"Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o și ți-a pus-o pe umeri. Deci o poți duce. Ține-o bine și urcă Golgota spre Înviere!" Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina

Sfântul Paisie de la Neamţ: Patru lucruri sunt rele şi dacă unul din acestea are omul, nu poate să se pocăiască, şi rugăciunea lui nu este primită la Dumnezeu.

sursa www.credinta-ortodoxa.com

O reţetă a Sfântului Efrem Sirul pentru opt boli ale sufletului - Extras din Reţetar duhovnicesc sau doctorie duhovnicească adunată din lume”, Ed. Sophia, 2010, p.102-104 Sursa: ortodox.md

Cele opt gânduri din care vine tot ce-i rău şi din care omul nostru lăuntric se îmbolnăveşte adânc şi de moarte sunt următoarele: lăco­mia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deşartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om.

Şi tu, fiule, dacă vrei să birui lăco­mia pântecelui, să îndrăgesşi înfrânarea, să ai fri­că de Dumnezeu, şi vei birui.

Dacă vrei să birui curvia, să îndrăgeşti privegherea şi însetarea, să te gândeşti întotdeauna la moarte şi sa nu stai niciodata de vorbă cu femeile, şi vei birui.

Dacă vrei să birui iubirea de arginţi, să îndrageşti neagonisirea şi necheltuirea.

Dacă vrei să birui mânia, să ţii minte cum Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a mâniat pe evrei, cu tot răul pe care I l-au făcut, ci chiar S-a rugat pentru ei.

Dacă vrei să birui întristarea nepotrivită, să nu te mâhneşti nicicând pentru cele vremelnice, ci dacă te vor răni cu vorba, sau nu îţi vor da pace, sau te vor necinsti, nu te întrista, ci, dimpotrivă, bucură-te. Întristează-te doar când păcătuieşti, dar şi aici să păstrezi măsura, ca să nu cazi în deznădejde şi să pieri.

Dacă vrei să birui trândăvirea, îndeletniceşte-te macar o scurtă vreme cu vreo rucodelie, sau citeşte, sau roagă-te deseori.

Dacă vrei să bi­rui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cin­stirile, nici hainele bune, nici şederea pe locuri­le de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri atunci când eşti ocărât şi defaimat în chip mincinos, şi să te mustri pe tine însuţi, zicându-ţi că eşti mai păcătos decât orice om.

Dacă vrei să birui trufia, orice ai face, să nu zici că lucrul acela s-a făcut cu puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol sau îngenunchezi adesea făcând me­tanii, să spui: “Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu acoperământul lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea”…

Nimic nu poate fi mai simplu şi accesibil de­cât această reţetă a lui Efrem împotriva celor opt boli ale sufletului – iar pentru ca ea să fie mai puternică şi mai eficace, adaugă rugăciunea ace­luiaşi Efrem:“Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie, iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei daruieşte-mi mie, slugii Tale.”

O, Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Tu eşti singura Cale, singurul Adevăr, şi singura Viaţă. O, Doamne, nu ne lăsa pre noi să urmăm mincinoşilor învăţători şi să cădem de la Tine. Căci noi pre Tine Te slăvim şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin!

DREAPTA CREDINŢĂ - Părintele Cleopa

Sa stiti ca radacina si viata poporului nostru, inaintea lui Dumnezeu, este credinta cea dreapta in Hristos, adica Ortodoxia. Noi ne-am increstinat de aproape doua mii de ani, din timpul Sfantului Apostol Andrei.

Colonistii romani, carora le-au predicat Sfintii Apostoli Petru si Pavel la Roma si cei din Grecia, cand au venit aici cu legiunile romane, au adus credinta ortodoxa. Eram daci pe atunci; stramosii nostri dacii si romanii, de la care am ramas noi romanii. De atunci, de cand am primit sfanta si dreapta credinta in Dumnezeu, poporul nostru a avut viata. Pana atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viata poporului roman este dreapta credinta in Iisus Hristos. Bagati de seama ! Ca popor crestin de doua mii de ani de cand suntem noi, am avut toata administratia noastra si toata traditia noastra sfanta. Sa tinem cu tarie la credinta Ortodoxa.

Ati vazut dumneavoastra, de la primii voievozi crestini ai romanilor, de cand sunt cele trei Tari Romane, Moldova, Muntenia si Ardealul, toti au fost crestini ortodocsi.
Ati vazut pe Mihai Viteazul ? Mama lui a fost calugarita. Du-te la Manastirea Cozia si vei vedea langa Mircea cel Batran, care a intemeiat aceasta manastire ca-i inmormantata acolo, o lespede de piatra pe care scrie : " Aici odihneste Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul ". Ai auzit ? El domn peste trei principate si mama lui calugarita. Apoi si Stefan cel Mare. Du-te la Manastirea Probota, unde este ingropat Petru Rares, facuta de el. Vei vedea langa dansul scris : " Aici odihneste roaba lui Dumnezeu, Monahia Maria Oltea, mama lui Stefan cel Mare ". Ei domni si mamele lor calugarite ! Vedeti voi cata unire era intre credinta si conducere atunci ? Cel ce conducea tara avea mama calugarita si frate calugar. Asa trebuie sa murim !

Au cunoscut ca totul este desertaciune. Da, erau adevarati domni. Oricat ar fi, viata asta este umbra si vis ! Este o scurta trecere ! Dar eu cand mor, ma duc la o viata care nu are sfarsit. Cine are sa se roage pentru mine ? Asa cugetau inaintasii.

Ai vazut ca toti isi faceau cate o manastire si mormant in manastire ? Fericiti si de trei ori fericiti au fost domnii nostri ortodocsi : Stefan cel Mare si Sfant, la Putna; Ieremia Movila si Gheorghe Movila, la Sucevita; Petru Rares, la Probota; Lapusneanu, la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistrita; Mircea cel Batran, la Cozia. Ai auzit unde era inima lor ? Unde este inima ta, acolo va fi si comoara ta. Pentru aceea au facut ei manastiri, ca sa fie pomeniti sute de ani la Sfanta Liturghie.
Stefan cel Mare n-a fost baptist ! Mircea cel Batran n-a fost evanghelist sau adventist ! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Iehova; nebunii astia care au iesit acum. Nici o secta nu exista in tara noastra pe atunci. Acestia vin din strainatate, platiti de masoni, sa ne strice dreapta credinta si originea noastra si radacina noastra de popor ortodox.
Ce spune Sfantul Efrem Sirul ? " Cu omul eretic sa nu vorbesti, in casa sa nu-l primesti, la masa sa nu stai cu dansul, buna ziua sa nu-i dai ". Acestia sunt inaintemergatorii lui Antihrist. ca Mantuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel :Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fiecare sectar care s-a despartit de Biserica, s-a despartit de Hristos. Este om al satanei.

Evanghelia spune : In vremea de apoi vor iesi hristosi mincinosi si pe multi vor insela. Paziti-va de sectari, care dau brosuri prin trenuri, prin gari si prin cutiile de posta si unde vad oameni, dau gratuit otrava lor. cand vei vedea o carte ca nu are aprobarea Sfantului Sinod si nu are cruce pe ea, da-o pe foc, chiar Biblie daca este ! Daca-i sectara si scrie sa nu va mai inchinati la icoane, da-o pe foc ! Nici un pacat nu ai ! Aceasta este otrava semanata de inaintemergatorii lui Antihrist. Toate sunt otrava.
Sa tineti credinta pe care ati supt-o de la piepturile maicilor voastre ! Sa tineti credinta pe care o avem de doua mii de ani ! Nu va luati dupa slugile satanei, care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpara pe cei prosti si nelamuriti in credinta, sa rupa unitatea si sufletul poporului roman si vor sa faca cele mai mari erezii si nebunii in tara asta.
Paziti-va de nebunii acestia ! Au case de rugaciuni, dar acolo-i casa satanei. Unde nu sunt preoti si arhierei, nu este Hristos. Ca Mantuitorul a spus asa la Apostoli : Luati Duh Sfant ! Carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi. Iar carora le veti tine, tinute vor fi.Nu la sectari le-a spus acestea, ci la Apostoli, la episcopi si la preoti. Caci Apostolii, prin punerea mainilor si prin succesiunea apostolica, au dat darul Duhului Sfant la toti preotii din lume, prin hirotonii.

Deci, bagati de seama, ca sectarii nu au ierarhie canonica; n-au pe Duhul Sfant in ei; n-au cele sapte Sfinte Taie, nu cinstesc pe maica Domnului si Sfanta Cruce si nu au mantuire. Auzi ce spune Apostolul Pavel ? Luati aminte de voi si de turma voastra, intru care v-a pus pe voi Duhul Sfant pastori, zice la preoti si la arhierei.
Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, cand S-a inaltat la cer, le-a spus : Stati in Ierusalim pana va veti imbraca cu putere de sus !Si la Duminica Mare, dupa zece zile, a venit peste ei Duhul Sfant de sus, in chip de limbi de foc. Pe urma, vorbeau toate limbile de sub cer. Si dupa ce i-a imbracat cu putere de sus, i-a trimis, zicand : Mergand, propovaduiti Evanghelia la toata lumea, botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui, iar cine nu, se va osandi. Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonica, Duhul Sfant este in Biserica si cap al Bisericii este Hristos. Toti sectarii care s-au rupt de Hristos si nu merg la Biserica, sunt fiii lui Antihrist si inaintemergatorii satanei. Sa nu va luati dupa ei ! Sa nu spuneti ca nu v-am aratat adevarul !

Sa tinem credinta noastra pe care au tinut-o toti voievozii nostri si toti protoparintii nostri si toti romanii cei adevarati. Daca vrei sa fii fiu adevarat al lui Hristos si al Tarii Romanesti, sa tii credinta cea dreapta, ortodoxa, care o tinem de doua mii de ani. Daca nu, nu esti fiu al lui Hristos si al Bisericii, si esti strain de neamul romanesc. Nu poti fi cetatean crestin si roman, daca nu ai dreapta credinta in Hristos. Esti strain. Nu esti fiu al tarii. Ca fiu adevarat al Romaniei este cel care-i ortodox, pentru ca Biserica Ortodoxa predomina in tara noastra de doua mii de ani. Iar pe cei care-s sectari sa nu-i primim in casele noastre.

Iar cei care au confesiuni aprobate de stat, cum sunt catolicii si lipovenii, treaba lor. Aceia sunt cu credinta lor. Dar acestia care s-au rupt din Biserica Ortodoxa si s-au facut sectari, nu sunt fii adevarati ai tarii noastre, nici ai Bisericii, ci sunt inaintemergatori ai satanei. Asa sa stiti. Sunt prooroci mincinosi care vor sa va rupa credinta si sa duca la pierzare, poporul nostru bland. Tineti dreapta credinta si nu ascultati de ei!

Tara noastra romaneasca a fost ortodoxa dintotdeaunua si trebuie sa tina linia Ortodoxiei. Ortodocsi ne-am nascut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocsi am trait timp de doua mii de ani si ortodocsi trebuie sa stam pana la moarte. Asta este adevarata credinta ortodoxa a Romaniei. Nu primiti nimic din afara, ca toti vor sa ne strice unitatea neamului, a credintei si a Bisericii. Toti acestia sunt vrajmasii Crucii lui Hristos.

---

Noi, dintru începutul plămădirii acestui neam, aşa ne ştim, români şi creştini ortodocşi. Aşa ne-am născut şi avem datoria să păstrăm curat şi deplin ce am moştenit de la străbuni, ca de la Dumnezeu. Dar noi, obşte ortodoxă română, să nu uităm niciodată evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, strămoşilor şi părinţilor noştri, cu care ei au apărat de-a lungul aproape a două mii de ani, patria şi această credinţă care le-au fost date drept sfântă moştenire de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt în Biserica Sa dreptmăritoare.

Nu vrem să stricăm liniştea nimănui în cele ale conştiinţei, dar nici nu vrem a ne depărta şi a părăsi moştenirea străbună în care noi simţim că stă unitatea adâncă a neamului nostru.

Pentru noi, patria şi ortodoxia sunt "grădina Raiului" dată nouă de Dumnezeu să "lucrăm în ea şi să o păzim" (Facere 2,15) cu sfinţenie.

Să ştiţi că nu toată credinţa în Dumnezeu este bună. Auzi ce spune marele Apostol Pavel: Fiule Timotei, sfătuieşte pe creştini să fie sănătoşi în credinţă. Poate să creadă cineva în Dumnezeu şi credinţa lui să nu-i aducă nici un folos, dacă nu crede cum mărturiseşte Biserica, adică credinţa adevarată Ortodoxă. Şi dracii cred în Dumnezeu! Nu spune Apostolul Iacob (cap. 2,19) că şi demonii cred şi se cutremură? Dar la ce le foloseşte diavolilor credinţa, dacă ei nu fac voia lui Dumnezeu?

Primul fel de credinţă este credinţa dreaptă, adică ortodoxă, singura care este lucrătoare şi mântuitoare.

Apoi este credinţa schismatică. Schismatici sunt acei cu stilul vechi de la noi. Ei au credinţa ortodoxă, exact ca noi, dar fiindcă nu ascultă de Biserică, se numesc dezbinaţi de Biserică. Sunt afurisiţi de Biserică, până vin şi se întorc înapoi, să asculte de Sfântul Sinod.

Credinţa schismatică este şi credinţa catolică, care înseamnă universală, dar nu mai este dreaptă, adică ortodoxă, căci au schimbat unele dogme stabilite de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi la cele şapte Sinoade Ecumenice. Din această cauza ei s-au rupt de credinţa şi de crezul ortodox şi cred în Papa.

Apoi este credinţa eretică. Şi sectarii cred, dar asta este credinţă eretică. Dacă cineva strâmbă credinţa ortodoxă, ea nu mai este dreaptă şi nu-i plăcută lui Dumnezeu. Că marele Apostol Pavel spune aşa: Pace peste cei ce vor umbla cu dreptarul acesta - adică cu dreapta credinţă -, şi peste toţi aleşii lui Dumnezeu. Şi iar zice: Fiule Timotei ,luptă-te ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos, că cine nu se luptă după lege, nu se încununează (2 Timotei 2, 5).

Deci este o luptă şi o credinţă lucrătoare, când se face după legea lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa dreaptă. Iar dacă nu-i credinţa dreaptă, aceea este credinţă eretică sau schismatică sau strâmbă, adică cu abatere de la dreapta credinţă ortodoxă.

Protestanţii zic "Sola Fide", mântuirea numai prin credinţă. Omul se mântuieşte numai prin credinţă, fără fapte, zic ei. Oare nu auzi ce spune Apostolul Iacob? Credinţa fără fapte este moartă (cap. 2, 20) precum şi faptele fără credinţă. Deci credinţa care nu este unită cu faptele bune nu este mântuitoare; căci şi diavolii cred, dar nu fac voia lui Dumnezeu.

Aţi auzit ce spune marele Apostol Pavel? Acea credinţă este mântuitoare, care se lucrează prin dragoste. Credinţă cunoscătoare au şi dracii, iar credinţa lucrătoare o au numai creştinii cei buni. Credinţa care este împodobită şi îmbrăcată cu fapte bune este credinţă lucrătoare, care aduce mântuire sufletului. Numai credinţa care se lucrează prin dragoste, numită credinţă ortodoxă lucrătoare, îl poate mântui pe om.

Deci, să nu vă înşelaţi cu ideile sectarilor, care vin din sânul Bisericii Protestante, care zic că numai credinţa, adică "Sola Fide", ajunge pentru mântuire, şi ca pot să-şi facă de cap, că n-au nevoie de sfat. Sau "Sola Graţia", care înseamnă mântuirea prin har. Nu este adevărat!

A zis Apostolul: În dar suntem mântuiţi? Da. Dar acelaşi apostol care a spus aceasta, a spus şi: Toţi vom sta în faţa divanului lui Iisus Hristos, ca să luăm fiecare după cum a lucrat, după faptele lui. Ai auzit că cere fapte?

Şi Mântuitorul spune în Evanghelie: Când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale... şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui; şi în psalmul 61 zice: Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui. Auzi ce le spune lor Hristos? Toată fapta bună sau rea, o va trage Dumnezeu la judecată. Şi în multe părţi ale Scripturii veţi găsi aceasta. Deci, numai credinţa dreaptă este mântuitoare, dacă este unită cu faptele.

Auzi ce spune Sfântul Apostol Iacob: Dacă ar veni cineva la voi şi ar fi goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi v-ar cere ajutor, şi le-ai zice: Du-te, frate! Mergi în pace! Dumnezeu să te hrănească; Dumnezeu să te facă sănătos, Dumnezeu să te primească, dar nu i-ai dat nimic, care ar fi folosul? (Iacob 2, 14-17). Ferească Dumnezeu! Dumnezeu putea să-l miluiască fără să-l trimită la tine. Dar l-a trimis la tine să vadă dragostea ta; să vadă credinţa ta; că tu vrei să-l ajuţi, să-l hrăneşti, să-l primeşti ca pe un străin în casa ta şi să-l adăpi.

Deci, credinţa ortodoxă unită cu fapta bună este credinţa mântuitoare. Iar acea credinţă în care nu-ţi pasă de durerea aproapelui tău, este credinţa stearpă, nelucrătoare şi nu aduce mântuire, căci credinţa fără fapte este moartă.

Credinţa mozaică, este credinţa evreilor primită prin proorocul Moise. Ei nu cred în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, refuzând Legea cea Nouă adusă de El şi de aceea prigonesc pe creştini.

Altă credinţă este credinţa păgână, a celor ce nu cred în adevăratul Dumnezeu. Cele mai mari religii păgâne sunt: mahomedanismul, budismul, brahmanismul, parsismul, hinduismul, şintoismul etc. Ei se închină la alţi Dumnezei, care sunt idoli sau diavoli. Ce zice psalmistul David? Idolii păgânilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti; gură au şi nu vor grăi . .. şi celelalte. Deci, cine crede în alţi dumnezei şi nu se închină Dumnezeului Celui în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, acela are credinţă păgână.

Credinţa creştină poate fi uneori superstiţioasă, alteori fanatică. Oamenii care cred în vrăjitorii, în descântece, în vise, în vedenii şi alte năluciri, aceştia sunt oameni superstiţioşi şi au credinţa bolnavă sau stricată.

N-ai văzut ce spune Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, la capitolul 34? Precum este cel ce aleargă dupaăvânt şi vrea să prindă umbra sa, aşa este omul care crede în vise. Că pe multţ visele i-au înşelat sş au căzut cei care au nădăjduit în vise. Cel ce crede în vise este asemenea celui ce merge la vrăjitori.

Dar ce este credinţa fanatică? Credinţa care nu are la bază dreapta socoteală. Are un elan în toate: posteşte prea mult, se nevoieşte prea mult, o ia straşnic cu postul, cu milostenia, cu lepădarea de sine, cu metaniile şi n-are un bilanţ, n-are o dreaptă socoteală. Vorba proverbului: "N-o lua lată, că rămâne negrăpată!"

Credinţa fanatică ştii cum este? Cum ai încărca o maşină cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă i-ai da drumul la o vale mare fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-i credinţa fanatică.

Nu aşa! Toată fapta bună trebuie s-o conducă dreapta credinţă în Iisus Hristos şi dreapta socoteală sau cumpăna dreaptă. Dumnezeiasca Scriptură zice: "Nu te abate nici la dreapta nici la stânga. Calea de mijloc este cale împărătească". Deci, este o credinţă care nu are echilibru, o credinţă fără dreapta socoteală se numeşte fanatică. O ia într-o parte şi mai încolo se răstoarnă.

Să lăsăm copiii să-L cunoască pe Hristos!Dumneavoastră aţi dori pentru copii o educaţie aparte, care să-i apere de bolile şi smintelile contemporane. Dar El a zis: „De nu vă veţi întoarce şi să vă faceţi precum copiii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”. Aşadar, Hristos arată apăsat că este mai mare nevoie să fie educaţi cei mai în vârstă, decât copiii. El arată şi metoda prin care trebuie să fie educaţi aceştia. Foarte simplu: să privească la copii. El a spus însă şi cum trebuie educaţi copiii. Tot foarte simplu: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi!”. Atâta doar: copiii să vină la Hristos, iar tot restul e treaba Lui.

REPORTAJ: MANASTIREA PESTERA SFANTULUI APOSTOL ANDREI

Plecand de la Cernavoda spre sud in directia Ostrov, pe drumul care serpuieste printre coline, aproape de cursul Dunarii, ajungi dupa mai multe localitati cu specific pescaresc in comuna Ion Corvin.

Un indicator, la iesirea din sat, te indruma sa mergi mai departe pe un drum lateral pentru a ajunge dupa 3-4 kilometri la Manastirea "Pestera Sfantului Apostol Andrei". La capatul drumului ce trece prin padure se afla manastirea cu cele trei biserici si corpul de chilii, situate intr-un frumos cadru natural.

Pestera Sfantului Andrei - prima biserica crestina de la noi

Primul loc care se viziteaza in manastire este pestera Sfantului Apostol Andrei, o biserica adevarata sapata in stanca, amplasata la baza unui mic munte impadurit. Pe peretii bisericii din pestera sunt multe icoane ce pot fi admirate la lumina candelelor si a lumanarilor. In locul altarului se afla acum o icoana mare a Sfantului Apostol Andrei la care se inchina toti credinciosii care vin aici la pestera.

Despre cum a fost descoperita pestera nu se stiu prea multe, deoarece Dobrogea a fost timp de 400 de ani, pana la Razboiul de Independenta din anul 1877, sub stapanire otomana.

Ceea ce se stie sigur insa, este urmatoarea intamplare petrecuta in anul 1918, an in care un mare avocat din Constanta, pe nume Jean Dinu, in timp ce era in calatorie prin aceasta zona, in urma unui vis care s-a repetat, a descoperit Pestera Sfantului Apostol Andrei intr-o stare deteriorata.

Pestera era inconjurata de padure, copacii ajungeau pana aproape de intrarea in pestera, intrarea era mult mai mica iar inauntru crescusera buruieni, nu locuia nimeni aici in pestera. Dupa ce a curatat pestera a construit un mic corp de chilii.
 

Odata cu primele chilii ridicate s-au adunat si primii calugari. Acestia slujeau sfintele slujbe in pestera. Au construit mai apoi turla de deasupra pesterii care la anul 1936, dupa cum spun unele persoane avea 40 de metri si se vedea de la drumul mare. Altii spun ca avea doar 18 metri.

In anul 1943 Episcopul Chesarie Paunescu a sfintit pentru prima data pestera. A venit al doilea razboi mondial si apoi a fost perioada comunista, perioada foarte grea pentru biserica ortodoxa iar comunistii, mai precis rusii, bolsevicii, au distrus totul aici. Pestera a devenit staul pentru oi. Taranii din aceasta zona isi adaposteau aici oile cand era vreme urata.

Perioada mai senina pentru pestera a venit abia dupa 1990 atunci cand parintele Nicodim Dinca, ctitorul acestei Sfintei Manastiri, monah fiind de la manastirea Sihastria din judetul Neamt, impreuna cu parintele ieromonah Victorin Ghindaoanu, un preot tot de acolo, cu binecuvantarea IPS Lucian au inceput din nou lucrarile de reamenajare a pesterii si construirea sfintei manastiri. Si vedeti si dvs. unde s-a ajuns pana in acest moment.
Pestera are forma unei biserici. In fata a fost altarul pana la hram anul trecut. A fost adusa icoana mare a Sfantului Andrei care a fost plasata in locul catapetesmei. Avem apoi naosul si pronaosul. Totul este in stanca.
Preotii cultului local, numiti in balada Pestera Sfantului Andrei "sfinti", l-au primit cu dragoste in mijlocul lor pe Sfantul Apostol Andrei, primul ucenic al lui Iisus, care ajunsese pe aceste meleaguri propovaduind cuvantul Evangheliei Mantuitorului. Ei i-au oferit gazduire in grota venerata astazi de crestini.

In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. Astazi, cei aflati in suferinte vin aici pentru a-si redobandi sanatatea, petrecand cateva zile si nopti pe acest "pat al Sfantului Andrei".

Ca semn al cinstirii locului pe care a sezut insusi "cel dintai chemat" al Domnului, in decursul anilor, acesta a fost folosit si ca loc de ardere a lumanarilor sau a tamaiei. Cu siguranta, aceasta este "casa" despre care se vorbeste in balada Pestera Sfantului Andrei.

Pestera nu a suferit modificari decat la intrare unde s-a construit acel zid, dupa modelul celui din 1918 iar aici deasupra locului in care ne aflam s-a construit aceasta turla care are doar 4 metri inaltime.

Prin stradania micii obsti de calugari, pastorite pana acum de trei stareti - Sava, Neofit si Ioachim - si sprijinite de doi inalti ierarhi, IPS Lucian si IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, ca si cu ajutorul substantial al unor crestini evlaviosi, la Pestera Sfantului Andrei au fost ridicate doua biserici.

Manastirea are acum si o biserica mica situata la cativa zeci de metri de pestera. Construirea ei a inceput in 1994 in luna martie si s-a terminat in luna septembrie 1995, a durat deci un an si jumatate. Tot in 1995, pe data de 1 octombrie a fost sfintita cu hramul Acoperamantul Maicii Domnului. Pictura bisericii mici a fost finalizata in 1999.

A treia biserica este biserica mare a carei constructie a inceput in 1998, s-a terminat 2002.
Pictura a fost inceputa in 2004.

 

In biserica mica se pastreaza o sfanta lacra cu moastele Sfantului Andrei. Este o cruce in forma de X, in fata Sfantului Altar, in partea stanga. In centrul crucii se afla o particica din degetul Sfantului Apostol Andrei, adusa acum doi ani de la Mitropolia Trifiliei din Grecia iar in cele patru laturi ale crucii sunt particele de sfinte moaste ale sfintilor dobrogeni: Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos sfintii martiri de la Niculitel, Epictet preotul si Astion monahul.

In apropiere se mai gaseste si Izvorul Sfantului Apostol Andrei. Traditia spune ca atunci cand Sfantul Apostol Andrei a ajuns aici, in aceasta zona nu exista apa. Atunci a lovit cu toiagul in stanca si a izvorat apa si se pastreaza Izvorul Sfantului Apostol Andrei ca marturie pana in zilele noastre, nesecand niciodata.

Mii de credinciosi din toate colturile tarii, dar si din afara ei, vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait dumnezeiescul apostol. In acest loc plin de har se savarsesc zilnic cele sapte ceasuri, Sfanta Liturghie, se citesc rugaciuni pentru cei bolnavi si, de asemenea, Molitfele Sfantului Vasile cel Mare.

Sute de acatiste, iconite, cruciulite si alte obiecte religioase sunt depuse de credinciosi in scobiturile din peretii pesterii, semne ale profundei credinte si ale legaturii dintre oameni si Dumnezeu.

Aici, in decursul anilor, s-au savarsit numeroase minuni, vindecari miraculoase, iar puterea sfintitoare a pesterii, calitatea curativa a apelor si slujbele pline de har ale cuviosilor parinti au facut din aceasta zona unul dintre cele mai venerate locuri crestine din tara noastra. La fiecare hram, la Pestera Sfantului Andrei vin zeci de mii de pelerini, ca la un adevarat Bethleem al romanilor.

Sfantul Apostol Andrei - scurta biografie

Sfantul Apostol Andrei era fiul lui Iona pescarul din cetatea Betsaidei de pe malul lacului Ghenizaret. Era fratele Sfantului Apostol Petru si era din aceeasi cetate cu Sfantul Apostol Filip. Sfantul Apostol Andrei a fost mai intai ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul impreuna cu Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan.

Dupa patimile Mantuitorului, dupa Rastignire, dupa Inviere, Inaltare si Pogorarea Sfantului Duh, Sfintii Apostoli au tras la sorti fiecare in ce zona sa propovaduiasca credinta. Astfel Sfantului Apostol Andrei i-au cazut sorti sa propovaduiasca in general in tarile din jurul Marii Negre, aici incluzand si Scythia Minor din acea vreme sau Dobrogea de astazi.

Sfantul Apostol Andrei a ajuns in cetatea Tomisului, cum se numea atunci Constanta de astazi, intre anii 60 si 63. Cetatea fiind foarte aglomerata si am putea spune, intr-o oarecare masura, de frica romanilor care pe atunci ii prigoneau pe crestini, ei deja facandu-si prezenta in Tomis, Sfantul Apostol Andrei impreuna cu doi ucenici pe care i-a ales din cetate si care cunosteau foarte bine zona Dobrogei s-a retras aici la aceasta pestera.
Dupa ce i-a botezat pe primii crestini, pe primii martiri, daca vreti, ai Dobrogei, de aici impreuna cu cei doi ucenici a plecat si a propovaduit credinta in toata Dobrogea, pestera fiind folosita am putea spune noi ca "sediu".

De aici Sfantul Apostol Andrei a plecat spre regiunile Ucrainei si Kievului de astazi. Dar acolo, spre deosebire de poporul dac, a intampinat foarte mari greutati deoarece a intalnit un popor salbatic, mai bine zis triburi care l-au tinut inchis si care l-au batut atat de tare pe Sfantul Apostol incat erau strujite sau erau sfaramate toate madularele trupului. Dar noaptea, venind Mantuitorul si vindecandu-l, scotandu-l din temnita, a doua zi Sfantul Apostol Andrei era din nou sanatos in cetate. Vazand toate acestea, numai asa, acei salbatici au crezut in cuvantul spus de Sfantul Apostol Andrei.

Intorcandu-se din zona Kievului iarasi in Dobrogea si vazand ca aici toate lucrurile sunt bune Sfantul Apostol Andrei a plecat de-aici spre sudul peninsulei balcanice, mai precis a ajuns la Patras, in Grecia unde a fost rastignit pe o cruce in forma de X.

Sursa: www.crestinortodox.ro

Icoana Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Prodromu

Căutând ceva lucruri sau icoane pe care să le fure, soldații turci au intrat în paraclis. Repezindu-se spre icoana Sfântului Ioan Botezătorul, acesta s-a încruntat spre ei, astfel încât au fost cuprinși de frică și au scos pistoalele, începând să tragă asupra icoanei. Însă i-a cuprins și mai mult groaza când au văzut că gloanțele se întorceau și îi loveau tot pe ei.

Nu se ştie cu exactitate anul în care a fost zugrăvită această sfântă icoană, însă este posibil ca aceasta să dateze din anul 1660, când a fost rezidit paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul.

Se spune că în anul 1821, când a început revoluția greacă, turcii au venit cu multă armată în Sfântul Munte. Au ajuns atunci și la Chilia Prodromu, unde mai târziu s-a înființat schitul. Căutând ceva lucruri sau icoane pe care să le fure, soldații turci au intrat în paraclis. Repezindu-se spre icoana Sfântului Ioan Botezătorul, acesta s-a încruntat spre ei, astfel încât au fost cuprinși de frică și au scos pistoalele, începând să tragă asupra icoanei. Însă i-a cuprins și mai mult groaza când au văzut că gloanțele se întorceau și îi loveau tot pe ei. Atunci au părăsit în fugă chilia.

În anul 1853, icoana Sfântului Ioan a fost ferecată în argint, din dania domnitorului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei.

Astăzi, icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul se păstrează în Paraclisul cel vechi al Schitului Prodromu. Este aşezată pe catapeteasmă, în partea dreapta, lângă icoana Mântuitorului Iisus Hristos.

Dumnezeu nu-i cere omului imposibilul, ci inimă curată și sinceră; Ştiindu-te pe tine a fi Maică lui Dumnezeu, ne rugăm ție să ne izbăveşti pe noi de greşelile noastre cele de voie şi cele fără de voie. Amin.

Preabunul, Preaînduratul, Preamilostivul şi Atotştiitorul Dumnezeu nu cere de la om cele ce sunt peste puterea lui. Aşadar, de la cel bolnav şi neputincios El nu cere post, privegheri, mătănii şi altele de acest fel, pentru a se putea împărtăşi cu Sfintele Taine, nici de la cel sărac nu pretinde milostenie, ci numai trei lucruri:

– spovedanie curată şi împăcare cu toţi

– smerenie a inimii, cu umilinţă

– rugăciune de mulţumire, adică să se roage în toată vremea lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru boala, suferinţa, neputinţa şi sărăcia ce i s-au dat, căci atât sărăcia, cât şi boala şi suferinţa smeresc inima omului: „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 274)

Tuturor celor care suferă de lipsă de căldură le sfătuiesc să iasă, ca puişorii, din oul egoismului cotidian şi să încerce să slujească pe cineva. Dar să nu aştepte răsplată imediată, ci să slujească altora, din dragoste.(Dr. Dimitri Avdeev, Ioana Besedina, Femeia și problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, traducere din limba rusă de Eugeniu Rigoti și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 59-61)

Adesea, femeile singure sunt sfătuite să-şi umple viaţa cu îngrijirea copiilor la un orfelinat. Dar nu toate scapă de sentimentul singurătăţii prin această activitate. O cunoştinţă mi-a spus: „Mergeam la copii, le dăruiam căldură, dar şi eu vroiam, în acel timp, atenţie şi căldură umană.”

Poate că ea nu mergea aşa cum ar trebui la orfelinat. Poate că mergea pentru a se destinde sau fiindcă nu avea ce face altceva. Mergea pentru a primi acolo un medicament împotriva singurătăţii, dar inima nu i-a fost pătrunsă de apropierea acelor copii, care nu erau pentru ea decât interesanţi. Şi de aceea a plecat de acolo la fel cum venise.

Ştiu, din proprie experienţă, că, dacă oferi căldură sufletească altora, sufletul ţi se umple, de asemenea, de căldură. Probabil că, prin vizitele sale, ea nu a reuşit să dezgheţe inimioarele copilaşilor, lipsiţi de mângâiere şi căldură. Şi aceasta, pentru că ea nu le-a deschis uşa inimii sale.

Ştiu sigur că cei mici reuşesc să mulţumească. Ei vor foarte mult să iubească şi simt de la o poştă când cineva le doreşte binele. Pentru aceasta, ei răsplătesc din plin. Nu poţi uita ochii fericiţi şi încrezători ai unui copil pe care nu ai făcut decât să-l mângâi pe cap. Iar dacă i-ai mai dat ceva gustos sau o jucărie, atunci devii pentru el ca o rudă apropiată.

Poate că această femeie ar trebui să îşi schimbe atitudinea faţă de copii. Avea dreptate Şota Rustaveli atunci când a scris aforismul: „Ce ai ascuns este pierdut; ce ai dat este al tău.” Dacă ea vrea însă să se redescopere şi să simtă înţelegere, căldură şi dragoste, atunci să nu se ruşineze când dăruieşte toate acestea altora.

Tuturor celor care suferă de lipsă de căldură le sfătuiesc să iasă, ca puişorii, din oul egoismului cotidian şi să încerce să slujească pe cineva. Dar să nu aştepte răsplată imediată, ci să slujească altora, din dragoste.

sursa doxologia.ro

Roagă-te lui Dumnezeu, zicând aşa: „Stăpâne, sunt în mâinile Tale, miluiește-mă după mare voia Ta şi, dacă îmi este spre folos, vindecă-mă în grabă”. (Sfinții Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1990, pp. 388-389)

Întrebare: „Dacă cer sfinţilor să se roage pentru o boală a sufletului şi a trupului şi cred că-mi va veni vindecarea îndată, oare aşa va fi, chiar dacă nu-mi este de folos să fiu vindecat îndată?”

Răspunsul lui Ioan: Nu e bine să te rogi, pornind de la tine, ca să fii vindecat de boală, neştiind de-ţi este de folos. Ci trebuie lăsat în seama Celui ce a zis: „Știe Tatăl vostru Cel ceresc, cele de care aveţi trebuinţă, înainte de a-I cere» (Matei 6, 8).

Deci roagă-te lui Dumnezeu, zicând aşa: „Stăpâne, sunt în mâinile Tale, miluiește-mă după mare voia Ta şi, dacă îmi este spre folos, vindecă-mă în grabă”. Acelaşi lucru roagă-i şi pe sfinţi să-l ceară şi crede, fără să te îndoieşti, că va face ceea ce îţi este de folos. Și mulţumeşte-I Lui în toate, aducându-ţi aminte de cuvântul: „În toate mulţumiţi” (I Tesaloniceni 5, 18). Și te vei folosi cu sufletul şi cu trupul.

Cine se roagă cu rugăciunea „Doamne, ajută-mă să vreau să pot!” împlinește cuvântul care spune „toate sunt cu putință celui ce crede”. Așa că, atunci când ne scârbim de noi înșine, de una sau de alta, să nu mai amânăm momentul și să ne punem în genunchi și să strigăm la Dumnezeu „Ajută-mă, Doamne, să vreau cu toată inima mea să pot!”.

Scrisori din Occident - Meditație duhovnicească la Duminica Slăbănogului (XIV)     

În contextul în care slăbănogul, bolnav de 38 de ani, aștepta lângă scăldătoare vindecarea, întrebarea pe care i-o pune Hristos „voiești să te faci sănătos?” poate fi interpretată ca și batjocură. Era evident pentru oricine că voia să se facă sănătos, însă Hristos pune aici accentul pe verbul „a vrea”. Hristos s-a adresat slăbănogului, însă prin el ni se adresează și nouă. Pentru că, de cele mai multe ori, marea noastră problemă nu este că nu putem să ne vindecăm, de patimi sau de altele, ci că nu vrem.

Hristos vorbește în mod clar despre legătura dintre păcat și boală atunci când îi spune slăbănogului că, dacă vrea să-i fie bine, să nu se mai întoarcă la păcatele lui. Ce-L interesează cel mai mult pe Hristos este ca viața inimii omului să se schimbe. Dacă și trupul se vindecă, este o consecință pe care omul ar trebui să o folosească tot întru lucrarea mântuirii lui.

Și pentru „a vrea” este o rugăciune extrem de simplă și la îndemâna oricui: „Doamne, ajută-mă să vreau să pot: să mă las de fumat, să mă las de pierdut vremea, să mă las de răcnit de mânie la soț, soție sau copii, să mă las de mințit” și de toate cele care ne amărăsc. Că știm că nu-s bune și nu ne bucurăm pentru că le avem, dar  totuși le facem. Și le facem pentru că încă vrem să le facem.

Cine se roagă cu rugăciunea „Doamne, ajută-mă să vreau să pot!” împlinește cuvântul care spune „toate sunt cu putință celui ce crede”. Așa că, atunci când ne scârbim de noi înșine, de una sau de alta, să nu mai amânăm momentul și să ne punem în genunchi și să strigăm la Dumnezeu „Ajută-mă, Doamne, să vreau cu toată inima mea să pot!”.

Minunea aceasta nu s-a făcut doar pentru acel slăbănog și pentru cei care au asistat la ea, pentru că părinții Bisericii tâlcuiesc că, din acea zi, Îngerul Domnului nu s-a mai pogorât peste apa Vitezdei și nu se mai află de minuni făcute în Vitezda în istoria orașului Ierusalim. Tot ce prefigura viața nouă pe care o aduce Hristos lumii se împlinește, și nu mai avem nevoie să stăm pe malul unei ape și să ne plângem de milă, așteptând vreo minune.Vitezda astăzi este Biserica. Biserica este apa în care, dacă eu vreau, Dumnezeu mă aruncă și mă spală, și mă curăță, si-l ucide pe omul vechi din mine și viază om nou. Și e o mare mângâiere că mântuirea mea nu mai depinde de intermediari, ci doar de mine. Nu se pune problema ca Dumnezeu să nu-mi vrea mântuirea, căci pentru asta a luat Trup – totul depinde de libertatea mea, de ce hotărăsc să fac cu viața mea.

sursa doxologia.ro

Rugăciunea lui Iisus sfinţeşte locul unde eşti şi munca ce o faci - (Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 103)

Toţi Bătrânii au trăit experienţele mistice ale rugăciunii. Menţionăm aici ceea ce Bătrânul Amfilohie mărturisea fiilor săi duhovniceşti: „Câtă vreme rămân pe stânca înaltă a rugăciunii, orice valuri ar bate la temelia ei, nu-mi pot face nimic. Dacă însă mă las în jos, ele mă udă. Rugăciunea inimii, reintegrează, uneşte, sfinţeşte. Câtă vreme focul Rugăciunii lui Iisus arde în suflet, toate crengile uscate ard şi dispar. La începutul Rugăciunii tu simţi bucurie, apoi dulceaţă şi la sfârşit vin lacrimile, căci simţi prezenţa lui Iisus. CuRugăciunea lui Iisus, omul devine ca un copil. Se adresează lui Dumnezeu simplu şi inocent, ca şi Adam în Rai, înainte de cădere. Cu Rugăciunea se dobândeşte sfânta şi binecuvântata apatie (lipsa patimilor). Rugăciunea lui Iisus sfinţeşte locul unde eşti şi munca ce o faci. Rugăciunea rezolvă orice lucru. Ea te face să umbli pe mare, scurtează distanţele, schimbă dispoziţia oamenilor, dă curaj, credinţa şi răbdare în viaţă”.

Izvoare tămăduitoare la noi în ţară

Maica Domnului a dăruit şi poporului român izvoare tămăduitoare. Unul din acestea se afla la Mănăstirea Ghighiu din judeţul Prahova, la mai puţin de 5 km de municipiul Ploieşti. Potrivit Tradiţiei, episcopul sirian care a adus icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului în această mănăstire (1958), a cerut iertare Fecioarei pentru că a luat icoana din locul în care se afla, iar a doua zi, în locul în care s-a rugat, a apărut un izvor tămăduitor.
Un alt izvor cu apa vindecătoare se afla la Mănăstirea Dervent. Tradiţia spune că acest izvor a ţâşnit din locul în care Apostolul Andrei a împuns piatra cu toiagul.
Alt loc binecuvântat cu apa tămăduitoare este izvorul de la Mănăstirea Horaicioara din judeţul Neamţ. Acest izvor a fost descoperit acum un secol, datorită rugăciunilor monahilor către Maica Domnului de a le dărui un izvor mai aproape de mănăstire. El izvoraşte de sub muntele Feriga şi se afla la 50 m de biserica mănăstirii.
Nu trebuie uitate izvorul de la Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă, din judeţul Argeş şi cel de la Biserica Greacă din Brăila, descoperit în anul 1863, în vremea efectuării unor lucrări de construcţie la sfântul lăcaş.

IZVORUL TAMADUIRII: La Manastirea Dervent, pe locul unde Sfantul Apostol Andrei a facut o minune, exista un alt izvor cu apa vindecatoare., unde peste 5.000 de credincioşi, constănţeni dar şi pelerini veniţi din toate colţurile ţării, sunt așteptați să ajungă, vineri, cu prilejul sărbătorii Izvorul Tămăduirii. Săebătoarea este rânduită de Biserică în prima zi de vineri după Învierea Domnului, iar pelerinii vin la Mănăstirea Dervent cu credinţa că apa izvorului despre care se spune că a apărut după ce Sfântul Apostol Andrei a lovit cu toiagul într-o piatră vindecă bolile. De Izvorul Tămăduirii, se sfinţesc apele. Creştinii ortodocşi vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Aghiasma Mică. După ce preotul a sfinţit apa, îi stropeşte pe credincioşi în timp ce se cântă troparul "Mântuieşte, Doamne, poporul Tău", scrie agroinfo.ro.

În tradiția populară, Izvorului Tămăduirii este pentru săpătorii de fântâni cea mai spornică din an, deoarece apele sunt zbuciumate și zgomotoase, fiind mai ușor de găsit.

Izvorul Tămăduirii în iconografie

În icoana sărbătorii Izvorul Tămăduirii, Maica Domnului şi Hristos se afla într-un bazin asemănător cu o cristelniţă, vasul în care primim Taina Botezului. Fecioara Maria este reprezentată cu mâinile înălţate, semn al rugăciunii, iar Mântuitorul binecuvântând cu ambele mâini, ca răspuns al rugăciunilor maicii Sale. Din bazin izvoraşte apa care are darul tămăduirii bolilor sufleteşti şi trupeşti.
Aceasta icoană exprima ideea că Fecioara L-a născut pe Hristos, Care este Dătătorul apei vii a Duhului. De altfel, însuşi Hristos i-a spus femeii samarinence: "De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce zice ţie: dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la Dansul şi ţi-ar fi dat ţie apa vie" (În. 4, 10; În. 7, 38).

În Săptămâna Patimilor este foarte important ca să aveți grijă și de suflet, să vă rugați mai mult, să participați la denii și la celelate slujbe care se săvârșesc în această săptămână. Să nu lăsați ca grijile și ostenelile cotidiene să vă facă să uitați de grijile și ostenelile pentru mântuirea sufletului. Dumnezeu să vă dea sănătate și putere!

DESPRE ORIGINEA CANONULUI DIN DUMINICA FLORIILOR „PRE GLASUL CEL RUMÂNESC” COSTIN MOISIL ORIGINEA DISPUTATĂ: CANONUL FLORIILOR, BULGĂRESC SAU ROMÂNESC?

O variantă melodică particulară a Canonului Floriilor a stârnit, vreme de mai bine de un secol, interesul muzicologilor români. Primele referiri au fost făcute de către episcopul Melchisedek în 1881, într-un raport către Sfântul Sinod privind starea muzicii bisericeşti. Episcopul deosebea două tipuri de cântare practicate „din vechime” de către români: grecească şi slavonească, din ele urmând să se dezvolte după secolul al XVII-lea cântarea românească. Cântarea grecească era considerată „cultă sau boeréscă”, „nobilă” şi folosea notaţia muzicală. Cea de-a doua – numită şi „bulgară sau sêrbéscă” – era „necultă”, „vulgară sau ţerănéscă”, provenea din cântarea grecească, dar se dezvoltase „într’un mod tradiţional [oral, n. m.], fără artă, cu turnuri produse de geniul musical al fie-cărei naţionalităţi”. Între relicvele cântării slavoneşti, Melchisdek număra şi Canonul Floriilor1 . Şaptesprezece ani mai târziu, Alexandru Luca nuanţa afirmaţiile învăţatului episcop. Canonul Floriilor era „un rest din vechea cântare bisericéscă din epoca slavonă”, dar reprezenta, în primul rând, o dovadă că „melodia bisericéscă s’a identificat cu melodia însuşi a poporului român”2 . G.I. Ionnescu-Gion se sprijinea, la rîndul său, pe memoriul lui Melchisedek când susţinea că „uă mulţime de cântâri (sic) cari se întrebuinţau în bisericile nóstre erau naţionale séu combinate cu ale Slavilor, cu cari Românii atâta vreme conlocuiseră”. În consonanţă cu această afirmaţie, dar depărtându-se de abordarea lui Melchisedek, Ionnescu-Gion considera Canonul Floriilor făcut „pe musică curat românéscă, fără nici uă înrîuire a psaltichiei grecesci”3 . Tot prin acea vreme, episcopul Nifon socotea melodia Canonului Floriilor şi cele ale altor câteva cântări amintite de Melchisedek, Luca şi Ionnescu-Gion drept „curat româneşti din epoca slavonă” şi atrăgea atenţia asupra afirmaţiei, tipărind-o cu caractere îngroşate4 . Prin urmare, în doar două decenii de la publicarea primei scrieri despre Canonul Floriilor, opinia istoricilor despre originea etnică a melodiei acestuia s-a modificat, de la o origine slavonă, la una curat românească. Acest lucru este cu atât mai interesant cu cât cei patru autori foloseau aproape aceleaşi cuvinte şi argumente pentru a susţine puncte de vedere diferite5 . 1 Episcop Melchisedek, Memoriu pentru cântările bisericesci în România, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul VI (1882), p. 21–26, 16. 2 Alexandru Luca, Priviri generale asupra Musicei din Biserica Ortodoxă de Răsărit de la începutul creştinismului şi pănă în dilele nóstre, Bucureşti, 1898, p. 69. 3 G.I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, I.V. Socec, Bucuresci, 1899, p. 538. 4 Nifon N. Ploeşteanu, Carte de Musică Bisericéscă pe Psaltichie şi pe note liniare, pentru trei voci, Bucureşti, 1902, p. 47–48. 5 Iată, de pildă, paragrafele în care cei doi episcopi, Melchisedek şi Nifon, afirmau că melodia Canonului Floriilor şi cea a Mărimurilor de la polieleu sunt relicve ale cântării slavone (Melchisedek), ori ale cântării româneşti din epoca slavonă (Nifon): „Remăşiţe ale acestui cânt slavonesc (…) s’au păstrat în România până astă-di în unele cântări religióse, bisericesci şi populare. Astu-felu este: Canonul Florielor, care în Moldova se cântă până acum prin biserici; iar în Muntenia îl cântă copiii în ajunul Duminicei Stâlpărilor, când umblă cu stâlpările pe la case vestind sosirea acestei serbători. De asemenea Mărimurile sau vilicéniele de la polieleul serbatorilor. Melodiele acestea la greci sunt necunoscute. Dintre cele populare vom numi cântările de stea: Trei Crai de la Răsărit, Nunta din Cana-galilea, Auditi aceste tóte, În Vetleem s’a născut Christos, Astă-di cel prea lăudat, O diece prea înveţate, sau cântecul catichetic. Tóte acestea sunt o remăşiţă preţiósă din timpurile antice despre modul cântărei usitate la Români, când se întrebuinţa în biserica nóstră limba slavonă, şi care mod de cântare s’a perpetuat îndelung şi după introducerea limbei române prin biserici…” (Melchisedek, op. cit., p. 21–22). STUDII ŞI CERCET. IST. ART., Teatru, Muzică, Cinematografie, serie nouă, T. 2 (46), P. 109–116, BUCUREŞTI, 2008 110 ORIGINEA DEMONSTRATĂ: GHEORGHE CIOBANU ŞI CARACTERUL ROMÂNESC AL CANONULUI LUI FILOTHEI Muzicologii de după Nifon au continuat să aibă puncte de vedere divergente până în anii 1970, când Gheorghe Ciobanu a publicat două articole ale căror concluzii au fost general acceptate de către cercetători6 : Originea Canonului Stâlpărilor alcătuit de dascălul Şărban7 şi Cultura psaltică românească în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea8 . Ciobanu compara patru variante ale primului irmos al canonului, notate în diverse momente – de la începutul secolului al XVIII-lea până la jumătatea celui următor – şi purtând etichete etnice diferite: „pe glasul cel rumănesc, căci iaste mai lesne şi mai frumos”; „pe glas bulgăresc”; „dupre firea moldovenească”. El arăta identitatea melodică a celor patru variante şi observa caracterul particular al canonului, care nu respecta sistemul de cadenţe al ehului al IV-lea, fiind mai apropiat de cadenţele ehului al III-lea (fa, sol, si bemol). De asemenea, remarca faptul că melodia canonului nu se întâlnea la celelalte popoare ortodoxe şi că trăsăturile lui specifice – „cursivitatea melodiei, caracterul silabic şi ritmul apropiat de al colindelor” – sugerau o legătură puternică cu folclorul românesc. Concluziile lui Ciobanu erau că ieromonahul Filothei sin Agăi Jipei a fost autorul melodiei canonului şi că varianta sa a stat la baza celorlalte. De asemenea, Ciobanu afirma că melodia nu este una de origine bulgară, ci prezintă caracteristici româneşti şi „este într-adevăr românească”9 . ORIGINEA REVIZITATĂ: O ANALIZĂ A ARGUMENTELOR LUI GHEORGHE CIOBANU Argumentele lui Gheorghe Ciobanu sunt discutabile. Mai întâi, cursivitatea melodiei şi caracterul silabic – elemente pe care autorul le consideră specifice folclorului românesc – se întâlnesc şi în alte muzici, inclusiv în cea bizantină. Nu este clar ce înţelege autorul prin „ritmul apropiat de al colindelor”, de vreme ce acestea utilizează toate sistemele ritmice din folclorul românesc10. Mai mult, canonul cercetat are un obişnuit ritm divizionar şi nu unul asociat în mod particular cu colindele, cum ar fi ritmul giusto-silabic. Prin urmare, Ciobanu nu indică elemente în baza cărora să se poată susţine caracterul românesc al melodiei. Apoi, cadenţele canonului nu sunt atât de neobişnuite pe cât ar părea la prima vedere. Dacă se transcrie melodia ieromonahului Filothei începând nu din sol, ci din la – aşa cum de fapt procedează şi Ciobanu în exemplul în care pune în paralel cele patru variante – atunci cadenţele perfecte şi finală sunt pe sol, sunetul de bază al ehului al IV-lea11. Mărturiile mediane şi ftoralele – atât cele în vechea notaţie din manuscrisul lui „Aşa dintre cântările religióse din epoca slavonă, putem cita: Canonul Floriilor, care’l cântă în Muntenia, copiii cu salcia, în sămbăta lui Lazăr, pe la casele creştinilor; iar în Moldova, se cântă până astă-di şi prin unele biserici; apoi Mărimurile de la polieleile serbătorilor. Iar dintre cântările populare, putem cita cântecele de stea Trei crai de la resărit; nunta din Cana-Galileiei; În oraşul Betleem s’a născut Christos; O prea frumósă pustie! şi Dascăle prea învăţate, etc. Probă că aceste melodii religióse şi populare, sunt curat româneşti din epoca slavonă, este faptul, că ele nu se găsesc, nici la Greci şi nici la Slavi. Tóte aceste cântări, sunt o remăşită preţiósă din timpurile vechi, despre modul de cântare usitat la Români; şi care mod de cântare, s’a perpetuat îndelung şi după întroducerea limbei române prin bisericile nóstre…” (Nifon, loc cit., cursiv şi îngroşat în original). 6 Vezi, de pildă, Octavian Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti, vol. I (Epoca străveche, veche şi medievală), Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1973, p. 260–261; Sebastian Barbu-Bucur, Filothei sin Agăi Jipei. Psaltichie rumănească, vol. I, Catavasier, seria Izvoare ale muzicii româneşti vol. VII A, Editura Muzicală, Bucureşti, 1981, p. 78–79; Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine şi evoluţia ei în spiritualitatea românească, vol. II, Interprint, Bucureşti, 1997, p. 72. 7 Articolul a fost publicat pentru prima dată în „Mitropolia Olteniei”, 1970, nr. 5–8, p. 778–787. 8 Publicat pentru prima dată în Musica antiqua Europae Orientalis, Acta scientifica Congressus, III, Bydgoszcz, 1972, p. 487–504. 9 Gheorghe Ciobanu, Originea Canonului Stâlpărilor alcătuit de dascălul Şărban, în Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, [vol. I], Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974, p. 307–316. Idem, Cultura psaltică românească în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în Ciobanu, Studii…, op. cit., p. 302–303. 10 Vezi, de pildă, Emilia Comişel, Contribuţie la cunoaşterea sistemelor ritmice ale muzicii populare româneşti din ţinutul Pădureni – Hunedoara, în Emilia Comişel, Studii de etnomuzicologie, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 129; Iosif Herţea, Romanian Carols, Bucharest, 1999, p. 79–83. 11 În Exemplul 1 din Originea Canonului…, p. 310–313, Ciobanu transcrie melodia într-un mod cu fundamentala sol, cu fa diez la armură). În schimb, în Cultura psaltică…, p. 302, discută cadenţele corespunzător unei transcrieri într-un mod cu fundamentala fa (şi cu si bemol la armură), aşa cum se întâlneşte în Rév. père I.D. Petresco, Études de paléographie musicale 111 Filothei, cât şi cele din variantele în notaţie chrysanthică – confirmă justeţea acestei transcrieri12. Pe de altă parte, existenţa unor cadenţe tipice pentru glasul al III-lea în cazul unei cântări în glasul al IV-lea nu este chiar surprinzătoare. I.D. Petrescu atrage atenţia asupra înrudirii celor două ehuri şi asupra rolului special pe care îl pot juca irmoasele Floriilor în cercetarea acestei probleme13. În fine, afirmaţia că melodia canonului „pre glasul cel rumânesc” nu se întâlneşte la alte popoare ortodoxe comportă discuţii. Am comparat primul irmos din Canonul Floriilor al lui Filothei cu primul irmos al aceluiaşi canon, aşa cum apare în diverse manuscrise muzicale cu text grecesc din secolele XIV–XVII. Am cercetat variantele cele mai răspândite în vremea lui Filothei şi a generaţiei anterioare14 – irmoasele catavasiilor lui Germanos Neon Patron şi Chrysafis cel Tânăr şi cele din irmologhioanele lui Theofanis Karykis şi Mpalasios – şi cele patru canoane transcrise de părintele I.D. Petrescu în volumul Études de paléographie musicale byzantine. În Exemplul 1 prezint în paralel primul irmos al canonului în variantele lui Filothei, Karykis, Mpalasios şi o variantă anonimă dintr-un manuscris din secolele XIV-XV15. Mi-am limitat transcrierea la semnele diastematice – urmând practica cea mai răspândită astăzi – şi am neglijat problemele legate de ritm, de mobilitatea treptelor16, de microtonii, de interpretarea silabică sau concis-melismatică (short melismatic) 17 a notaţiei, pentru că mi se par irelevante pentru studiul de faţă18. În exemplul alăturat se observă similitudini între liniile melodice ale celor patru variante – în special între varianta lui Filothei (F) şi cea din manuscrisul de la Vatican (V) –, pentru primul şi ultimul vers. De asemenea, se remarcă faptul că atât în varianta F cât şi în V, cadenţele se realizează cu precădere pe sol, în aceleaşi şase dintre cele opt rânduri melodice19. Aceste asemănări indică o origine comună a variantelor F şi V; e rezonabil să considerăm că aceasta e bizantină şi nu românească, ţinând seama de istoria muzicii bisericeşti în Imperiul Bizantin şi în ţările române până la momentul scrierii manuscrisului V, de asemănările dintre varianta V şi celelalte variante în limba greacă (în special cele transcrise în Petresco, loc. cit.) şi de faptul că – aşa cum am arătat mai sus – nu există dovezi privind caracterul românesc al melodiei. Accentuez faptul că similitudinile dintre V şi F nu presupun o filiaţie a melodiei lui Filothei din cea a manuscrisului V, ci doar o origine comună a melodiilor. Nu cunoaştem timpul şi modul în care melodia grecească a fost byzantine, Bucarest, 1967, p. 144–147. De remarcat că părintele I.D. Petrescu nu consideră cadenţa în fa ca element străin al glasului şi precizează că fa este adevărata tonică (i.e. do, potrivit teoriei sale) transpusă la cvartă (ibidem, p. 119–120, 130). 12 Vezi şi observaţia părintelui I.D. Petrescu în ibidem, p. 131. 13 Ibidem, p. 131, notă. 14 Nu cunoaştem datele naşterii şi morţii lui Filothei. Din documentele referitoare la el şi la tatăl său, Jipa, rezultă că Filothei a trăit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea (Barbu-Bucur, op. cit., p. 2–3, 13–19). 15 Manuscrisele din care am preluat exemplele muzicale sunt: F – Catavasierul lui Filothei (1713), ms. rom. BAR 61, f. 19r (irmosul reprodus în Barbu-Bucur, op. cit., p. 102, transcris în Petresco, op. cit., p. 144–145, Ciobanu, Originea Canonului…, op. cit., p. 310–313 şi Barbu–Bucur, op. cit., p. 225–226); V – ms. Palat. gr. 243 Vaticano, f. 55v (sec. XIV–XV, preluat după transcrierea din Petresco, op. cit., p. 131–133; notaţia neumatică este reconstituită de mine, pornind de la transcrierea pe portativ a părintelui I.D. Petrescu); K – Irmologhionul lui Theofanis Karykis (ante 1590), ms. Sinai 1259, f. 73r; Mp – Irmologhionul lui Mpalasios Preotul (ante 1680, varianta „standard” în epoca lui Filothei), ms. gr. BAR 888, f. 81r. În ce priveşte semnele diastematice, varianta lui Mpalasios este practic identică cu variantele Catavasiilor atribuite contemporanilor săi Chrysafis cel Tânăr (ms. Leimonos 239, f. 272v, an 1672–1673) şi Germanos Neon Patron (ms. Leimonos 243, f. 86r) şi relativ apropiată de cea din ms. gr. BAR 791, f. 56r–v (anul 1665, reprodusă şi transcrisă în Petresco, op. cit., pl. xix, p. 131–133). Mulţumesc călduros domnilor Traian Ocneanu, pentru fotografiile după manuscrisele Leimonos 239 şi 243, şi Constantin Secară, pentru imaginile din manuscrisul Sinai 1259. Pentru irmologhioanele din perioada post-bizantină de până la Filothei vezi Μανόλης Κ. Χατζηγιακουµής, Η εκκλησιαστική µουσική του ελληνισµού µετά την Άλωση (1453–1820), Κέντρον Ερευνών & Εκδώσεων, Αθήνα, 1999, p. 33–34, 37, 44–48, 53, 120–122, 128–131, 135–136, Σπυρίδωνος Στ. Αντωνίου, Το Ειρµολόγιον και η παράδοση του µέλους του, Ίδρυµα Βυζαντινής Μουσικολογίας, Αθήναι, 2004, p. 141–201. 16 De multe ori fa ar trebui citit fa diez, iar si – si bemol. 17 Folosesc aici terminologia lui Ioannis Arvanitis. Vezi, de pildă, Ioannis Arvanitis, The Heirmologion by Balasios the Priest. A Middle-point between Past and Present, în „The Traditions of Orthodox Music. Proceedings of the First International Conference on Orthodox Church Music. University of Joensuu, Finland, 13–19 June 2005. Publications of Orthodox Theology at the University of Joensuu No. 38. Publications of the International Society for Orthodox Music No. 1”, University of Joensuu & The International Society for Orthodox Church Music, 2007, p. 237–240. 18 Am ales un tip de transcriere care să evidenţieze asemănările dintre variantele melodice, fiindcă acestea oferă informaţii despre originea canonului lui Filothei. Desigur, o transcriere mai amănunţită ar fi pus în lumină şi diferenţele melodico-ritmice dintre versiuni; acestea interesează mai puţin aici, întrucât articolul discută strict problema originii canonului, nu şi transformările suferite de melodie în timp sau datorate adaptării la altă limbă. 19 Melodia cadenţează pe sol în rândurile 2, 4–8. În cazul rândurilor 2 şi 5 (F) şi 2 (V), oprirea pe treapta de cadenţă este mai scurtă şi e urmată de un pasaj către următorul rând melodic. 112 preluată în bisericile de la nordul Dunării, transformată, şi adaptată la textul românesc; nu ştim nici dacă a fost preluată direct de la bizantini sau prin intermediul slavilor20. Aşadar, nu se poate deduce că varianta V a stat la baza celei a lui Filothei, ori că aceasta din urmă păstrează elemente dintr-o melodie care ar fi circulat pe la anul 1400 în Ţara Românească, ci doar faptul că melodia notată de Filothei a circulat şi la alte popoare, iar originea ei este grecească21. ORIGINEA IGNORATĂ: CUM POATE FI ROMÂNEASCĂ SAU SLAVONĂ O CÂNTARE DE PROVENIENŢĂ GREACĂ Afirmaţia mea privind originea greacă a Canonului Floriilor poate părea îndrăzneaţă, atâta vreme cât psalţii români din secolele XVIII şi XIX nu o confirmă, considerând că piesa e alcătuită pe glas românesc ori bulgăresc. Voi încerca să explic mai jos prezenţa sau absenţa şi sensul determinanţilor etnici din scrierile acestora, arătând că eticheta etnică aplicată de psalţi era independentă de originea cântării. Mai întâi, nu trebuie să ne surprindă faptul că melodia de care ne ocupăm nu era percepută ca grecească de către psalţii români. Deja în timpul lui Filothei, variantele de tipul V nu se mai întâlneau în manuscrisele greceşti22. Prin urmare, e de aşteptat ca psalţii români să nu fi numit grecească o melodie cântată ori copiată rar sau chiar deloc de către colegii lor greci şi care prezenta particularităţi faţă de melodiile pe care aceştia din urmă le aveau în uz. Apoi, atributele „bulgăresc” şi „slavonesc” – pe care Macarie Ieromonahul şi episcopul Melchisedek le ataşau glasului canonului – nu sunt nepotrivite, dacă ne reamintim că Melchisedek distingea pentru perioada veche două ramuri ale cântării bisericeşti: grecească (cultă) şi slavonească (vulgară). Caracterul relativ stereotip al melodiei – cele opt irmoase se aseamănă între ele mai mult decât e cazul altor canoane –, plasarea nepotrivită a unor silabe accentuate (pe timpi slabi şi înălţimi inferioare notelor vecine)23 şi transmiterea piesei (şi) pe cale orală24 îl îndreptăţeau pe episcop să ataşeze acest canon ramurei slave, „necultă” şi dezvoltată „într’un mod tradiţional”. Probabil că aceleaşi criterii au operat şi în cazul lui Macarie. Chiar dacă scrierile acestuia nu fac referire la mai multe variante ale cântului bisericesc, e de presupus că Ieromonahul ar fi acceptat schiţa istorică şi clasificarea lui Melchisedek: Macarie ştia că românii folosiseră limba slavonă în biserică25, corela poate cântarea în limbă greacă cu tradiţia scrisă şi cea în slavonă cu tradiţia orală26 şi, cu siguranţă, observa diferenţele dintre Canonul Floriilor şi melodiile greceşti pe care le cântase şi le tradusese. Astfel, termenul „glas bulgăresc” nu trebuie înţeles ca glas particular folosit de bulgari, ori de „esenţă” bulgară, ci ca indicativ pentru o cântare diferită de cele obişnuite, greceşti. Din acelaşi motiv, pentru a pune Canonul Floriilor în opoziţie cu cântările obişnuite, Filothei Ieromonahul a folosit sintagma „glasul cel rumânesc”, iar copistul manuscrisului nemţean „firea moldovenească”. Spre deosebire de perspectiva diacronică a lui Melchisedek, care opunea cântarea slavă celei greceşti, cea a lui Filothei avea drept criteriu spaţiul în care circula o cântare – ori etnia interpreţilor, 20 Părintele Nicu Moldoveanu a publicat incipitul Canonului Floriilor dintr-un manuscris slav copiat în Sfântul Munte la anul 1820. Melodia incipitului are unele asemănări cu cea pe care o discutăm în acest articol. Cf. Diac. Lector Nicu Moldoveanu, Cîteva manuscrise muzicale vechi-slave din România (Biblioteca Academiei şi Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCIII (1975), nr. 9–10, p. 1161–1162, pl. 4. 21 Această afirmaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că melodia ar avea un „specific grecesc”. 22 Am examinat un tabel al celor mai importante manuscrise ce includ irmoase, publicat în Αντωνίου, op. cit., p. 92–98. Din 37 de manuscrise datate în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea (dar anterior lui 1713, atunci când anul este ştiut exact), 32 conţin piese al căror autor este cunoscut, începând cu Karykis (dintre acestea, 17 sunt irmologhioane de Mpalasios); pentru 3 nu se face nici o menţiune privind compozitorul (unul dintre ele este manuscrisul Sinai 1259); 1 poartă indicaţia „Bizantin” şi 1 „Anonim postbizantin”, cele două din urmă fiind copiate la începutul secolului al XVII-lea. 23 Cf. Ioannis Arvanitis, The Rhythmical and Metrical Structure of the Byzantine Heirmoi and Stichera as a Means to and as a Result of a New Rhythmical Interpretation of the Byzantine Chant, în „Acta Musicae Byzantinae”, vol. VI (decembrie 2003): Le chant byzantin: état des recherches. Actes du colloque tenu du 12 au 15 décembre 1996 à l’Abbaye de Royaumont, p. 15. 24 Melchisedek menţionează cântarea melodiei de către copiii din Muntenia (vezi nota 5). 25 Makárïe ’Ieromonáhul’, ’Irmológïwn’ sau Katavasïérû Musičesk´, [Viena], 1823, p. iv. 26 Această supoziţie e sprijinită atât de lipsa din bibliotecile româneşti a manuscriselor psaltice cu text slavon (pentru perioada în care a trăit Macarie), cât şi de dorinţa lui Macarie de a tălmăci Anastasimatarul în slavonă şi de faptul că ştia că sârbii nu foloseau notaţia bizantină (Titus Moisescu, Macarie Ieromonahul. Scrisori şi documente (1820–1863), în Titus Moisescu, Prolegomene bizantine. Muzică bizantină în manuscrise şi carte veche românească, Bucureşti, 1985, p. 119, 133). 113 sau poate amândouă – la un anumit moment istoric, distingând astfel cântarea românească de cea grecească. Din nou, nu trebuie înţeles că Filothei ar fi presupus o origine românească sau un stil ori un spirit românesc al melodiei, ci că a dorit să indice melodia practicată de români, dar nu şi de greci, la începutul secolului al XVIII-lea. Aşadar, Canonul Floriilor, o cântare de origine greacă, a fost etichetat ca românesc sau moldovenesc, pentru că era cântat în Ţara Românească sau în Moldova şi de către psalţii autohtoni, nu de către cei greci; şi ca bulgăresc sau slavonesc, pentru că făcuse parte din cântările care, înainte de a fi adaptate în română, circulaseră cu text slavon şi fuseseră transmise pe cale orală. În încheiere, se cuvine lămurită o problemă: dintre toate cântările din voluminosul manuscris al ieromonahului Filothei, Canonul Floriilor este singura pentru care autorul a ales melodia „pre glasul cel rumânesc (…) mai lesne şi mai frumos”, în detrimentul unei variante greceşti. Cum s-ar explica alegerea lui Filothei, altfel decât printr-o presupusă dorinţă de a păstra o cântare cu caracter românesc? Să observăm că partea din Psaltichia rumănească ce conţine irmoasele catavasiilor include şi cântări pentru care Filothei oferă doar textul literar, nu şi cel muzical (tropare, condace, slave), cântări care în mod tradiţional nu apar în irmologhioane. Acest lucru trebuie pus în legătură cu faptul că Filothei a fost traducătorul Catavasierului, volum ce grupează textele catavasiilor şi ale altor cântări legate de sărbători27. Alcătuind catavasierul „muzical”, Filothei a urmat, în general, structura catavasierului „literar” – structură care poate fi urmărită, de pildă, în primul catavasier tipărit în ţările române, în 1713, cu text slavon şi grecesc şi indicaţii româneşti28– şi linia melodică din manuscrise muzicale contemporane, probabil din Catavasiile lui Germanos, după cum afirmă – cu precauţiile de rigoare – Constantin Secară29. Canonul Floriilor este prezent integral (28 tropare) în partea slavonă a Catavasierului din 1713, dar lipseşte din partea sa greacă. De asemenea, Catavasiile Floriilor se întâlnesc rar între Catavasiile lui Germanos: din opt manuscrise inventariate, unul singur conţine Catavasiile Floriilor30. Suntem în măsură acum să soluţionăm problema Canonului Floriilor. Răspunsul este că, departe de dori păstrarea melodiilor pe care românii le transmiseseră pe cale orală, Filothei a acţionat în favoarea muzicii greceşti, a muzicii „dascălilor Besericii noastre a răsăritului”31. După cum însuşi mărturiseşte, el a avut ca model manuscrise muzicale greceşti32: Anastasimatarul lui Chrysafis33, Stihirarul mitropolitului Germanos Neon Patron34, Irmologhionul Catavasiilor al aceluiaşi Germanos etc. Alcătuind Catavasierul, Filothei nu a dorit să omită Canonul Floriilor, unul din cele două canoane redate integral în Catavasierul tipărit în 171335. Foarte probabil, manuscrisul muzical grecesc pe care îl avea la dispoziţie nu conţinea însă Canonul Floriilor. În lipsa acestuia, Filothei a notat melodia folosită de români şi transmisă până atunci pe cale orală, adaptând-o la textul tradus în limba română36. În concluzie, cercetarea de faţă poate fi rezumată astfel: – deşi a dorit un canon grecesc, Filothei a notat o cântare pe glas românesc; – deşi Filothei socotea cântarea românească, originea melodiei era grecească; 27 Barbu-Bucur, op. cit., p. 27–28. 28 Ibidem, p. 32. Un exemplar se găseşte în Biblioteca Academiei Române, colecţia Cărţi Vechi şi Rare, cota 163A. 29 Constantin Secară, O tipologie a Irmologhionului în secolele XVII–XIX, cu reprezentare în manuscrisele din fondurile româneşti – autori şi caracteristici, în Constantin Secară, Muzica bizantină – doxologie şi înălţare spirituală, Bucureşti, 2006, p. 196. Idem, Catavasierul lui Filothei ieromonahul – parte integrantă a Psaltichiei rumăneşti. (I) Surse şi contribuţii originale, în idem, Muzica bizantină…, op. cit., p. 138. 30 Catavasiile lui Germanos din cele opt manuscrise sunt enumerate în Μανόλης Κ. Χατζηγιακουµής, Μουσικά χειρόγραφα Τουρκοκρατίας (1453–1832), Τόµος πρώτος, Αθήνα, 1975, p. 120, 179, Γρ.Θ. Στάθη, Τα χειρόγραφα βυζαντινής µουσικής. Άγιον Όρος, τόµος Α΄, Ίδρυµα Βυζαντινής Μουσικολογίας, Αθήναι, 1975, p. 175, 281, 592, Constantin Secară, O tipologie…, p. 176–177, 182, 185. 31 Vezi dedicaţia lui Filothei din ms. rom. 61 BAR, f. 6r, transliterată în Barbu-Bucur, op. cit., p. 165. 32 Ms. rom 61 BAR, f. 5v–7r, transliterat la Barbu-Bucur, op. cit., p. 164–165. 33 Adriana Şirli, Repertoriul tematic al manuscriselor muzicale bizantine şi post-bizantine. Vol. I: Anastasimatarul, Bucureşti, 1986, p. 31. 34 Barbu-Bucur, op. cit., vol. VII C Stihirariul, 1986, p. 15. 35 Celălalt canon este al Paştilor şi este redat complet (toate troparele), pe note, şi în manuscrisul lui Filothei. De asemenea, Canonul Paştilor apare în variantă integrală şi în rândul compoziţiilor lui Germanos (Secară, O tipologie…, p. 177, 182). 36 Nu ştim dacă Filothei a folosit o traducere românească realizată anterior sau dacă a fost el însuşi traducătorul. Constantin Secară atrage atenţia asupra faptului că, spre deosebire de restul catavasiilor, Filothei notează incipitul Canonului Floriilor în slavonă şi foloseşte termenul glas, nu ήχος (idem, Catavasierul lui Filothei…, p. 149, notă), fapt care ar sugera că Filothei s-a folosit de o sursă în limba slavonă. 114 – în ciuda originii greceşti, cântarea a fost numită – nu fără un oarecare temei – bulgărească sau românească.





sursa http://www.istoria-artei.ro

Mormantul Domnului nostru Iisus lui Hristos de la Ierusalim_in 3D - ABSOLUT FASCINANT LASATI IMAGINILE SA SE ROTEASCA SINGURE, SE TRECE AUTOMAT DE LA UN CADRU LA ALTUL. DIN SAGETI SI LUPA VIZIONAREA SE FACE IN DETALIU.

http://www.360tr.com/kudus/kiyamet_eng/index.html

Răceala în rugăciune - Rugăciunea fără luare aminte și în grabă - Sfântul Teofan Zăvorâtul - Din Cartea: „Drumul vieții”, Sf. Mănăstire Paraclitu, 2000. Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.

Scrisoare către un suflet

Harul lui Dumnezeu să fie cu tine!

„Rugăciunea mea, îmi scrii, este oarecum rece și slabă”.

Răceala și slăbiciunea nu se află în rugăciune, ci în acela care se roagă. Încearcă să te rogi așa cum trebuie și rugăciunea va merge bine. Când un elev scrie cu neatenție, învățătorul îl ceartă și-l amenință cu pedeapsa. Atunci ia aminte și începe se scrie corect. Așadar, ceartă-ți sinele și amenință-l cu dumnezeiasca pedeapsă, pentru ca să te aduni și să începi să te rogi așa cum trebuie.

Problemele noastre omenești le mânuim conștient și cu atenție, ca să nu ne judece oamenii, însă cele ale lui Dumnezeu le facem superficial, deoarece Domnul tace, este îndelung răbdător și ne dă nouă, copiilor Lui, care atât de mult ne-am împărtășit de bunătatea Sa, ocazia să-L slujim. O, cât de amar va fi ceasul răspunsului nostru la înfricoșătoarea Sa Judecată, când vom fi nevoiți să ne mărturisim vinovăția pricinuită de nepăsarea noastră.

Unde s-a dus rugăciunea ta? Până acum se făcea bine. Lucrarea ei binefăcătoare ai simțit-o deja în inima ta. Îți voi spune unde s-a dus. După ce te-ai rugat de vreo două ori cu luare aminte și căldură, ai primit foarte repede ajutor de la Sfântul Serghie. Și ai crezut că rugăciunea s-a întărit deja în inima ta și că va înainta cu bine de la sine. Astfel ai început să te rogi fără luare aminte și în grabă. De asemenea, ai încetat să te păzești de gânduri, iar mintea ta s-a predat visării și hoinărelii. Și concluzia: Faci rugăciune… fără să te rogi. Acum nu ai nimic altceva de făcut decât să începi din nou nevoința pentru a-ți impropria adevărata rugăciune, cerând pentru aceasta ajutorul lui Dumnezeu.

Niciodată să nu consideri ca întărită și asigurată vreo lucrare duhovnicească, mai ales rugăciunea. Totdeauna să te rogi ca și cum ai face-o pentru prima dată. Iar ceea ce se face pentru prima dată, se face cu cea mai fierbinte râvnă.

Mă tem că ai început să-ți faci canonul zilnic de rugăciune în linii mari și improvizat, urmărind împlinirea cât mai scurt posibilă a lui. Aceasta să nu se mai facă, pentru că-L mâhnește peste măsură pe Dumnezeu. E mai bine să spui numai o parte din rugăciunile rânduite ale canonului tău cu frica lui Dumnezeu și cu evlavie, decât să le spui toate în grabă. Este chiar mai bine să spui un „Doamne miluiește” din inimă, căzut în genunchi cu zdrobire, decât să te rogi mult și fără luare aminte. Să te mustri cu asprime pe tine însuți pentru această neatenție a ta, din a cărei pricină rugăciunea ta este neroditoare. Cel care se roagă cu luare aminte și cu durere, primește totdeauna roadele binefăcătoare ale rugăciunii. O, de câte bunătăți ne lipsim atunci când nu ne rugăm cu luare aminte!

Cum se întâmplă și cui se datorează graba în rugăciune? Nu este clar. La alte lucruri cheltuim ceasuri întregi și ni se pare că timpul aleargă. La rugăciune, dimpotrivă, ni se pare că timpul stă. Nu am început bine să ne rugăm și ni se pare că au trecut deja multe ceasuri. Suntem înșelați, așadar, de această iluzie și ne grăbim să terminăm cât se poate mai repede. Însă de la această rugăciune nu iese nici un folos.

Atunci ce trebuie să facem? Iată ce fac unii. Rânduiesc o perioadă de timp pentru rugăciune, de pildă, un sfert de ceas, o jumătate sau un ceas, și pentru aceasta, îndată ce se sfârșește timpul rânduit, sună un ceas. Câtă vreme se roagă nu iau aminte la numărul rugăciunilor pe care-l rostesc, ci numai la nerăspândire și la comuniunea lor cu Domnul. Alții, iarăși, fac următoarele: Rânduiesc un timp de rugăciune și numără câte ațe de rugăciuni fac în această perioadă de timp, trăgând boabele fără grabă. Apoi rânduiesc timpul de rugăciune pentru împlinirea canonului lor. Există și alții care atât de mult s-au familiarizat cu rugăciunea, înflăcărați fiind de dumnezeiasca dragoste, încât, atunci când se roagă, nu simt decât desfătare și bucurie. De aceea, arareori fac numai canonul lor de rugăciune rânduit, ci de obicei îl dublează sau îl triplează.

Alege metoda care te mulțumește mai mult și pune-o în lucrare cu râvnă, acrivie și consecvență. Nu vei putea spori duhovnicește fără un canon concret de rugăciune. Cu toate că râvnitorii rugăciunii nu au trebuință de canoane.

Ți-am scris deja să înveți pe de rost rugăciunile zilnice obișnuite și să le spui fără să deschizi de fiecare dată Cartea de rugăciuni. Când te rogi îmbrățișează fiecare cuvânt, nu numai cu cugetarea, ci și cu simțirea. Și dacă vreodată dintr-un oarecare cuvânt din Psalmi sau din alte rugăciuni răsar brusc propriile tale rugăciuni, nu le înăbuși, ci lasă-le să iasă libere. Să nu te preocupe grija că nu vei apuca să sfârșești ciclul psalmilor și rugăciunilor tale rânduite, ci ajunge să ajungi la comuniunea – care este esențială – cu Domnul. Ce va ieși dacă vei spune în grabă și fără luare aminte toate rugăciunile? În timpul pe care-l ai la dispoziție spune numai o rugăciune sau un psalm, însă cu trezvie, luare aminte, evlavie și umilință.

Cineva îmi spunea că adeseori, în timpul rânduit pentru rugăciune, nu apucă să spună nimic altceva decât numai „Tatăl nostru”, pentru că mintea lui stătea cu trezvie la fiecare cuvânt al Rugăciunii Domnești. Iar un altul îmi spunea că odată, în timpul Utreniei, mintea lui i-a fost răpită, iar inima lui s-a umilit atât de mult lând aminte la noimele Psalmului 50, încât nu mai putea să spună altceva.

Învață-te să te rogi și tu astfel și, cu Harul lui Dumnezeu, degrab vei trăi rugăciunea lăuntrică. Atunci nu-ți vor mai trebui canoane. Nevoiește-te, pentru că altfel nimic nu vei face. Dacă nu izbutești în nevoința rugăciunii, nu aștepta să izbutești în vreun alt tărâm al vieții duhovnicești. Rugăciunea este izvorul și rădăcina tuturor faptelor bune.

Domnul să te binecuvânteze!”