Despre încercare, boală şi suferinţă - Din înţelepciunea Sfinţilor Părinţi

Într-o lume tot mai secularizată, avem nevoie cu toţii, mai cu seamă cei care poartă "crucea" suferinţei, a necazurilor, de învăţăturile Sfinţilor Părinţi pentru a primi cununa pentru pătimirea lor. Dacă pentru necredincioşi boala este lipsită de sens, fiind o piedică în fuga lor după desfătările trupeşti, pentru creştini, boala poate fi un prilej de curăţire sufletească.

De amintit este faptul că Părinţii ortodocşi nu pot separa termenul de boală de tema generală a suferinţei (de exemplu, suferinţa psihologică şi suferinţa ca urmare a războiului, a foametei etc.). Totodată, folosesc cuvinte precum "păcat", "pedeapsă" şi "răsplată", fără a avea în vedere înţelesurile date de societatea modernă. De pildă, păcatul este o încălcare a Legii dumnezeieşti. Dar, în gândirea patristică, el este mai mult decât atât, este un act de trădare, o necredinţă faţă de iubirea lui Dumnezeu pentru om şi o "încălcare arbitrară a comuniunii sfinte dintre Dumnezeu şi om" (Ivan Mihailovici Andreev, "Teologia apologetică ortodoxă").

"Toţi cei bolnavi să caute rugăciunea altora, ca să se facă sănătoşi"

Despre atitudinea creştină în faţa bolii, Sfântul Ambrozie scria următoarele: "Dacă nevoia o cere, un om înţelept va primi cu bucurie neputinţa trupească, dându-şi chiar şi întregul său trup la moarte pentru Hristos. (...) Dacă sănătatea lui va fi afectată, acest om nu se va simţi rănit în suflet sau sfâşiat de suferinţa trupească. El este mângâiat de lupta pentru desăvârşire în virtuţi" (Sfântul Ambrozie, "Scrieri exegetice"). Omul acestei lumi, auzind acestea, este foarte probabil să exclame: "Cum poate un om să primească cu bucurie boala şi neputinţa!?" Pentru un om necredincios, acest lucru este de neînţeles. El nu poate împăca faptul suferinţei umane cu propria lui concepţie despre Dumnezeu; pentru el, însuşi gândul că Dumnezeu îngăduie suferinţa este respingător; de obicei, el vede fiecare tip de suferinţă ca un rău în sens absolut. Fără ajutorul Revelaţiei dumnezeieşti, omul nu poate înţelege originea şi cauza suferinţei, nici scopul ei.

Mântuitorul nostru ne-a învăţat: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide; că oricine cere, primeşte" (Matei 7, 7-8). De aceea, se cuvine ca atunci când ne aflăm în dureri, să ne rugăm pentru înţelegerea bolii noastre, pentru suportarea cu răbdare şi pentru izbăvirea de ea, dacă aşa este voia sfântă a lui Dumnezeu. Este bine să cerem rugăciunile altora şi în special ale Bisericii, pentru că "mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob 5, 16); şi marea rugăciune a Bisericii pentru cei bolnavi este slujba Sfântului Maslu. Aceasta o exprimă şi Sfântul Ambrozie: "Toţi cei bolnavi să caute rugăciunea altora, ca să se facă sănătoşi; astfel ca, prin rugăciunea altora, partea bolnavă a trupului şi clătinările paşilor faptelor noastre să se facă sănătoase. (...) Luaţi în urechi, voi cei ce sunteţi bolnavi, dacă voiţi să vă recăpătaţi sănătatea, nu lepădaţi cu nici un chip rugăciunea. Căutaţi rugăciunea altora, chemaţi Biserica să se roage pentru voi, şi Dumnezeu, căutând la Biserică, vă va da ceea ce ar fi putut să vă refuze" (Sfântul Ambrozie, "Despre vindecarea slăbănogului").

Încă un exemplu despre însemnătatea rugăciunii la vreme de boală este relatarea Sfântului Grigorie de Nazianz despre boala tatălui său: "Pe toată durata bolii era copleşit de dureri. Singura lui uşurare era dumnezeiasca Liturghie, în timpul căreia durerea înceta, de parcă asculta de vreun edict de interzicere". "Acest timp trece degrabă, lupta e grea şi boala mea cumplită; aproape că nu mă lasă să mă mişc. Ce mi-a mai rămas decât să mă rog lui Dumnezeu" (Sfântul Grigorie de Nazianz, "Scrisori").

Boala ne ajută să vedem unde ne găsim pe drumul vieţii: "boala e o lecţie de la Dumnezeu, fiindu-ne de ajutor în sporirea noastră dacă o primim cu mulţumire de la El" (Sfinţii Varsanufie şi Ioan, "Filocalia"). Nu te poţi folosi însă de boală ca scuză pentru a te odihni în urma eforturilor duhovniceşti: "Poate că unii ar putea crede că boala şi neputinţa trupească împiedică lucrarea de desăvârşire deoarece nu mai poţi lucra, nici realiza ceva cu propriile mâini. Dar boala nu este o piedică", spune Sfântul Ambrozie ("Iacob şi viaţa fericită").

"Cununa fără încercare nu se poate"

Celor care cred că pot spori în viaţa duhovnicească numai atunci când toate celelalte "sunt în regulă", Sfântul Ioan Casian le răspunde: "Să nu-ţi închipui cumva că poţi deveni virtuos dacă eşti stăpânit de mânie - pentru că nu este în puterea ta să împiedici ca necazurile să se întâmple. Ci, mai degrabă, trebuie să practici răbdarea, care vine din smerenie şi din suferinţa îndelungată, iar răbdarea depinde numai de voia ta" (Sfântul Ioan Casian, "Rânduielile"). Asemenea şi Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Cununa fără încercare nu se poate; nici răsplata fără luptă, nici răgaz fără oropsire şi nici vară fără iarnă" (Sfântul Ioan Gură de Aur, "Despre statui", Omilia a patra). "Fie că Dumnezeu aduce peste noi foamete, război sau vreo altă nenorocire, El face aceasta dintr-o mare grijă şi bunătate", mai spune Sfântul Ioan Gură de Aur ("Despre statui", Omilia a şaptea). Şi, în alt loc: "Singura regulă pe care trebuie să o urmăm este să suferim cu mulţumire fiecare lovitură a bolii, pentru că acestea ne sunt trimise pentru păcatele noastre, ş...ţ Câte necazuri nu vin peste noi în fiecare zi? Ce fel de suflet trebuie să ai, ca să nu te mânii, nici să te necăjeşti, ci să mulţumeşti, să slăveşti, să te închini Celui ce a îngăduit să vină peste tine aceste încercări? Câte necazuri neaşteptate, câte strâmtorări! Şi trebuie să striveşti gândurile cele rele şi să nu îngădui limbii să rostească cuvânt lipsit de cuviinţă. Aşa cum a făcut fericitul Iov; a îndurat mii şi mii de suferinţe şi a mulţumit mereu lui Dumnezeu".

Tâlcuind Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Sfântul Ioan Gură de Aur arată: "(...) De vin peste noi pedepse (necazuri), să mulţumim lui Dumnezeu prin căinţă, prin zdrobirea inimii şi prin deasă mărturisire. Iar dacă am făcut vreun păcat în viaţa aceasta, sa-l ispăşim, ştergând întinăciunea cu toată râvna sufletului nostru".

Sfântul Vasile cel Mare spune: "Nici sănătatea trupească, nici floarea tinereţii, nici fericirea din casa noastră, nici bogăţia cealaltă a vieţii nu dăinuiesc mult, ci, dacă eşti pe calea cea liniştită în viaţa aceasta, vei primi totuşi şi vijeliile. Fiindcă va veni boala, va veni şi sărăcia, printr-un vânt care nu va fi totdeauna favorabil. Dar şi pe bărbatul vrednic de admiraţie şi de urmat în toate îl cuprind multe rele neaşteptate şi necazuri venite deodată tulbură toată fericirea lui ca nişte vârtejuri de vânt. Iar relele ce sosesc unele după altele neîncetat sunt ca valurile care vin unul după altul. Desigur, vei vedea că şi aceste rele au trecut odată şi viaţa ta o vei vedea că se va schimba în bucurie şi în linişte deplină şi veselie. În acelaşi fel în care nu este cu putinţă ca marea să rămână aceeaşi multă vreme, căci pe aceea pe care acum o vezi liniştită şi statornicită, o vei zări după puţin timp mâniată de puterea vânturilor. Iar marea pe care o vei vedea înfuriată şi fierbând de tulburarea apei se potoleşte în curând într-o linişte adâncă" ("Despre bucurii şi necazuri şi despre înţelepciune").

Luând aminte la înţelesul adânc sau duhovnicesc al unor cuvinte precum "păcat", "răsplată" şi "pedeapsă", îi mulţumim lui Dumnezeu pentru credinţa noastră care "a rămas curată datorită unor Sfinţi înţelepţi şi învăţaţi" (Sfântul Cosma Etolul), deoarece "cu adevărat, a te cunoaşte pe tine însuţi este cel mai greu lucru dintre toate", scria Sfântul Vasile cel Mare. Sfinţii Părinţi ne arată calea. Boala este una dintre căile prin care putem învăţa ceea ce suntem cu adevărat, "căci ştim că până acum toată făptura suspină laolaltă şi suferă în durerile naşterii" (Romani, 8-22).