DESPRE ORIGINEA CANONULUI DIN DUMINICA FLORIILOR „PRE GLASUL CEL RUMÂNESC” COSTIN MOISIL ORIGINEA DISPUTATĂ: CANONUL FLORIILOR, BULGĂRESC SAU ROMÂNESC?

O variantă melodică particulară a Canonului Floriilor a stârnit, vreme de mai bine de un secol, interesul muzicologilor români. Primele referiri au fost făcute de către episcopul Melchisedek în 1881, într-un raport către Sfântul Sinod privind starea muzicii bisericeşti. Episcopul deosebea două tipuri de cântare practicate „din vechime” de către români: grecească şi slavonească, din ele urmând să se dezvolte după secolul al XVII-lea cântarea românească. Cântarea grecească era considerată „cultă sau boeréscă”, „nobilă” şi folosea notaţia muzicală. Cea de-a doua – numită şi „bulgară sau sêrbéscă” – era „necultă”, „vulgară sau ţerănéscă”, provenea din cântarea grecească, dar se dezvoltase „într’un mod tradiţional [oral, n. m.], fără artă, cu turnuri produse de geniul musical al fie-cărei naţionalităţi”. Între relicvele cântării slavoneşti, Melchisdek număra şi Canonul Floriilor1 . Şaptesprezece ani mai târziu, Alexandru Luca nuanţa afirmaţiile învăţatului episcop. Canonul Floriilor era „un rest din vechea cântare bisericéscă din epoca slavonă”, dar reprezenta, în primul rând, o dovadă că „melodia bisericéscă s’a identificat cu melodia însuşi a poporului român”2 . G.I. Ionnescu-Gion se sprijinea, la rîndul său, pe memoriul lui Melchisedek când susţinea că „uă mulţime de cântâri (sic) cari se întrebuinţau în bisericile nóstre erau naţionale séu combinate cu ale Slavilor, cu cari Românii atâta vreme conlocuiseră”. În consonanţă cu această afirmaţie, dar depărtându-se de abordarea lui Melchisedek, Ionnescu-Gion considera Canonul Floriilor făcut „pe musică curat românéscă, fără nici uă înrîuire a psaltichiei grecesci”3 . Tot prin acea vreme, episcopul Nifon socotea melodia Canonului Floriilor şi cele ale altor câteva cântări amintite de Melchisedek, Luca şi Ionnescu-Gion drept „curat româneşti din epoca slavonă” şi atrăgea atenţia asupra afirmaţiei, tipărind-o cu caractere îngroşate4 . Prin urmare, în doar două decenii de la publicarea primei scrieri despre Canonul Floriilor, opinia istoricilor despre originea etnică a melodiei acestuia s-a modificat, de la o origine slavonă, la una curat românească. Acest lucru este cu atât mai interesant cu cât cei patru autori foloseau aproape aceleaşi cuvinte şi argumente pentru a susţine puncte de vedere diferite5 . 1 Episcop Melchisedek, Memoriu pentru cântările bisericesci în România, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul VI (1882), p. 21–26, 16. 2 Alexandru Luca, Priviri generale asupra Musicei din Biserica Ortodoxă de Răsărit de la începutul creştinismului şi pănă în dilele nóstre, Bucureşti, 1898, p. 69. 3 G.I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, I.V. Socec, Bucuresci, 1899, p. 538. 4 Nifon N. Ploeşteanu, Carte de Musică Bisericéscă pe Psaltichie şi pe note liniare, pentru trei voci, Bucureşti, 1902, p. 47–48. 5 Iată, de pildă, paragrafele în care cei doi episcopi, Melchisedek şi Nifon, afirmau că melodia Canonului Floriilor şi cea a Mărimurilor de la polieleu sunt relicve ale cântării slavone (Melchisedek), ori ale cântării româneşti din epoca slavonă (Nifon): „Remăşiţe ale acestui cânt slavonesc (…) s’au păstrat în România până astă-di în unele cântări religióse, bisericesci şi populare. Astu-felu este: Canonul Florielor, care în Moldova se cântă până acum prin biserici; iar în Muntenia îl cântă copiii în ajunul Duminicei Stâlpărilor, când umblă cu stâlpările pe la case vestind sosirea acestei serbători. De asemenea Mărimurile sau vilicéniele de la polieleul serbatorilor. Melodiele acestea la greci sunt necunoscute. Dintre cele populare vom numi cântările de stea: Trei Crai de la Răsărit, Nunta din Cana-galilea, Auditi aceste tóte, În Vetleem s’a născut Christos, Astă-di cel prea lăudat, O diece prea înveţate, sau cântecul catichetic. Tóte acestea sunt o remăşiţă preţiósă din timpurile antice despre modul cântărei usitate la Români, când se întrebuinţa în biserica nóstră limba slavonă, şi care mod de cântare s’a perpetuat îndelung şi după introducerea limbei române prin biserici…” (Melchisedek, op. cit., p. 21–22). STUDII ŞI CERCET. IST. ART., Teatru, Muzică, Cinematografie, serie nouă, T. 2 (46), P. 109–116, BUCUREŞTI, 2008 110 ORIGINEA DEMONSTRATĂ: GHEORGHE CIOBANU ŞI CARACTERUL ROMÂNESC AL CANONULUI LUI FILOTHEI Muzicologii de după Nifon au continuat să aibă puncte de vedere divergente până în anii 1970, când Gheorghe Ciobanu a publicat două articole ale căror concluzii au fost general acceptate de către cercetători6 : Originea Canonului Stâlpărilor alcătuit de dascălul Şărban7 şi Cultura psaltică românească în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea8 . Ciobanu compara patru variante ale primului irmos al canonului, notate în diverse momente – de la începutul secolului al XVIII-lea până la jumătatea celui următor – şi purtând etichete etnice diferite: „pe glasul cel rumănesc, căci iaste mai lesne şi mai frumos”; „pe glas bulgăresc”; „dupre firea moldovenească”. El arăta identitatea melodică a celor patru variante şi observa caracterul particular al canonului, care nu respecta sistemul de cadenţe al ehului al IV-lea, fiind mai apropiat de cadenţele ehului al III-lea (fa, sol, si bemol). De asemenea, remarca faptul că melodia canonului nu se întâlnea la celelalte popoare ortodoxe şi că trăsăturile lui specifice – „cursivitatea melodiei, caracterul silabic şi ritmul apropiat de al colindelor” – sugerau o legătură puternică cu folclorul românesc. Concluziile lui Ciobanu erau că ieromonahul Filothei sin Agăi Jipei a fost autorul melodiei canonului şi că varianta sa a stat la baza celorlalte. De asemenea, Ciobanu afirma că melodia nu este una de origine bulgară, ci prezintă caracteristici româneşti şi „este într-adevăr românească”9 . ORIGINEA REVIZITATĂ: O ANALIZĂ A ARGUMENTELOR LUI GHEORGHE CIOBANU Argumentele lui Gheorghe Ciobanu sunt discutabile. Mai întâi, cursivitatea melodiei şi caracterul silabic – elemente pe care autorul le consideră specifice folclorului românesc – se întâlnesc şi în alte muzici, inclusiv în cea bizantină. Nu este clar ce înţelege autorul prin „ritmul apropiat de al colindelor”, de vreme ce acestea utilizează toate sistemele ritmice din folclorul românesc10. Mai mult, canonul cercetat are un obişnuit ritm divizionar şi nu unul asociat în mod particular cu colindele, cum ar fi ritmul giusto-silabic. Prin urmare, Ciobanu nu indică elemente în baza cărora să se poată susţine caracterul românesc al melodiei. Apoi, cadenţele canonului nu sunt atât de neobişnuite pe cât ar părea la prima vedere. Dacă se transcrie melodia ieromonahului Filothei începând nu din sol, ci din la – aşa cum de fapt procedează şi Ciobanu în exemplul în care pune în paralel cele patru variante – atunci cadenţele perfecte şi finală sunt pe sol, sunetul de bază al ehului al IV-lea11. Mărturiile mediane şi ftoralele – atât cele în vechea notaţie din manuscrisul lui „Aşa dintre cântările religióse din epoca slavonă, putem cita: Canonul Floriilor, care’l cântă în Muntenia, copiii cu salcia, în sămbăta lui Lazăr, pe la casele creştinilor; iar în Moldova, se cântă până astă-di şi prin unele biserici; apoi Mărimurile de la polieleile serbătorilor. Iar dintre cântările populare, putem cita cântecele de stea Trei crai de la resărit; nunta din Cana-Galileiei; În oraşul Betleem s’a născut Christos; O prea frumósă pustie! şi Dascăle prea învăţate, etc. Probă că aceste melodii religióse şi populare, sunt curat româneşti din epoca slavonă, este faptul, că ele nu se găsesc, nici la Greci şi nici la Slavi. Tóte aceste cântări, sunt o remăşită preţiósă din timpurile vechi, despre modul de cântare usitat la Români; şi care mod de cântare, s’a perpetuat îndelung şi după întroducerea limbei române prin bisericile nóstre…” (Nifon, loc cit., cursiv şi îngroşat în original). 6 Vezi, de pildă, Octavian Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti, vol. I (Epoca străveche, veche şi medievală), Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1973, p. 260–261; Sebastian Barbu-Bucur, Filothei sin Agăi Jipei. Psaltichie rumănească, vol. I, Catavasier, seria Izvoare ale muzicii româneşti vol. VII A, Editura Muzicală, Bucureşti, 1981, p. 78–79; Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine şi evoluţia ei în spiritualitatea românească, vol. II, Interprint, Bucureşti, 1997, p. 72. 7 Articolul a fost publicat pentru prima dată în „Mitropolia Olteniei”, 1970, nr. 5–8, p. 778–787. 8 Publicat pentru prima dată în Musica antiqua Europae Orientalis, Acta scientifica Congressus, III, Bydgoszcz, 1972, p. 487–504. 9 Gheorghe Ciobanu, Originea Canonului Stâlpărilor alcătuit de dascălul Şărban, în Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, [vol. I], Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974, p. 307–316. Idem, Cultura psaltică românească în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în Ciobanu, Studii…, op. cit., p. 302–303. 10 Vezi, de pildă, Emilia Comişel, Contribuţie la cunoaşterea sistemelor ritmice ale muzicii populare româneşti din ţinutul Pădureni – Hunedoara, în Emilia Comişel, Studii de etnomuzicologie, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 129; Iosif Herţea, Romanian Carols, Bucharest, 1999, p. 79–83. 11 În Exemplul 1 din Originea Canonului…, p. 310–313, Ciobanu transcrie melodia într-un mod cu fundamentala sol, cu fa diez la armură). În schimb, în Cultura psaltică…, p. 302, discută cadenţele corespunzător unei transcrieri într-un mod cu fundamentala fa (şi cu si bemol la armură), aşa cum se întâlneşte în Rév. père I.D. Petresco, Études de paléographie musicale 111 Filothei, cât şi cele din variantele în notaţie chrysanthică – confirmă justeţea acestei transcrieri12. Pe de altă parte, existenţa unor cadenţe tipice pentru glasul al III-lea în cazul unei cântări în glasul al IV-lea nu este chiar surprinzătoare. I.D. Petrescu atrage atenţia asupra înrudirii celor două ehuri şi asupra rolului special pe care îl pot juca irmoasele Floriilor în cercetarea acestei probleme13. În fine, afirmaţia că melodia canonului „pre glasul cel rumânesc” nu se întâlneşte la alte popoare ortodoxe comportă discuţii. Am comparat primul irmos din Canonul Floriilor al lui Filothei cu primul irmos al aceluiaşi canon, aşa cum apare în diverse manuscrise muzicale cu text grecesc din secolele XIV–XVII. Am cercetat variantele cele mai răspândite în vremea lui Filothei şi a generaţiei anterioare14 – irmoasele catavasiilor lui Germanos Neon Patron şi Chrysafis cel Tânăr şi cele din irmologhioanele lui Theofanis Karykis şi Mpalasios – şi cele patru canoane transcrise de părintele I.D. Petrescu în volumul Études de paléographie musicale byzantine. În Exemplul 1 prezint în paralel primul irmos al canonului în variantele lui Filothei, Karykis, Mpalasios şi o variantă anonimă dintr-un manuscris din secolele XIV-XV15. Mi-am limitat transcrierea la semnele diastematice – urmând practica cea mai răspândită astăzi – şi am neglijat problemele legate de ritm, de mobilitatea treptelor16, de microtonii, de interpretarea silabică sau concis-melismatică (short melismatic) 17 a notaţiei, pentru că mi se par irelevante pentru studiul de faţă18. În exemplul alăturat se observă similitudini între liniile melodice ale celor patru variante – în special între varianta lui Filothei (F) şi cea din manuscrisul de la Vatican (V) –, pentru primul şi ultimul vers. De asemenea, se remarcă faptul că atât în varianta F cât şi în V, cadenţele se realizează cu precădere pe sol, în aceleaşi şase dintre cele opt rânduri melodice19. Aceste asemănări indică o origine comună a variantelor F şi V; e rezonabil să considerăm că aceasta e bizantină şi nu românească, ţinând seama de istoria muzicii bisericeşti în Imperiul Bizantin şi în ţările române până la momentul scrierii manuscrisului V, de asemănările dintre varianta V şi celelalte variante în limba greacă (în special cele transcrise în Petresco, loc. cit.) şi de faptul că – aşa cum am arătat mai sus – nu există dovezi privind caracterul românesc al melodiei. Accentuez faptul că similitudinile dintre V şi F nu presupun o filiaţie a melodiei lui Filothei din cea a manuscrisului V, ci doar o origine comună a melodiilor. Nu cunoaştem timpul şi modul în care melodia grecească a fost byzantine, Bucarest, 1967, p. 144–147. De remarcat că părintele I.D. Petrescu nu consideră cadenţa în fa ca element străin al glasului şi precizează că fa este adevărata tonică (i.e. do, potrivit teoriei sale) transpusă la cvartă (ibidem, p. 119–120, 130). 12 Vezi şi observaţia părintelui I.D. Petrescu în ibidem, p. 131. 13 Ibidem, p. 131, notă. 14 Nu cunoaştem datele naşterii şi morţii lui Filothei. Din documentele referitoare la el şi la tatăl său, Jipa, rezultă că Filothei a trăit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea (Barbu-Bucur, op. cit., p. 2–3, 13–19). 15 Manuscrisele din care am preluat exemplele muzicale sunt: F – Catavasierul lui Filothei (1713), ms. rom. BAR 61, f. 19r (irmosul reprodus în Barbu-Bucur, op. cit., p. 102, transcris în Petresco, op. cit., p. 144–145, Ciobanu, Originea Canonului…, op. cit., p. 310–313 şi Barbu–Bucur, op. cit., p. 225–226); V – ms. Palat. gr. 243 Vaticano, f. 55v (sec. XIV–XV, preluat după transcrierea din Petresco, op. cit., p. 131–133; notaţia neumatică este reconstituită de mine, pornind de la transcrierea pe portativ a părintelui I.D. Petrescu); K – Irmologhionul lui Theofanis Karykis (ante 1590), ms. Sinai 1259, f. 73r; Mp – Irmologhionul lui Mpalasios Preotul (ante 1680, varianta „standard” în epoca lui Filothei), ms. gr. BAR 888, f. 81r. În ce priveşte semnele diastematice, varianta lui Mpalasios este practic identică cu variantele Catavasiilor atribuite contemporanilor săi Chrysafis cel Tânăr (ms. Leimonos 239, f. 272v, an 1672–1673) şi Germanos Neon Patron (ms. Leimonos 243, f. 86r) şi relativ apropiată de cea din ms. gr. BAR 791, f. 56r–v (anul 1665, reprodusă şi transcrisă în Petresco, op. cit., pl. xix, p. 131–133). Mulţumesc călduros domnilor Traian Ocneanu, pentru fotografiile după manuscrisele Leimonos 239 şi 243, şi Constantin Secară, pentru imaginile din manuscrisul Sinai 1259. Pentru irmologhioanele din perioada post-bizantină de până la Filothei vezi Μανόλης Κ. Χατζηγιακουµής, Η εκκλησιαστική µουσική του ελληνισµού µετά την Άλωση (1453–1820), Κέντρον Ερευνών & Εκδώσεων, Αθήνα, 1999, p. 33–34, 37, 44–48, 53, 120–122, 128–131, 135–136, Σπυρίδωνος Στ. Αντωνίου, Το Ειρµολόγιον και η παράδοση του µέλους του, Ίδρυµα Βυζαντινής Μουσικολογίας, Αθήναι, 2004, p. 141–201. 16 De multe ori fa ar trebui citit fa diez, iar si – si bemol. 17 Folosesc aici terminologia lui Ioannis Arvanitis. Vezi, de pildă, Ioannis Arvanitis, The Heirmologion by Balasios the Priest. A Middle-point between Past and Present, în „The Traditions of Orthodox Music. Proceedings of the First International Conference on Orthodox Church Music. University of Joensuu, Finland, 13–19 June 2005. Publications of Orthodox Theology at the University of Joensuu No. 38. Publications of the International Society for Orthodox Music No. 1”, University of Joensuu & The International Society for Orthodox Church Music, 2007, p. 237–240. 18 Am ales un tip de transcriere care să evidenţieze asemănările dintre variantele melodice, fiindcă acestea oferă informaţii despre originea canonului lui Filothei. Desigur, o transcriere mai amănunţită ar fi pus în lumină şi diferenţele melodico-ritmice dintre versiuni; acestea interesează mai puţin aici, întrucât articolul discută strict problema originii canonului, nu şi transformările suferite de melodie în timp sau datorate adaptării la altă limbă. 19 Melodia cadenţează pe sol în rândurile 2, 4–8. În cazul rândurilor 2 şi 5 (F) şi 2 (V), oprirea pe treapta de cadenţă este mai scurtă şi e urmată de un pasaj către următorul rând melodic. 112 preluată în bisericile de la nordul Dunării, transformată, şi adaptată la textul românesc; nu ştim nici dacă a fost preluată direct de la bizantini sau prin intermediul slavilor20. Aşadar, nu se poate deduce că varianta V a stat la baza celei a lui Filothei, ori că aceasta din urmă păstrează elemente dintr-o melodie care ar fi circulat pe la anul 1400 în Ţara Românească, ci doar faptul că melodia notată de Filothei a circulat şi la alte popoare, iar originea ei este grecească21. ORIGINEA IGNORATĂ: CUM POATE FI ROMÂNEASCĂ SAU SLAVONĂ O CÂNTARE DE PROVENIENŢĂ GREACĂ Afirmaţia mea privind originea greacă a Canonului Floriilor poate părea îndrăzneaţă, atâta vreme cât psalţii români din secolele XVIII şi XIX nu o confirmă, considerând că piesa e alcătuită pe glas românesc ori bulgăresc. Voi încerca să explic mai jos prezenţa sau absenţa şi sensul determinanţilor etnici din scrierile acestora, arătând că eticheta etnică aplicată de psalţi era independentă de originea cântării. Mai întâi, nu trebuie să ne surprindă faptul că melodia de care ne ocupăm nu era percepută ca grecească de către psalţii români. Deja în timpul lui Filothei, variantele de tipul V nu se mai întâlneau în manuscrisele greceşti22. Prin urmare, e de aşteptat ca psalţii români să nu fi numit grecească o melodie cântată ori copiată rar sau chiar deloc de către colegii lor greci şi care prezenta particularităţi faţă de melodiile pe care aceştia din urmă le aveau în uz. Apoi, atributele „bulgăresc” şi „slavonesc” – pe care Macarie Ieromonahul şi episcopul Melchisedek le ataşau glasului canonului – nu sunt nepotrivite, dacă ne reamintim că Melchisedek distingea pentru perioada veche două ramuri ale cântării bisericeşti: grecească (cultă) şi slavonească (vulgară). Caracterul relativ stereotip al melodiei – cele opt irmoase se aseamănă între ele mai mult decât e cazul altor canoane –, plasarea nepotrivită a unor silabe accentuate (pe timpi slabi şi înălţimi inferioare notelor vecine)23 şi transmiterea piesei (şi) pe cale orală24 îl îndreptăţeau pe episcop să ataşeze acest canon ramurei slave, „necultă” şi dezvoltată „într’un mod tradiţional”. Probabil că aceleaşi criterii au operat şi în cazul lui Macarie. Chiar dacă scrierile acestuia nu fac referire la mai multe variante ale cântului bisericesc, e de presupus că Ieromonahul ar fi acceptat schiţa istorică şi clasificarea lui Melchisedek: Macarie ştia că românii folosiseră limba slavonă în biserică25, corela poate cântarea în limbă greacă cu tradiţia scrisă şi cea în slavonă cu tradiţia orală26 şi, cu siguranţă, observa diferenţele dintre Canonul Floriilor şi melodiile greceşti pe care le cântase şi le tradusese. Astfel, termenul „glas bulgăresc” nu trebuie înţeles ca glas particular folosit de bulgari, ori de „esenţă” bulgară, ci ca indicativ pentru o cântare diferită de cele obişnuite, greceşti. Din acelaşi motiv, pentru a pune Canonul Floriilor în opoziţie cu cântările obişnuite, Filothei Ieromonahul a folosit sintagma „glasul cel rumânesc”, iar copistul manuscrisului nemţean „firea moldovenească”. Spre deosebire de perspectiva diacronică a lui Melchisedek, care opunea cântarea slavă celei greceşti, cea a lui Filothei avea drept criteriu spaţiul în care circula o cântare – ori etnia interpreţilor, 20 Părintele Nicu Moldoveanu a publicat incipitul Canonului Floriilor dintr-un manuscris slav copiat în Sfântul Munte la anul 1820. Melodia incipitului are unele asemănări cu cea pe care o discutăm în acest articol. Cf. Diac. Lector Nicu Moldoveanu, Cîteva manuscrise muzicale vechi-slave din România (Biblioteca Academiei şi Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCIII (1975), nr. 9–10, p. 1161–1162, pl. 4. 21 Această afirmaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că melodia ar avea un „specific grecesc”. 22 Am examinat un tabel al celor mai importante manuscrise ce includ irmoase, publicat în Αντωνίου, op. cit., p. 92–98. Din 37 de manuscrise datate în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea (dar anterior lui 1713, atunci când anul este ştiut exact), 32 conţin piese al căror autor este cunoscut, începând cu Karykis (dintre acestea, 17 sunt irmologhioane de Mpalasios); pentru 3 nu se face nici o menţiune privind compozitorul (unul dintre ele este manuscrisul Sinai 1259); 1 poartă indicaţia „Bizantin” şi 1 „Anonim postbizantin”, cele două din urmă fiind copiate la începutul secolului al XVII-lea. 23 Cf. Ioannis Arvanitis, The Rhythmical and Metrical Structure of the Byzantine Heirmoi and Stichera as a Means to and as a Result of a New Rhythmical Interpretation of the Byzantine Chant, în „Acta Musicae Byzantinae”, vol. VI (decembrie 2003): Le chant byzantin: état des recherches. Actes du colloque tenu du 12 au 15 décembre 1996 à l’Abbaye de Royaumont, p. 15. 24 Melchisedek menţionează cântarea melodiei de către copiii din Muntenia (vezi nota 5). 25 Makárïe ’Ieromonáhul’, ’Irmológïwn’ sau Katavasïérû Musičesk´, [Viena], 1823, p. iv. 26 Această supoziţie e sprijinită atât de lipsa din bibliotecile româneşti a manuscriselor psaltice cu text slavon (pentru perioada în care a trăit Macarie), cât şi de dorinţa lui Macarie de a tălmăci Anastasimatarul în slavonă şi de faptul că ştia că sârbii nu foloseau notaţia bizantină (Titus Moisescu, Macarie Ieromonahul. Scrisori şi documente (1820–1863), în Titus Moisescu, Prolegomene bizantine. Muzică bizantină în manuscrise şi carte veche românească, Bucureşti, 1985, p. 119, 133). 113 sau poate amândouă – la un anumit moment istoric, distingând astfel cântarea românească de cea grecească. Din nou, nu trebuie înţeles că Filothei ar fi presupus o origine românească sau un stil ori un spirit românesc al melodiei, ci că a dorit să indice melodia practicată de români, dar nu şi de greci, la începutul secolului al XVIII-lea. Aşadar, Canonul Floriilor, o cântare de origine greacă, a fost etichetat ca românesc sau moldovenesc, pentru că era cântat în Ţara Românească sau în Moldova şi de către psalţii autohtoni, nu de către cei greci; şi ca bulgăresc sau slavonesc, pentru că făcuse parte din cântările care, înainte de a fi adaptate în română, circulaseră cu text slavon şi fuseseră transmise pe cale orală. În încheiere, se cuvine lămurită o problemă: dintre toate cântările din voluminosul manuscris al ieromonahului Filothei, Canonul Floriilor este singura pentru care autorul a ales melodia „pre glasul cel rumânesc (…) mai lesne şi mai frumos”, în detrimentul unei variante greceşti. Cum s-ar explica alegerea lui Filothei, altfel decât printr-o presupusă dorinţă de a păstra o cântare cu caracter românesc? Să observăm că partea din Psaltichia rumănească ce conţine irmoasele catavasiilor include şi cântări pentru care Filothei oferă doar textul literar, nu şi cel muzical (tropare, condace, slave), cântări care în mod tradiţional nu apar în irmologhioane. Acest lucru trebuie pus în legătură cu faptul că Filothei a fost traducătorul Catavasierului, volum ce grupează textele catavasiilor şi ale altor cântări legate de sărbători27. Alcătuind catavasierul „muzical”, Filothei a urmat, în general, structura catavasierului „literar” – structură care poate fi urmărită, de pildă, în primul catavasier tipărit în ţările române, în 1713, cu text slavon şi grecesc şi indicaţii româneşti28– şi linia melodică din manuscrise muzicale contemporane, probabil din Catavasiile lui Germanos, după cum afirmă – cu precauţiile de rigoare – Constantin Secară29. Canonul Floriilor este prezent integral (28 tropare) în partea slavonă a Catavasierului din 1713, dar lipseşte din partea sa greacă. De asemenea, Catavasiile Floriilor se întâlnesc rar între Catavasiile lui Germanos: din opt manuscrise inventariate, unul singur conţine Catavasiile Floriilor30. Suntem în măsură acum să soluţionăm problema Canonului Floriilor. Răspunsul este că, departe de dori păstrarea melodiilor pe care românii le transmiseseră pe cale orală, Filothei a acţionat în favoarea muzicii greceşti, a muzicii „dascălilor Besericii noastre a răsăritului”31. După cum însuşi mărturiseşte, el a avut ca model manuscrise muzicale greceşti32: Anastasimatarul lui Chrysafis33, Stihirarul mitropolitului Germanos Neon Patron34, Irmologhionul Catavasiilor al aceluiaşi Germanos etc. Alcătuind Catavasierul, Filothei nu a dorit să omită Canonul Floriilor, unul din cele două canoane redate integral în Catavasierul tipărit în 171335. Foarte probabil, manuscrisul muzical grecesc pe care îl avea la dispoziţie nu conţinea însă Canonul Floriilor. În lipsa acestuia, Filothei a notat melodia folosită de români şi transmisă până atunci pe cale orală, adaptând-o la textul tradus în limba română36. În concluzie, cercetarea de faţă poate fi rezumată astfel: – deşi a dorit un canon grecesc, Filothei a notat o cântare pe glas românesc; – deşi Filothei socotea cântarea românească, originea melodiei era grecească; 27 Barbu-Bucur, op. cit., p. 27–28. 28 Ibidem, p. 32. Un exemplar se găseşte în Biblioteca Academiei Române, colecţia Cărţi Vechi şi Rare, cota 163A. 29 Constantin Secară, O tipologie a Irmologhionului în secolele XVII–XIX, cu reprezentare în manuscrisele din fondurile româneşti – autori şi caracteristici, în Constantin Secară, Muzica bizantină – doxologie şi înălţare spirituală, Bucureşti, 2006, p. 196. Idem, Catavasierul lui Filothei ieromonahul – parte integrantă a Psaltichiei rumăneşti. (I) Surse şi contribuţii originale, în idem, Muzica bizantină…, op. cit., p. 138. 30 Catavasiile lui Germanos din cele opt manuscrise sunt enumerate în Μανόλης Κ. Χατζηγιακουµής, Μουσικά χειρόγραφα Τουρκοκρατίας (1453–1832), Τόµος πρώτος, Αθήνα, 1975, p. 120, 179, Γρ.Θ. Στάθη, Τα χειρόγραφα βυζαντινής µουσικής. Άγιον Όρος, τόµος Α΄, Ίδρυµα Βυζαντινής Μουσικολογίας, Αθήναι, 1975, p. 175, 281, 592, Constantin Secară, O tipologie…, p. 176–177, 182, 185. 31 Vezi dedicaţia lui Filothei din ms. rom. 61 BAR, f. 6r, transliterată în Barbu-Bucur, op. cit., p. 165. 32 Ms. rom 61 BAR, f. 5v–7r, transliterat la Barbu-Bucur, op. cit., p. 164–165. 33 Adriana Şirli, Repertoriul tematic al manuscriselor muzicale bizantine şi post-bizantine. Vol. I: Anastasimatarul, Bucureşti, 1986, p. 31. 34 Barbu-Bucur, op. cit., vol. VII C Stihirariul, 1986, p. 15. 35 Celălalt canon este al Paştilor şi este redat complet (toate troparele), pe note, şi în manuscrisul lui Filothei. De asemenea, Canonul Paştilor apare în variantă integrală şi în rândul compoziţiilor lui Germanos (Secară, O tipologie…, p. 177, 182). 36 Nu ştim dacă Filothei a folosit o traducere românească realizată anterior sau dacă a fost el însuşi traducătorul. Constantin Secară atrage atenţia asupra faptului că, spre deosebire de restul catavasiilor, Filothei notează incipitul Canonului Floriilor în slavonă şi foloseşte termenul glas, nu ήχος (idem, Catavasierul lui Filothei…, p. 149, notă), fapt care ar sugera că Filothei s-a folosit de o sursă în limba slavonă. 114 – în ciuda originii greceşti, cântarea a fost numită – nu fără un oarecare temei – bulgărească sau românească.





sursa http://www.istoria-artei.ro