Participând la slujbele Deniilor cu așteptare, priveghere, cântându-i Mirelui, ne gătim cămările de nuntă. Luminânda pe care o cântăm la slujba Deniei în primele trei zile spune: Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru în ea. Ce îmbrăcăminte trebuie să aibă sufletul ca să poată intra în cămara lui Hristos ? Este îmbrăcămintea fecioriei, curăției, sincerității și frumuseții sufletești. Numai astfel de suflete vor putea sta la masă cu Dumnezeu în casa Lui. De aceea, aș putea concluziona plecând de la această trăire frumoasă a săptămânii în care ne aflăm spunând că înainte de toate creștinismul este așteptare și pregătire. Este vorba despre așteptarea în înfăptuire de fapte bune, luptând cu patimile noastre, căutând și încercând să ne asemănăm fecioarelor înțelepte.
Așteptarea este pregătire. Cu alte cuvinte dacă știi că un oaspete de seamă vine la tine sau te duci într-o vizită atunci te pregătești frumos, îți cureți hainele și te îmbraci frumos. Astfel, așteptarea noastră este de fapt o pregătire minunată a vieții veșnice pe care o așteptăm. Acest lucru se va întâmpla concret în aceste zile deoarece credința noastră nu este teofanie, adică nu este numai un Dumnezeu care S-a arătat din cer, ci este un Dumnezeu care a venit la noi, care S-a Întrupat, care nu ne-a adus o morală, ci un mod de viață, care ne-a adus Învierea arătându-ne că Învierea este taina credinței noastre. Cu alte cuvinte noi nu celebrăm idei sau morale, ci noi celebrăm întâlnirea și relația personală cu o Persoană unică în istorie, Hristos Cel Întrupat, mort și Înviat pentru noi a treia zi.
Duminică seara – Denia pentru Lunea Mare: Biserica ne aduce aminte de Patriarhul Iosif care a fost vândut de fraţii săi în Egipt, un eveniment care anunță vânzarea lui Hristos de către Iuda. Tot la Denia de Luni se vorbește despre smochinul neroditor, blestemat de Iisus să se usuce, anunțând Judecata de Apoi. Omul, ca și pomul, se judecă după roadele pe care le dă în timpul vieții. La sfârșitul vremurilor, roadele (faptele ) sale îi vor stabili locul: în grădina Raiului sau aruncat în foc, ca o uscăciune nefolositoare.
Luni seara – Denia pentru Marţea Mare: se vorbește despre pilda celor zece fecioare, care aşteptau venirea Mirelui pentru Nuntă, cu candele în mâini. Dar numai cinci dintre ele au avut înţelepciunea de a lua şi ulei. Candela fără ulei „de rezervă” reprezintă grija exclusivă pentru viața pământească, neglijând viața veșnică. După modelul fecioarelor înțelepte, omul trebuie să aibă grijă în viața aceasta să-și facă „rezerve” (milostenii, fapte bune, iubire față de aproapele etc.), cu care își va ține aprinsă candela și la Judecata de Apoi, intrând astfel în Bucuria cea Veșnică a „Nunții cu Hristos”.
Marţi seara – Denia pentru Miercurea Mare: pomenirea femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patimile Sale, ca simbol al pocăinţei şi îndreptării omului păcătos. Aceasta, în contrast cu Iuda care, în Miercurea din Săptămâna Patimilor, L-a vândut pe Hristos fariseilor pentru treizeci de arginţi. Mai rău, însă, atunci când îi pare rău de trădare, orgoliul îl împiedică pe Iuda să cadă la piciorul Crucii, și să-i ceară iertare lui Iisus, asemenea tâlharului celui bun, ci preferă să-și ia zilele. Abia acesta este momentul în care Iuda este cu totul pierdut.
Miercuri seara – Denia pentru Joia Mare este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie, Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a instituit Taina Împărtășaniei, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi începutul Patimilor prin vinderea Domnului.
Joi seara – Denia pentru Vinerea Mare. Este o slujbă splendidă și amplă, în care se citesc cele 12 pasaje din Evanghelii ce povestește întreaga derulare a evenimentelor după prinderea lui Iisus: lepădarea lui Petru, judecata Mântuitorului, răstignirea la cererea aceluiaşi popor care Îl primise triumfal şi cumplitele Sale patimi. Denia, numită și a „Celor 12 Evanghelii”, împletește relatările celor 4 evangheliști în mod minunat, prin reluarea și completarea episoadelor, ca într-un film regizat cu măiestrie: spectatorului - participant la Denie i se relevă unghiuri noi, i se oferă explicații suplimentare, și flash-back-uri lămuritoare. Tot acum are loc scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în naosul bisericii.
Vineri seara – Denia pentru Sâmbăta Mare: cutremurătoarea slujbă a Prohodului Domnului. Retrăim îngroparea lui Hristos cu trupul şi pogorârea la Iad cu sufletul, pentru a ridica din stricăciune şi Moarte pe Adam şi Eva dimpreună cu toţi cei adormiți de-a lungul veacurilor.
Sâmbată seara – Slujba Învierii Domnului reprezintă încununarea celor șase Denii din Săptămâna Patimilor Omul este restaurat, este repus pe tronul Vieţii, pentru care dintru început a fost creat.
În Săptămâna Mare se postește aspru. Luni, marți și miercuri se mănâncă o singură dată pe zi, seara, pâine și apă. Joia Mare, când este pomenită Cina cea de Taină, este dezlegare la untdelemn. Vineri și sâmbătă este post negru.
Timp de 40 de zile am fost îndemnaţi a săvârşi această călătorie a postului şi, din rânduiala slujbelor, ni s-a cerut să fim mai râvnitori prin pocăinţă, rugăciune, smerenie, post şi prin alte virtuţi. În Săptămâna Patimilor ni se cere să arătăm roadele faptelor din timpul „alergării celor 40 de zile“ şi să primim pe Hristos la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie din noaptea Învierii.
Dacă privim cele şase săptămâni ca pe o perioadă distinctă de Săptămâna Patimilor, Postul cel Mare se termină în seara de vineri a săptămânii a VI-a. Din Sâmbăta lui Lazăr el dobândeşte o dimensiune nouă. Din ascetic devine euharistic, Săptămâna Mare neputând fi prăznuită cu vrednicie decât dacă Postul Mare a fost ţinut cu folos, după cum mărturiseşte cântarea: „Plinind cele patruzeci de zile de suflet folositoare, cerem să vedem şi sfânta Săptămâna Patimilor Tale, iubitorule de oameni; ca să slăvim în ea faptele Tale cele mari şi nespusă iconomia Ta pentru noi, cu un cuget cântând: Doamne, slavă Ţie!“.
După Sfântul Simeon al Tesalonicului, această cântare marchează începutul Săptămânii Mari. Din această cauză, toate textele din Minei şi din Octoih sunt suprimate până la Duminica Tomii, pentru a face loc numai Triodului, deşi rodul pocăinţei continuă prin străpungerea inimii, căinţa, metaniile, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, continuă până în Miercurea Mare, ca să se arate că există o împletire între căinţa şi viaţa în Hristos, amândouă desfăşurându-se în „Stadionul înfrânării“.
În săptămâna Sfintelor Patimi, slujbele Triodului se caracterizează prin melodii tânguincioase, prin cântări ce evidenţiază pocăinţa şi durerea sufletească, printr-un dramatism prezent şi în rânduiala slujbelor, şi în sufletele credincioşilor.
Săptămâna Sfintelor Patimi începe în Duminica Floriilor, seara, la Vecernie, iar Constituţiile Apostolice, precum şi Sfinţii Părinţi poruncesc să postim în această săptămână gustând numai pâine, sare, legume şi apă. Se dezleagă la untdelemn şi vin numai în Sfânta şi Marea Joi. În Vinerea şi Sâmbăta Mare, dacă sănătatea îngăduie, nu se va gusta nimic până seara. Cine va fi neputincios sau prea bătrân şi nu poate posti atât de aspru să ţină post după putere şi potrivit sfatului duhovnicului.
În Duminica Floriilor, seara, în toate bisericile se săvârşeşte Denia, care este, de fapt, Utrenia de luni dimineaţa. În toate zilele săptămânii acesteia, după cum vedem şi din calendarul nostru creştin, se săvârşesc Deniile, slujbe specifice Postului Mare (de la slavonescul „vdenie“ - priveghere sau slujbă nocturnă).
Potrivit unei rânduieli asemănătoare acestei denii se săvârşesc şi celelalte denii până miercuri seara, iar rânduiala lor completă se găseşte în Triod. În zilele de luni, marţi şi miercuri dimineaţa se săvârşeşte slujba Ceasurilor, a Obedniţei şi Vecernia unită cu Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.
O rânduială mai puţin cunoscută mirenilor şi care se săvârşeşte mai ales la mănăstiri este aceea a citirii stâlpilor Evangheliilor. Stâlpii Evangheliilor se citesc în această săptămână în zilele de luni, marţi şi miercuri, la Ceasurile al treilea, al şaselea şi al nouălea, împărţindu-se cele patru Evanghelii în nouă părţi.
Sfânta Evanghelie se citeşte de către preot, înveşmântat în epitrahil şi felon, în mijlocul bisericii, de pe analogul înfrumuseţat cu flori, având în faţă sfeşnice cu lumânări aprinse. Se obişnuieşte, de asemenea, în această săptămână, la multe biserici, a se săvârşi Sfântul Maslu de obşte, în amintirea ungerii Mântuitorului Iisus Hristos de către femeia cea păcătoasă cu mir de mare preţ.
În Sfânta şi Marea Joi, dimineaţa, se citesc Ceasurile al treilea, al şaselea şi al nouălea, (fără stâlpi şi fără catisme), apoi Obedniţa şi Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. La rânduiala proscomidiei din această zi, preotul scoate încă un Sfânt Agneţ, pentru împărtăşirea bolnavilor şi al pruncilor din tot cursul anului. După Rugăciunea amvonului, în unele mănăstiri şi catedrale chiriarhale se obişnuieşte să se săvârşească slujba spălării picioarelor, a cărei rânduială se găseşte în Triod, care este o cutremurătoare evocare şi actualizare a spălării picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul Iisus Hristos.
Tot în Sfânta şi Marea Joi, seara, se săvârşeşte Denia celor 12 Evanghelii, numită în cărţile de cult „Slujba Înfricoşătoarelor Patimi“. Cuprinsul principal al deniei îl alcătuiesc cele 12 Evanghelii, care se citesc în tot cursul slujbei, Sfânta Evanghelie fiind aşezată pe analog în faţa uşilor împărăteşti, cele 15 antifoane speciale ale zilei, scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii, Fericirile, cu cele nouă stihiri, precum şi prochimenul special „Împărţit-au hainele Mele loruşi, iar pentru cămaşa mea au aruncat sorţi“.
Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Aceasta este ziua în care Hristos a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoşesc. Din acest motiv, Vinerea Mare este zi de post negru. În această zi se citesc Ceasurile împărăteşti, fiind o zi în care nu se săvârşeşte Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.
Preotul este îmbrăcat în toate veşmintele şi atmosfera plină de triteţe se vede şi din faptul că la această slujbă aproape că nu se cântă nimic. Ceasurile se citesc din mijlocul bisericii, în linişte profundă, tăcere şi tristeţe aşteptăm, la vremea prânzului, scoaterea Sfântului Epitaf.
La Vecernia Sâmbetei celei Mari se scoate Sfântul Epitaf în mijlocul bisericii în sunet de clopot şi la această slujbă credincioşii aduc flori, aprind lumânări şi trec pe sub Sfântul Epitaf, arătând prin aceasta că se fac următori Mântuitorului Hristos - mor împreună cu Hristos, trec şi ei prin mormânt, ca să ajungă la Înviere şi viaţă.
Denia de vineri seara, care este de fapt Utrenia Sâmbetei celei Mari, reprezintă slujba înmormântării Domnului nostru Iisus Hristos, având un caracter funebru şi, de aceea, frumoasele cântări ale Prohodului, cântări de jale pentru moartea şi îngroparea Domnului, au loc în jurul Sfântului Epitaf, pe care este zugrăvită scena punerii în mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos. La această slujbă se cântă Binecuvântările Învierii şi se face procesiunea înconjurării bisericii de către preoţi şi credincioşi cu Sfântul Epitaf, iar această întreagă rânduială simbolizează ducerea la groapă şi înmormântarea trupului mort al Domnului. Se înconjură biserica, astfel procedându-se la orice slujbă de prohodire a unui slujitor al Bisericii. Mântuitorul Hristos, Arhiereul cel veşnic, Se face începătură tuturor, căci El este şi învăţătură şi Învăţător, şi Arhiereul Care aduce jertfa ce se aduce, şi călăuză, şi calea ce trebuie urmată, căci Se autodefineşte: „Calea, Adevărul şi Viaţa“. După ocolirea bisericii, Sfântul Epitaf este aşezat pe sfânta masă şi se rostesc Paremiile, Apostolul şi Evanghelia.
Utrenia Sâmbetei celei Mari a fost asimilată cu cea a Utreniei duminicilor, după cum se poate vedea din rânduiala tipiconală încă din secolele XI-XII. Prin cântarea duioasă, cunoscută aproape de toţi (copii, vârstnici), prin ritualul solemn al înconjurării bisericii cu Sfântul Epitaf, denia din Vinerea Mare este una dintre cele mai impresionante slujbe, fiind socotită „punctul culminant al creaţiei liturgice ortodoxe“ (S. Bulgakov).
În Sfânta şi Marea Sâmbătă, dimineaţa, se citesc Ceasurile al treilea, al şaselea, al nouălea, cu Obedniţa şi Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
Din ziua de sămbătă dimineaţa, veşmintele preotului şi acoperămintele bisericii se schimbă cu cele de culoare luminoasă, iar credincioşii finalizează pregătirile pentru sărbătoarea cea mare, Învierea Domnului.
Cuvântul „denie” înseamnă priveghere de toată noaptea. Deniile sunt de fapt vecernia unită cu utrenia într-o singură slujbă, a cărei rânduială se găseşte la începutul Liturghierului. Însa în tradiţia locală românească acest cuvânt desemneză de fapt utreniile Săptămânii Patimilor, a căror rânduială se face spre noapte, iar după cuvântul Triodului la ceasul al şaptelea din noapte, adica la miez de noapte.
Deniile sunt specifice Postului Mare tocmai fiindcă acesta este vreme de pocăinţă. Bogăţia lor imnografică coboară până spre primii melozi constantinopolitani, iar rânduiala lor diferă de o utrenie obişnuită.
Primele denii au loc în săptămâna a cincea a Postului Mare, mai precis joi şi sâmbătă, celebrate, din motive pastorale la vreme de seară, în ajun. Denia Canonului Sf. Andrei al Cretei, celebru imnograf trăitor in secolul a VIII-lea, înglobează Canonul de pocăinţă al acestuia, alcătuit din 250 de strofe intercalate de stihul "Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă". Între aceste strofe este rânduit a se citi şi viaţa Sf. Maria Egipteanca, model de cucernicie şi înălţare spirituală foarte popular mediului monahal răsăritean.
Denia Acatistului Maicii Domnului (sau al Bunei Vestiri) are loc în ajunul sâmbetei celei de-a cincea săptămâni din Postul Păresimilor. Rânduiala ei se găseşte şi in Orologhionul nostru. Autorul tradiţional al Acatistului este patriarhul Sergiu al Constantinopolului (secolul al VII-lea). Între canoanele Bunei Vestiri de la utrenia zilei de sâmbătă, se găseşte aşezat în trei stări acest Acatist.
Ce înseamna acatist? Este o celebrare în timpul căreia nu se stă jos, termenul venind de la grecescul ά- (a), (fără) şiκάθισις (káthisis), (a sta, stare). Este o creaţie imnografică original, cu 12 icoase şi 13 condace (cu repetarea la final a primului icos). Primul condac este celebrul "Apărătoare, Doamnă" care se încheie cu lauda închinată Pururea-Fecioarei "Bucură-te mireasă, pururea fecioară"[i], asemenea tuturor icoaselor. Condacele se încheie cu "Aliluia". Uneori acest acatist a trecut în evlavia personală a credincioşilor unde s-au alcătuit, după modelul Acatistului Buneivestiri, o sumedenie de acatiste în cinstea multor sfinţi.
Deniile din Săptămâna Patimilor încep in noaptea de după sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim (Floriile) şi se termină în Vinerea Mare. Primele Denii ale Patimilor, au ca temă pocăinţa pentru păcate. Troparul miezonupterului "Iată Mirele vine în miezul nopţii", este o aluzie evidentă la parabola cu cele zece fecioare (Matei 25,1-13). Aici se vede şi faptul că deniile acestea se celebrau noaptea, chiar la miezul nopţii, altfel prezenţa troparului slujbei nocturne nu se justifică. Luminânda primelor patru denii este "Cămara ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte". La toate deniile Patimilor se citeşte din Evanghelie.
În Joi Mare, după ce spre după amiază se va fi celebrat Liturghia Sf. Vasile cel Mare unită cu Vecernia seara târziu are loc Denia celor 12 Evanghelii, utrenia Vinerii Patimilor. Cele 12 lecturi din Evanghelie amintesc de Cina de pe urmă, pătimirile şi moartea pe cruce. După unele tradiţii liturgice la antifonul al 15-lea, acolo unde este, se scoate spre venerare în mijlocul bisericii unde va rămâne până la finalul Deniei de vineri seara, a Prohodului. Antifonul al 15-lea, chintesenţă a sensului Pătimirii Mântuitorului este uneori cântat de trei ori:
Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pe ape.
Cu cununa de spini a fost încununat Împaratul îngerilor.
Cu porfiră mincinoasa a fost îmbracat Cel ce îmbraca cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii.
Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei.
Cu cununa de spini a fost încununat Împaratul îngerilor.
Cu porfiră mincinoasa a fost îmbracat Cel ce îmbraca cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii.
Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei.
Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arata-ne noua şi mărită învierea Ta.
Denia Prohodului Domnului, cea mai cunoscută dintre denii are loc vineri seara. Ea este un amestec de tristeţe şi speranţă, o relectură post-pascală, deoarece în ciuda petrecerii Domnului spre mormânt toate cântările vorbesc de Învierea cea de a treia zi. Evanghelia ce se citeşte la această Utrenie se opreşte exact la momentul pecetluirii mormântului.
Prohodul este o creaţie imnografică datând din secolul al IX-lea, fiind alcătuirea poetică şi muzicală a lui Teodor Studitul, stareţul mănăstirii Studion din Constantinopol. Creaţia acestuia a fost imediat intercalată între versetele psalmului 118, unde se păstreză până astăzi, apărând în toate ediţiile Triodului şi în Straştnic. Prohodul are exact acelaşi număr de strofe câte versete are şi psalmul 118, plus încă două la fiecare stare, cu repetarea strofei dintâi. Dacă rostirea versetelor psalmului între strofele prohodului a intrat în desuetudine, mai ales în mediul parohial, cântarea integrală a celor trei stări ale prohodului a devenit marcă a acestei denii din Săptămâna Patimilor. După ce Domnul a fost plâns, se cântă imediat Evloghitarele (Binecuvântările) Învierii, semn clar al lecturii post-pascale a Patimii Domnului. La finalul doxologiei, la Sfinte Dumnezeule, preotul sau preoţii ridică epitaful de pe masa din naos şi ies cu el în procesiune în jurul bisericii însoţiti de întreaga comunitate. Se fac patru opriri la fiecare navă a bisericii, la care se rostesc scurte ectenii întreite pentru conducerea bisericească şi civilă, pentru ţară şi popor şi pentru păzirea noastră, a tuturor de orice boală, suferinţă sau calamitate naturală. După ce s-a ocolit biserica, se intră cu sfântul epitaf în biserică, existând obiceiul ca toată lumea să treacă pe sub el, semn al îngropării noastre împreună cu Hristos. După ce va fi trecut toată lumea pe sub epitaf, acesta este luat de preot sau de preoţi, dus în altar şi aşezat pe sfânta masă unde va sta până la vecernia Înălţării. Altarul devine astfel mormântul din care Hristos va învia a treia zi.
Ca semn al vechimii acestei slujbe acum se citeşte o paremie - Iezechiel 37, 1-14 - imaginea oaselor goale, un apostol - 2 Corinteni 5, 6-8 - şi aceeaşi evanghelie ca şi mai devreme după care urmeză ecteniile obişnuite de după doxologia mare şi apolisul cu formula specială “Cel ce pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, patimile cele înfricoşătoare, crucea cea de viaţă purtătoare şi moartea cu trupul a primit, Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru…”.
Dacă este să privim cu atenţie vom sesiza faptul că de fapt întreg postul este o denie, o priveghere, perioadă de aşteptare a marii Sărbători a Sărbătorilor. În sens strict liturgic, avem de-a face prin denii, cu anticiparea bucuriei din noaptea pascală, fiindcă şi atunci avem o denie, la care însă tristeţea este înlocuită de imensa bucurie a Învierii Domnului, biruitorul morţii.
Bibliografie
Liturghier, Blaj, 1931
Prohodul Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 2006
Strastnic, Blaj, 1929
Tipic bisericesc, Blaj, 1931
Triod, Bucureşti, 1909 şi 1937 şi ediţiile succesive ulterioare
Robert Taft, SJ, The Liturgy of the Hours in East and West, Liturgical Press, 1986
[i] O traducere mai corectă ar fi "Bucură-te mireasă fără de nuntă (nenuntită)"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu