Acatistul Schimbării la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (6 august)

Rugaciunile incepatoare:

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindeni esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele nostre, Stapane, iarta faradelegile noastre; Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Carele esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau, vie imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi. Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel viclean. Ca a Ta este Imparatia si puterea si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!

Condacul 1:
Alesule Voievod şi Împărat al slavei, pe Tine, Făcătorul cerului şi al pământului, văzându - Te pe muntele Taborului, schimbându-Te la Faţă întru slavă, toată zidirea s-a mirat, cerurile s-au cutremurat şi toţi pământenii s-au bucurat, iar noi, nevrednicii aducându-Ţi pentru Schimbarea Ta la Faţă, închinare de mulţumire, împreună cu Petru din suflet Îţi cântăm: Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Icosul 1:
Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale Neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au spăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina întrupării Tale şi au cântat aşa:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale.
Iisuse, Dumnezeul Cel Bun şi puternic, trezeşte-ne pe noi, cei ce dormim în adâncul întunericului şi în somnul păcatului.
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea nepătrunsă, scoate-ne şi pe noi din locul întunericului.
Iisuse, Cel ce ai umplut toată lumea cu Slava Ta, sălăşluieşte-ne şi pe în locaşurile raiului.
Iisuse, Lumina lumii, slobozeşte-ne din mâna celui viclean pe noi cei ce stăm în întuneric. Iisuse, Soarele Dreptăţii, îmbracă-ne în veşmântul adevărului şi al dreptăţii, pe noi cei ce dormim în umbra morţii.
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Condacul 2:
Văzând, Iubitorule de oameni, Doamne, că ucenicii Tăi nu sunt încă luminati şi nu pricep că Tu trebuie să mergi la Ierusalim şi acolo să pătimeşti multe şi să fii omorât, ai început de atunci să le spui că toate acestea trebuIe să le rabzi de bună voie pentru mântuirea noastră. Totuşi, ei neputând întelege dacă sunt de la Dumnezeu sau de la om, după şase zile ai luat cu Tine pe Petru, pe Iacob şi pe Iuan şi i-ai dus pe muntele Taborului, ca să le arăţi, înainte de Cruce, Slava Ta Dumnezeiască, ca şi în timpul patimilor Tale să-Ţi cânte: Aliluia!
Icosul 2:
Întelesul cel greu de pătruns al pătimirii Tale cele de bună voie neputând să-l înţeleagă ucenicii Tăi, Doamne, mai înainte de crucea Ta, ai dus pe trei dintre ucenicii Tăi, într-un munte înalt, ca să vadă minunea înfricoşatei Tale Schimbări la Faţă şi Dumnezeiasca Ta Slavă, cea pururea fiitoare, ca atunci când Te vor vedea răstignit să înţeleagă că patima Ta este de bună voie şi să-Ţi cânte aşa:
Iisuse, care de jos ai urcat pe un munte înalt, urcă-ne şi pe noi întru cele de sus, ca să căutăm desfătarea întru cele înalte.
Iisuse, care ai îndepărtat pe Petru şi pe fiii lui Zevedeu de mulţimea grijor lumeşti, îndepărtează şi mintea noastră de lucrurile pământeşti, ca să învăţăm a ne feri de patimile cele josnice.
Iisuse, care cu multă trudă ai dus pe prietenii Tăi la o înălţime preafrumoasă, învaţă-ne şi pe noi ca prin sudoare şi multă trudă să ne nevoim în toate zilele.
Iisuse, care ai arătat ucenicilor, în tăcerea rugăciunii, Schimbarea Ta la Faţa, învredniceşte-ne acum şi pe noi credincioşii Tăi, să ne luminăm cu dulceaţa cuvintelor Tale.
Iisuse, care ai arătat trei martori ai slavei Tale în liniştea Taborului, dă-ne şi nouă, celor tăcuţi şi goi, să cugetăm totdeauna la Slava Ta.
Iisuse, care pentru Numele Tău s-a veselit Taborul şi Ermonul, dă-ne şi nouă, ca prin chemarea Preadulcelui Tău Nume, să săvârşim urcare la cele înalte.
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Condacul 3:
Aleşii Tăi Apostoli îmbrăcaţi fiind cu putere de sus, Doamne, i-ai urcat în Tabor, ca să înveţe a cânta cele înalte şi să cugete la cele cereşti, iar nu la cele pământeşti. Îmbracă-ne, dar, şi pe noi cei căzuţi întru cele dc jos şi biruiţi totdcauna de neputinţele trupului, cu puterea şi slava Ta, ca puterea Ta să lucreze în neputinţele noastre, şi să-Ţi cântăm Ţie cu dragoste: Aliluia!
Icosul 3:
Vrând ca înainte de Cruce de patima cea de bună voie să descoperi în parte Slava Dumnezeirii Tale, Hristoase, Mântuitorul nostru, ai ales numai trei dintre muritori care să fie martorii acestei Slave: pe Petru care Te-a iubit mai mult decât toţi şi Te-a mărturisit, primul dintre toţi, Fiu al lui Dumnezeu, pe Iacob, care având nădejdea bunătăţilor viitoare, capul sub sabie şi-a plecat şi, astfel, a pus început mucenicilor Tăi şi pe Ioan cel feciorelnic, care mai mult decât toţi, păstrând neprihănirea trupului şi a duhului, a primit har osebit întru vederea unor negrăite descoperiri şi a Slavei Tale Dumnezeieşti. Împreună cu ei primeşte şi de la noi aceste cântări de laudă:
Iisuse Cel ce de la Petru, mai înainte de Schimbarea la Faţă, ai primit mărturisirea, primeşte şi calda mea mărturisire.
Iisuse, Cel ce aceluiaşi Petru, în Tabor, i-ai dat îndrăzneală să vorbească cu Tine, spune şi inimii mele cele paşnice şi bune.
Iisuse Cel ce pe fiii lui Zevedeu, pentru iubirea lor înflăcărată, i-ai numit fiii Tunetului, nu mă birui cu tunetul mâniei Tale.
Iisuse, Cel ce aceloraşi ucenici nu le-ai îngăduit să coboare foc din cer asupra samaritenilor, stinge focul patimilor mele lăuntrice.
Iisuse, ridică-mă împreună cu feciorelnicul Ioan în Taborul cel de sus, întru curăţia trupului şi a sufletului.
Iisuse Cel ce Iacob a băut întâiul Tău pahar, găteşte-mi şi mie loc în rai.
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Condacul 4:
Furtună a fost arătarea Dumnezeirii Tale în muntele Sinai deoarece în tunete şi fulgere ai dat legea slugii Tale Moise; tot aşa şi în Horeb a fost duh de tărie ce despica munţii; vijelie şi foc când Ilie proorocul a vrut să Te vadă, totuşi nu în vijelie, nici în cutremur şi nici în foc nu a fost Domnul, ci în glas de adiere de vânt Ţi-ai arătat Faţa şi Slava Dumnezeirii Tale, precum şi în muntele Taborului ai şezut în faţa lor şi cu bucurie Ţi-au cântat: Aliluia!
Icosul 4:
Auzind Moise şi Ilie în Tabor cuvintele Tale, că vei sfârşi la Ierusalim, s-au făcut martori la toată lumea, Doamne, că Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl spre mântuirea oamenilor, aşa cum a mărturisit şi glasul Său din cer. Căci Moise a fost chemat din morţi, ca să mărturisească celor ţinuti în iad venirea Ta în lume. Ilie, însă, a fost chemat din rai, ca să spună lui Enoh despre Slava Ta, văzută în Schimbarea Ta la Faţă. Iar noi, mirându-ne de taina arătării proorocilor Tăi în Tabor, cu umilinţă îţi cântăm:
Iisuse, Cel ce ai vrut ca Văzătorul de Dumnezeu Moise să-Ţi privească Faţa Ta, arată-ne şi nouă, în veacul ce va să vie, dulceaţa cea dorită a Feţei Tale.
Iisuse, Cel ce de demult lui Moise i-ai arătat strălucirea Slavei Tale, arată-ne şi nouă, întru Împărăţia Ta, Faţă către faţă, bunătatea cea nespusă a Privirii Tale.
Iisuse, Cel ce în linişte şi în glas de adiere de vânt lin l-ai învăţat pe Ilie descoperirea Ta, învaţă-ne şi pe noi, în chip minunat şi în linişte, nepătimirea dumnezeiască.
Iisuse, Cel ce l-ai adus pe robul Tău Ilie în rai, în car de foc nearzător, ridică-ne şi pe noi, în chip minunat, la înălţimea desăvârşitei vieţuiri.
Iisuse, Cel ce de demult în multe chipuri ai grăit proorocilor, iar în Tabor le-ai vestit moartea Ta, hrăneşte cu cuvintele vieţii veşnice şi sufletele noastre cele flămânde.
Iisuse, Cel ce prin gura a doi martori ai descoperit ucenicilor taina Schimbării Tale la Faţă, aprinde şi credinţa noastră cea rece cu adierile cele negrăite ale Duhului Sfânt.
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Condacul 5:
Stelei celei izvorâtoare din Dumnezeu Te-ai asemănat prin strălucirea negrăită a Preacuratului Tău Trup, Dătătorule de Lumină, Doamne, când, apropiindu-Te de ucenicii Tăi care dormeau, ai înălţat Tatălui Tău, pe înălţimea muntelui, rugăciunea Ta de împăcare. Atunci s-a luminat Faţa Ta ca soarele şi îmbrăcămintea s-a făcut mai albă decât zăpada. Apostolii, trezindu-se, au văzut Slava Ta, a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr şi stând cu frică Ţi-au cântat: Aliluia!
Icosul 5:
Văzându-Te Apostolii Tăi în Tabor, având chip de om şi Schimbându-Te la Fată întru Slavă Dumnezeiască şi vorbind cu Moise şi cu Ilie despre sfârşitul Tău, au înţeles puterea Ta cea pururea fiitoare şi Dumnezeirea ascunsă sub acoperământul trupului, s-au spăimântat auzind cele grăite şi s-au desfătat de vederea Dumnezeieştii Tale Slave. Dar numai atât au văzut cât a putut să încapă vederea ochilor trupeşti, iar noi împreună cu dânşii Îţi cântăm:
Iisuse, Cel ce ai stălucit ucenicilor Tăi Dumnezeiasca şi nespusa Ta Slavă, stăluceşte în inimile noastre Lumina Ta cea pururea fiitoare.
Iisuse, Cel ce ai împărtăşit pe întâistătătorii legii şi harului cu Lumina Ta cea mai presus de lume, prin acea împărtăşire adună mintea noastră ce rătăceşte pururea.
Iisuse, Cel ce în Tabor ai dezgolit puţin fulgerul Dumnezeirii Tale, ascuns în trup, dezvăluie căderile în păcat, ascunse în conştiinţa noastră cea ticăloasă.
Iisuse, Cel ce cu razele Luminii celei necreate ale Trupului Tău ai lumin.t muntele Sfânt, luminează cu lumind poruncilor Tale şi sufletele noastre cele întunecate.
Iisuse, Cel ce prin Schimbarea la Faţă ai luminat marginile lumii, luminează-ne şi ne înfrumuseţează şi pe noi cei întunecaţi.
Iisuse, Cel ce prin strălucirea Luminii Tale din Tabor ai curăţat precum zăpada pe ucenicii Tăi, curăţeşte-ne şi ne înnoieşte şi pe noi cei întunecaţi.
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Condacul 6:
Văzând binecuvântata şi mântuitoarea Ta grăire, Hristoase, Dumnezeul nostru, împreună cu Moise şi cu Ilie pe muntele Taborului, ucenicii Tăi Petru, Iacob şi Ioan s-au bucurat foarte. Petru având glasul plin de iubire Dumnezeiască a zis: “Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una şi lui Moise una, şi lui Ilie una”. Noi însă, nevrednicii, nu cutezăm a Te întreba, ci cu smerenie Te rugăm pentru milă şi cu glas tremurând Îţi cântăm: Aliluia!
Icosul 6:
Nor luminos a strălucit în Tabor spre însemnare la toată lumea. Petru vorbea despre colibe, glasul Părintelui vestea Descoperirea şi venirea Duhului Sfânt i-a umbrit pe Apostoli şi vâful muntelui l-a înconjurat. Aceştia şi mai mult s-au înfricoşat şi, intrând cu frică în nor, au simţit nepătrunsa Ta Dumnezeire şi cu multă îndrăzneală Ţi-au cântat unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce pe Israel, de demult în pustie l-ai condus cu stâlpul de nor, Însuţi şi acum arată-ne calea în împărăţia Ta.
Iisuse, Cel ce pe Apostolii Tăi, în Tabor, cu nor luminos i-ai învăluit, acopere-ne şi pe noi cu roua Duhului Tău Cel Sfânt.
Iisuse, Cel ce locuieşti în ceruri, în Biserică nefăcută de mâini, arată-ne şi nouă biserica dătătoare de lumină şi umbra preacurată a Dumnezeirii Tale.
Iisuse, Cel ce nu ai vrut pe pământ corturi făcute de mâini, zideşte-ne cortul cel lăuntric, cu bun chip, al Duhului Sfânt, cu care să mergem la ceruri.
Iisuse, Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, îmbracă-ne şi pe noi cei dezbrăcaţi cu haina ţesăturii Dumnezeieşti a neprihănirii şi curăţiei.
Iisuse, Cel ce ai întins cerul ca o piele, îmbracă-ne şi pe noi cei răniţi în haina luminoasă ca zăpada a cereştii Tale frumuseţi.
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Condacul 7:
Vrând să descopere taina cea din veac ascunsă a Dumnezeirii Tale, Hristoase, Părintele Tău ceresc, acum, iarăşi, precum la Iordan, în timpul Botezului, a vestit că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, şi astfel, cu glas, din nor, a mărturisit zicând: “Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, pe Acesta să-L ascultaţi”. Iar Apostolii, înfricoşându-se, au căzut cu faţa la pământ, cântându-Ţi: Aliluia!
Icosul 7:
Nouă şi preaslăvită descoperire s-a făcut în Tabor, Stăpâne Doamne, când Apostolii înşişi, văzători şi slugi, auzind glasul Părintesc şi tunet din nori s-au spăimântat şi o nouă revăsare de lumină deodată i-a luminat şi, privindu-se unul pe altul, s-au mirat şi, căzând cu faţa la pământ, Ţie, Stăpâne, închinându-se, Ţi-au adus aceste laude:
Iisuse, Cel ce eşti Chipul Prealuminat al Ipostasului Părintesc, schimbă viaţa noastră cea întunecată şi necurată.
Iisuse, Cel ce eşti strălucirea Slavei Părinteşti, luminează sufletele noastre cele căzute şi afundate în întuneric.
Iisuse, Cel ce eşti minunat şi înfricoşător în Slava Dumnezeirii Tale, înnoieşte vederea noastră cea duhovnicească stricată prin păcat.
Iisuse, Prealine, Cel ce eşti plin de iubire, prin strălucirea cea nespusă a Trupului Tău, toată necurăţia sufletelor noastre fă-o mai albă decât zăpada.
Iisuse, Lumina fără Început, în Lumina Ta din Tabor, arată-ne şi nouă Lumina Tatălui.
Iisuse, Lumina cea neschimbată în lumina cea nevăzută a împărăţiei Tale, arată-ne şi nouă lumina Duhului.
Iisuse, Dumnezeul Cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Condacul 8:
În chip minunat şi străin, Ţi s-au arătat Moise si Ilie în Tabor, Stăpâne Doamne, văzând închipuirea Ipostasului Dumnezeiesc şi vorbind despre patima Ta cea de bună voie ce îţi stătea înainte. Acoperindu-i pe ei norul cel luminos şi încetând glasul din cer, Slava Domnului s-a luat de la ucenicii Tăi, iar ei Ţi-au cântat: Aliluia!
Icosul 8:
Cu totul ai fost întru cele de sus Cuvinte al lui Dumnezeu, când Te-ai Schimbat la Faţă în Tabor, dar nici de cele de jos nu Te-ai despărţit. Iar când proorocii au plecat şi vederea Dumnezeiască s-a sfârşit, Tu Te-ai apropiat de ucenicii Tăi, ce căzuseră de spaimă la pământ şi, atingându-i cu mâna le-ai zis: “Sculaţi-vă şi nu vă temeţi.” Iar ucenicii, deschizând ochii şi nevăzând pe nimeni, afară de Tine, s-au bucurat foarte şi mulţumind lui Dumnezeu, Ţi-au cântat aşa:
Iisuse, Cel ce ai cuvintele Vieţii veşnice, fii totdeauna cu noi în călătoria pământească.
Iisuse, Cel ce ne-ai săturat pe noi cu privirea Dumnezeirii Tale, nu ne lăsa pe noi singuri întru slujirea Ta.
Iisuse, Cel ce mai înainte de Cruce ne-ai lămurit Taina patimilor Tale de voie, dă-ne nouă totdeauna să ne amintim de pătimirea Ta.
Iisuse, Cel ce ne-ai arătat, mai înainte de moarte, Slava Ta, dă-ne nouă să înţelegem totdeauna îndumnezeirea Trupului Tău.
Iisuse, Chipul cel neschimbat al Celui ce Este, înnoieşte în sufletele noastre privirea chipului şi asemănării Tale.
Iisuse, Cel ce eşti pecetea cea asemenea Tatălui, însemnează în trupurile noastre bunătatea cea nespusă a chipului Tău.
Iisuse, Dumnezeul Cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Condacul 9:
Toată firea s-a înfricoşat, văzând preaslăvita Schimbare la Faţă în Tabor, Hristoase Mântuitorule: Îngerii stând nevăzut cu frică şi cu cutremur, Ţi-au slujit Ţie, cerurile s-au spăimântat, pământul s-a cutremurat, văzând Slava Domnului. Muntele Tabor care
până atunci era întunecat şi fumegând s-a acoperit cu un nor luminos pentru că pe el au stat preacuratele Tale picioare. Iar ucenicii Tăi Doamne, neputând suferi să vadă Faţă Ta au căzut la pământ, acoperindu-şi feţele, până când sfârşindu-se vedenia Tu Însuţi i-ai ridicat şi ei Ţi-au cântat: Aliluia!
Icosul 9:
Ritorii cei deşerţi de înţelepciune, nefiind luminaţi de har, nu pot pricepe taina preaslăvitei Tale Schimbări la Faţă. Pentru aceasta, când ai coborât cu ucenicii din munte, ai poruncit prietenilor Tăi nimănui să nu spună din ceea ce au văzut, până când Fiul Omului nu se va scula a treia zi din mormânt. Şi ei tăcând nu au spus nimănui nimic în acele zile, din cele ce au văzut si au auzit, dar în inima lor Ţi-au cântat aşa:
Iisuse, Cel ce pe nor de foc ai fost purtat izbăveşte-ne cu lumina Ta de toată întinăciunea sufletească.
Iisuse, Cel ce Te-ai îmbrăcat în întregul Adam, luminează firea noastră cea întunecată.
Iisuse, Cel ce ai desfătat pe ucenicii Tăi cu strălucirea Dumnezeirii Tale, desfătează-ne şi pe noi totdeauna cu cuvintele învăţăturii Tale.
Iisuse, Cel ce ai luminat pe ucenicii Tăi prin norul dătător de rouă, luminează-ne şi pe noi totdeauna cu razele preaslăvitei Tale Schimbări la Faţă.
Iisuse, Cel ce ai sfinţit Taborul cu preacuratele Tale picioare, îndreptează picioarele noastre spre a sluji Ţie pururea.
Iisuse, Cel ce cu nevinovatele Tale mâini ai arătat ucenicilor să urce în muntele Tău, îndreptează şi mâinile noastre în lucrarea faptelor celor bune.
Iisuse, Dumnezeul Cel Preaveşnic bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Condacul 10:
Vrând să mântuieşti lumea, Te-ai Schimbat la Faţă în Tabor pentru noi, Doamne, ca să ne faci vrednici de Slava Ta cerească şi să schimbi trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea Slavei Tale la învierea cea de obşte şi în Împărăţia Ta cea veşnică, pe care ai gătit-o, de la facerea lumii, celor ce Te iubesc pe Tine, de care să ne învredniceşti şi pe noi, precum pe Moise şi pe Ilie i-ai învrednicit în Tabor să Te vadă Faţă către faţă şi să-Ţi cântăm cu toţi sfinţii cântarea veşnică: Aliluia!
Icosul 10:
Împărate preaveşnic toate le-ai făcut spre mântuirea noastră. Pentru noi ai primit Preacuratul trup din Preasfânta Fecioară Maria şi al venit în lumea aceasta având chip de rob. Tot aşa Te-ai Schimbat la Faţă pe muntele cei sfânt, ca să luminezi întunericul din lăuntrul nostru, al celor ce stăm în întunericul şi în umbra morţii şi să ne faci pe noi, din fii ai mâniei, fiii Tăi preaiubiţi. Pentru aceasta cu mulţumire Îţi cântăm:
Iisuse, pe Tabor chipul robului l-ai schimbat, ca pe noi să ne faci din robi ai păcatului fiii lui Dumnezeu.
Iisuse, chiar trupul Tău l-ai dat la moarte, ca firea noastră cea căzută să o prefaci prin Tine.
lisuse, Cel ce în Tabor ai arătat frumuseţea cea negrăită a împărăţiei Tale, întăreşte în noi pacea şi adevărul Duhului Sfânt.
Iisuse, Cel ce prin strălucirea Dumnezeiască a trupului Tău toată făptura ai îndumnezeit-o, înnoieşte-ne şi pe noi prin îndumnezeirea trupului la a doua Ta venire.
Iisuse, Cel ce ce în Tabor ai arătat focul Dumnezeirii Tale, arde cu foc nematerialnic şi păcatele noastre.
Iisuse, Cel ce ai hrănit acolo cu preadulcile Tale cuvinte pe ucenicii Tăi, sfinţeşte şi sufletele noastre cele flămânde cu Sfintele Tale Taine.
Iisuse, Dumnezeul Cel Preaveşnic bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Condacul 11:
Cântare de umilinţă aducem Ţie noi nevrednicii, pentru Schimbarea Ta la Faţă şi strigăm: dă-ne nouă, robilor Tăi, înălţimea vieţuirii cereşti şi strălucirea Slavei Dumnezeieşti celei pururea fiitoare, iar cu inimă curată învredniceşte-ne, în chip gândit, să iesim la muntele Tău cel sfânt şi să vedem cu ochii minţii preaslăvita Schimbare la Faţă, ca să-Ţi cântăm în chip luminos: Aliluia!
Icosul 11:
Fiind Lumină Nepătrunsă şi Dătălor de Lumină, Iisuse, Lumina cea pururea fiitoare şi fără de început, Lumina Ta ai adus-o în lume, pentru că ai urcat cu Preacuratul Tău Trup în muntele Taborului şi acolo ai arătat ucenicilor Tăi Lumina cea Necreată şi Dumnezeiască şi chipul Slavei Părinteşti. Acestei lumini, mai presus de fire, să ne faci şi pe noi părtaşi, ca să-Ţi cântăm din adâncul sufletului unele ca acestea:
Iisuse Hristoase, Lumina cea Adevărată, întăreşte sufletele noastre, cu cugete bune, în toate zilele călătoriei noastre pământeşti.
Iisuse, împărate, Lumina cea fără început, aprinde din nou făclia cea stinsă a sufletului până în ziua sfârşitului nostru.
Iisuse, Lumină Lină, care dai viaţă, trimite sufletelor noastre lumină şi viaţă în ceasul cel înfricoşător al morţii noastre.
Iisuse, Lumină Sfântă, care luminezi şi arzi, scoate-ne atunci din bezna întunericului.
Iisuse, Lumina Preadulce si Preasfântă însoţeşte-ne către lumina palatului Tău ceresc printre vămile amare ale văzduhului.
Iisuse, Lumina cea mai luminoasă decât orice soare, luminează-ne în strălucirea sfinţilor Tăi, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.
Iisuse, Dumnezeul Cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Condacul 12:
Dăruieşte-ne, Doamne Iisuse, harul Tău, pe care în Tabor l-ai dat aleşilor Tăi ucenici Petru, Iacob şi Ioan şi ne primeşte pe noi ca şi pe aceia, ca îmbrăcaţi cu putere de sus şi luminaţi de Duhul Sfânt, având inima curată şi duhul înnoit, să urcăm în Taborul cel gândit, mergând din putere în putere, nevoindu-ne mai mult în post şi rugăciune şi petrecând întru neprihănire, să-Ţi cântăm cu vrednicie: Aliluia!
Icosul 12:
Cântând Preacurata Schimbare la Faţă preaslăvim Dumnezeiasca Ta Slavă arătată în Tabor, ne închinăm Dumnezeirii şi Puterii Tale şi credem cu Petru că Tu eşti cu adevărat Hristos Fiul Dumnezeului Celui Viu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cel păcătoşi şi cântăm împreună cu Apostolii, din adâncul sufletului: bine este să fim noi aici împreună cu Tine. Pentru aceasta nu ne ruşina pe noi, cei neputincioşi şi învechiţi în trup, care credem întru Tine ci ne acoperă cu Lumina Dumnezeieştii Tale străluciri pe cei ce cu dragoste Îţi cântăm Ţie:
Iisuse, Soarele Cel Neapus, care ai răsărit în Tabor, luminează-ne cu Dumnezeiasca Ta strălucire.
Iisuse, Lumina cea ne ajunsă, care Te-ai arătat întru Schimbarea Ta la Faţă, încălzeşte-ne cu împărtăşirea harului Tău.
Iisuse, Biserica Veşnică a Ierusalimului Ceresc, sălăşluieşte-ne în Cortul Tău Dumnezeiesc. Iisuse, Floarea cea binemirositoare a Raiului, înmiresmează-ne şi pe noi cu aromatele sfinţeniei şi ale curăţiei.
Iisuse, Focul cel curăţitor, Care ai vrut să curăţeşti cerul şi pământul de orice întinăciune, curăţeşte-ne şi pe noi de toată întinăciunea trupului şi a duhului.
Iisuse, Piatra cea preţioasă, Care ai luminat Sionul cel de Sus cu frumuseţe Dumnezeiască, învredniceşte-ne şi pe noi să vedem această frumuseţe.
Iisuse, Dumnezeul Cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău.
Condacul 13:
O, Preadulce şi Atotbunule Iisuse, Cel ce în Tabor ai strălucit cu Slava Dumnezeiască, primeşte acum această puţină rugăciune a noastră, precum ai primit în muntele cel sfânt închinarea ucenicilor Tăi, aşa şi pe noi învredniceşte-ne să ne închinăm preaslăvitei Tale Schimbării la Faţă, ca strălucind în lumina faptelor bune, să se lumineze prin Tine întunericul păcatului ce locuieşte în noi şi să ne arătăm vrednici moştenitori ai împărăţiei Tale celei veşnice, unde cu toţi sfinţii să-Ţi cântăm: Aliluia. (de trei ori)
Apoi se zice Icosul 1 şi Condacul 1

RUGĂCIUNE

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru Care locuieşti întru Lumina Cea nepătrunsă, şi eşti Strălucire Slavei Tatălui şi Chip al Ipostasulul Său! Pentru că a venit plinirea vremii, Tu, pentru mila cea nespusă faţă de neamul omenesc cel căzut, Te-ai micşorat, chip de rob luând, Te-ai smerit pe Sine, ascultător fiind chiar până la moarte. Totuşi, înainte de Cruce şi de patima cea de bună voie, în muntele Taborului, Te-ai schimbat la Faţă, întru Slava Ta Dumnezeiască, înaintea sfinţilor Tăi ucenici şi Apostoli, ca atunci, când Te vor vedea răstignit şi dat morţii, să priceapă că patima este de bună voie şi Dumnezeiască. Învredniceşte-ne şi pe noi pe toţi să prăznuim Preacurata Schimbare la Faţă cu inimă curată şi cu minte neîntinată, să urcăm în muntele Tău cel Sfânt, în sălaşul Sfintei Slavei Tale, unde este glasul curat al celor ce prăznuiesc, glasul nespusei bucurii, ca acolo, împreună cu Sfinţii, Faţă către faţă, să vedem Slava Ta, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale şi să preaslăvim Preasfânt Numele Tău, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de Viaţă Făcătorul Tău Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

EVANGHELIA ZILEI: 2011-08-05 VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A OPTA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Matei (XVII, 10-18)

n vremea aceea ucenicii L-au întrebat pe Iisus, zicând: „Pentru ce dar spun cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?“ Iar El, răspunzând, a zis: „Ilie, într'adevăr, va veni, şi pe toate le va aşeza din nou la locul lor; Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte-au vrut; tot aşa va pătimi şi Fiul Omului de la ei“. Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit de Ioan Botezătorul. Şi mergând ei spre mulţime, s'a apropiat de El un om căzându-I în genunchi şi zicând: „Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, că deseori cade în foc şi deseori în apă; şi l-am adus la ucenicii Tăi şi ei n'au fost în stare să-l vindece“. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?... Aduceţi-Mi-l aici!“ Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s'a vindecat din ceasul acela.

PREACUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU IOAN CEL NOU DE LA NEAMŢ – HOZEVITUL (Sfintele sale moaşte s-au aflat întregi în peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva şi se păstrează în paraclisul Sfântul Ştefan de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere.) (5 august)

                ACATISTUL SFANTULUI IOAN CEL NOU DE LA NEAMT (HOZEVITUL)

 http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.com/2011/08/acatistul-sfantului-ioan-iacob-de-la.html

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Ioan cel Nou de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. Din botez a primit numele de Ilie şi se dovedea din pruncie un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu.

    După şase luni de zile de la naştere, mama sa fiind o fire bolnăvicioasă, îşi dădu sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare şi tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând copilul cu totul orfan, în grija rudelor apropiate.

    Fericitul Ilie avea acum tată în cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica şi pe smerita sa bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut şi l-a ocrotit cu rugăciunea şi dragostea ei până la vârsta de zece ani.

    Spuneau bătrânii din satul său natal că bunica îşi ducea zilnic nepotul să-l alăpteze la mamele tinere din apropiere şi stătea lângă el de veghe ziua şi noaptea, până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când pleca la lucrul câmpului, bătrâna punea copilul într-o traistă, îl aşeza în spate, se însemna cu Sfânta Cruce şi se ducea la muncă, cu rugăciunea pe buze şi cu lacrimi în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac până la apusul soarelui. Apoi îl aşeza iarăşi în traistă şi îl aducea acasă. După ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni şi metanii până noaptea târziu.

    Primii ani de şcoală i-a făcut în satul natal. Bunica lui îl punea seara să citească din sfintele cărţi şi-l învăţa rugăciuni pe de rost. Odată l-a pus să citească despre patimile Domnului, iar ea plângea şi făcea metanii. Atunci copilul a întrebat-o: „Mamă, de ce plângi aşa mult când citesc patimile Domnului?" Bătrâna îi răspunse suspinând: „Dragul meu, tu nu ştii durerea din casa noastră! Nu sunt eu mama ta! Mama ta a murit când tu aveai numai şase luni, iar tatăl tău a murit în război, când erai de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la Domnul de multă vreme. Fiind văduvă, am făgăduit lui Dumnezeu să mă duc la mănăstire. Dar, văzând că ai rămas orfan de părinţi, am renunţat, ca să te cresc pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână şi după moartea mea vei rămâne singur şi orfan pe lume. Dar să ai credinţă în Dumnezeu, să te rogi mereu, să iubeşti Biserica, să fugi de păcat şi să-ţi aduci aminte de noi care te-am crescut. De vei face aşa, te va acoperi Maica Domnului şi vei scăpa de multe primejdii. Eu nu-ţi doresc altceva mai bun în viaţă, decât să ajungi preot şi să slujeşti lui Hristos".

    După moartea bunicii sale, în anul 1923, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, din Crăiniceni, care mai avea acasă şase copii. Intre anii 1926-1932, tânărul Ilie urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.

    In vara anului 1932, rudele voiau să dea pe fericitul Ilie la facultatea de teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot, dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!"; căci din pruncie era umbrit de harul Duhului Sfânt, fiind întru toate blând ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte şi răbdător în ispitele cele dinlăuntru şi cele dinafară.

    In anul următor, 1933, tânărul Ilie, având minte de bătrân, pe când lucra la câmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu mai arătat ce cale să urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!" Din clipa aceea nu mai avea odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, într-o zi de Duminică fericitul Ilie şi-a luat cărţile sfinte, Crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ.

    Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste şi după ce l-a dus să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii, unde s-a arătat foarte supus, sub povăţuirea monahului Iov, un călugăr desăvârşit.

    Intre anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi, ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. In toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui şi îl cinsteau ca pe un ales al lui Dumnezeu.

    La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob a fost tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi treisprezece fraţi, primind în călugărie numele Sfântului Ioan Botezătorul. Amândoi marii prooroci, Ilie şi Ioan, începători ai vieţii pustniceşti din Vechiul şi Noul Testament, aveau să-i fie dascăli şi părinţi ai nevoinţei lui călugăreşti. Amândoi îl îndemnau să le urmeze viaţa, postul, rugăciunea şi fecioria şi îi aminteau de Ţara Sfântă şi de marii sihastri de pe Valea Iordanului.

    Dorind o viaţă duhovnicească mai desăvârşită şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Ţara Sfântă unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, a sărutat icoana Maicii Domnului din biserică, şi-a cerut iertare şi binecuvântare de la stareţ şi de la toţi, şi a plecat definitiv în Ţara Sfântă, în toamna anului 1936, împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin.

    După ce s-au închinat la toate sfintele locuri şi au sărutat Golgota mântuirii şi Mormântul Domnului, cei trei călugări s-au retras să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, Cuviosul Ioan s-a nevoit în continuare în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli.

    Prima ascultare în obştea Sfântului Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi pentru toate sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia, suna clopotul de slujbă şi păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. El avea ca sfătuitor pe duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, un mare povăţuitor de suflete macedonean, care ştia limba română şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă.

    Avea încă şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste, atât pe călugării bătrâni şi bolnavi, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii cât şi alţii. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea lua parte la sfintele slujbe din biserică, se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din scrierile Sfinţilor Părinţi şi mai ales din Sfânta Evanghelie. Cunoscând bine limba greacă, el îngrijea marea bibliotecă a mănăstirii, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea sufleteşte atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea încă şi darul scrierii de învăţături şi de versuri duhovniceşti, cu caracter moral, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

    Intre anii 1939-1940, fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit cu un ucenic român în pustiul Qumran şi într-o peşteră aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care apoi i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Aici obişnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului cu mâinile şi inima înălţate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe şi răbdând multe ispite de la diavoli.

    Din cauza războiului, între anii 1940-1941, Cuviosul Ioan a fost închis cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, suferind grele ispite şi boală. Apoi, fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi aceeaşi nevoinţă până în anul 1947, când este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului Nicodim al României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. In acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormântul Domnului, de Mitropolitul Irinarh, şi este numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc "Sfântul Ioan Botezătorul" de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

    Timp de cinci ani cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe în limba română, a scris numeroase pagini de învăţături pentru călugări şi pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea însă se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind ca să se roage pe Valea Iordanului, încercând să urmeze după putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne: Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.

    In luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit, câţiva kilometri mai sus de Ierihon.

    Din vara anului 1953, fericitul Ioan se aşează cu ucenicul său în Peştera Sfintei Ana din apropiere, unde, după tradiţie, s-a rugat Sfânta Ana lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică - pe Maica Domnului. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.

    Aici a trăit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său timp de şapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoinţe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi străinătate desăvârşită, aprinzându-se cu multă râvnă pentru iubitul său Mire, Iisus Hristos, şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

    La peşteră nu primea pe nimeni, căci urcuşul până sus se făcea greu, pe o scară înaltă. Cu cei dinafară comunica mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. În sărbători mari şi în posturi, Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar în timpul zilei, în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mâncarea lui era o dată pe zi - pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore pe o scândură, având o piatră drept pernă.

    In vara anului 1960, Cuviosul Ioan se simţea tare bolnav, dar suferea toate cu multă răbdare, că niciodată nu se tânguia de suferinţa lui, ci tăcea mult şi se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii. El ţinea cu tărie la dreapta credinţă, la Tradiţie şi la Sfintele Canoane, având mintea totdeauna aţintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Simţindu-şi aproape sfârşitul vieţii, miercuri, 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţă la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, fiind în vârstă de 47 de ani.

    Spunea ucenicul lui că Sfântul Ioan ştia mai dinainte data sfârşitului său, pe care şi-o însemnase pe perete. Cu puţin înainte de a-şi da duhul, s-a ridicat puţin şi a binecuvântat în trei părţi, spunând ceva în taină. Ucenicul, mirându-se de aceasta, zicea că Sfântul Ioan a binecuvântat pe îngerii şi sfinţii care au venit să-i ia sufletul.

    După trei zile, adică sâmbătă, 7 august, la orele 10, a venit pentru înmormântare arhimandritul Amfilohie, egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, însoţit de câţiva călugări şi de pustnicii care sihăstreau în peşterile din pustiul Ruva. Urcându-se pe scară în peşteră, ei au început slujba prohodului, dar atunci au venit din pustie multe păsări, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeţi să mănânce. Acum însă nu veniseră să primească hrană, ci erau trimise de Dumnezeu spre cinstirea cuviosului, ca să-l petreacă spre mormânt.

    Despre aceasta, însuşi egumenul Amfilohie spunea: „Păsările ne incomodau în timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărţile; băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se aşezau şi pe el, pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră". Toţi cei de faţă la înmormântare au considerat aceasta o mărturie pentru sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan. Apoi a fost înmormântat în aceeaşi peşteră alături de mormintele înaintaşilor săi.

    Timp de douăzeci de ani mormântul Sfântului Ioan era îngrijit în peşteră de ucenicul său, monahul Ioanichie. Apoi, pustnicul Pavel, care se nevoise aproape de dânsul şi care acum era plecat ca şi misionar în America, a dorit să-l revadă pe Sfântul Ioan, despre care nu mai avea nici o veste. Într-o noapte l-a visat pe Cuviosul Ioan, care i-a spus: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva şi mă vei vedea".

    La începutul lunii august 1980, îndemnat de Duhul Sfânt, ieromonahul Pavel a venit în Ţara Sfântă cu un grup de pelerini, dorind să-l vadă pe Cuviosul Ioan. Auzind însă că acesta este răposat de 20 de ani, s-a dus la peştera Sfânta Ana să se închine la mormântul lui, cu binecuvântarea egumenului Amfilohie. Apoi, dorind să-i sărute osemintele, după multă stăruinţă, a primit îngăduinţă să deschidă mormântul şi, ridicând capacul, a ieşit un miros cu bună mireasmă şi a găsit trupul sfântului împreună cu îmbrăcămintea cu totul întregi şi binecuvântate.

    Aceasta a fost o mare minune a zilelor noastre, care s-a petrecut la 8 august 1980.

    Cu binecuvântarea Patriarhiei Ierusalimului, egumenul Amfilohie i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, pe care împodobind-o, a aşezat în ea cu mare cinste moaştele Cuviosului Ioan, iar la 15 august 1980 l-a adus la mănăstire în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini, care veniseră la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Racla cu sfintele moaşte a fost depusă în biserica cu hramul Sfântul Ştefan, unde se află şi alte sfinte moaşte. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului.

    Din acea zi, numeroşi pelerini vin şi se închină la moaştele cuviosului, cerându-i ajutorul, şi mulţi primesc sănătate şi cele de folos. Incă şi alte multe minuni se petrec cu rugăciunile lui, ceea ce face ca marele nostru nevoitor din pustia Hozevei să fie cinstit de toţi ortodocşii ca sfânt, mai ales în România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.

    La data de 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii lui şi văzând cinstitele sale moaşte ce se păstrează nestricate cu darul lui Dumnezeu, l-a canonizat ca sfânt pe Cuviosul Ioan Iacob, sub numele de "Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul)", fixându-i-se zi de prăznuire 5 august, data mutării sale la cele veşnice.

    

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin. 

Acatistul Sfantului Ioan Iacob de la Neamt (5 august)

Troparul Sfantului Ioan Iacob de la Neamt

Pe tine, Parinte, te cinstim, caci lasand lumea si patria ta, ai luat crucea, urmand lui Hristos, si in Valea Iordanului, in pestera pustniceasca, la Hozeva nevoindu-te, te-ai mutat la Cel dorit. Pentru aceasta impreuna cu ingerii se bucura, Preacuvioase Parinte Ioane, duhul tau.

Condacul 1

Adunati-va toti iubitorii de Hristos, din Biserica Lui cea dreptmaritoare, la pomenirea Cuviosului Ioan Romanul, care in Sfanta Manastire a Neamtului a fost calugarit si in Hozeva, din tara Sfanta, de Dumnezeu a fost proslavit. Cu credinta si cu evlavie sa-l cinstim si asa sa-i cantam: Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Icosul 1

Ingereasca viata din copilarie dorind, de la fericita sa bunica credinta a invatat si la toata fapta buna s-a deprins, pentru care si noi, smeritii, cu laude il cinstim asa:

Bucura-te, mladita crescuta din buciumul Hristos;
Bucura-te, ca la vremea cuvenita, multora ai fost de folos;
Bucura-te, ca la scoala din Crainiceni ai fost dat spre invatatura;
Bucura-te, ca si acolo ai avut o purtare buna;
Bucura-te, ca de jocurile copilaresti si tineresti pururea ai fugit;
Bucura-te, ca din copilarie obiceiurile cele bune ai iubit;
Bucura-te, ca in sarbatori si duminici Sfintele Scripturi le citeai;
Bucura-te, ca prin aceasta pe bunica ta o bucurai;
Bucura-te, ca prin aceste citiri foarte pe ea o foloseai;
Bucura-te, ca fericita ta bunica de mic dreapta credinta te-a invatat;
Bucura-te, ca ea auzindu-te citind prin sfintele carti, foarte se bucura;
Bucura-te, ca si pe alti crestini cu citirea Sfintelor Scripturi i-ai luminat;
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Condacul 2

Sfaturile fericitei tale bunici, care de la varsta de sase luni te-a crescut si dreapta credinta te-a invatat, foarte cu evlavie le-ai primit si dupa ce ai crescut, aducandu-ti aminte cu mare evlavie de sfaturile ei, in sfintele tale rugaciuni o pomeneai si cu multumire lui Dumnezeu cantai: Aliluia!

Icosul 2

Cand aveai zece ani, fericita ta bunica s-a mutat catre Dumnezeu si tu ai ramas in grija unchiului tau si, fiindca ai terminat cu premiu clasele primare, unchiul tau, Alecu Iacob, te-a dat la gimnaziu si apoi la liceu. Iar noi, pentru luminata ta minte, te laudam:

Bucura-te, ca in scolile ce ai urmat, unul dintre cei mai buni ai fost;
Bucura-te, ca prin purtarea ta cea buna, multora ai fost de folos;
Bucura-te, ca in toata vremea vietii tale, bland si credincios ai fost;
Bucura-te, ca prin calitatile tale multora ai fost de folos;
Bucura-te, ca in duminici si sarbatori nelipsit de la biserica erai;
Bucura-te, ca de distractii si obiceiuri lumesti foarte te fereai;
Bucura-te, ca prietenie cu cei evlaviosi aveai;
Bucura-te, ca in inima ta focul dragostei de Hristos pururea il aveai;
Bucura-te, ca in timpul liber cu citirea sfintelor carti zaboveai;
Bucura-te, ca frumusetile naturii foarte le iubeai;
Bucura-te, ca de cantecul pasarilor din livezi te mangaiai;
Bucura-te, ca vazand frumusetile naturii, pe Dumnezeu laudai;
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Condacul 3

Dupa terminarea liceului de la Cernauti, bun povatuitor pe arhimandritul Eugen Laiu ai castigat, care staretului Sfintei Manastiri Neamtu te-a recomandat, unde cu mare evlavie ai venit si lui Dumnezeu din inima ai multumit, cantand: Aliluia!

Icosul 3

Episcopul Nicodim Munteanu, staretul Sfintei Manastiri Neamtu, cu toata bunavointa te-a primit si la ascultarea ingrijirii de bolnavi te-a randuit. Iar tu cu mare dragoste ascultare ai primit-o, pentru care si noi nevrednicii, te laudam:

Bucura-te, ca ascultarea ta la bolnita multora a fost de folos;
Bucura-te, ca bolnavilor le slujeai cu dragostea lui Hristos;
Bucura-te, ca acolo la bolnita peste un parinte duhovnicesc ai dat;
Bucura-te, ca multe lucruri bune de la el ai invatat;
Bucura-te, ca acest parinte duhovnicesc Iov Burlacu se numea;
Bucura-te, ca acest parinte duhovnicesc tie de folos ti-a fost;
Bucura-te, ca dupa cateva luni rasoforia ai primit;
Bucura-te, ca dupa aceasta la biblioteca sfintei manastiri ai fost randuit;
Bucura-te, ca acolo multe carti sfinte ai citit;
Bucura-te, ca din acea vreme cu arhimandritul Claudiu Derebreanu te-ai intalnit;
Bucura-te, ca si la biblioteca fiind, de ingrijirea bolnavilor n-ai uitat;
Bucura-te, ca si la pravila bisericii totdeauna te-ai aflat;
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Condacul 4

Cand te pregateai de plecare la Mormantul Domnului ai fost luat in armata, si acolo la ingrijirea bolnavilor ai fost randuit, pentru care din toata inima lui Dumnezeu ai multumit, cantand: Aliluia!

Icosul 4

Cand ai fost eliberat din armata, te-ai intors la obstea sfintei Manastiri Neamtu, unde ti s-a dat iarasi ascultarea la biblioteca; pentru care si noi te cinstim:

Bucura-te, fiule al ascultarii si urmatorul lui Hristos;
Bucura-te, ca si acolo multora ai fost de folos;
Bucura-te, ca la ascultare cu mintea la Hristos priveai;
Bucura-te, ca din inima lui Hristos te rugai;
Bucura-te, ca prin ascultare smerenia ai castigat;
Bucura-te, ca prin ascultare si smerenie catre desavarsire ai alergat;
Bucura-te, ca si profesor la scoala monahala ai fost randuit;
Bucura-te, ca si acolo cu pilda vietii pe toti i-ai folosit;
Bucura-te, ca prin faptele tale cele bune mai mult decat prin cuvinte pe elevi i-ai invatat;
Bucura-te, ca blandete, smerenie si dragoste fata de elevi aveai;
Bucura-te, ca toata fapta buna cu pilda vietii pe toti i-ai invatat;
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Condacul 5

In Miercurea Sfintelor Patimi chipul ingeresc al calugariei l-ai primit si numele marelui Prooroc Ioan Botezatorul ti s-a dat si pentru buna randuiala a lui Dumnezeu ai multumit si din inima ai cantat: Aliluia!

Icosul 5

Fost-ai vizitat la Sfanta Manastire Neamtu de prietenul tau din Crainiceni, preotul Gheorghe Lazar, caruia i-ai spus hotararea ta de a pleca in tara Sfanta pentru toata viata. Pentru aceasta sfanta hotarare, noi nevrednicii, te laudam:

Bucura-te, ca hotarare sfanta ai luat;
Bucura-te, ca de Dumnezeu in tara Sfanta ai fost chemat;
Bucura-te, ca Dumnezeu din copilarie te-a ales si tea-a chemat;
Bucura-te, ca lui Dumnezeu din copilarie si din tinerete ai urmat;
Bucura-te, ca ajungand la sfintele locuri, cu mare evlavie te-ai inchinat;
Bucura-te, ca la manastirea Sfantului Sava te-ai inchinoviat;
Bucura-te, ca acolo mai multe ascultari ai primit;
Bucura-te, ca tu cu mare dragoste si sarguinta le-ai implinit;
Bucura-te, ca pe bolnavii din sfanta manastire cu mare dragoste i-ai ingrjit;
Bucura-te, ca paracliser si clopotar ai fot randuit;
Bucura-te, ca foarte putin noaptea dormeai;
Bucura-te, ca masa o data pe zi dupa-amiaza primeai;
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Condacul 6

In Manastirea Sfantului Sava in scurta vreme limba greaca ai invatat si multe din cartile Sfintilor Parinti ai citit, apoi ca ingrijitor al bolnavilor ai fost randuit si cu mare dragoste i-ai ingrijit si lui Dumnezeu din toata inima cantai; Aliluia!

Icosul 6

Fost-ai in primejdie de moarte, Cuvioase Parinte Ioane, fiind atacat in Valea Cedrilor de niste hoti. Din mila si ajutorul lui Dumnezeu te-au scapat cu viata, pentru care si noi, nevrednicii, multumim lui Dumnezeu, Care te-a ocrotit, si zicem asa:

Bucura-te, ca indurarea lui Dumnezeu din primejdie de moarte te-a salvat;
Bucura-te, ca de moarte napraznica ai scapat;
Bucura-te, ca de multe ori si bolnav erai;
Bucura-te, ca in toate ajutorul lui Dumnezeu il cereai;
Bucura-te, ca la liniste si la pustie te-ai gandit;
Bucura-te, ca luand blagoslovenie de la duhovnicul tau in pustia Tumran te-ai linistit;
Bucura-te, ca de acolo in pestera Calomona ai plecat;
Bucura-te, ca acolo pe ucenicul Ioanichie ai dobandit;
Bucura-te, ca acolo un an si jumatate ai sihastrit;
Bucura-te, ca in aceasta pestera Acatistul Maicii Domnului in limba greaca l-ai tradus;
Bucura-te, ca bolile pe tine aproape te-au distrus;
Bucura-te, ca de acolo in vremea razboiului ai plecat;
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Condacul 7

Din lagarul englez te-ai dus din nou la Manastirea Sfantului Sava, fiind iarasi paraclisier si ingrijitor de bolnavi, pe care cu mare dragoste si mila i-ai ingrijit si pentru toate mutumind lui Dumnezeu, din inima ii cantai: Aliluia!

Icosul 7

Cu inalta binecuvantare a patriarhului Ierusalimului, precum si a patriarhului Nicodim al Bisericii Ortodoxe Romane, ai fost hirotonit preot de preasfintitul Victorin Ursache; pentru care si noi nevrednicii cu laude te cinstim:

Bucura-te, ca numai de ascultare preotia ai primit;
Bucura-te, ca dupa aceea egumen la schitul romanesc de la Iordan ai fost randuit;
Bucura-te, ca si acolo multe lipsuri aveai;
Bucura-te, ca din mila unui credincios hrana primeai;
Bucura-te, ca acolo cinci ani ai staretit;
Bucura-te, ca dupa aceasta in pustia Hozeva cu ucenicul tau Ioanichie te-ai retras;
Bucura-te, ca acolo in Pestera Sfanta Ana ai ramas;
Bucura-te, ca acolo sapte ani te-ai nevoit;
Bucura-te, ca acolo program de scris ti-ai randuit;
Bucura-te, ca acolo multe traduceri in romaneste din cartile Sfintilor Parinti ai facut;
Bucura-te, ca si in aceasta sfanta pestera multe nevointe ai rabdat;
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Condacul 8

Traind in mare saracie, caldura soarelui rabdand si umezeala pesterii suferind, toata noaptea in rugaciuni si matanii o petreceai si din inima, cu lacrimi, lui Dumnezeu cantai: Aliluia!

Icosul 8

O data pe zi hrana primeai, cu pesmeti si cu smochine te hraneai, in sarbatorile mari Sfanta Liturghie in Pestera Sfintei Ana o savarseai si acolo cu Preacuratele Taine te impartaseai. Pentru care si noi, nevrednicii, cinstind viata ta cea pustniceasca, te laudam, zicand:

Bucura-te, ca o data pe zi hrana primeai;
Bucura-te, ca acolo in pestera petrecand, cu gandul la cele ceresti pururea erai;
Bucura-te, ca in pestera ta foarte rar pe cineva primeai;
Bucura-te, ca fata de dreapta credinta mare ravna aveai;
Bucura-te, ca pe cei ce veneau la tine, pururea frica de Dumnezeu ii invatai;
Bucura-te, ca celor ce veneau la tine din scrierile Sfintilor Parinti le citeai;
Bucura-te, ca de mila si dragostea Mantuitorului catre oameni totdeauna vorbeai;
Bucura-te, ca de infricosatele Patimi ale Domnului le aminteai;
Bucura-te, ca de ceasul mortii aminte le aduceai;
Bucura-te, ca la citirea Psaltirii zaboveai;
Bucura-te, ca citirea dumnezeiestilor Scripturi ca pe o hrana duhovniceasca o aveai;
Bucura-te, ca in toate faptele bune sfintilor Parinti te asemanai;
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Condacul 9

Voind Preainduratul si Preamilostivului Dumnezeu sa te cheme la Sine, o boala grea ti-a trimis, iar tu, cunoscand ca ti-a venit ceasul plecarii din aceasta lume, cu Sfintele si Preacuratele Taine te-ai impartasit si din adancul inimii tale ai chemat mila lui Dumnezeu, cantand: Aliluia!

Icosul 9

Auzind de adormirea ta staretul Sfintei Manastiri Hozeva, Preacuviosul Amfilohie, a venit cu cativa calugari si cele spre inmormantarea ta au randuit, cantand asa:

Bucura-te, ostasul lui Hristos cel adevarat;
Bucura-te, ca lupta cea buna o ai savarsit;
Bucura-te, ca si calatoria ta spre cer acum s-a terminat;
Bucura-te, ca de la Dumnezeu cununa biruintei ai luat;
Bucura-te, sluga lui Hristos care bine te-ai nevoit;
Bucura-te, ca nevointele tale acum au luat sfarsit;
Bucura-te, ca staretul Amfilohie slujba imormantarii a inceput;
Bucura-te, ca o mare minune s-a facut;
Bucura-te, ca pasarele in carduri au venit;
Bucura-te, ca ele cu glasuri jalnice langa sicriul tau ciripeau;
Bucura-te, ca pasarelele dupa tine plangeau;
Bucura-te, ca in viata ta pe ele le-ai ajutat;
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Condacul 10

Trimis-a preabunul Dumnezeu la inmormantarea ta mare multime de pasarele care zburau peste capetele celor ce erau acolo si bateau din aripi deasupra sicriului tau. Aceasta vazandu-le cei adunati acolo, au cunoscut minunea si lui Dumnezeu cantau: Aliluia!

Icosul 10

Voind Preasfantul Dumnezeu sa descopere Sfintele tale moaste, un arhimandrit grec din America, fost ucenic al tau, a auzit in vis glasul tau, care de trei ori i-a zis: "Daca vrei sa ma vezi, vino pana la Pestera Sfintei Ana, din pustia Iordanului". Acela, nestiind ca te-ai mutat la Domnul, a venit sa se inchine la Mormantul Domnului, iar de acolo la pestera Sfintei Ana, unde a rugat pe staretul Amfilohie sa-i arate mormantul tau. Luand deci blagoslovenie, au deschis mormantul si, vazand toti buna mireasma care iesea din trupul tau, inchinandu-se, cu mare bucurie au cantat:

Bucura-te, Cuvioase Parinte Ioane, ca Dumnezeu pe tine te-a proslavit;
Bucura-te, ca noi tocmai din America la tine am venit;
Bucura-te, ca Dumnezeu spre folosul nostru si al multora te-a proslavit;
Bucura-te, ca de aceasta minune indata multi au auzit;
Bucura-te, ca douazeci de ani dupa moartea ta Dumnezeu intru nestricaciune te-a pazit;
Bucura-te, ca buna mireasma din sfintele tale moaste foarte s-a raspandit;
Bucura-te, ca nici hainele tale cu nimic nu s-au schimbat;
Bucura-te, ca acest lucru pe toti i-a spaimantat;
Bucura-te, ca multi cu lacrimi in ochi catre tine se rugau;
Bucura-te, ca altii cu mare glas pe Dumnezeu laudau;
Bucura-te, ca toti de aceasta minune s-au mirat;
Bucura-te, ca si calugarii de la Manastirea Hozeva s-au spaimantat;
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Condacul 11

Adus-a parintele staret Amfilohie impreuna cu calugarii de la Manastirea Hozeva sfintele tale moaste de la Pestera Sfintei Ana la manastirea lor. Pentru aceasta preaslavita minune au dat slava Bunului Dumnezeu, cantand: Aliluia!

Icosul 11

Asezat-au sicriul cu sfintele tale moaste langa sicriul Sfantului Gheorghe Hozevitul, ctitorul acestei manastiri. Deschizand apoi sicriul si vazandu-te neatins de stricaciune, au simtit o buna mireasma si cu totii au slavit pe Dumnezeu, zicand:

Bucura-te, Cuvioase Parinte Ioane, slava monahilor din Manastirea Hozeva;
Bucura-te, ca sfintele tale moaste arata desavarsirea;
Bucura-te, ca Dumnezeu, cu darul Sau, sfintele tale moaste le-a impodobit;
Bucura-te, ca prin tine, Dumnezeu o minune a secolului nostru a aratat;
Bucura-te, ca Dumnezeu pe tine cu nestricaciune te-a incununat;
Bucura-te, mladita sfanta din neamul romanesc;
Bucura-te, podoaba cinului calugaresc;
Bucura-te, ca prin tine cinstirea sfintilor iarasi se dovedeste;
Bucura-te, ca prin tine minunea lui Dumnezeu intru sfinti se adevereste;
Bucura-te, ca intru sfinti, Dumnezeu prin tine minune s-a aratat;
Bucura-te, sluga lui Dumnezeu, cu slava si cu cinste incununat;
Bucura-te, cu darul si cu puterea lui Dumnezeu intru tine s-au aratat;
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Condacul 12

Patriarhul Benedict al Ierusalimului, auzind de minunea cu sfintele tale moaste, a trimis o comisie formata din trei mitropoliti la Sfanta Manastire Hozeva, pentru a le vedea si a randui unde sa le aseze. Facandu-se toate cu buna cuviinta, au dat slava lui Dumnezeu, cantand: Aliluia!

Icosul 12

Invatat-ai, Preacuvioase Parinte Ioane, cat ai fost in viata, pe toti monahii si crestinii care veneau la tine sa pastreze cu mare scumpatate dreapta credinta intru Hristos, chiar cu pretul vietii, si multe manuscrise ai lasat de mare folos sufletesc. Pentru care toti cei dreptcredinciosi cu mare evlavie te cinstim, zicand:

Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care cu viata si cu invatatura pe multi i-ai luminat;
Bucura-te, a monahilor pilda de urmat;
Bucura-te, ca multe suferinte si boli ai rabdat;
Bucura-te, ca dupa douazeci de ani de la adormirea ta, sfintenia a aratat;
Bucura-te, faclie duhovniceasca in pamant ascunsa;
Bucura-te, faclie in sfesnicul Bisericii de Dumnezeu pusa;
Bucura-te, ca pe multi cu cuvantul si cu pilda vietii ai luminat;
Bucura-te, ca adevarata credinta pe toti i-ai invatat;
Bucura-te, ca acum in ceata sfintilor petrecere ai aflat;
Bucura-te, al Bisericii Ortodoxe fiu adevarat;
Bucura-te, ostas duhovnicesc al Marelui Imparat;
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, care in viata ta marilor cuviosi ai urmat!

Condacul 13

O, preacuvioase Parinte Ioane, care din neamul romanesc ai rasarit, si in tara sfanta Dumnezeu te-a proslavit, numele marilor Prooroci Ilie si Ioan Botezatorul in viata le-a purtat si lor dupa putinta le-ai urmat. Roaga-te pururea pentru noi, nevrednicii, ca sa aflam mila in ziua judecatii de apoi si impreuna cu tine sa cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

(Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarasi Icosul 1 si Condacul 1.

Rugaciune catre Sfantul Ioan Iacob de la Neamt - Hozevitul

O, Preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

SFANTUL MUCENIC EVSIGNIE (5 august)

 Sfântul Evsignie era de neam antiohian şi a fost cu rânduiala ostaş sub împăraţii Romei Diocleţian şi Maximian, apoi sub Constanţiu Chior şi sub marele Constantin şi fiii lui. Acesta a fost împreună vorbitor cu Sfântul Mucenic Vasilisc şi scriitor al pătimirii lui, pe vremea împărăţiei lui Maximian. Iar când i s-a tăiat capul Sfântului Vasilisc, Sfântul Evsignie şi alţi credincioşi ce erau acolo s-au învrednicit de au văzut mulţimea sfinţilor îngeri luând sufletul mucenicului şi înălţându-l la cer. De asemenea, au văzut şi pe Domnul nostru Iisus Hristos stând la cer şi primind sufletul pătimi-torului. Iar pe vremea împărăţiei lui Constantin, când era cu el în oaste, a văzut împreună cu acela crucea cea închipuită cu stele şi bine s-a îmbărbătat nevoindu-se asupra potrivnicilor, fiind înarmat cu puterea Sfintei Cruci. Şi petrecând el în ostăşie 60 de ani, a lăsat rânduiala ostăşească pe vremea împărăţiei lui Constanţiu, fiul lui Constantin, de vreme ce îmbătrânise.

    Şi întorcându-se în patria sa, Antiohia, vieţuia după Dumnezeu în rugăciune şi în postiri, alergând totdeauna la bisericile lui Dumnezeu. El a ajuns până pe vremea împărăţiei celui urât de Dumnezeu, împăratul şi călcătorul de lege Iulian. Iar când acel împărat păgân a mers în Antiohia, Sfântul Evsignie a fost prins la muncire în chipul acesta:

    Intr-una din zile, mergând sfântul la biserică, s-a întâmplat că doi oameni închinători la idoli se certau între ei pentru un lucru oarecare. Şi trecând el pe lângă ei, aceştia l-au oprit, zicându-i: „Te ştim pe tine om cinstit, care ai fost multă vreme în oaste şi ştii dreapta judecată; deci ne rugăm ţie, ascultă pricina noastră şi ne judecă cu dreptate". Deci sfântul a socotit pricina lor precum se cădea şi din aceea s-a aflat unul drept, iar altul vinovat. Şi supărân-du-se cel vinovat, s-a dus la împărat şi l-a pârât pe Evsignie că este creştin. Şi îndată împăratul a poruncit să-l prindă pe sfânt şi să-l pună înaintea judecăţii sale. Iar sfântul, stând înaintea tiranului, l-a certat fără teamă, pentru călcarea lui de lege, că lepădându-se de Hristos, s-a închinat dracilor şi a mutat cinstea lui Dumnezeu la idoli, neurmând marelui Constantin.

    După aceea sfântul a început a lăuda credinţa şi evlavia lui Constantin, spunând de la început, cum a văzut crucea pe cer şi cum, cu puterea ei, a biruit pe potrivnici şi, lepădând îndrăcirea idolilor, s-a lipit cu toată osârdia de Hristos şi nu numai el însuşi s-a luminat cu credinţa şi cu Sfântul Botez, dar şi pe toată lumea a luminat. Deci, Sfântul Evsignie, fericind cu multe laude pe marele Constantin, ocăra pe Iulian, depărtatul de Dumnezeu, pentru păgânătatea lui, şi-l batjocorea cu cuvinte defăimătoare. Iar Iulian, nesuferind să audă aceste cuvinte, a poruncit să-i taie capul ostaşului lui Hristos. Astfel s-a sfârşit Sfântul Evsignie pentru Hristos, ca un mucenic, având vârsta de 110 ani, şi s-a sălăşluit în viaţa cea neîmbătrânită, unde anii lui nu vor lipsi în veci.

SFÂNTUL MUCENIC FAVIE, PAPA ROMEI (Scris după Evsevie, cartea şase, capitolul 22. Asemenea, după Nichifor, cartea cinci, capitolul 26, şi după alţi scriitori.) (5 august)

Sfântul Favie era de neam roman şi cu rânduială de preot, pe vremea păgânilor împăraţi ai Romei, care erau întunecaţi cu închinarea la idoli şi erau prigonitori ai Bisericii lui Hristos. Locuinţa sa o avea mai întâi într-un sat aproape de Roma, apoi s-a mutat în Roma. El st; silea la îngroparea trupurilor muceniceşti, pentru că mulţi creştini erau chinuiţi şi ucişi de chinuitorii lui Hristos şi trupurile lor aruncate afară din cetate spre a le mânca câinii, fiarele şi păsările, iar el le lua noaptea în taină şi le îngropa cu cinste. Şi fiind ucis pentru Hristos preasfinţitul papă Anter, pe vremea împărăţiei lui Maximin, credincioşii care se ascundeau de prigoană şi păzeau în taină sfânta credinţă s-au adunat pentru alegerea papei împreună cu episcopii şi cu preoţii lor, în biserica pe care o aveau şi care era neştiută de prigonitori, căci o casă ascunsă le era biserică din pricina prigonirii; iar la acea adunare era şi preotul Favie.

    Şi făcându-se cercare pentru a alege pe cel mai vrednic pentru o slujbă ca aceasta, se pomeneau mulţi bărbaţi cinstiţi şi aleşi care puteau să păstorească bine turma lui Hristos; iar la preotul Favie nu se gândea nimeni, de vreme ce el era din cei mai de pe urmă şi nu era de multă vreme venit din sat în cetate. Şi fiind neînţelegere în sobor, deodată s-a arătat un porumbel alb ca zăpada, zburând de sus, în văzul tuturor, care coborându-se de sus, a şezut pe capul preotului Favie, apoi iarăşi, ridicându-se, s-a făcut nevăzut. Atunci toţi au cunoscut că Insuşi Dumnezeu, cu Duhul Său cel Sfânt, l-a ales pe el să fie întâi şezător şi păstor al Bisericii Sale. Deci, luându-l pe dânsul cu mare bucurie, l-au pus pe scaunul patriarhiei, şi astfel Sfântul Favie a fost ales papă al Romei. Deci îndată s-a făcut alinare Bisericii, căci prigonitorul Maximin fiind ucis de ostaşii săi, a urmat la împărăţie Gordian şi a încetat prigonirea împotriva creştinilor, deoarece acel împărat, cu toate că era păgân, era însă blând şi bun la obicei şi nu poruncea să se facă răutate creştinilor.

    Deci, în zilele lui, creştinii aveau viaţă paşnică şi zideau pretutindeni bisericile lor. Iar Sfântul Favie a zidit multe biserici de rugăciune în Roma, la gropniţele cele deasupra mormintelor muceniceşti. El le făcea largi ca să încapă adunarea credincioşilor în ele. Asemenea a făcut biserici şi deasupra acelor peşteri în care se ascundeau creştinii pe vremea prigonirilor. Deci Biserica lui Hristos creştea, întorcându-se în toate zilele mult popor de la păgânătatea idolească la Hristos. Iar mai ales după sfârşitul lui Gordian, când a luat împărăţia Romei Filip cu fiul său cel de un nume şi o împărăţie cu el. Aceştia au primit credinţa în Hristos, fiind aduşi la ea de un bărbat dreptcredincios dintre cei dintâi senatori, anume Pontie; iar preasfinţitul papă Favie i-a botezat. Atunci s-a înmulţit foarte mult numărul credincioşilor, căci împăratul şi cu fiul său fiind botezaţi la arătare, mulţi s-au botezat, căutând la dânşii, şi într-acea vreme credinţa lui Hristos se bucura de mare libertate şi îndrăznire.

    Iar preasfinţitul papă Favie, având de ajutor pe senatorul Pontie, adevăratul rob al lui Hristos, sfărâma idolii şi le dărâma capiştile lor, iar bisericile lui Dumnezeu le ridica. Dar nu multă vreme a fost Biserica lui Hristos întru această odihnă şi libertate - doar abia patru ani - căci Capul Bisericii, Hristos, vrând să aibă pe Mireasa Sa, pentru care Şi-a vărsat sângele, pe pământ ca aurul în ulcea şi precum crinii între spini, a slobozit asupra ei multe primejdii şi pătimiri. Astfel s-a ridicat prigonire de la balaurul iadului, care şi de demult -precum i s-a arătat în vedenie Cuvântătorului de Dumnezeu Ioan -, prigonea pe femeia cea împodobită cu podoabe cereşti, slobozind după dânsa apă ca un râu din gura lui spurcată, ca s-o înece pe ea în râu. Deci acel urâtor de bine de demult, nesuferind să vadă mărindu-se slava lui Hristos, a îndemnat pe oamenii cei robiţi lui, pe păgânii închinători la idoli, să se răscoale împotriva împăraţilor celor nou luminaţi, care străluceau în dreapta credinţă.

    Deci, adunându-se toţi câţi urau pe Hristos şi pe creştini, având ca înainte povăţuitor pe necuratul Deciu, au ucis pe împăratul Filip şi pe cel de o împărăţie cu el, pe Filip, fiul său, nu pentru vreo altă pricină, decât numai pentru aceea că amândoi au crezut în Hristos şi au dat libertate creştinilor. Şi ucigând ei pe amândoi împăraţii, s-au pornit şi împotriva tuturor creştinilor; şi a fost într-acea vreme în Roma mare vărsare de sânge creştinesc.

    Intâi a fost prins preasfinţitul papă Favie, asupra căruia se mâniau mai tare păgânii, deoarece era întâiul povăţuitor şi învăţător creştinesc. După aceea a mai fost căutat şi acel bărbat credincios, senatorul Pontie, care era prietenul împăraţilor Filip; dar nu a fost găsit, căci se ascunsese, precum făcuseră şi cei mai mulţi credincioşi care fugiseră din Roma. Iar preasfinţitului papă Favie, din porunca lui Deciu, ce împărăţea atunci, i s-a tăiat capul cu sabia şi a trecut de la Biserica care se oşteşte, la Biserica care prăznuieşte, cu oile cele fără de număr ale păstoriei sale, care au fost înjunghiate într-o vreme cu dânsul. Iar Sfântul Pontie, fiind prins mai pe urmă, şi-a luat mucenicescul sfârşit pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slavă în veci.

    Notă. Pe acest Sfânt papă Favie, romanii îl numesc Favian şi îi săvârşesc pomenirea la 20 ianuarie. Acesta a aşezat ca în toţi anii, în Sfânta şi Marea Joi a Cinei celei de Taină a Domnului nostru Iisus Hristos, să se sfinţească mir nou, iar pe cel vechi să-l ardă în biserică.

    De vreme ce întru pomenirea Sfinţitului Mucenic Favie s-a pomenit Sfântul Mucenic Pontie, am judecat să punem aici viaţa şi pătimirea lui, ca să nu fie trecut cu vederea un plăcut ca acesta al lui Hristos, care a adus la Hristos pe cei doi împăraţi Filip şi s-a ostenit împreună cu Sfântul Favie, întorcând pe mulţi de la întunericul rătăcirii închinării la idoli şi povăţuindu-i la luminoasa cale a sfintei credinţe; iar mai pe urmă şi-a pus sufletul pentru Domnul său. 

SFÂNTUL MUCENIC PONTIE ROMANUL (Scrisă de Valerie, care a fost de o vârstă cu el şi care a fost privitor cu ochii săi la pătimirea lui.) (5 august)

Cine poate să creadă, de nu-i va da Dumnezeu? Cine poate să intre în nevoinţă, de nu-i va ajuta Domnul? Cine poate să ia cununa, dacă nu i-o va dărui Hristos? De aceea şi eu, nevrednicul - zice Valerie, scriitorul vieţii acesteia -, care am crescut împreună cu Sfântul Mucenic al lui Hristos, Pontie, şi am învăţat carte împreună cu el, însă nu m-am învrednicit de un dar ca acesta, ca să fi murit muceniceşte împreună cu dânsul pentru Hristos; totuşi, pentru ostenelile şi mărturisirile lui, nădăjduiesc să câştig milă de la Domnul, deoarece voi spune toate cele despre dânsul, mărturisind înaintea lui Hristos şi a îngerilor lui cele pe care le-am văzut cu ochii, le-am auzit cu urechile şi parte din ele le-am răbdat cu dânsul. Pentru aceea, să credeţi şi voi fapta care se povesteşte, aşa încât credinţa voastră să primească răsplătire de la Domnul întru învierea drepţilor, împreună cu sfântul mucenic.

    In cetatea Romei era un senator cinstit cu numele Marcu. El avea o soţie care se numea Iulia, cu care, petrecând mulţi ani în însoţire, nu aveau fii; pentru aceea amândoi erau în mare mâhnire. După trecerea a douăzeci şi doi de ani de când se luaseră în însoţire, Iulia a zămislit în pântece, şi a început a se bucura foarte. Iar după cinci luni, Iulia împreună cu bărbatul său, cercetând capiştile zeilor lor cu aducere de daruri - căci erau închinători de idoli -, s-au dus şi la capiştea lui Dia, pe care îl numeau mare. Şi uitându-se Iulia spre slujitorul cel cu cunună pe cap, care sta înaintea idolului şi făcea jertfă, deodată acela s-a îndrăcit şi, apucând cununa de pe cap, a început a o sfărâma în bucăţi, strigând cu glas de plângere: „Femeia aceasta poartă în pântece pe acela care va strica până în temelie această mare capişte şi va sfărâma pe zeii din ea!"

    Aceste cuvinte zicându-le mereu cu glas mare slujitorul îndrăcit, toţi care erau de faţă s-au înspăimântat; dar mai ales Iulia şi Marcu s-au umplut de frică mare şi, tremurând, au fugit şi au intrat într-o casă din apropiere. Iar Iulia, luând o piatră, îşi bătea pântecele şi coastele, zicând: „O, de n-aş fi zămislit pe unul ca acesta, prin care se va strica capiştea, iar zeii se vor sfărâma. Mai bine ar fi să mor şi eu cu dânsul, decât să-l nasc!"

    După aceasta, apropiindu-se vremea naşterii şi toţi aşteptând să nască pruncul mort, deoarece îşi bătuse pântecele cu piatra, Iulia a născut pruncul viu, întreg şi nevătămat de nimic. Deci ea voia să ucidă pe cel născut, dar bărbatul său a oprit-o, zicându-i: „De va voi Dia, singur se va răzbuna pe vrăjmaşul său, iar noi să nu fim ucigaşii fiului nostru". Astfel s-a păzit pruncul viu, punându-i-se numele Pontie. Apoi pruncul hrănindu-se şi crescând, părinţii lui nu-l duceau niciodată în capiştile idoleşti. Ei l-au dat la învăţătura cărţii şi el creştea nu numai cu anii, dar şi cu înţelegerea, până ce s-a apropiat de anii cei tineri şi s-a făcut filosof ales şi foarte iscusit în toate învăţăturile cele dinafară, având în mintea şi în pomenirea lui multe cărţi, ca într-o bibliotecă, încât pe toţi vârstnicii săi îi covârşise cu înţelepciunea.

    Intr-una din zile, sculându-se foarte de dimineaţă, a voit să se ducă la dascălul său, iar în cale i s-a întâmplat să treacă pe lângă o casă creştinească, în care era adunarea credincioşilor cu preasfinţitul papă Pontian şi unde se făcea cântarea psalmilor cea de dimineaţă, pe care auzind-o copilul Pontie, a socotit cu mintea cuvintele ce se cântau, care erau acestea: Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ, toate câte a voit a făcut. Idolii păgânilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti, gură au şi nu grăiesc...; cei care îi fac pe ei, să fie asemenea lor, asemenea şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dânşii. Deci auzind acestea copilul, a stat şi, suspinând din adâncul inimii, se gândea mult în sine şi zicea: „Ce fel sunt cuvintele acestei cântări?"

    Apoi s-a umilit cu inima, strălucind în el darul Sfântului Duh, şi a început a plânge şi, ridicându-şi mâinile spre cer, a zis: „Dumnezeule, a Cărui laudă o aud cântându-se, arată-mi cunoştinţa Ta". Apoi, apropiindu-se de uşile acelei case, a început a bate în ele cu dinadinsul. Iar unii, uitându-se de sus pe o ferestruică, au zis Sfântului Pontian: „Iată, un copil bate la uşă". Iar papa, ştiind prin descoperirea Sfântului Duh, le-a zis: „Duceţi-vă şi deschideţi-i lui ca să vină la noi, pentru că a unora ca acestora este Impărăţia cerului".

    Iar Pontie, cinstitul copil, lăsând în uliţe pe slugile şi străjerii săi, a luat numai pe unul care era de o vârstă cu el şi cu care învăţa împreună, pe un copil pe nume Valerie - scriitorul acestei istorii -, şi a intrat cu dânsul în casa aceea. Şi suindu-se ei în foişor, au văzut săvârşindu-se dumnezeieştile Taine; apoi, trăgându-se la un colţ, stătea copilul şi aştepta sfârşitul, ascultând cu luare aminte la cele ce se săvârşeau. Iar după săvârşire, apropiindu-se de Sfântul Pontian, a căzut la picioarele lui, plângând şi zicând: „Preasfinţite părinte, mă rog ţie, învaţă-mă şi pe mine să înţeleg puterea acelui stih, atunci când aţi zis: Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ, toate câte a voit a făcut. Idolii păgânilor sunt orbi şi surzi, nici nu au miros, nici nu pipăie cu mâinile... Dar mai ales acele cuvinte m-au înspăimântat pe mine: Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei, şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dânşii.

    Iar papa, primindu-l cu dragoste, i-a zis: „Fiule, văd că Dumnezeu ţi-a luminat mintea ca să-L cauţi; deci socoteşte şi vezi, oare nu toţi idolii sunt făcuţi din materii pământeşti, din aur, argint, aramă sau din altă materie oarecare? Cine nu ştie că idolii de piatră sunt tăiaţi din munte şi puşi în căruţe trase de dobitoace şi aduşi în târg spre vânzare? Cum pot să fie dumnezei aceia care sunt din pământ şi care, după o vreme, se vor sfărâma şi se vor întoarce iar în pământ? Iar Dumnezeul nostru, în care credem, este în cer. El nu se vede cu ochii trupeşti, ci cu cei ai inimii şi se cunoaşte prin credinţă". Grăit-a fericitul copil, Pontie: „Domnul meu părinte, adevărat este precum grăieşti, căci cine nu vede că idolii - de care sunt pline nu numai toate târgurile, ci şi toate uliţele, casele şi capitolia - sunt fără suflet şi nemişcaţi? Ei sunt atât de mulţi, încât nu se pot număra, şi sunt făcuţi în felurite chipuri şi meşteşugiri, câte mintea omenească a putut să le scornească. Şi cine nu-i vede, că sunt întăriţi la locurile lor cu fier şi plumb, ca să nu se răstoarne de vânt şi să se sfărâme? Toţi ştim şi aceasta, că idolii cei de aur şi de argint se fură de oameni şi sunt răpiţi de tâlhari. Deci cum vor putea aceia să păzească pe oameni de răutăţi, când ei singuri sunt păziţi şi sunt furaţi de oameni?"

    Auzind acestea Sfântul Pontian, se mira de acea înţelegere a copilului şi, ţinându-l de mână, a voit să-l pună să stea cu el; dar fericitul copil a zis: „Dacă înaintea dascălilor care ne învaţă cuvinte deşarte, nu îndrăznim a şedea, cum voi şedea cu un părinte ca acesta, care îmi arată calea dreptăţii în loc de calea rătăcirii şi lumina în locul întunericului?" Zis-a Pontian: „Domnul şi învăţătorul nostru Iisus Hristos ne-a dat o învăţătură ca aceasta, ca toţi să fim una întru Dânsul, şi unul pe altul să ne învăţăm cele folositoare". Şi iarăşi a zis: „Ai tată şi mamă?" Răspuns-a Pontie: „Acum sunt doi ani de când maica mea a murit, iar tatăl meu este încă viu şi foarte bătrân, mângâindu-se de mine, unicul său fiu".

    Papa l-a întrebat: „Creştin este tatăl tău sau păgân?" Răspuns-a copilul: „Tatăl meu se sârguieşte foarte mult la slujbele drăceşti, ca toţi oamenii". Zis-a papa: „Dumnezeu care ţi-a luminat ochii tăi, nepovăţuindu-te nimeni din oameni, Acela este puternic, ca şi pe tatăl tău, care te-a născut pe tine în viaţa asta muritoare, să-l lumineze, ca prin tine să cunoască viaţa cea fără de moarte". Apoi iarăşi i-a zis: „Fiul meu, ascultă-mă pe mine, crede în Hristos şi primeşte Sfântul Botez, prin care vei putea să stingi focul cel veşnic!" Cu aceste cuvinte şi cu multe altele învăţându-l papa pe copilul Pontie trei ceasuri, i-a arătat cele pentru împărăţia lui Dumnezeu şi l-a învăţat spre botez. Asemenea a învăţat şi pe copilul Valerie, care venise cu el şi după aceea i-a liberat cu pace. Iar ei ieşind, mergeau ca mieluşeii cei hrăniţi cu bună păşune, bucurându-se şi veselindu-se, că şi-au aflat mântuirea sufletelor lor. Astfel veneau în toate zilele la arhiereul lui Dumnezeu şi se învăţau de la dânsul.

    Iar într-o zi, senatorul Marcu a întrebat pe fiul său, Pontie, zicându-i: „Fiul meu, ai învăţat oare acum ceva de la dascălii tăi?" Pontie a răspuns: „In toate zilele învăţăturii mele, n-am auzit şi n-am învăţat mai bine de la ei, precum am învăţat zilele acestea". Şi se mângâia tatăl în sine, socotind că fiul său a învăţat oarecare nouă înţelepciune dinafară. Dar fericitul copil Pontie căuta vreme nimerită, când ar putea să-l aducă şi pe tatăl său, ca să creadă în Hristos împreună cu el. într-o zi i-a zis: „Tată, aud de la mulţi oameni, că zeii la care ne închinăm sunt deşerţi şi nu au nimic dumnezeiesc în ei, precum am cunoscut şi noi în parte. Ei au asemănare de mădulare omeneşti, dar cu totul nelucrătoare. Şi tot omul care voieşte să aibă în casa sa zei, năimeşte un lucrător şi face zei după puterea sa, precum voieşte: unul de argint, altul de aur, altul de aramă, iar altul din alte materii oarecare. Deci mă rog ţie, tată, spune-mi, ai auzit sau ai văzut vreodată, ca acei zei care se află în casa noastră, să fi făcut vreo minune sau lucrare oarecare, din vremea în care sunt făcuţi şi puşi aici?"

    Tatăl a răspuns: „Niciodată nu s-a făcut de la ei vreo lucrare". Zis-a Pontie: „Atunci pentru ce îi cinstiţi pe ei cu jertfe şi cu tămâie şi vă închinaţi lor?" Iar tatăl, umplându-se de mânie şi de iuţime, a voit să-l lovească cu sabia, zicându-i: „Oare tu huleşti pe zeii mei?" Apoi, potolindu-se puţin de mânie, a zis: „O, fiul meu, noi singuri să fim în această cetate fără zei şi fără jertfe?" Iar fericitul Pontie a zis: „Mulţi sunt în această cetate, care aduc jertfa cea adevărată adevăratului Dumnezeu". Zis-a tatăl: „Unde îi vom afla pe ei?" Răspuns-a fiul: „De vei porunci, eu voi merge şi-l voi aduce la tine pe omul care îţi va spune luminos toate". Şi a poruncit tatăl, iar Pontie, întorcându-se către copilul Valerie, a zis: „Iată schimbarea dreptei Celui Preaînalt!" Şi îndată s-a dus la preasfinţitul papă Pontian şi l-a adus la tatăl său.

    Iar Sfântul Pontian a vorbit mult cu Marcu, învăţându-l cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi descoperindu-i tainele sfintei credinţe. Şi a crezut Marcu cu toată inima în Domnul nostru Iisus Hristos şi, împreună cu papa şi cu fiul său, a început a sfărâma idolii ce erau în casa lui. După ce i-a sfărâmat, a primit Sfântul Botez, împreună cu fiul şi cu toată casa sa. Iar după primirea Sfântului Botez, Marcu a mai petrecut puţină vreme între cei vii, apoi s-a mutat la Domnul întru adânci bătrâneţi.

    Fericitul Pontie era în vremea aceea de 20 de ani. Şi după şase luni de la pristăvirea tatălui său, Pontie a fost luat de împăratul Alexandru Sever în palatul împărătesc şi pus între senatori în locul tatălui său, măcar că el nu voia. Şi aceasta s-a făcut prin voia lui Dumnezeu, ca în vremea potrivită, nu numai poporul, dar chiar şi împăraţii să fie aduşi la Hristos prin Pontie. Şi atât dar a dat Dumnezeu Sfântului Pontie, încât toţi din palatul împărătesc îl iubeau şi îl cinsteau.

    In zilele acelea, preasfinţitul Pontian a trecut la Domnul cu sfârşit slăvit, fiind ucis de împăratul Maximin, care luase împărăţia după Alexandru, iar scaunul patriarhiei Romei l-a luat Sfântul Anter. Dar şi acela, abia o lună a stat pe scaun şi s-a sfârşit muceniceşte, fiind ucis pentru Hristos din porunca aceluiaşi împărat, Maximin. Apoi s-a înălţat la scaun Sfântul Favie. El îl iubea pe Sfântul Pontie ca un adevărat părinte, iar Sfântul Pontie a dat acestui papă toate averile sale, ca să le împartă la săraci, mai ales la cei de o credinţă cu el. Dar acum este vremea ca să spunem cum Pontie, adevăratul rob al lui Hristos, a făcut creştini pe împăraţi şi cum, luptându-se cu diavolul, s-a arătat biruitor, încununându-se cu cunună mucenicească.

    Pierind asupritorul Maximin, a urmat ca împărat Gordian, iar după el a venit la împărăţie Filip cu fiul său, cu numele tot Filip, pe care l-a pus să împărătească împreună cu dânsul. Amândoi aceşti împăraţi iubeau foarte mult pe Sfântul Pontie, ca pe un înţelept, îmbunătăţit şi folositor în sfătuiri. Iar în anul al treilea al împărăţiei lor, cu care an se împlineau o mie de la întemeierea Romei, împăraţii vrând să meargă la zeii lor cu jertfe de mulţumire, au zis către Pontie, iubitul lor senator: „Să mergem să dăm mulţumire marilor zei, căci ne-au dat nouă să prăznuim sărbătoarea a o mie de ani de la întemeierea Romei". Dar Sfântul Pontie se silea în tot felul să se abată de la ei, ca să nu meargă cu dânşii la idoli; iar împăraţii îl chemau cu ei ca pe un prieten al lor.

    Atunci Pontie, văzând vreme cuviincioasă spre a le aduce aminte de Unul adevăratul Dumnezeu, de Domnul nostru Iisus Hristos, a zis către împăraţi: „O, bunilor împăraţi, care sunteţi puşi de Dumnezeu peste oameni, pentru ce nu vă plecaţi grumajii voştri Aceluia, Care v-a dat vouă această cinste şi stăpânire împărătească şi de ce nu-i aduceţi Lui jertfe de laudă?" Zis-a Filip, cel mai bătrân împărat: „Aceasta doresc şi eu, ca să aduc jertfa marelui Dia, căci mi-a dat această stăpânire". Sfântul Pontie, zâmbind, i-a zis: „O, împărate, nu te înşela cu Dia, căci este Dumnezeu în cer, Care toate le-a făcut vii cu un cuvânt al Său şi cu darul Sfântului Duh". Iar celălalt împărat Filip, fiul împăratului, a zis împreună cu tatăl său: „Noi nu ştim cu ce scop zici acestea".

    Sfântul a zis: „Oare de la început a fost Dia?" împăraţii au răspuns: „Ba nu, ci mai înainte de el a fost Cronos, tatăl lui, care împărăţea în Italia şi rânduia bine popoarele Italiei". Pontie a zis: „Iar când împărăţea Cronos în Creta, mai înainte de a fi izgonit de fiul său şi mai înainte de a merge în Italia, au doar Italia în aceea vreme nu avea popoarele şi rânduielile sale? Au doar Cronos a zidit şi a înmulţit popoarele în Italia? O, bunilor împăraţi, nu vă înşelaţi cu basmele cele deşarte ale făcătorilor voştri de stihuri! Unul este în cer Dumnezeul tuturor, Dumnezeu Tatăl, Care cu Fiul Său şi cu Sfântul Duh pe toate cele ce le-a zidit, le ţine şi le rânduieşte cu puterea Sa. Acela a zidit cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele; iar în urmă a făcut pe om fără moarte, după chipul şi asemănarea Sa, şi pe toate cele de pe pământ, din mare şi din văzduh, le-a supus stăpânirii Lui.

    Iar diavolul cel căzut din cer, văzând pe om fiind rânduit de Dumnezeu într-o cinste ca aceea, l-a zavistuit şi l-a sfătuit cu înşelăciune, ca să se facă nemulţumitor şi neascultător Ziditorului şi Făcătorului său de bine. Lucrul acesta făcându-se, omul s-a dezbrăcat de nemurire şi, prin neascultare, a adus moartea asupra sa şi asupra a toată seminţia sa. Dar diavolul nu s-a îndestulat ca numai cu atât să înşele pe om, ci a scornit idolii, pe care acum îi numiţi zei, ca printr-înşii neamul omenesc să se depărteze cu totul de adevăratul Ziditor. Iar Domnul cel milostiv, nevrând să piară până în sfârşit chipul Său cel zidit, a binevoit să trimită de pe scaunul ceresc pe pământ pe unul născut Fiul şi Cuvântul Său. Acela, sălăşluindu-Se prin lucrarea Sfântului Duh în preacuratul pântece fecioresc, S-a întrupat mai presus de fire şi S-a născut negrăit, făcându-se om, ca pe omul cel căzut să-l înnoiască, iar pe diavolul şi pe slujitorii lui, să-i dea focului celui veşnic.

    El a făcut minuni multe printre oameni: pe cei orbi din naştere i-a luminat, pe cei slăbănogi şi pe cei ce zăceau de mulţi ani pe paturi i-a tămăduit cu cuvântul; pe cei leproşi i-a curăţit; pe cei morţi i-a înviat; pe Lazăr cel mort de patru zile, strigându-l din mormânt, l-a scos viu; şi alte minuni multe şi nenumărate a făcut ca un Dumnezeu Atotputernic. Iar evreii, necrezând Lui, ci mai vârtos zavistuindu-L, L-au dat pe El lui Pilat, ighemonul din Pont, şi L-au pironit pe Cruce pe Hristos, Care a venit să-i mântuiască pe ei. Insă El, fiind Dumnezeu, S-a sculat din morţi a treia zi şi S-a arătat ucenicilor Săi multe zile după învierea Sa. Iar pe moarte, care a fost adusă de diavolul asupra oamenilor, a omorât-o cu moartea Sa şi prin învierea Sa ne-a dăruit nouă viaţă, ca, precum El S-a sculat din morţi şi nu va mai muri, tot aşa şi noi, după această viaţă de puţină vreme şi cu multe primejdii, înviind din mormintele noastre, să fim vii cu El în veci. Apoi, înălţându-Se la cer, a arătat credincioşilor calea mântuirii; şi de nu se va îngriji cineva de acea mântuire, se va osândi cu diavolul în veci. Iar cel ce va crede şi va călători pe calea mântuirii, va petrece cu Hristos în Impărăţia cerească".

    Cu aceste cuvinte şi cu multe altele, Sfântul Pontie luminând pe amândoi împăraţii şi arătându-le toate cu de-amănuntul despre Hristos, despre credinţă şi despre viaţa ce va să fie, a lucrat în cuvintele lui darul Sfântului Duh, care ajută la mântuirea oamenilor, şi a deschis minţile împăraţilor, ca să înţeleagă cele grăite. Deci s-au smerit cu inimile lor şi au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi l-au rugat, ca în ziua următoare să le tâlcuiască mai lămurit şi cu mai multe cuvinte taina mântuirii, adică cum ar putea ei să scape de focul cel nestins şi să câştige parte cu sfinţii în viaţa cea fără de moarte.

    Şi în ziua aceea şi în cele următoare, împăraţii n-au mai mers la jertfele idoleşti în capitoliu, ci numai au poruncit să se prăznuiască în priveliştea popoarelor împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Romei. Intr-acea vreme, Sfântul Pontie a mers la preasfinţitul papă Favie şi i-a spus lui toate. Iar papa, auzind acestea, s-a umplut de bucurie mare şi a căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, mulţumesc Preasfântului Tău nume, căci ai binevoit, prin robul Tău Pontie, a aduce la cunoştinţa Ta pe împăraţii Romei". A doua zi, Pontie cu papa au mers împreună la împăraţi şi au vorbit cu dânşii mult despre Unul adevăratul Dumnezeu şi despre calea mântuirii. Şi a învăţat papa pentru Botez pe împăraţii care au crezut şi nu după multe zile i-a botezat pe ei, şi cu dânşii pe mulţi alţii; pentru că urmând pilda împăraţilor, au crezut în Hristos o mulţime mare de oameni. Şi cine poate să spună bucuria credincioşilor care s-a făcut într-acea vreme în Roma?

    Atunci s-a împlinit ceea ce a zis diavolul prin gura slujitorului idolesc, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, despre Sfântul Pontie, când era încă în pântecele maicii sale, că va risipi capiştea lui Dia. Pentru că Sfântul Pontie împreună cu preasfinţitul Favie, luând poruncă de la împăraţi, au mers în capiştea necuratului Dia - în care, precum s-a spus mai sus, se făcuse acea proorocie pentru dânsul -, şi a sfărâmat mai întâi idolii, apoi şi capiştea toată a risipit-o până în temelie. Incă a mai risipit şi alte câteva capişti idoleşti, iar în locul lor a ridicat lui Dumnezeu biserici sfinte. Astfel, în toate zilele mulţime de popor se adăuga spre Hristos şi se boteza.

    Dar în vremea aceea, încă nu toată Roma s-a luminat, ci numai o parte; şi nici nu s-au risipit toate capiştile cu idoli, scurtându-se vremea aceea, cu judecăţile lui Dumnezeu, pentru că Biserica lui Hristos a avut numai patru ani o asemenea libertate. Apoi, Domnul Hristos, vrând să o lămurească ca aurul în ulcea, a îngăduit iarăşi prigonire asupra ei. Căci Deciu s-a sculat împreună cu toţi închinătorii de idoli şi au ucis pe sfinţii împăraţi pentru credinţa lor în Hristos; şi au început a ucide fără cruţare pe toţi credincioşii, printre care a fost ucis şi Sfântul papă Favie. Atunci mulţi din cei nou botezaţi, fiind mici la suflet şi temându-se de prigonire, s-au întors iarăşi la păgânătatea idolească; iar alţii, fugind, se ascundeau pe unde puteau, însă cei mai viteji îndrăzneau la chinuri şi îşi puneau sufletele lor pentru Hristos.

    In acea prigonire cumplită, care ca o furtună se ridicase asupra Bisericii, Sfântul Pontie s-a ascuns în cetate la un loc oarecare; dar de vreme ce era căutat pretutindeni şi cu dinadinsul de slujitorii idoleşti, căci aceia se mâniaseră mai mult asupra lui, pentru sfărâmarea zeilor şi a capiştilor lor, şi îl căutau pe el spre muncire, de aceea, Sfântul Pontie, ascultând pe Domnul său, Care a zis în Evanghelie: Când vă vor alunga pe voi dintr-o cetate, fugiţi în cealaltă, a fugit noaptea din Roma şi s-a dus în cetatea Chimelul, care este în hotarele Galiei, lângă Munţii Alpi, şi acolo petrecea ca un străin.

    Şi murind degrabă tiranul Deciu, iar după dânsul împărăţind puţină vreme Galus cu Volusian, împărăţia Romei a luat-o Valerian cu fiul său, Galien. Aceia, nu numai în Roma, ci şi în toate ţările stăpânirii Romei vrând să piardă numele creştinesc de pe pământul celor vii, au trimis pretutindeni ighemoni spre muncirea creştinilor şi au trimis şi în părţile Galiei pe doi ighemoni, Claudie şi Anavie, care mergând întâi în cetatea Chimeliei, au adus jertfe zeilor. Apoi, şezând la judecată în mijlocul cetăţii, au poruncit să prindă pe creştini şi să-i aducă înaintea feţei lor spre întrebare.

    Deci a fost prins şi Sfântul Pontie, bărbatul cel vestit şi cinstit, şi a fost pus mai întâi de toţi înaintea judecăţii păgâneşti. Şi căutând spre el, Claudie ighemonul a zis cu mânie: „Tu eşti Pontie, care cu nu ştiu ce meşteşug ai făcut tulburare în cetatea Romei şi încă şi pe împăraţii Filip i-ai întors de la zei?" Sfântul a răspuns: „Eu pe nimeni nu am tulburat, nici nu am răzvrătit pe cineva, ci, pe câţi am putut, i-am întors de la rătăcirea slujirii diavolilor la încredinţarea adevăratului Dumnezeu!" Ighemonul a zis: „Impăraţii noştri, auzind despre tine că eşti de neam mare, îţi poruncesc să aduci jertfa zeilor. Iar de nu, te vei osândi la felurite munci, cu cei de neam prost şi săraci!" Sfântul a răspuns: „Impăratul şi mângâietorul meu este Hristos, pentru Care, de mă voi lipsi de această patrie pământească, o voi câştiga pe cea veşnică şi, în locul bogăţiilor celor degrab pieritoare, mă voi învrednici de slava cea cerească, împreună cu sfinţii îngeri!" Claudie ighemonul a zis: „Pentru ce voieşti să te izbăveşti prin cuvinte greu de înţeles? Una îţi stă înainte: să aduci jertfa zeilor, iar de nu vei face aceasta, trupul tău îl voi rupe cu muncile!" Sfântul a răspuns: „Acum ţi-am spus ţie că sunt creştin şi niciodată nu voi aduce jertfă diavolilor!"

    Atunci ighemonul a poruncit ca să lege cu lanţuri de fier pe Pontie şi să-l arunce în temniţă, până ce va înştiinţa de dânsul pe împăraţi. Apoi a scris către dânşii astfel: „Stăpânilor a toată lumea şi nebiruiţilor biruitori, Valerian şi Galien, împăraţii Romei. Robii voştri, Claudie şi Anavie, intrând noi în hotarele Galiei, am aflat pe Pontie, care a tulburat de demult Roma şi pe mulţi zei a sfărâmat şi capiştile lor le-a risipit, iar acum se ascunde de stăpânirea voastră şi nu se supune poruncii voastre. Dar de vreme ce este unul dintre cei dintâi senatori, nu am îndrăznit să-l chinuim, ci, legându-l cu lanţuri, l-am pus în temniţă, până ce stăpânirea voastră va chibzui pentru dânsul şi va porunci ce să-i facem lui". Atunci împăraţii au scris către dânşii astfel: „Aceasta porunceşte vouă stăpânirea noastră: de nu va voi Pontie să aducă jertfă zeilor, să aveţi putere spre dânsul şi, prin orice munci veţi voi, să-l pierdeţi pe el!"

    O poruncă împărătească ca aceasta luând ighemonul Claudie şi cu prietenul său, Anavie, au stat la judecată şi l-au pus de faţă pe legatul lui Hristos. Deci Claudie a zis către sfânt: „Ascultă poruncile cele de folos ale stăpânilor tăi, prin care îţi poruncesc să jertfeşti zeilor, iar de nu, vei fi muncit cu cei osândiţi". Iar Sfântul Pontie a răspuns: „Eu nu am stăpân, decât numai pe Domnul meu, Iisus Hristos, Care este puternic să mă scape de acele munci cu care voi mă îngroziţi!" Claudie ighemonul a zis: „Mă minunez de tine, omul cel vestit, că de bună voie ai venit întru atâta sărăcie şi necinste, slujind unui Domn ca Acela, de Care voi singuri ziceţi că a fost om sărac şi necinstit şi pe Care Pilat, cel din rânduiala ighemoniei noastre, nu ştiu pentru ce pricină, L-a omorât. Oare nu-ţi este ţie mai bine să te supui împăraţilor, care ocârmuiesc împărăţia Romei cu blândeţe?"

    Sfântul Pontie a răspuns: „Şi eu mă minunez de tine, om care ai înţelegere, că ai venit întru atâta nebunie, încât nu vrei să cunoşti pe Făcătorul cerului şi al pământului, Care a sărăcit pentru a ta mântuire, şi îndrăzneşti a numi necinstit pe Cel ce este cinstit de îngeri în ceruri şi Care, pentru a noastră izbăvire - iar nu de silă -, a voit a răbda răstignire de voie de la iudei şi de la Pilat? O, de ai fi voit să te smereşti Unui Dumnezeu ca Acesta, îndată ţi-ai fi înălţat mintea ta spre cer şi ţi-ai fi cunoscut rătăcirea ta, că zaci în prăpastia cea întunecată împreună cu zeii tăi, care sunt diavoli arătaţi. Iar stăpânii tăi, pe care tu îi numeşti îndreptători ai împărăţiei Romei, nu numai singuri vor merge în pierzare, închinându-se lemnelor şi pietrelor, dar şi pe poporul cel supus lor îl vor trage cu dânşii. Deci să ştiţi că, de veţi petrece într-o necredinţă ca aceasta, vă veţi duce din această viaţă cu moarte cumplită şi în ziua înfricoşatei judecăţi vă veţi osândi la veşnicele munci împreună cu zeii voştri".

    Ighemonul, auzind acestea, s-a umplut de mânie şi a strigat către slujitori, zicând: „Gătiţi toate cele de muncire, pieptenii, ţepuşele de fier, focul şi toate celelalte câte sunt, ca toţi să vadă nebunia lui". Slujitorii au zis: „Toate sunt gata!" Şi le-a grăit ighemonul: „Intindeţi-l gol la chinuri, treceţi-i trupul lui prin toate muncile şi vom vedea dacă Dumnezeul lui îl va scoate pe el din mâinile noastre!" Şi fiind întins Sfântul Pontie la muncire, a zis către ighemon: „Deşi necredinţa ta a numit pe Dumnezeul meu neputincios, însă cred Stăpânului meu Iisus Hristos, că, prin puterea Lui, nimic nu va rămâne din muncile pe care tu vrei să le pui asupra mea, astfel că nu vor aduce nici o durere asupra trupului meu". Şi îndată uneltele de muncire au căzut de un tunet mare şi s-au făcut ca praful. Au căzut încă şi slujitorii de frică, ca nişte neînsufleţiţi. Iar sfântul a zis cu bucurie către ighemon: „O, necredinciosule, cunoaşte acum cel puţin, că Domnul meu poate să mântuiască pe cei binecredincioşi din ispite, iar pe voi, cei păgâni, să vă dea focului cel veşnic în ziua judecăţii!"

    Iar Claudie ighemonul, mâniindu-se peste măsură, a zis către Anavie, prietenul său: „Preaînţeleptule bărbat, când am venit noi aici, s-au adus din munţii Dalmatului doi urşi foarte mari. Deci porunceşte să se gătească o privelişte şi să-l dai pe acesta spre mâncarea acelor fiare". Deci gătindu-se locul după porunca ighemo-nului, au pus pe mucenic în mijloc, iar doi hrănitori de fiare au scos pe acei urşi asupra sfântului ca să-l mănânce. Iar urşii, repezindu-se degrab asupra hrănitorilor lor, i-au mâncat pe ei cu totul, iar de sfânt nici nu au îndrăznit să se apropie. Atunci s-a ridicat din popor un glas mare, strigând: „Unul este Dumnezeu - Dumnezeul creştinilor, în care crede Pontie!"

    Iar ighemonul, tulburându-se mai mult de mânie şi de mândrie, a început a striga la slujitori ca degrab să aducă lemne şi vreascuri ca să ardă pe mucenic. Şi a grăit sfântul către dânsul: „Ce vină ai aflat la mine, de vrei să mă arzi în foc? Pe tine însuţi te va pierde focul cel nestins. Insă Dumnezeul meu este puternic să mă păzească nevătămat de foc, precum de demult a păzit în cuptorul Babilonului pe cei trei tineri". Şi adunate fiind multe lemne, au pus pe sfântul legat în mijlocul priveliştii, l-au împresurat cu lemne şi cu vreascuri împrejur şi i-au dat foc. Deci toţi socoteau că mucenicul va arde, însă după ce toate acele lemne au ars desăvârşit, au văzut pe sfântul viu şi întreg, nevătămat câtuşi de puţin de foc, pentru că nu se atinsese nici de hainele lui. Apoi poporul a strigat iar, zicând: „Mare este Dumnezeul creştinilor!"

    Atunci ighemonul s-a umplut de mare ruşine, văzându-se biruit, şi a zis către mucenic: „Pentru ce te mândreşti, ca şi când ai fi biruit toate chinurile? Oare socoteşti că vei scăpa de muncile cele multe? Uite, cinstita capişte al lui Apolon este aproape, intră într-însa şi jertfeşte!" Sfântul a răspuns: „Eu, Domnului meu Iisus Hristos Ii aduc spre jertfă trupul meu, pe care l-am păzit până acum neîntinat de idoleştile urâciuni, iar pe voi şi pe împăraţii voştri, degrabă vă va ajunge răzbunarea dumnezeiască, că prigoniţi cu nedreptate pe robii lui Hristos cei nevinovaţi".

    Iar ighemonul a început a grăi către dânsul cu vicleşug, zicându-i: „Se cădea ca tu să ne fii nouă judecător, iar nu noi ţie; pentru că tu eşti din senatorii cei dintâi şi nu ştim pentru ce fel de nădejde deşartă, te lipseşti de cinste şi de bogăţii". Sfântul Pontie a răspuns: „Cinstea lumii acesteia şi bogăţiile sunt ca negura dimineţii, care se vede cu ochii că acoperă pământul, munţii şi marea, iar când suflă vântul, îndată se ridică cu totul, ca şi cum nici nu ar fi fost; însă cinstea, bogăţia şi slava pe care eu o doresc, petrece în veci".

    Sfântul grăind acestea, iudeii, care erau mulţi în popor, au început a striga către ighemon, zicând: „Ucide-l, ucide-l degrabă pe acest vrăjmaş!" Iar sfântul mucenic, ridicându-şi mâinile în sus, a zis: „Dumnezeul meu, Iţi mulţumesc că şi evreii strigă împotriva mea, după asemănarea părinţilor lor, care strigau către Pilat împotriva lui Hristos: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!" Atunci ighemonul l-a osândit la moarte, zicând: „Să-l duceţi afară din cetate şi să-l tăiaţi pe piatra care este aproape de râu, iar trupul să-l aruncaţi în vale". Deci s-a făcut după porunca muncitorului şi astfel Sfântul Mucenic Pontie şi-a sfârşit pătimirea sa pentru Hristos, tăindu-i-se capul cu sabia. Iar Valerie, cel de o vârstă cu el şi scriitorul pătimirii lui, i-a îngropat cinstitul lui trup în locul în care zăcea aruncat după tăiere.

    După aceasta, trecând nu multă vreme, s-au împlinit cuvintele prooroceşti ale mucenicului; pentru că Valerian, păgânul împărat al Romei, a fost prins în război de Sapor, împăratul Persiei, care îl batjocorea în toate zilele, pentru că de câte ori Sapor voia să încalece pe calul său, se suia pe spatele şi pe grumajii lui Valerian, ca pe o scară de picioare. Apoi Galien, celălalt împărat al Romei, ducându-se în Mediolan, a fost ucis de ostaşii săi. Iar ighemonul Claudie, precum şi Anavie, prietenul lui, s-au îndrăcit amândoi în acelaşi ceas în care a fost tăiat capul mucenicului. Deci Claudie zdrobindu-şi limba cu dinţii, a scuipat-o din necurata lui gură; iar ochii lui Anavie, ieşind din locul lor, atârnau pe obraz. Şi întru puţină vreme, amândoi şi-au dat sufletele, fiind munciţi cumplit de diavol. Atunci li s-a făcut frică închinătorilor de idoli şi evreilor, care vedeau împlinirea cuvintelor Sfântului Pontie, şi mulţi au început a cinsti mormântul mucenicului.

    Iar Valerie, cel care a scris viaţa şi pătimirea sfântului, văzând că nu încetează prigoana asupra creştinilor, a găsit o corabie şi a plecat în părţile Libiei, temându-se de mâinile chinuitorilor. Iar Sfântul Mucenic Pontie, cu cinstitul său suflet, a intrat în bucuria Domnului său şi Stăpânului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.