Sfânta Cuvioasă Monica, mama Fericitului Augustin , ocrotitoarea sotiilor necajite - 4 Mai

Cu trecerea timpului, soțul ei a fost câștigat pe deplin de îngăduința și dăruirea ei, încât la sfârșitul vieții el s-a lăsat de păgânism și a devenit creștin.

Din viața Sfintei Monica, mama fericitului Augustin, cunoaștem că ea era căsătorită cu un păgân, un om aspru și foarte mânios. Din cele mai mărunte motive, acela izbucnea și se năpustea spre nevinovata lui soție. Ea putea, la fiecare asemenea întâmplare, să-și găsească îndreptățire împotriva falselor lui învinuiri, însă a ales să tacă și să se roage lui Dumnezeu. Când îl vedea liniștit, ea îi explica pricina pentru care soțul s-a mâniat și îl liniștea. Atunci acesta își dădea seama cât era de nedrept cu soția lui, cât îl întrecea ea prin bunele ei însușiri, mai cu seamă prin răbdarea și smerenia ei, și astfel o aprecia și mai mult.

Cu trecerea timpului, a fost câștigat pe deplin de îngăduința și dăruirea ei, încât la sfârșitul vieții el s-a lăsat de păgânism și a devenit creștin.

Mare înțelepciune se ascunde în îngăduință! Cel ce poate să cedeze, acela poate să și biruiască. Iar cel ce dorește ca repede să-și impună părerea sa și, în împotrivirea către alții, aruncă grele ofense și amenințări, acela nu poate să biruie, pentru că este slab în răbdare și în înțelepciune.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 47-48)

Sfanta Monica din Africa, mama Fericitului Augustin, s-a nascut in anul 322 si a trecut la cele vesnice in vara anului 378, la varsta de numai 56 de ani. Sfanta Monica este ocrotitoarea sotiilor si mamelor ale caror barbati sau copii traiesc departe de Dumnezeu, ratacind pe cai gresite. Sfanta Monica este praznuita in ziua de 4 mai.

Sfanta Monica, mama Fericitului Augustin

Sfanta Monica s-a nascut in anul 322, in localitatea Tagaste, din Africa de Nord, aflata astazi pe teritoriul Algeriei. Parintii ei au crescut-o inca de mica in credinta si invatatura crestina. Cele mai multe informatii despre viata Sfintei Monica le avem din cartea a noua, din "Marturisiri", intocmita de fiul ei, Fericitul Augustin.

La vremea potrivita, Sfanta Monica s-a casatorit cu Patricius, un demnitar pagan. Desi nu avea o fire blanda, barbatul a fost coplesit de blandetea si ascultarea Sfintei Monica, drept pentru care i-a respectat libertatea si credinta.

Sfanta Monica si Patricius au primit de la Dumnezeu trei copii: Augustin, Navigius si Perpetua. Singura ei fiica, Perpetua, dupa casatorie, ramanand vaduva, a imbratisat viata monahala si a fost aleasa stareta, la o manastire de maici din Hippona.

In cele din urma, prin curatia si rugaciunile sotiei sale, Patricius a primit botezul crestin. Femeilor care patimeau langa sotii lor, Sfanta Monica obisnuia sa le zica: "Sa fiti blande, sa va ascultati sotii si sa nu cautati niciodata motive de cearta. Casatoria inseamna liniste, dar si tacere si intelegere."

Cand a murit tatal sau, Augustin avea doar 16 ani. Inca de mic, el s-a dovedit a fi incapatanat si neascultator. Indurerata de acest lucru, mama lui a cerut ajutorul episcopului local, care i-a spus: "Tu sa continui sa te rogi Mantuitorului Iisus Hristos si Domnul sa te binecuvanteze, pentru ca nu este posibil ca fiul tau, pentru care ai varsat atatea lacrimi, sa fie pierdut."

In cele din urma, in anul 387, in ajunul Pastilor, renuntand la ratacirile maniheilor, Fericitul Augustin s-a botezat, spre nespusa bucurie a mamei sale. Despre acest lucru, Fericitul Augustin avea sa spuna: "Mama mea m-a nascut de doua ori, insa ce-a de-a doua nastere a fost un chin spiritual indelungat, din rugaciuni si multe lacrimi. Bucuria pe care am simtit-o in clipa in care L-am cunoscut cu adevarat pe Dumnezeu a fost una imensa."

Sfanta Monica si-a cunoscut mai dinainte sfarsitul, drept pentru care i-a zis fiului ei: "Fiule, in ceea ce ma priveste, eu nu mai gasesc nici o atractie pentru aceasta viata. Nu stiu ce sa mai fac aici, pe pamant, si pentru ce ma mai aflu aici. Aceasta lume nu mai este un obiect al dorintelor mele. A existat un motiv pentru care eu doream sa mai raman in aceasta viata: sa te vad crestin, inainte de a muri. Dumnezeu m-a ascultat mai mult decat as fi indraznit eu sa sper, mi-a dat posibilitatea sa te vad in slujba sa si dezrobit de aspiratiile unei fericiri pamantesti. Ce sa mai fac aici?" Si iarasi: "Sa ingropati acest trup unde va va placea mai mult; nu vreau sa va fie o greutate. Numai acest lucru vi-l cer, ca oriunde veti fi, sa va amintiti de mine la altarul Domnului."

Nu mult dupa botezarea lui Augustin, in vara anului 378, dupa noua zile de boala, la varsta de numai 56 de ani, Sfanta Monica a trecut la cele vesnice. Ea a fost inmormantata in Ostia, in sud-vestul Romei. Abia peste noua sute de ani, cinstitele ei Moaste au fost mutate in Roma. Sfanta Monica este ocrotitoarea sotiilor si mamelor ale caror barbati sau copii traiesc departe de Dumnezeu, ratacind pe cai gresite. Sfanta Monica este praznuita in ziua de 4 mai.

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul despre SFANTA MONICA, MAMA FERICITULUI AUGUSTIN (4 mai): “Fiul lacrimilor fierbinti este cu neputinta sa se piarda”

SPRE PATRIA CEREASCĂ

“Descoperirea pe care a avut-o fericita Monica, mama Fericitului Augustin, în portul Ostie, aproape de Roma (aceasta a avut loc într-o noapte când poposeau la liman, la întoarcerea lor spre pământul scump al patriei). Fericitul Augustin s-a născut în orăşelul Tagast, din Africa. A fost cel mai strălucit dascăl al creştinătăţii din Apus (atunci când Biserica Romei era pravoslavnică). A trăit cam în aceiaşi vreme când în Răsărit străluceau Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigore şi Ioan Gură de Aur. În tinereţea lui, fericitul Augustin a trăit în destrăbălare şi fiind încă nebotezat, s-a rătăcit în eresul Maniheilor. Fericita Monica se ruga ziua şi noaptea pentru el şi mai ales se frângea inima ei, când se gândea că ea va merge la fericire şi fiul ei nu va fi împreună.

În durerea ei nemărginită, a rugat într-o zi pe un episcop ca să deschidă vorba cu fiul ei, că doar îl va convinge să lase rătăcirea.

Dar Episcopul n-a îndrăznit să intre în vorbă cu fiul ei, care covârşea pe toţi cu talentul lui de retor şi cu învăţătura lui.

Atunci fericita Monica a început să roage pe Episcop cu mai multă stăruinţă, vărsând pâraie de lacrimi la picioarele lui. Atunci, el a liniştit-o, zicându-i cu bunătate:

– Hai, lasă-mă femeie şi du-te în pace, căci fiul acestor lacrimi fierbinţi este cu neputinţă să se piardă!

Dar ea fiind tot mai scârbită şi cu îndoială, Dumnezeu i-a descoperit într-o noapte că acolo unde va fi ea, va fi şi fiul ei împreună. Şi s-a împlinit făgăduinţa, căci Augustin s-a botezat şi a ajuns unul din apărătorii Ortodoxiei.

Aici este vestirea pentru mutarea ei în patria cerească, după botezul fericitului Augustin de către Sf. Ambrozie, Episcopul Mediolanului (Milanul de astăzi).

VEDENIA FERICITEI MONICA

La fereastra dinspre mare

Sub al nopţii cer senin

Stă cu maică-sa de vorbă

Fericitul Augustin.

În convoiul lor spre ţară

Au venit de la Milan,

Poposind în vremea nopţii

La al Romei vechi liman.

Jos în tihnă lumea doarme,

Luna sus le stă zâmbind,

Îmbrăcând pământ şi mare

Într-o pânză de argint.

Dar trecând puţină vreme

Se opresc din vorba lor,

Căci o tainică uimire

Le răpeşte mintea-n zbor.

Augustine prea iubite,

Dumnezeu m-a prevestit

Că, în drumul vieţii mele,

Mă apropii de sfârşit.

În tăcerea cea adâncă

Ochii lor acum privesc

Spre lumina veşniciei

De la Tronul cel ceresc.

Multă vreme nici o vorbă

Nu rosteşte gura lor;

Nemişcaţi rămân, avându-şi

Chipul tainic, visător.

Sub ninsoarea de lumina,

Augustin şi maica lui,

– În uimirea lor cea sfântă –

Par a fi nişte statui.

Când îşi vin apoi în fire,

Pogorându-şi ochii grei,

Cu emoţie, Monica

Zice către fiul ei:

Nu mă turbur pentru asta,

Căci dorinţa ce mi-a fost

Am văzut-o împlinită,

Traiul nu-mi mai are rost.

Duhul meu va merge-n pace

Către veşnicul lăcaş,

Neavând de-acuma grijă

Pentru scumpul meu urmaş.

Viaţa mea a fost legată

Numai de un singur dor:

SĂ TE VĂD CREŞTIN PE TINE

ŞI CREŞTIN DREPT SLĂVITOR!

Mila cea dumnezeească

Către noi s-a revărsat

Şi pe mine cea smerită

Negrăit m-a mângâiat.

În pământul ţării noastre

Nu mai calcă pasul meu,

Căci aşa a fost poruncă

De la bunul Dumnezeu.

Mergeţi numai voi cu pace

Şi vă las ca legământ

“Trupul meu să se îngroape

În acest strein pământ!”

A rămas puţin pe gânduri

Dascălul bisericesc,

Cugetând la vorba maicii

Cea cu ton proorocesc.

Într-o clipă tot trecutul

Îmbunătăţit al ei

I-a venit atunci în minte,

Cu lucire de scântei.

Cumpănindu-i profeţia

Cu prea vrednicul ei trai

El văzu atunci cu duhul

Fericirea ei din rai.

Şi de-atuncea înainte

Cunoscut-au pe deplin:

Că-i feciorul unei Sfinte

FERICITUL AUGUSTIN.

(sursa: Sf. Ioan Iacob Hozevitul, “Din Ierihon catre Sion”)

Vindecarea slabanogului de la Vitezda (Ev. Ioan 5.1-15) - Poezie crestina scrisa de Neli Mihail, prietena parohiei noastre

Vindecarea slabanogului de la Vitezda

(Ev. Ioan 5.1-15)

                              de Neli Mihail

In vechiul Ierusalim,
La Poarta Oilor era

O scaldatoare Vitezda

Cu cinci pridvoare mari in ea.

Aici veneau mereu bolnavi

Si muti si surzi si orbi, uscati,

Iar dupa o baie in scaldatoare

Mergeau spre casa vindecati.

Caci dupa ce cutremur

In apa se facea

Cand inger nevazut

Intra si-o tulbura..

Pe rand cate-un bolnav

Pacatele-si spala

Si luadu-si vindecare

Pe Dumnezeu Slavea!

Si-n locu-acela mai era

Un slabanog, foarte bolnav

Incat si oasele i se putea

Fi numarat.

Iisus vazandu-l cum zacea,

Stiind ca boala de 38 de ani il stapanea,

L-a intrebat daca doreste

Tamaduire sa isi ia

Acesta cu smerita rusinare

I-a dat pe loc raspuns la intrebare

-Doamne, nu are cine sa m-arunce..

Tulburarea apei se duce

Pana sa pot ajunge.

Iar Iisus i-a dat porunca

-‘Ridica-te, ia-ti patul tau si umbla!’

Si dupa-un timp l-a intalnit

In Templu, unde i-a vorbit

-Priveste, esti pe deplin vindecat

De-acum sa nu mai cazi in pacat,

Ca-ti va fi mult mai greu de ridicat!

Iar omul cu capul plecat

Pan’ la pamant I s-a inchinat

Si le-a marturisit celor din jur

Ca Iisus a fost

Care din moarte l-a scapat!

Sfantul Cuvios Irodion de la Lainici - PARTICELE DIN SFINTELE MOASTE SE AFLA IN BISERICA NOASTRA; 3 Mai

ACATISTUL Sfântului Cuvios IRODION DE LA LAINICI 

http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2012/05/acatistul-sfantului-cuvios-irodion-de.html

http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2012/05/sfantul-irodion-de-la-lainici-3-aprilie.html


S-a născut în 1821 la Bucureşti primind numele la botez de Ioan. Pe la vârsta de 20 de ani intră ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, atras fiind de viaţa isihastă ce se trăia aici, sub oblăduirea stareţului Calinic. În 1846 este tuns în monahism, primind numele de Irodion. Odată tuns în monahism, tânărul monah Irodion conştientizează marea vocaţie la care a fost chemat adăugând nevoinţă peste nevoinţă. Era foarte iubitor de fraţi, nu discredita pe nimeni niciodată, se ferea de orice vorbire de rău, postea foarte mult, dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte şi făcea sute de metanii pe zi. Prin aceste nevoinţe devine foarte iubit de toata obştea, impunând mult respect şi apreciere chiar şi faţă de stareţul său.

În septembrie 1850 stareţul său Calinic este hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea unde şi-a luat cu el mai mulţi ucenici pentru a-i fi spre ajutor în refacerea episcopiei amintite ce era într-o vizibilă decădere.

Printre ucenicii luaţi este şi monahul Irodion pe care-l va detaşa pe la sfârşitul anului 1851 la Schitul Lainici de pe Valea Jiului şi pe care-l va hirotoni în diacon şi apoi în preot în anul 1853, numindu-l ecleziarh. Iar în 1854 îl numeşte stareţ la schitul Lainici. Între 1854-1900 stareţul Irodion a păstorit 41 de ani acest schit cu mici intermitenţe. A fost cel mai longeviv stareţ al schitului Lainici din toate timpurile.

După moartea duhovnicului său, Sfântul Calinic, episcopul, îşi ia ca duhovnic pe ucenicul său Irodion, stareţul de la Lainici. Astfel ucenicul îi devine duhovnic avei. Nu după mult timp, cucerindu-se de evlavia sa, Sfântul Calinic îl va numi „Luceafărul de la Lainici”. Simţea o mare uşurare, avea o aleasă încredere şi deosebită apreciere la adresa stareţului Irodion.

Venea foarte des la Lainici Sfântul Calinic la povaţă şi spovadă. Se cunoaşte faptul că spre sfarşitul vieţii avea la sufletul său acea triadă de mănăstiri – Cernica, Frăsinei şi Lainici, la care ţinea foarte mult şi pe care le susţinea în rugăciunile sale.

Cuviosul Irodion, ca toţi marii sfinţi, a avut foarte multe ispite din partea confraţilor săi, dar el, formându-se în duhul isihast cernican, le biruia cu smerenie şi cu răbdare. Cu cât înainta în virtute, cu atât i se înmulţeau ispitele, călindu-se în ele precum aurul în foc. Acesta fiind paradoxul sfinţeniei – suferinţa.

Foarte repede îşi duce faima atât în Oltenia cât şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania Imperiului Austo-Ungar. Devenise făcător de minuni din viaţă. Avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor şi cele ale înaintaşilor lor.

La un moment dat îi aduce îi aduce în dar, o femeie ce locuia în aceşti munţi, un vas cu lapte. Cuviosul îi refuză categoric vasul cu lapte spunându-i ca nu-l primeşte deoarece nu-i de la capra ei.

• Ba nu, părinte, de la capra mea este. L-am muls acum, este proaspăt.
• Nu, femeie, nu-l primesc pentru că nu mai este cu adevărat de la capra ta. Aseară ai dat-o diavolului şi foarte des ai acest obicei rău. De aceea pentru ca ai dat diavolului capra, laptele nu mai este al ei, ci al diavolului. Te rog iartă-mă, dar nu-l primesc!

Vădită femeia fiind de păcat s-a întors acasă cu laptele cerându-şi iertare şi făgăduindu-i că nu va mai drăcui niciodată.

Deci observăm cum stareţul Irodion era văzător cu duhul. Foarte multă lume se vindeca şi afla alinare de la el.

Pe 3 mai 1900 Cuviosul Irodion se mută la Domnul. La 7 ani de la mutarea sa la Domnul, stareţul Teodosie Popescu, la insistenţele ucenicului Cuviosului Irodion – ieromonahul Iulian Draghicioiu, cere epsicopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-l dezgropa. Aceasta fiind o foarte veche tradiţie monahală, care se păstrează mai ales în Muntele Athos până azi ca la 7 ani de la moartea monahului se dezgroapă şi i se face din nou slujba înmormântării.

Aşa s-a petrecut şi cu trupul Cuviosului Irodion. Este dezgropat, însă cu toţii au rămas surprinşi deoarece trupul era întreg şi neputrezit. Au raportat episcopului faptul acesta, la care episcopul ar fi exclamat: „Aista mi-ai fost, Irodioane” (adica chiar aşa sfânt cu adevărat mi-ai fost, Irodioane).

Însă, i-au făcut slujba înmormântării şi l-au pus în mormânt, deoarece Lainiciul nu avea osuar sau gropniţă, cum aveau alte mănăstiri mai mari, pentru a fi puse acolo. Cuviosul Irodion fiind în viaţă, a profeţit că la câţiva ani de la mutarea sa la Domnul Lainiciul va fi pustiit. Ceea ce s-a şi întâmplat în Primul Război Mondial. „Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi trupul şi nu uitaţi legămintele călugăreşti ce le-aţi dat lui Hristos”
( Patericul românesc, pag. 472, Ioanichie Bălan).

În acest război mondial ucenicul cuviosului Irodion, ieromonahul Iulian Drăghicioiu este luat prizonier de către armatele germane, deportat în Germania, unde a şi murit în lagăr ca martir. Fotografia părintelui Iulian ne-a fost dăruită în anul 2008 de către o strănepoată de-a dumnealui, socotind această descoperire ca o mare taină ce se vrea desluşită.

La mormântul Părintelui Irodion se făceau minuni, se vindecau demonizaţii şi se alungau duhurile necurate. Veneau oamenii atât din Regat cât şi din Transilvania să-şi aline durerile şi suferinţele la mormântul Cuviosului Irodion, unde se şi întâmplau.

În 1929 este numit stareţ la Lainici părintele Visarion Toia împreună cu un grup de 6 monahi de la Frăsinei. Printre monahii veniţi cu Părintele Visarion erau Calinic Cărăvan, următorul stareţ isihast 1952-1975, Părintele Nicodim Sachelarie, Gherontie Ghenoiu şi alţii.

La mormântul Cuviosului Irodion făcându-se multe minuni, vrăjmaşul diavol sub masca evlaviei a îndemnat pe diverse persoane (probabil şi monahale) să dezgroape mormântul şi să sustragă părticele din moaştele cuviosului. De aceea părintele Visarion găsind această situaţie ingrată, a dezgropat pentru a doua oară moaştele prin anii 1930 (prima fiind în 1907). Am putea numi aceasta ca o a doua aflare a moaştelor Cuviosului Irodion. A pus moaştele într-un alt sicriu mai mic şi le-a îngropat la o adâncime de 2,5 metri. La fundul gropii de 2 metri adâncime a săpat altă gropniţă mai mică de 1,2/0,7 metri, a pus sfintele moaşte în acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste ele iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2 metri a presărat alte oseminte de la alt părinte pentru a deruta pe toţi potenţialii viitori căutători de sfinte moaşte. Toate acestea le-a făcut foarte tainic. Nu ştim dacă următorul stareţ Calinic Cărăvan a ştiut această taină. Cert este că celălalt stareţ de după părintele Calinic, părintele Caliopie 1975 – 1985 a făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaşte prin 1985. A săpat la 2 metri adâncimea unei gropi normale, a găsit acele oase puse la derută, a astupat groapa şi a închis subiectul.

După 1990, cei care au rămas au fost învinuiţi, acuzaţi de diferite persoane evlavioase că nu vor să dezgroape sfintele moaşte. Se ştia că s-a încercat de către Părintele Caliopie în 1983 dar nu se putea spune deoarece s-ar fi produs confuzie şi necredinţă. S-au răbdat toate acele insulte şi s-a aşteptat momentul.

Mitropoliţii Olteniei de după 1990; Î.P.S. Nestor si Î.P.S. Teofan au dorit să canonizeze pe Cuviosul Irodion cercetându-i viaţa plină de sfinţenie, însă probabil nu se împlinise numărul de rugăciuni.

Noul mitropolit al Olteniei Î.P.S. Irineu având evlavie specială la Sfântul Calinic şi implicit la duhovnicul său Cuviosul Irodion a purces la demararea procesului de canonizare (cercetare istorică şi dezgroparea mormântului).

În ajunul Sfântului Calinic, pe 10 aprilie 2009, cu post de câteva zile şi cu rugaciune asiduă, însuşi mitropolitul Irineu împreună cu obştea mănăstirii au participat la dezgropare. Ajungând la 2 metri adâncime s-a dat de acele oseminte străine.

A fost un examen foarte greu, îi cuprinsese pe toţi deznădejdea că nu s-a găsit ceea ce se căuta. Î.P.S. Mitropolit a poruncit să se sape în continuarea mormântului, cu toate că era iarbă, însă spre surprinderea tuturor s-a dat de un schelet întreg. Iniţial s-a crezut că acesta este dar deznădejde. Era alt vieţuitor, aşa cum scria pe cărămida de sub cap:  „Mitrofan schimonahul 1864”.

Î.P.S. Mitropolit Irineu a poruncit să se sape în partea opusă la celălalt capăt al mormântului. La 2 metri adâncime s-a dat de alte oseminte mai vechi la care se pare că se mai umblase.

Deznădejde şi dezamăgire i-a cuprins pe toţi. Deja se săpaseră 3 morminte la rând unul în capul celuilalt. Se făcuseră o groapă imensă de 6 metri lungime, 2 metri adâncime şi 1,5 metri lăţime. Toţi se rugau cum puteau şi cum ştiau. Se pare că se năruia orice speranţă. La fundul gropii centrale era pământul mai moale, s-a început evacuarea lui şi spre surprindere, se întrezărea conturul unei alte gropi mai mici. Au inceput să apară semne. S-a găsit la 2,1 metri adâncime un toc de bocanc după care au început să apară cuie ce erau aproape descompuse de rugină.

Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul când a apărut prima parte din sfintele moaşte. Aveau o culoare maronie-portocalie. În al doilea rând erau nefireşti de uşoare, ca un pai, ca o hârtie. Iar în al treilea rând au început să emane un miros plăcut.

În cele din urmă s-a găsit şi cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost pusă sub cap.

Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenţionat a doua oară prin anii 1930 la 2,5 metri adâncime. S-a descoperit în parte marea taină a Luceafărului de la Lainici. După 109 ani Sfântul Irodion se lasă a fi descoperit pentru a treia oară. O putem numi a treia aflare a moaştelor Sfântului Irodion de pe data de 10 aprilie 2009. De data aceasta au fost puse într-o raclă la închinare în biserică spre folosul duhovnicesc al tuturor doritorilor şi al cinstitorilor sfinţilor din ceruri.

Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion “Luceafărul de la Lainici” deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător şi rugător. Sfântul Irodion este ultima verigă a lanţului neo isihast românesc din sec. XIX.

Neo isihasmul românesc începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea prin Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovschi Stareţul de la Neamţ, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie Dascălul, Sfântul Calinic de la Cernica şi continuă cu Sfântul Cuvios Irodion, Stareţul de la Lainici.

Îi multumim Sfântului Prea Cuviosului Părintelui nostru Irodion pentru că a acceptat a fi dezgropat de nevredniciile noastre şi-l rugăm fierbinte să mijlocească şi pentru noi înaintea Prea Sfintei Treimi. Amin!

Roagă-te lui Dumnezeu, zicând aşa: „Stăpâne, sunt în mâinile Tale, miluiește-mă după mare voia Ta şi, dacă îmi este spre folos, vindecă-mă în grabă”. (Sfinții Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1990, pp. 388-389)

Întrebare: „Dacă cer sfinţilor să se roage pentru o boală a sufletului şi a trupului şi cred că-mi va veni vindecarea îndată, oare aşa va fi, chiar dacă nu-mi este de folos să fiu vindecat îndată?”

Răspunsul lui Ioan: Nu e bine să te rogi, pornind de la tine, ca să fii vindecat de boală, neştiind de-ţi este de folos. Ci trebuie lăsat în seama Celui ce a zis: „Știe Tatăl vostru Cel ceresc, cele de care aveţi trebuinţă, înainte de a-I cere» (Matei 6, 8).

Deci roagă-te lui Dumnezeu, zicând aşa: „Stăpâne, sunt în mâinile Tale, miluiește-mă după mare voia Ta şi, dacă îmi este spre folos, vindecă-mă în grabă”. Acelaşi lucru roagă-i şi pe sfinţi să-l ceară şi crede, fără să te îndoieşti, că va face ceea ce îţi este de folos. Și mulţumeşte-I Lui în toate, aducându-ţi aminte de cuvântul: „În toate mulţumiţi” (I Tesaloniceni 5, 18). Și te vei folosi cu sufletul şi cu trupul.

Cine se roagă cu rugăciunea „Doamne, ajută-mă să vreau să pot!” împlinește cuvântul care spune „toate sunt cu putință celui ce crede”. Așa că, atunci când ne scârbim de noi înșine, de una sau de alta, să nu mai amânăm momentul și să ne punem în genunchi și să strigăm la Dumnezeu „Ajută-mă, Doamne, să vreau cu toată inima mea să pot!”.

Scrisori din Occident - Meditație duhovnicească la Duminica Slăbănogului (XIV)     

În contextul în care slăbănogul, bolnav de 38 de ani, aștepta lângă scăldătoare vindecarea, întrebarea pe care i-o pune Hristos „voiești să te faci sănătos?” poate fi interpretată ca și batjocură. Era evident pentru oricine că voia să se facă sănătos, însă Hristos pune aici accentul pe verbul „a vrea”. Hristos s-a adresat slăbănogului, însă prin el ni se adresează și nouă. Pentru că, de cele mai multe ori, marea noastră problemă nu este că nu putem să ne vindecăm, de patimi sau de altele, ci că nu vrem.

Hristos vorbește în mod clar despre legătura dintre păcat și boală atunci când îi spune slăbănogului că, dacă vrea să-i fie bine, să nu se mai întoarcă la păcatele lui. Ce-L interesează cel mai mult pe Hristos este ca viața inimii omului să se schimbe. Dacă și trupul se vindecă, este o consecință pe care omul ar trebui să o folosească tot întru lucrarea mântuirii lui.

Și pentru „a vrea” este o rugăciune extrem de simplă și la îndemâna oricui: „Doamne, ajută-mă să vreau să pot: să mă las de fumat, să mă las de pierdut vremea, să mă las de răcnit de mânie la soț, soție sau copii, să mă las de mințit” și de toate cele care ne amărăsc. Că știm că nu-s bune și nu ne bucurăm pentru că le avem, dar  totuși le facem. Și le facem pentru că încă vrem să le facem.

Cine se roagă cu rugăciunea „Doamne, ajută-mă să vreau să pot!” împlinește cuvântul care spune „toate sunt cu putință celui ce crede”. Așa că, atunci când ne scârbim de noi înșine, de una sau de alta, să nu mai amânăm momentul și să ne punem în genunchi și să strigăm la Dumnezeu „Ajută-mă, Doamne, să vreau cu toată inima mea să pot!”.

Minunea aceasta nu s-a făcut doar pentru acel slăbănog și pentru cei care au asistat la ea, pentru că părinții Bisericii tâlcuiesc că, din acea zi, Îngerul Domnului nu s-a mai pogorât peste apa Vitezdei și nu se mai află de minuni făcute în Vitezda în istoria orașului Ierusalim. Tot ce prefigura viața nouă pe care o aduce Hristos lumii se împlinește, și nu mai avem nevoie să stăm pe malul unei ape și să ne plângem de milă, așteptând vreo minune.Vitezda astăzi este Biserica. Biserica este apa în care, dacă eu vreau, Dumnezeu mă aruncă și mă spală, și mă curăță, si-l ucide pe omul vechi din mine și viază om nou. Și e o mare mângâiere că mântuirea mea nu mai depinde de intermediari, ci doar de mine. Nu se pune problema ca Dumnezeu să nu-mi vrea mântuirea, căci pentru asta a luat Trup – totul depinde de libertatea mea, de ce hotărăsc să fac cu viața mea.

sursa doxologia.ro

Filmulete din Duminica - a IV-a dupa Pasti - Duminica Slabanogului de la Vitezda.; 3 mai

Sa ne rugam Domnului Hristos sa ajute pe toti cei care sufera sa transforme suferinta bolii lor in pocainta, iar daca n-au savarsit pacate grave, sa transforme suferinta lor in speranta de mantuire si sfintenie, ca apoi sa simta bucuria vindecarii, ridicarii si a intalnirii lor cu Hristos Cel inviat, Duhovnicul si Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, spre slava Preasfintei Treimi si spre a noastra mantuire. Amin!

 Predica Parintelui Mircea Cristian Pricop

Slujba de Pomenire a celei ce a fost prietena bisericii noastre, prof. Mihaela Bucuresteanu. Dumnezeu sa o odihneasca in pace! 

Duminica - a IV-a dupa Pasti - Duminica Slabanogului de la Vitezda. ; 3 mai

Sa invatam din Sfanta Evanghelie de astazi, preoti si credinciosi, si, ori de cate ori vom auzi clopotul si vom vedea biserica, sa stim ca aceasta este lacul Vitezda, si aici este omul care, in numele lui Hristos, e menit sa slujeasca, sa ajute, sa vindece singuratatea, sa vindece izolarea, omul menit ca in numele lui Iisus Hristos cel inviat sa va invete la randul sau cum sa fiti toti oameni pentru altii, ca sa nu mai fie pe lume slabanogi care sa se planga ca "nu au om!" Sa nu mai fie om suferind lasat pe seama lui insusi!

Evanghelia din Duminica Slabanogului de la Vitezda. :"In vremea aceea era o sarbatoare a iudeilor si Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar in Ierusalim, langa Poarta Oilor, era o scaldatoare, care se numea pe evreieste Vitezda, avand cinci pridvoare. In acestea zacea multime de bolnavi: orbi, schiopi, uscati, asteptand miscarea apei. Caci un inger al Domnului se cobora din cand in cand in scaldatoare si tulbura apa, si cine intra intai dupa tulburarea apei se facea sanatos de orice boala era cuprins. Si era acolo un om care era bolnav de treizeci si opt de ani. Iisus, vazandu-l pe acesta zacand si, stiind ca este asa inca de multa vreme, i-a zis: Voiesti sa te faci sanatos? Bolnavul I-a raspuns: Doamne, nu am om ca sa ma arunce in scaldatoare cand se tulbura apa; ca, pana cand vin eu, altul se coboara inaintea mea. Iisus i-a zis: Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla. Si indata omul s-a facut sanatos, si-a luat patul si umbla.

Dar in ziua aceea era sambata. Deci ziceau iudeii catre cel vindecat: Este zi de sambata si nu-ti este ingaduit sa-ti iei patul. El le-a raspuns: Cel ce m-a facut sanatos, Acela mi-a zis: Ia-ti patul tau si umbla. Ei l-au intrebat: Cine este omul care ti-a zis: Ia-ti patul tau si umbla? Iar cel vindecat nu stia cine este, caci Iisus se daduse la o parte din multimea care era in acel loc. Dupa aceasta, Iisus l-a aflat in templu si i-a zis: Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva mai rau. Atunci, omul a plecat si a spus iudeilor ca Iisus este Cel Care l-a facut sanatos." (Ioan 5, 1-15)

Sfanta Evanghelie care se citeste in Duminica a IV-a dupa Pasti, numita Duminica Slabanogului, ne arata in mod deosebit puterea vindecatoare a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindeca la scaldatoarea Vitezda pe un om care suferea de paralizie de treizeci si opt de ani. De asemenea, in Evanghelia de astazi mai vedem legatura dintre pacat si boala, si anume faptul ca unele boli sunt urmare a pacatelor. 

Aceasta legatura intre pacat si boala este amintita de Mantuitorul Iisus Hristos omului vindecat de boala, in mod foarte discret, ca duhovnic si doctor de suflete, intrucat Hristos Domnul doreste sa salveze, adica sa ridice, sa recupereze pe cel pacatos si bolnav, fara sa-l umileasca: "Iata, te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti pentru ca sa nu-ti fie tie mai rau" (Ioan 5, 14). Din cuvintele adresate de Iisus omului paralizat intelegem ca in cazul acestuia neputinta lui a fost cauzata de pacatele pe care le-a savarsit la un moment dat in viata lui. Stim insa ca in alte cazuri din Sfintele Evanghelii boala nu era urmarea pacatului, ci o pedagogie dumnezeiasca. De pilda, cand ucenicii lui Iisus intreaba despre orbul din nastere: "Cine a gresit (pacatuit), acesta sau parintii lui? ", Iisus raspunde: "Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrurile lui Dumnezeu " (cf. Ioan 9, 2-3). 

Deci, unele boli sunt cauzate de pacate, altele sunt ingaduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de pacate, iar alte boli sunt ingaduite pentru a "se arata lucrurile lui Dumnezeu", mai precis pentru a se putea mai bine evidentia rabdarea, credinta si smerenia unor oameni, cum a fost cazul dreptului Iov, pana cand vor fi vindecati in chip minunat de Dumnezeu.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "multe dintre cele ce ni se intampla, ni se intampla spre indrumarea noastra sau spre stingerea pacatelor trecute, sau spre indreptarea neatentiei prezente, sau spre ocolirea pacatelor viitoare ".1

Din cuvintele Evangheliei de astazi aflam ca treizeci si opt de ani de suferinta, treizeci si opt de ani de rabdare, treizeci si opt de ani de tacere intru smerenie, treizeci si opt de ani de singuratate au brazdat viata chinuita de boala a omului paralizat, care astepta tulburarea apei de catre inger! Inconjurat de o multime de oameni, omul paralizat astepta mereu ca macar un singur om milostiv sau omenos sa-l ajute sa intre in scaldatoare spre a se vindeca. Erau, deci, multi oameni in jurul sau, dar disparuse cu desavarsire omenia din ei. Acesti oameni fara omenie erau multi si formau impreuna un "pustiu spiritual ", pentru ca egoismul le-a pustiit sau golit sufletele de iubire milostiva.

Spre acest om paralizat si singur care nu avea pe nimeni ca sa-l ajute a venit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a pogorat din ceruri si S-a facut Om pentru mantuirea oamenilor. Se pare ca acest bolnav care de treizeci si opt de ani se afla in suferinta era mai in varsta decat Mantuitorul Iisus Hristos. Si pentru ca nu se mai gasea un om care sa-l ajute, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a venit ca sa-l ajute. Iisus cunostea bine indelunga suferinta a slabanogului, dar si multa lui pocainta pentru pacate, multa lui rabdare fara razvratire si multa lui speranta fara intrerupere. 

Cand slabanogul i-a spus lui Iisus: "Doamne, nu am om care sa ma arunce in scaldatoare" (Ioan 5, 7), el a exprimat, de fapt, mai mult o cerere, decat a dat o explicatie. Acum el simtea ca a venit langa el omul care il poate ajuta sa intre in scaldatoare dupa tulburarea apei de catre inger. Insa, indata, bolnavul va constata ca omul de langa el nu venise ca sa-l ajute sa intre in scaldatoare, ci sa-l vindece direct prin cuvant, zicandu-i: "Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla" (Ioan 5, 8). Plin de credinta, verificata prin suferinta, paralizatul de la scaldatoarea Vitezda s-a ridicat, a luat asternutul pe care statea si a inceput sa umble. Intre timp insa, Mantuitorul Iisus Hristos, Cel care i-a spus: "Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla", nu a mai ramas acolo la scaldatoarea unde a savarsit vindecarea, ci S-a dus in alta parte, si anume la templu.

Vedem in acest om care suferea trupeste de atata vreme un suflet plin de rabdare si intelepciune care vine adesea din multa rabdare, statornicie si nadejde in Dumnezeu. In acest om rabdator se implinesc cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Nu v-a cuprins ispita care sa fi fost peste puterea omeneasca. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui ca sa fiti ispititi mai mult decat puteti, ci odata cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda" (I Corinteni 10, 13).

Deci, cea mai mare virtute a bolnavului a fost multa lui rabdare. Sfantul Maxim Marturisitorul defineste indelunga rabdare prin aceste cuvinte: "A sta neclintit in imprejurari aspre si a rabda relele; a astepta sfarsitul incercarii si a nu da drumul iutimii la intamplare; a nu vorbi cuvant neintelept, nici a gandi ceva din cele ce nu se cuvin unui inchinator al lui Dumnezeu. Caci zice Scriptura: "Pana la o vreme va rabda cel cu indelunga rabdare si pe urma i se va rasplati lui cu bucurie; pana la o vreme va ascunde cuvintele lui, si buzele multora vor spune intelepciunea lui"."2

Evanghelia de azi ne arata ca exista o legatura intre pacat si boala, dar si o legatura intre suferinta si pocainta. Indelunga suferinta a omului paralizat s-a transformat in stare de pocainta, din care izvora smerita rabdare unita cu nadejde multa. Sfantul Ioan Gura de Aur, in cartea sa: Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, spune ca acest om bolnav de la scaldatoarea Vitezda, ne invata multa rabdare fara cartire; el nu se revolta, adica nu se razvrateste impotriva lui Dumnezeu, nu-si blestema soarta pentru ca sufera de multi ani, ci sufera intru rabdare unita cu nadejde. 

Desi multi oameni se aflau in jurul lui si nimeni nu l-a ajutat vreodata, el nu ii judeca pe ceilalti, nu-i blestema, nu-i vorbeste de rau pe cei care ar fi putut sa-l ajute si nu l-au ajutat, ci sufera intru speranta, rabda si asteapta vindecarea de la Dumnezeu, iar aceasta rabdare a lui intru smerenie si intru speranta, fara sa carteasca impotriva lui Dumnezeu si fara sa judece pe cei din jur, a fost socotita lui ca virtute sau lumina a sufletului, adica am zice: suferinta transformata in pocainta. 

Vazand cum un om a suferit treizeci si opt de ani pentru anumite pacate savarsite, cineva se poate intreba: "De ce oameni cu mari pacate au murit fara a indura vreo suferinta in toata viata lor? ". Un raspuns la aceasta intrebare ar putea fi cuvintele Sfantului Marcu Ascetul: "Daca cineva, pacatuind in chip vadit si nepocaindu-se, n-a patimit nimic pana la moarte, socoteste ca judecata lui va fi fara mila acolo"3. Asadar, intelegem ca Dumnezeu, "Care nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu" (cf. Iezechiel 33, 11), ingaduie uneori suferinta ca pe o chemare pentru intoarcerea oamenilor din calea pacatului. 

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca prin aceasta suferinta a slabanogului trebuie sa intelegem iubirea, indurarea si indelunga rabdare ale lui Dumnezeu, Care prin suferinta curata sufletul slabanogului, asemenea unui doctor care vindeca boala pacientului sau nu numai prin tratamente usoare, ci si prin "taiere si ardere", sau asemenea unui tata adevarat care mustra, dojeneste si pedepseste pe fiul sau, spre indreptare. Iubirea milostiva a lui Hristos se vede atat in faptul ca il vindeca pe cel aflat in suferinta, cat si in faptul ca, dupa ce-l intalneste la templu pe cel vindecat, ii spune acestuia: "De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva mai rau" (Ioan 5, 14), prin asta intelegandu-se ca refacerea sanatatii nu trebuie folosita ca prilej de-a reveni la viata pacatoasa. "Asadar, El l-a slobozit din boala, dar nu l-a slobozit din lupta, l-a izbavit din patimire, dar nu i-a luat frica si grija, si tocmai prin aceasta a facut ca binefacerea aratata lui sa fie permanenta si statornica", spune Sfantul Ioan Gura de Aur vorbind despre slabanogul de la scaldatoarea Vitezda.

In acest sens, Sfantul Marcu Ascetul zice: "Orice suferinta fara voie sa te invete sa-ti aduci aminte de Dumnezeu; in acest caz, nu-ti va lipsi prilejul de pocainta".4 Referitor la suferinta, parintele Teofil Paraian, de la Manastirea Sambata de Sus, spunea: "[…] Biserica doreste ca toti oamenii sa traiasca in pace, sa fie sanatosi si sa aiba zile indelungate. Ea nu incurajeaza suferinta, dar ne invata sa o suportam atunci cand o intalnim, sa acceptam partea noastra de suferinta, sa o primim pentru binele nostru. Sa nu ne dorim suferinta, dar sa o acceptam daca vine. Nu e nevoie ca toti oamenii sa aiba partea lor de suferinta. Unii sunt scutiti, altii o pot suporta cu usurinta, iar pentru altii este un adevarat chin. 

Cand spun asta ma gandesc in special la suferinta fizica. Cunosc persoane care suporta o suferinta adanca, care nu se pot misca de pe patul de boala, si care totusi radiaza de bucurie, o bucurie pe care ceilalti, desi sanatosi fizic, nu o au. Unii se revolta in fata suferintei, iar altii o ignora. […] As spune ca suferinta e o realitate pe care avem dreptul sa o evitam, daca putem, o problema pe care avem dreptul sa o rezolvam, daca ne sta in putinta, dar trebuie sa ne plecam in fata tainei si sa folosim suferinta care ne este data pentru progresul nostru spiritual ".5

Evanghelia ne mai arata inca o virtute a acestui om care s-a pocait prin rabdarea in suferinta, si anume recunostinta sa, multumirea adusa lui Dumnezeu. El nu stia cum se numea omul care i-a zis: "Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla", dar a simtit ca vindecarea lui s-a facut cu puterea lui Dumnezeu care lucra prin acest om. De aceea, indata dupa ce s-a vindecat si a putut umbla, el a mers la templu sa multumeasca lui Dumnezeu pentru vindecare, sa-I arate recunostinta sau multumire, chiar daca nu stia cine este omul prin care Dumnezeu l-a vindecat. Or, tocmai acolo, in templu, l-a intalnit pe Cel care l-a vindecat. Insa Acesta ii spune acum: "Iata, te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva mai rau" (Ioan 5, 14). Atunci paralizatul care fusese vindecat a inteles ca Cel care l-a vindecat era Iisus din Nazaret. 

Dupa ce a aflat cine l-a vindecat, el a iesit din templu si a marturisit in fata iudeilor cine este Cel care l-a vindecat. Vedem aici recunostinta lui fata de Dumnezeu si curajul lui de-a marturisi puterea vindecatoare a lui Iisus. 

Intelegem, asadar, din atitudinea slabanogului de la scaldatoarea Vitezda ca omul trebuie sa fie recunoscator lui Dumnezeu si oamenilor pentru darurile si binefacerile pe care le primeste. Omul credincios si demn multumeste permanent lui Dumnezeu pentru ca traieste in creatia lui Dumnezeu si o foloseste, adica foloseste aerul, apa, pamantul, caldura soarelui si toate cele facute de Dumnezeu pentru a sustine viata umana. Iar oamenilor care-l ajuta le multumeste pentru ca Dumnezeu lucreaza prin ei si pentru ca recunostinta este lumina vietii in comuniune si a cultivarii demnitatii umane.

Cand nu mai multumim lui Dumnezeu, nici macar pentru ajutorul primit de la El spre a ne salva viata, ne dezumanizam complet. Evanghelia de astazi ne cheama, deci, sa devenim cat mai umani sau recunoscatori, multumind lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui si multumind oamenilor prin care Dumnezeu lucreaza vindecarea noastra de boala sau izbavirea noastra dintr-o situatie dificila. Nerecunostinta fata de Dumnezeu-Creatorul, indiferent cum ar putea fi ea motivata sau scuzata, e o stare nefireasca, deoarece nu este drept si nici nu este demn sa nu multumim lui Dumnezeu si oamenilor cand ni se face un bine. 

Uneori, suferinta este ingaduita de Dumnezeu pentru apropierea de El, nu ca o pedeapsa, ci pentru a pretui mai mult darul vietii si al sanatatii si pentru a cauta sfintenia. Deci, cei care nu au savarsit pacate grave si totusi sufera mult pot transforma, prin credinta puternica si rabdare multa, suferinta lor in speranta. Cu alte cuvinte, uneori boala trupului ne poate indemna sa ne ocupam mai mult de sanatatea sufletului si de cautarea mantuirii si a vietii ceresti vesnice.