampla unei oarecare persoane, unei familii sau intr-o manastire.

12. Cuviosul Paisie aude atunci cand este chemat prin rugaciune

Parintele Paisie Aghioritul auzea, in chip duhovnicesc, invocarile si rugaciunile unor crestini, care il chemau in ajutor de la sute de kilometri departare. Iar smeritul monah Paisie Aghioritul ii ajuta nevazut prin rugaciunea sa sau trimitea raspuns in alt mod.

13. Harisma cunoasterii starii celor adormiti

Datorita curateniei sale sufletesti, Cuviosul Paisie Aghioritul a primit de la Dumnezeu puterea de a vedea sufletele anumitor persoane in clipa in care paraseau pamantul si urcau la cer. De asemenea, cunostea si starea in care se aflau sufletele altor persoane adormite in Domnul. Mai mult decat atat, smeritul Parinte Paisie Aghioritul a calatorit in lumea de dincolo impreuna cu unii oamenii aflati in pragul mortii (infatisandu-se ca o faclie aprinsa), apoi s-a intors impreuna cu acestia inapoi pe pamant, salvandu-i de la moarte.

14. Harisma aratarilor ceresti

Cuviosul Paisie Aghioritul a vazut cu ochii sufletului multi Sfinti (Sfintii Trei Ierarhi, Sfanta Mare Mucenita Ecaterina, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan Teologul, Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, Sfintii Parinti Ioachim si Ana, Sfantul Isaac Sirul, Sfanta Mucenita Eufimia, Sfantul Arsenie Capadocianul, Sfantul Luchilian, Sfantul Vlasie din Sclavena), pe Ingerul lui Pazitor, pe Maica Domnului de mai multe ori si pe Insusi Domnul Iisus Hristos. Nu i-a vazut in vis, ci aievea, uneori chiar ziua in amiaza mare. Acestia vorbeau cu el, il sarutau, ii aduceau mancare, il tamaduiau, ii faceau fagaduinte, ii descopereau taine.

15. Harisma radierii luminii necreate

De multe ori, Cuviosul Paisie Aghioritul a vazut lumina necreata, dar in repetate randuri a fost vazut cum el insusi radia lumina necreata. Uneori, fata sa stralucea ca soarele; chipul sau radia o lumina alba, dar nu orbitoare. Alteori, Cuviosul Paisie Aghioritul era invaluit in intregime intr-o lumina care cobora de sus, diferita de cea a soarelui: era mai puternica decat ea si era mai stravezie, mai curata, aurie si totodata putin albastrie. In alte momente, chipul smeritului Parinte Paisie Aghioritul stralucea de o lumina puternica, lina, si totusi trasaturile fetei sale se distingeau. Unii inchinatori s-au invrednicit sa vada o aureola in jurul capului Cuviosului Paisie Aghioritul, mai luminoasa decat soarele. In fata acestor privelisti neobisnuite, inchinatorii primeau in sufletul lor dulceata acelei lumini dumnezeiesti, iar inima li se umplea de multa dragoste, bucurie si pace. Desi vedea slava lui Dumnezeu si contempla lumina necreata si de multe ori stralucea si el la exterior, smeritul Parinte Paisie Aghioritul se straduia, pe cat ii statea cu putinta, sa se ascunda si nu deschidea discutia despre aceste stari dumnezeiesti.

16. Harisma miresmei dumnezeiesti

De multe ori Cuviosul Paisie Aghioritul simtea o mireasma foarte puternica atunci cand trecea pe langa chilia unui Cuvios, cand se afla in preajma unor Sfinte Moaste sau cand pregatea editarea cartii sale despre Sfantul Arsenie Capadocianul – ca semn al bunavointei Cuviosului Arsenie pentru editarea vietii lui. Cuviosul Paisie Aghioritul nu numai ca simtea buna mireasma, ci si el insusi devenise “mireasma lui Hristos”: de multe ori il trada harul dumnezeiesc si dovedea sfintenia lui cu miresma puternica care, ca si “mirul varsat”, iesea din el, din gura sa, din obiectele sale personale, din obiectele daruite de el altor persoane si din locurile unde traia. Mireasma nespusa pe care o raspandea smeritul Parinte Paisie Aghioritul era atat de puternica si intensa, incat umplea intreaga curte si toate miroseau: si aerul, si pietrele, si copacii. Aceasta mireasma deosebita ii insotea uneori pe inchinatorii care plecau de la Coliba sa (care se numea Panaguda) pana departe. O data cu aceasta mireasma nespusa pe care o simteau mult timp dupa ce se desparteau de Fericitul Parinte Paisie Aghioritul, inchinatorii primeau si multa bucurie si pace in suflet.

17. Harisma imprietenirii cu animalele salbatice

Cuviosul Paisie Aghioritul a primit de la Dumnezeu harisma de a petrece cu animalele salbatice, fara ca acestea sa-l vatame, asa cum s-a intamplat cu Adam inainte de cadere si cu multi alti Sfinti. Fiarele salbatice simteau marea lui dragoste si vedeau in el curatia omului de dinainte de cadere. Ii hranea din mana lui pe ursii salbatici, pe iepuri, poruncea serpilor, pasarelelor, ursilor, furnicilor si acestia i se supuneau.

18. Harisma rugaciunii pentru intreaga lume

Harisma rar intalnita a rugaciunii pentru intreaga lume a primit-o Cuviosul Paisie Aghioritul dupa mari nevointe. Rugaciunea sa era neincetata, din inima, curata, rodnica; aceasta era impartita in trei parti: una pentru sine, una pentru vii si una pentru adormiti. Isi generaliza rugaciunea pentru a-i cuprinde pe toti oamenii. Rugaciunea pe care o facea smeritul monah Paisie Aghioritul il istovea, deoarece participa la durerea omeneasca. Multa durere omeneasca pe care o vedea in jurul sau il facea ca sa se roage mai mult, in ciuda marii sale nevointe si a bolilor care il chinuiau. Rugaciunea sa era insotita de post, osteneala, metanii si mai ales de smerenie. Cuviosul Paisie Aghioritul se considera raspunzator pentru suferintele tuturor oamenilor, deoarece i se parea – datorita adancii sale smerenii – ca nu ajuta suficient de mult lumea indurerata. El insusi se ruga mult, dar voia ca si alii sa participe si sa se osteneasca cu el in rugaciune.

Cuviosul Paisie Aghioritul spunea: “Daca as putea, as face o fabrica de rugaciune care sa nu se opreasca niciodata. Lumea are nevoie de multa rugaciune.”. Parintele Paisie Aghioritul afla, cu ajutorul “televizorului sau duhovnicesc”, cand se petreceau lucruri grave in intreaga lume si se ruga fierbinte, participand cu durere la incercarea prin care treceau oamenii respectivi. Cuviosul Paisie Aghioritul se ruga pentru intreaga lume cu Rugaciunea lui Iisus si facea metanii, dar odata cu el, psalmodiau si puterile ceresti, care il ajutau in rugaciuni si i le duceau la Dumnezeu (asa dupa cum marturiseste staretul unei chilii invecinate, care a auzit cateva nopti la rand psalmodii in Coliba Parintelui Paisie, in timp ce Cuviosul Paisie se ruga).

Asemeni Sfintilor Parinti din vechime, Cuviosul Paisie a intarit lumea intreaga cu rugaciunile sale, a sprijinit nenumarate suflete, a vindecat bolnavi, a izbavit indraciti si L-a descoperit in inimile multora pe Dumnezeu, ajutandu-i sa se mantuiasca. In toata viata sa, Cuviosul Paisie Aghioritul “s-a topit ca o lumanare” rugandu-se neincetat, insa acum lumanarea nestinsa a rugaciunii sale arde neincetat inaintea Preasfintei Treimi si mijloceste pentru noi toti. Minunile si aparitiile sale de dupa adormirea sa dovedesc aceasta.

19. Harisma dragostei

Dintre toate harismele Cuviosului Paisie Aghioritul, cea care impresiona cel mai mult era dragostea lui – o dragoste arzatoare, dulce, atotputernica, dumnezeiasca, fara margini, fara sovaire si cu o desavarsita jertfire de sine. Aceasta dragoste izvora din launtrul sau si imbratisa, fara deosebire, cu aceeasi caldura pe cei buni si pe cei rai, pe prieteni si pe vrajmasi, pe cei cunoscuti lui si pe straini, pe ortodocsi si pe cei de alta credinta, pe oameni, animale, plante, dar mai presus de toate pe Dumnezeu. Aceasta nu era o dragoste omeneasca.

Numai Sfantul Duh poate naste o astfel de dragoste in inima omeneasca. Dragostea omeneasca este atat de mica si plina de interes, atat de trecatoare si nestatornica, atat de egoista si de asupritoare, si se schimba atat de usor in antipatie si ura, incat este o rusine si o nedreptate sa o comparam cu dragostea Parintelui Paisie Aghioritul.

Oamenii simteau aceasta dragoste mare si dezinteresata a Cuviosului Paisie Aghioritul. Fiecare inchinator care il vizita ii simtea dragostea care il cuprindea cu totul. Cei care il vedeau pentru prima oara se simteau ca si cand l-ar fi cunoscut de ani de zile. Cand plecau de la Parintele Paisie se simteau legati de el; dragostea lui ii urma pretutindeni. Multi oameni credeau ca sunt cei mai iubiti de Parintele Paisie, credeau ca erau mai legati de el decat altii; fiecare il simtea ca fiind al sau si aveau o deosebita dragoste fata de el. Dar Cuviosul Paisie Aghioritul avea o dragoste aparte pentru fiecare; se daruia fiecarui suflet si il iubea asa cum era el, cu patimile si neputintele lui; simtea pentru toti oamenii aceeasi dragoste pe care a avut-o fata de rudele sale; ii simtea pe toti oamenii ca pe niste frati.

Parintele Paisie Aghioritul impartea dragoste tuturor, dar inima lui nu seca, deoarece se legase de izvorul nesecat, de Dragostea cea vesnica, de Hristos. Dragostea era o virtute fireasca la Cuviosul Paisie Aghioritul. “De mic am avut-o in sange”, spunea el. Dar mai tarziu a stralucit si mai mult in cuptorul nevointei si al neincetatei Rugaciuni a mintii si a ajuns la dragostea dumnezeiasca.

Aceasta dragoste au simtit-o si fiarele padurii, si beduinii, si tot ea ii misca sufleteste pe tinerii chinuiti din vremea noastra. In persoana Cuviosului Paisie Aghioritul ei gasesc pe parintele iubitor si dragostea de care au fost lipsiti. Multi dintre ei, desi nu l-au cunoscut, merg la mormantul lui si uda pamantul cu lacrimile lor, deoarece simt cum ii imbratiseaza cu dragostea sa nobila de acolo de unde se afla.

20. Harisma jertfirii de sine

Harisma care il facea sa fie si mai iubit de oameni si care dadea putere rugaciunilor sale era jertfirea de sine, harisma pe care smeritul monah Paisie Aghioritul o avea din belsug. Cand vedea ca cineva are o nevoie deosebita, Cuviosul Paisie ii dadea inima lui si negresit si un mic dar. Iar atunci cand nu avea ce sa dea, daruia metania sau vesta sa. Nemasurata sa dragoste il facea sa isi jertfeasca chiar si evlavia! Obiectele sfinte, pentru care avea o evlavie deosebita, nu ezita sa le daruiasca altora. Odata a daruit crucea pe care o purta la gat si care avea o particica din Lemnul Sfintei Cruci. Altadata a daruit o cutiuta ce-o purta la gat si care avea in ea un dinte al Sfantului Arsenie Capadocianul. Cu ea ii insemna in chipul Sfintei Cruci pe cei bolnavi sau demonizati. A daruit de asemenea toate partile pe care le avea din Sfintele Moaste ale Sfintei Mucenite Eufimia, pentru care avea o evlavie nespus de mare. La fel a facut si cu icoanele facatoare de minuni.

Cuviosul Paisie Aghioritul voia si ridica cu bucurie durerea si bolile miilor de oameni care il vizitau. Viata lui a fost o jertfa pentru aproapele. Rugaciunile sale facute cu lacrimi si cu durere erau insotite de posturi si osteneli nenumarate. Postea luni de zile pentru a ajuta un suflet. Odata, cand a aflat ca un oarecare tanar trecea printr-o primejdie sufleteasca si trupeasca, Cuviosul Paisie Aghioritul nu a mancat nimic zile intregi si nici nu a incetat sa se roage pentru el pana cand nu a aflat ca a trecut acea primejdie. Atunci cand se ruga pentru cei bolnavi, spunea: “Dumnezeul meu, ajuta-l pe acest bolnav si ia de la mine sanatatea” si primea cu bucurie toate bolile pe care i le trimitea Dumnezeu. Odata, cand Parintele Paisie Aghioritul a aflat ca o fetita s-a imbolnavit de cancer la intestine, a insemnat-o in Semnul Sfintei Cruci si s-a rugat spunand: “Hristoase al meu, da-mi mie cancerul, eu sa-l am!” Si Bunul Dumnezeu nu a trecut cu vederea cererea lui; la sfarsit, potrivit dorintei lui, a primit cumplita boala a cancerului, prin care s-a si savarsit. Cu toate acestea, toata viata lui a patimit impreuna cu cei bolnavi si mai ales cu cei suferinzi de cancer.

Cuviosul Paisie Aghioritul spunea: “Cand aud durerea celuilalt, pe cioburi de sticla de as sta sau pe spini de as pasi, nu simt (aceasta). Cand celalalt sufera cu adevarat, pot sa-mi dau chiar si viata ca sa-l ajut.” Atunci cand participa la durerea celuilalt, uita de sine insusi, de nevointa sa duhovniceasca, de bolile sale si se ruga din inima, spunand: “Hristoase al meu, lasa-ma pe mine, nu ma lua in seama, ci ia aminte la oamenii care sufera.” Chiar si in ultimii ani ai vietii sale, cand era cu totul istovit din pricina deselor hemoragii, atunci cand vedea ca este nevoie, uita de starea sa critica si, fie sprijinit de gardul Chiliei sale, fie cazut pe scandura pe care o avea in loc de banca, ii sprijinea pe cei indurerati.

Nemasurata dragoste a Parintelui Paisie Aghioritul il facea sa-si jertfeasca chiar si mantuirea! Cuviosul Paisie Aghioritul, asemeni Sfantului Apostol Pavel, se ruga lui Dumnezeu sa mearga el in iad, numai sa guste putin din Rai si oamenii care traiesc departe de Dumnezeu.

Pentru toate acestea, Dumnezeu i-a dat din belsug harul Sau, de vreme ce Parintele Paisie Aghioritul le-a dat pe toate pentru El si pentru om. Hristos ii asculta rugaciunile si ii raspundea cu minuni, intrucat era un fiu iubit al lui Dumnezeu.

Parintele Paisie Aghioritul a imbinat intru sine harismele proorocilor Vechiului Testament cu cele ale barbatilor sfinti ai Noului Testament. Nu vom gasi un sfarsit daca vom incerca sa enumeram harismele si puterile Cuviosului Paisie Aghioritul. Aceasta nu este o exagerare, ci este realitatea. Dumnezeu este Cel Care l-a impodobit si l-a cinstit pe Parintele Paisie Aghioritul cu atatea harisme. Iar darurile lui Dumnezeu pot fi precum Insusi Dumnezeu, nesfarsite si nemarginite.