Pătimirea Sfintei Muceniţe Fervuta şi a roabei sale (4 aprilie)

Sfîntul Simeon, episcopul Persiei, sfîrşindu-şi a sa mucenicie pentru Hristos, fiind chinuit de împăratul Savorie, au rămas după dînsul două surori ale lui, una fecioară, cu numele Fervuta, iar alta văduvă, şi o roabă. Deci, sfînta fecioară era tînără cu anii şi la faţă frumoasă fără măsură, de a cărei frumuseţe înştiinţîndu-se împărăteasa Persiei, femeia lui Savorie, a poruncit să o aducă la sine. Ducîndu-se slugile, au luat pe acea sfîntă fecioară, pe sora ei şi pe roabă şi le-au dus la împărăteasă, cînd se sfîrşea anul, după uciderea Sfîntului episcop Simeon.

    Văzînd împărăteasa frumuseţea Fervutei, a zis către dînsa: "O, fecioară, ţi se cade, să fii stăpînă a multora, avînd o astfel de frumuseţe". Iar sfînta a răspuns: "Am mire pe Hristos, pentru care fratele meu a pătimit şi nu pot să mă gîndesc la alt mire". Iar împărăteasa nemaiîntrebînd-o nimic, a poruncit ca să petreacă în palatul împărătesc, cu sora ei şi cu roaba. Dar a doua zi împărăteasa s-a îmbolnăvit deodată şi au mers vrăjitorii Persiei să o cerceteze şi să-i cunoască boala ei. Deci, au văzut în palatul împărătesei pe Fervuta fecioara cea frumoasă şi s-a rănit unul din vrăjitori de frumuseţea ei. Apoi, ieşind din palat, a trimis la dînsa, zicîndu-i: "De vei voi să-mi fii mie femeie, apoi te voi cere de la împărăteasă şi vei fi stăpînă a multor averi şi bogăţii". Răspuns-a sfînta: "Nu-mi este cu putinţă mie, fiind creştină, să mă unesc cu păgînii!"

    Auzind aceasta vrăjitorul acela, s-a umplut de ruşine şi de mînie şi ducîndu-se la împăratul Savorie, a zis: "Nu este uşoară boala împărătesei, fiind otrăvită. Iată, sînt în palatul ei două surori creştine, al căror frate, Simeon, episcopul creştin, a fost ucis din porunca ta. Şi cu adevărat aceasta este, că acelea avînd răutate asupra ta pentru fratele lor, pregătind otravă, i-au dat împărătesei tale". Deci, îndată împăratul a poruncit ca să le aducă pe acelea la întrebare. Fiind aduse la împăratul toate trei, Sfînta Fervuta, sora ei şi roaba, au ieşit la dînsele după porunca împăratului, Mauptis, boierul vrăjitorilor, şi cu dînsul alţi doi boieri din suită, ca să le întrebe şi să audă răspuns de la dînsele. Aceia şezînd la judecată şi pe femeile aduse punîndu-le înainte, după ce au văzut negrăita cuviinţă a Sfintei Fervuta, îndată s-au rănit inimile lor şi fiecare dintre dînşii gîndea în sine vicleşuguri şi tăinuia fiecare unul de altul necuratul său cuget. Şi au zis către dînsele: "Pentru ce aţi otrăvit pe împărăteasa, stăpîna lumii? Iată, sînteţi vinovate de moarte".

    Sfînta Fervuta le-a răspuns, zicînd: "Pentru ce a băgat satana în inima voastră o scornire ca aceasta asupra noastră, care lucru este departe de adevăr? Şi pentru ce cu nedreptate voiţi să ne ocărîţi pe noi? Dacă sînteţi însetaţi de sîngele nostru, apoi cine este cel ce vă opreşte pe voi, ca să-l beţi? Dacă doriţi înjunghierea noastră, iată în toate zilele mîinile voastre vi le spurcaţi, iar noi pentru Dumnezeul nostru murim ca nişte creştine, nelepădîndu-ne de El; de vreme ce El este viaţa noastră şi, precum este scris nouă, unui Dumnezeu ne închinăm şi Aceluia Unuia Îi slujim. Încă este şi aceasta scrisă în cărţile noastre: "Vrăjitorul şi fermecătorul să nu trăiască, ci să moară de mîinile poporului". Deci, cum aş fi dat cuiva otravă, cînd nu este o mai mare răutate ca aceea, adică a ne lepăda de Dumnezeul nostru? Căci pentru amîndouă greşelile acelea stă deasupra noastră pedeapsa de moarte".

    Acestea grăindu-le sfînta, cu dulceaţă o ascultau pe ea şi minunîndu-se de frumuseţea şi de înţelepciunea ei, nu puteau să-i grăiască ceva împotrivă, ci fiecare în sine gîndea: "Eu voi ruga pe împăratul ca să le elibereze de la moarte şi îmi voi lua mie pe fecioara aceasta de femeie". Şi abia a răspuns Mauptis, zicînd: "Deşi nu se cade vouă a face fermecătorii, precum aţi zis, ca să nu călcaţi legea voastră, însă, dorind răzbunarea morţii fratelui vostru, aţi făcut aceasta". Răspuns-a Sfînta Fervuta: "Dar ce rău a pătimit de la voi fratele nostru, ca pentru aceea să vă doresc vouă moartea, şi viaţa noastră să o pierdem la Dumnezeu? Căci deşi voi l-aţi ucis pe el, iuţindu-vă cu păgîneasca voastră mînie, însă el este viu şi se bucură cu Hristos în cereasca Lui Împărăţie, în faţa căreia împărăţia voastră nu este nimic". Acestea zicîndu-le sfînta, a poruncit boierul, să ducă pe sfintele fecioare în temniţă.

    A doua zi foarte de dimineaţă, Mauptis, boierul vrăjitorilor a trimis în taină, în temniţă, la Sfînta Fervuta, zicîndu-i: "Iată gata sînt, ca să rog pentru tine pe împăratul, numai să voieşti să-mi fii mie femeie". Iar sfînta fecioară, auzind acelea, cu îndrăzneală a răspuns: "Astupă-ţi gura, preanecuratule cîine, vrăjmaşule al lui Dumnezeu şi a toată dreptatea, să nu îndrăzneşti mai mult unele ca acele necurate cuvinte, să le aduci în urechile mele, că nu suferă mintea să le audă pe acelea. Nu va fi aceasta în veci, pentru că odată m-am unit cu Domnul meu Iisus Hristos şi fecioria mea Aceluia o păzesc şi credinţa şi adevărul Aceluia mă sîrguiesc a le închina. Că Hristos, fiind singurul fără de păcat, este puternic să mă scoată din păgîneştile voastre mîini şi din necuratele voastre gînduri, pe care le-aţi pus asupra mea. Deci nu mă tem de moarte, nici mă înfricoşez de ucidere, pentru că prin aceasta mă trimiteţi la Sfîntul Episcop Simeon, iubitul meu frate, şi acolo voi afla mîngîiere de necazurile mele şi de suspinuri, pe care le-am răbdat după moartea lui".

    Astfel Sfînta Fervuta mireasa lui Hristos a izgonit pe trimisul lui Mauptis cu necinste de la sineşi; iar pe însuşi Mauptis, boierul vrăjitorilor l-a umplut de mare ruşine. La fel a făcut şi celorlalţi doi boieri, care de frumuseţea ei se răniseră. Pentru că fiecare dintre dînşii trimitea în taină la dînsa în temniţă pe solii lor spre a lor însoţire şi toţi s-au ruşinat de către dînsa. După aceea ruşinîndu-se ei de înţelepciunea fecioarei aceleia şi văzîndu-şi paguba lor, s-au sfătuit toţi cei trei boieri să piardă cu totul pe fecioara Fervuta şi pe cele împreună cu dînsa. Deci, au mărturisit cu nedreptate înaintea împăratului minţind, că cele trei creştine sînt vrăjitoare şi fermecătoare vrednice de moarte.

    Deci, le-a poruncit împăratul să se închine soarelui şi să fie vii. Iar sfintele muceniţe fiind duse iarăşi la judecată înaintea celor trei boieri, după ce au auzit acea poruncă împărătească, au răspuns: "Noi ne închinăm lui Dumnezeu Făcătorul cerului şi al pămîntului şi cinstea Aceluia nu o vom da soarelui, care este făptură a lui Dumnezeu pe Care Îl cinstim noi, iar ale voastre îngroziri, niciodată nu pot să ne despartă de dragostea Mîntuitorului şi Domnului nostru Iisus Hristos". După ce sfintele au zis acestea, Mauptis şi cei doi boieri, au strigat cu glas mare: "Să se piardă de pe pămînt femeile acestea, care au dat împărătesei otravă şi au aruncat-o pe ea în cumplită boală". Şi s-a dat de la împărat, asupra sfintelor muceniţe, hotărîre de moarte, ca acele trei femei creştine să moară cu acel fel de moarte cu care vor voi vrăjitorii Persiei. Şi ziceau oamenii aceia păgîni: "De nu se vor tăia femeile acelea în două, iar împărăteasa de nu va trece printre părţile tăiate ale trupurilor lor, nu va putea să se tămădu-iască".

    Fiind duse la tăiere sfintele muceniţe, Mauptis iarăşi a trimis la Sfînta fecioară Fervuta, zicîndu-i: "De voieşti să mă asculţi pe mine, apoi nici tu nu vei muri, nici cele ce sînt cu tine". Iar sfînta fecioară, cu mare şi mînios glas ocărîndu-l, i-a zis: "Pentru ce, necuratule cîine, grăieşti acestea, pe care nici a le auzi nu pot? Pentru că eu desăvîrşit doresc să mor pentru Hristos Dumnezeul meu, ca să dobîndesc de la El viaţa veşnică; pentru că niciodată nu voi iubi viaţa aceasta vremelnică, ca să nu mor cu moartea cea veşnică". Atunci păgînii, scoţînd pe sfintele mucenice din cetate, au înfipt pentru fiecare cîte doi pari, de unul au legat pe Sfînta Muceniţă Fervuta de grumaji, iar de altul i-a întins picioarele ei. Asemenea şi pe sora ei şi pe roabă, întinzîndu-le la pari, le-au legat şi aducînd un ferăstrău de lemn, le-au ferestruit în două.

    Astfel Sfintele Muceniţe, miresele lui Hristos, şi-au dat preacuratele lor suflete în mîinile Mirelui lor Celui fără de moarte. După aceasta muncitorii au pus şase copaci mari, trei de-o parte a drumului şi trei de alta, şi au spînzurat de ei părţile cele ferestruite ale trupurilor sfintelor muceniţe. O, înspăimîntătoare privelişte şi vedere plină de lacrimi! După aceea au petrecut-o pe necurata lor împărăteasă, pe calea aceea, printre trupurile cele spînzurate ale sfintelor muceniţe, şi a trecut după dînsa toată mulţimea poporului, iar la sfîrşit cinstitele trupuri ale Sfintelor Muceniţe le-au aruncat într-o groapă.

    Aşa s-a sfîrşit Sfînta Muceniţă Fervuta, împreună cu sora ei şi cu roaba sa, în patru zile ale lunii Aprilie, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi împărăţia, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

FORMULARUL 230 - AJUTA PAROHIA NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL DONAND 2% DIN IMPOZITUL ANUAL PANA PE 15 MAI 2012 !

Ce inseamna acest lucru?

In conformitate cu prevederile art. 57 alin. (4) din Codul fiscal (Legea 571/ 2003 cu modificarile si completarile ulterioare), prin intermediul acestei prevederi contribuabilii optează pentru virarea unei sume reprezentând până la 2% din impozitul anual, pentru susținerea entităților nonprofit care se înființează și funcționează în condițiile legii sau unităților de cult.

In acest mod dumneavoastra aduceti la cunostinta statului roman modul in care sa fie cheltuita o parte din impozitul annual pe care il  platiti.

Prin acest lucru nu  vi se vor diminua veniturile si nici nu se va impune vreun cost suplimentar pentru dumneavoastra.

Astfel puteti contribui la finalizarea lucrarilor exterioare si inceperea lucrarilor in interiorul bisericii, inclusiv  realizarea lucrarilor de pictura .

Parohia Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul Constanta      

  Cont bancar IBAN: RO64ROIN20303803201009218

               deschis la  BANCA RIB CONSTANTA

   Cod de identificare fiscala (CIF):   14286086

Pasul 1

Se completeaza Formularul 230 – “Cererea privind destinatia sumei reprezentand pana la 2% din impozitul annual” de la Administratia Fiscala astfel:

In sectiunea A  se  completeaza datele dumneavoastra de identificare si nu trebuie sa va faceti probleme daca nu

cunoasteti cu exactitate suma corespunzatoare a 2% din impozitul   pe venit  pe care il datorati statului. Poate fi lasata necompletata si va fi calculata de catre Administratia Fiscala. 

Pasul 2

Depuneti personal formularul sau il trimiteti in plic recomandat  Administratiei Fiscale de care apartineti .

In acest mod va aduceti aportul  la buna cheltuire a fondurilor publice si contribuiti la sustinerea , realizarea lucrarilor si a picturii la Parohia Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul Constanta .
  
PAROHIA NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL CONSTANTA
CONT BANCAR RO64ROIN2030380320109218 DESCHIS LA BANCA RIB CONSTANTA
COD FISCAL 14286086 

Dumnezeu sa binecuvinteze cu rasplata vesnica orice ajutor pe care ni-l acordati!

Cuviosul Nichita Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Midichia (3 aprilie)

Patria Cuviosului Nichita a fost Cezareea Bitiniei, fiind născut din părinţi dreptcredincioşi. Tatăl lui se numea Filaret şi s-a tuns în călugărie, cînd soţia sa după lege s-a mutat la Domnul, într-a opta zi după naşterea pruncului Nichita, pruncul fiind hrănit de maica tatălui său, care pe atunci era între cei vii.

    După ce a crescut şi a învăţat carte, s-a dat spre slujba lui Dumnezeu. Mai întîi făcea slujba paracliseriei în biserică, îndeletnicindu-se la citirea dumnezeieştilor cărţi. După aceea, s-a dus la un oarecare sihastru, Ştefan, bărbat îmbunătăţit, de la care, după ce a luat povăţuire din destul, a fost trimis la Mănăstirea Midichiei, pe care a zidit-o Cuviosul Nichifor şi a fost egumen într-însa. A primit, deci, Nichifor pe Nichita cu dragoste, văzînd de mai înainte într-însul darul cel dumnezeiesc şi l-a tuns în rînduiala monahi-cească. Iar fericitul Nichita atît de mult a sporit cu pustniceştile nevoinţe, cu smerenia, cu ascultarea şi cu toate lucrurile cele bune, încît pe toţi monahii cei ce erau acolo i-a covîrşit, neîmplinind încă şapte ani în mănăstire. Apoi a fost silit de egumen să ia rînduiala preoţească, sfinţindu-l preasfinţitul Tarasie, patriarhul Constantinopolului.

    După primirea preoţiei, îndată i s-a încredinţat toată rîndu-iala mănăstirii începută de Cuviosul Nichifor, care acum slăbise de bătrîneţe. El îndreptă bine mănăstirea în locul părintelui său Nichifor, păscînd cuvîntătoarea turmă cu grijă, înmulţind-o prin chipul îmbunătăţitei sale vieţi. Deci mulţi, auzind de viaţa lui plăcută lui Dumnezeu, veneau într-acel locaş, lepădîndu-se de lume şi dorind a se povîţui de dînsul pe calea mîntuirii, acolo voiau să petreacă. În puţini ani, ca la o sută de fraţi s-au înmulţit cu darul lui Hristos, între care era şi fericitul Atanasie, bărbat cu adevărat cinstit şi minunat, a cărui faptă bună nu este cu putinţă a o arăta prin scurte cuvinte şi a spune dragostea lui cea mare către Dumnezeu, pe care a arătat-o la început lepădîndu-se de lume, încît şi îngerii puteau să se minuneze de aceea. Căci, defăimînd lumea aceasta şi poftele, pentru Dumnezeu, a ieşit în taină din casa părintească şi, intrînd într-o mănăstire oarecare, voia a începe nevo-inţele monahiceşti.

    Înştiinţîndu-se tatăl lui cel trupesc, a alergat cu mînie în mănăstirea aceea şi luînd pe fiul său, pe care îl iubea foarte mult, a lepădat de pe dînsul monahiceasca îmbrăcăminte, pe care o purta în viaţa cea nouă şi l-a îmbrăcat în haine luminoase de mare preţ şi cu sila l-a dus în casa sa. Iar copilul a zis către dînsul: "O, tată, oare socoteşti că hainele acestea de mare preţ mă vor împiedica de la scopul meu? Toată lumea aceasta îmi este urîtă, pentru că ce folos este omului, de va cîştiga toată lumea şi îşi va pierde sufletul său?" Tatăl său l-a închis într-o cameră deosebită şi se sîrguia în tot chipul ca să-i întoarcă gîndul către dragostea lu-mească. Iar el, cu dragostea lui Dumnezeu biruind dragostea tatălui şi iubirea cea deşartă a lumii, dezbrăcîndu-se de acele haine mireneşti cu care era îmbrăcat, le-a rupt în mici bucăţi. Aflînd tatăl său, l-a îmbrăcat în altele mai scumpe, pentru că era bogat, cinstit şi slăvit. Iar el a făcut cu hainele acestea ca şi cu cele dintîi. De acest lucru pornindu-se tatăl său cu mînie mare, l-a bătut fără milă, încît trupul lui s-a zdrobit de răni şi s-au învineţit spatele şi umerii de bătăile cele cumplite, încît era nevoie ca doctorii să-l tămăduiască şi trupul cel rănit să-l cureţe. Iar copilul zicea: "Chiar şi în bucăţi de m-ar zdrobi tatăl meu, nicidecum nu mă va despărţi de dragostea lui Dumnezeu, nici nu mă va întoarce de la scopul meu".

    După aceea, umilindu-se tatăl său şi multe lacrimi vărsînd, a zis lui Atanasie: "Mergi, fiul meu, pe calea cea bună pe care ai ales-o şi Hristos să-ţi fie ţie ajutor, izbăvindu-te de toate cursele vrăjmaşului". Iar el, ducîndu-se în mănăstirea în care fusese mai înainte, a luat pe dînsul desăvîrşit haina monahicească. Şi atît de mult s-a smerit, încît nimic lumesc nu se mai vedea într-însul; nici cuvînt, nici obicei, nici cîştigare de oarecare lucruri. Ci, obiceiul îi era blînd, cuvîntul lin şi smerit, hainele rupte şi mai proaste decît ale tuturor; toată viaţa lui era aspră şi fără de măsură, deşi crescuse în moliciuni lumeşti, fiind fiu de oameni bogaţi.

    Pe un bărbat îmbunătăţit ca acesta, care a petrecut ani destui în ostenelile monahiceşti, dragostea părintelui nostru Nichita şi slava vieţii lui cea asemenea cu a îngerilor, l-au atras la dînşii în Mănăstirea Midichiei şi s-a făcut împreună vorbitor şi vieţuitor iubit cu amîndoi cuvioşii - adică cu Nichifor şi cu Nichita -, de la care Atanasie, fiind rugat după cîtva timp, a luat în mănăstire slujba de iconom. Şi a fost fericitul Atanasie împreună cu Nichita, pentru îndreptarea mănăstirii aceleia, ca un suflet şi o înţelegere în două trupuri, îndreptînd pe toţi fraţii cu cuvîntul şi cu lucrul spre toată fapta bună şi desăvîrşită, spre plăcerea lui Dumnezeu. Astfel, sădeau întru dînşii dragostea, îi învăţau smerenie, erau slujitori ai curăţiei lor trupeşti şi sufleteşti, sprijinind pe cei neputincioşi şi împuţinaţi la suflet, pe cei ce erau tari întărindu-i şi mai mult, iar pe cei ce cădeau ridicîndu-i cu învăţături şi cu sfaturi în multe chipuri; căci dacă unul dintre dînşii se făcea învăţător mai aspru, atunci celălalt se făcea sfătuitor mai blînd şi mai milostiv; şi amîndoi erau iubiţi de toţi, iar cuvîntul lor era ca şi cum ar fi ieşit din gura lui Dumnezeu; astfel se primea între fraţi.

    Dar nu pînă în sfîrşit a petrecut împreună o doime ca aceasta a povăţuitorilor celor îmbunătăţiţi, pentru că după cîţiva ani Cuviosul Atanasie s-a mutat la Domnul, în 26 de zile ale lunii octombrie. Mutîndu-se el, cel mai de pe urmă cuvînt grăit către fraţi a fost: "După sfîrşitul meu, cu adevărat veţi şti despre mine, de voi afla ceva dar la Dumnezeu". Iar după ce s-a îngropat Cuviosul Atanasie, a crescut un copac de chiparos, din porunca Domnului, deasupra mormîntului lui, chiar din pieptul aceluia, ale cărui frunze tămăduiau desăvîrşit toate neputinţele. După aceea şi Cuviosul Nichifor, ziditorul Mănăstirii Midichiei şi întîiul egumen într-însa, după multe osteneli şi dureri trupeşti, s-a dus către Domnul, în patru zile ale lunii mai. Şi a rămas Cuviosul Nichita lipsit de Sfîntul Nichifor, duhovnicescul lui părinte, şi de iubitul prieten Atanasie Cuviosul şi nu puţin se mîhnea după amîndoi, din multă dragoste ce avea pentru dînşii. Însă îşi mîngîia mîhnirea prin încredinţarea cea neîndoită pentru dînşii, căci au cîştigat darul şi fericita viaţă la Stăpînul Hristos, Căruia, din tinereţe slujindu-i, bine i-au plăcut.

    Iar după mutarea fericitului părinte Nichifor, toţi fraţii au rugat pe Cuviosul Nichita ca să primească rînduiala şi dregătoria egumeniei; dar Sfîntul Nichita nu primea cinstea şi dregătoria egumenească, deşi rînduia desăvîrşit mănăstirea în locul Sfîntului Nichifor, părintele său, cînd acesta slăbise de bătrîneţile cele de mulţi ani. Deci, fiind rugat de fraţi şi mai ales de alţi mulţi părinţi fiind silit, a primit dregătoria aceea şi s-a binecuvîntat de preasfinţitul patriarh al Constantinopolului, Nichifor, care se alesese după Tarasie. Şi adăuga osteneli peste osteneli, singur acum cu ajutorul lui Dumnezeu îndreptînd mănăstirea şi îngrijindu-se pentru mîntuirea sufletelor celor încredinţate lui.

    Binecuvîntînd Dumnezeu pe plăcutul Său, i-a dat dar de a tămădui boli şi a izgoni diavolii, căci pe un prunc ce era mut din naştere, cu însemnarea crucii l-a făcut a grăi, pe un frate ce îşi ieşise din minţi, prin ungerea cu sfîntul untdelemn l-a tămăduit, pe unul din cei noi începători, care se îndrăcise, cu rugăciunea l-a izbăvit din diavoleasca muncire; iar pe diavolul ce se prefăcuse într-un înfricoşat balaur l-a izgonit. Pe altul îndrăcit, l-a izbăvit de duhul cel viclean. Şi multe boli trupeşti, friguri, lingoare şi alte multe feluri, le tămăduia prin minune, cu darul lui Hristos ce era în el. Aşa cu dumnezeiască plăcere vieţuind, a ajuns la anii bătrîneţilor sale şi a sosit la vremea mărturisirii şi a pătimirii celei vitejeşti, pe care a răbdat-o pentru cinstea sfintelor icoane, mai înainte de sfîrşitul vieţii sale.

    Într-acele vremi eresul luptării de icoane încă nu încetase, deşi acum era blestemat de al şaptelea Sinod din toată lumea al Sfinţilor Părinţi. Însă iarăşi se înnoise, avînd ajutor de la stăpînirea împărătească, căci şi începutul lui era de la împăraţii greceşti. Mai întîi de la împăratul Leon, care era al treilea cu acelaşi nume, cu porecla Isaurul, acel eres păgîn s-a întărit şi ca o boală vătămă-toare s-a înmulţit. Pentru că acela mai întîi a dat poruncă de lepădare a icoanelor şi cu stăpînire împărătească pe mulţi la a sa nedreaptă socoteală i-a plecat. Apoi, izgonind pe Sfîntul şi dreptcredinciosul patriarh Gherman, a ridicat la scaun pe Atanasie, ereticul cel de un gînd cu el. Iar după moartea acelui păgîn împărat, a venit Constantin Copronim, fiul lui, mai groaznic prigonitor asupra Bisericii lui Dumnezeu, care nu numai că lepăda sfintele icoane, ci a oprit şi ca sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu să fie numiţi sfinţi, iar moaştele sfinţilor întru nimic le socotea.

    În scurt, zicem că numai pe dinafară împăratul acela se arăta a fi creştin, iar pe dinăuntru era cu totul jidov necredincios. Căci şi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, pe cea mai înaltă decît toată zidirea şi numele ei cel preasfînt împreună cu icoana, a îndrăznit ticălosul acela a le lepăda; iar folosirile ei cele către Dumnezeu, prin care toate se întemeiază, a poruncit ca nici să le pomenească. Iar spre ocara ei, arăta un săculeţ plin cu galbeni şi întreba pe cei ce stăteau înaintea lui: "Ce ziceţi, de mult preţ este săculeţul acesta?" Iar cei ce stăteau înaintea lui îi răspundeau: "Atît este de mult preţ, cît aur se află într-însul". Iar Copronim, vărsînd din săculeţ aurul, iarăşi întreba: "Acum săculeţul fără de aur mai este de mult preţ?" Aceia îi răspundeau: "Întru nimic nu este de mult preţ, fiind deşert. Pentru că ce folos este, cînd nu are în el aur?" După aceasta zicea Copronim: "Astfel este Maria, pînă ce a avut în pîntecele său pe Hristos, pînă atunci a fost cinstită, iar după ce l-a născut pe Acela, s-a lipsit de cinstea aceea şi întru nimic nu se deosebeşte de celelalte femei". O, preanecurată gură şi limbă! Ce fel de hulire grăieşti asupra celei mai cinstite decît toate puterile cereşti şi asupra celei mai sfîntă decît toţi sfinţii, Maica Ziditorului? Au doar Împărăteasa, după ce a născut pe împărătescul Fiu, nu este vrednică de cinstea împărătească? Au doar numai pînă atunci Maica Împăratului avea să fie cinstită, cît l-a purtat în pîntece pe Împărat?

    O, amar de ticălosul acela hulitor, care cu nimic nu s-a deosebit de hulitorii jidovi, cei urîţi de Dumnezeu, că nu numai într-acest chip era hulitor, ci şi pe ceilalţi pe toţi îi atrăgea spre aceeaşi păgînească hulire, cu îmbunări înşelătoare şi cu certuri îngrozitoare; iar pe cei ce nu se învoiau cu dînsul şi i se împotriveau îi pedepsea cu felurite munci, cu legături şi cu foamea mult timp îi chinuia, rănindu-i cu cumplite bătăi, cu sabia tăindu-i, întru adîncul mării înecîndu-i şi prin toate chinurile nesuferitelor şi amarelor munci cu moarte pierzînd pe credincioşii şi adevăraţii robi ai lui Hristos. El singur şi-a lepădat ticălosul lui suflet cu cea mai cumplită moarte, pentru că, suflînd cu amar, striga, zicînd: "De viu sînt dat focului celui nestins". Şi cel ce hulea mai întîi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, acela atunci poruncea cu cîntări şi laude să o cinstească pe ea. Dar acum nu a aflat nici o uşurare, acel om înstrăinat de la mila lui Dumnezeu.

    Astfel pierind muncitorul acela cu sunet, s-a suit pe tron fiul său, Leon, cel al patrulea cu acelaşi nume, tot eretic şi luptător împotriva icoanelor, semănînd tatălui său. Dar şi acela degrabă murind, a luat împărăţia Irina, femeia lui, împreună cu fiul său cel mai mic Constantin. Aceea a adus pacea Sfintei Biserici, a adunat Sinodul al şaptelea din toată lumea, spre blestemarea eresului iconoclast. Şi s-a bucurat toată Biserica lui Hristos, luîndu-şi iar cea dintîi a sa înfrumuseţare de icoane şi pe dreptcredincioşii împăraţi şi arhierei punîndu-i pe scaune.

    După Irina a împărăţit Nichifor, iar după dînsul Mihail, împăraţi dreptcredincioşi. După aceea, a venit Leon al cincilea cu acelaşi nume, care se numea - Armeanul. Acela, urmînd celui mai dinainte de un nume cu el, răucredinciosului împărat Leon Isaurul, a început iarăşi a prigoni pe cei dreptcredincioşi şi pe sfinţi, înnoind şi pornind iarăşi blestematul eres iconoclast. Şi căutîndu-şi ajutor de un gînd, dascăli ai răutăţii, a găsit pe puţini din boieri, între care erau doi mai răi: Ioan, care se numea Specta şi Evtihian. Iar din sfinţita rînduială a aflat pe Ioan, care se chema Grămatic, noul Tertil, care era vas ales al diavolului şi pe oarecare Antonie Silea. Iar din rînduiala monahicească a găsit pe Leontie şi pe Zosima, care, nu după multă vreme fiind prinşi în fapte necurate, au suferit tăierea nasului şi au murit cu ruşine, lăsînd după dînşii rea pomenire.

    Cu aceştia împăratul învăţa păgînătatea aceea, ascultînd sfatul lor, se îndemna spre războiul pe care începuse a-l ridica asupra Bisericii. Apoi aducînd din stăpînirea sa în Constantinopol pe toţi arhiereii şi toată rînduiala duhovnicească, a chemat în palatele sale pe sfinţitul Patriarh Nichifor, împreună cu tot sfinţitul sobor, voind ca înaintea feţei lui şi înaintea a toată suita să aibă dovadă, cu cei mai sus-zişi eretici de un gînd cu dînsul, pe care îi avea ascunşi la el. Deci, mai întîi a vorbit singur către cei drept-credincioşi, făcîndu-se a fi dreptcredincios şi scoţînd din sîn icoana răstignirii lui Hristos, pe care o avea la gît, căreia i s-a şi închinat cu făţărnicie. Plecînd capul la icoană, a zis către Sfinţii Părinţi:

    "Nici eu nu mă deosebesc întru nimic de voi, pentru că cinstesc sfînta icoană, precum vedeţi singuri. Dar s-au sculat alţii care învaţă într-alt chip şi zic că este dreaptă calea pe care o ţin ei. Deci să vină aici înaintea voastră şi prin întrebări şi răspunsuri să caute înţelegerea cea dreaptă despre icoane. Dacă ei se vor arăta a fi biruitori în cuvinte, arătîndu-şi lămurit adevărul lor şi biruindu-vă pe voi, atunci să nu opriţi nici voi lucrul cel bun şi mai ales singuri să nu-i lăsaţi. Iar dacă aceia se vor dovedi de către voi şi se va vădi deşarta lor cuvîntare, apoi să înceteze a mai semăna acea pierzătoare învăţătură şi să se ţină dreapta credinţă ca mai înainte. Iar eu voi fi ascultător şi judecător al întrebărilor voastre, din amîndouă părţile; că dacă pentru orice lucru cît de mic se cade să judec, cu atît mai vîrtos nu voi fi nebăgător de seamă pentru îndreptarea Bisericii. Vă ascult pe voi, însă sînt dator să ascult şi alte părţi şi la care voi cunoaşte care este adevărata dreptate, acelora vom urma".

    Dar preasfinţitul Patriarh Nichifor şi toţi arhiereii cei împreu-nă cu dînsul nu se învoiau nicidecum la aceasta şi nu doreau să aibă dovedire, dar nici nu voiau să vadă pe acei eretici cu rea socoteală, nici a-i lăsa să vină înaintea feţii lor, zicînd că nu este trebuinţă a socoti ceva mai mult despre acel eres, blestemat de Sinodul al şaptelea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, şi a-l înnoi în Biserică, pentru că este cu totul lepădat.

    Dar Sfinţii Părinţi văzînd pe împăratul foarte plecat spre credinţa cea rea şi dînd ajutor ereticilor, Sfîntul Emilian, episcopul Cizicului, a zis către dînsul cu îndrăzneală: "Dacă întrebarea aceasta, pentru care ne-ai chemat, o, împărate, este întrebare bisericească despre dreapta credinţă, apoi se cade ca să fie aceea cercetată, după obicei, în Sfînta Biserică, iar nu în palatele împărăteşti!" Împăratul zise: "Dar şi eu sînt fiu al Bisericii şi vă ascult ca un mijlocitor şi împăciuitor, ca, socotind cele grăite din amîndouă părţile, să cunosc adevărul". La aceasta i-a răspuns Sfîntul Mihail, episcopul Sinadului: "Dacă eşti mijlocitor şi împăciuitor, atunci de ce nu faci ceea ce se cuvine mijlocitorului şi împăciuitorului? Căci aduni pe potrivnicii Bisericii şi îi ţii în palatele tale, dîndu-le îndrăzneală, ca fără de frică să înveţe pe toţi a ţine dogmele relei credinţe; iar cei ce sînt dreptcredincioşi, aceia nici prin unghere nu îndrăznesc să grăiască ceva despre dreapta credinţă, fiind înfricoşaţi de cumplitele tale îngroziri. Aceasta nu este semn de mijlocire şi de împăcare, ci de prigonire şi de tiranie".

    Împăratul zise: "Dar n-am zis eu că sînt cu voi la un gînd? Însă de vreme ce acel lucru despre cinstirea icoanelor a ajuns cu îndoire pînă la mine, nu mi se cade a tăcea despre dînsul, ci a ispiti cu dinadinsul despre adevăr. Dar care este pricina, de nu voiţi să vorbiţi cu acei ce vă sînt potrivnici? Atunci vă arătaţi că sînteţi proşti şi nu aveţi mărturii din dumnezeieştile Scripturi, cu care aţi putea să vă apăraţi înţelegerea voastră". Sfîntul Teofilact, episcopul Nicomidiei, răspunse: "Martor ne este Hristos, a cărui sfîntă icoană o ai înaintea ochilor, o, împărate, că avem mărturii fără de număr ale dreptei noastre credinţe, care întăresc drapta cinstire a sfintelor icoane; dar nu este nimeni ca să asculte şi nu putem să sporim deloc, luptîndu-ne cu mîna cea puternică, care ne ameninţă cu puterea".

    Apoi Sfîntul Petru, episcopul Nicomidiei, a zis către împărat: "Cum grăieşti să avem cu aceia luptă, cărora tu le ajuţi şi cu care singur te osteneşti asupra noastră? Nu ştii oare că şi pe manihei de i-ai fi adus aici şi ai fi voit să-i ajuţi, apoi şi ei ne-ar fi biruit cu uşurinţă, avînd ajutor de la tine?"

    După aceasta Sfîntul Eftimie, episcopul Sardichiei, a început a grăi cu mai multă îndrăzneală: "Ascultă, o, împărate! De cînd s-a pogorît pe pămînt Hristos, Domnul nostru, acum sînt opt sute de ani şi mai bine, pretutindeni Acelaşi se închipuieşte în biserici, prin zugrăvirea icoanelor şi în acelaşi fel se cinsteşte. Şi cine este atît de trufaş, care să îndrăznească să mişte sau să strice predania care se ţine de atîţia ani în biserici de la Sfinţii Apostoli, de la mucenici şi de la părinţii cei de Dumnezeu insuflaţi, care au ajuns şi pînă la noi? Căci grăieşte Apostolul: Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile prin care v-aţi învăţat, ori prin cuvînt, ori prin scrisoarea noastră. Şi iarăşi: Chiar şi înger din cer de vă va propovădui mai mult decît ceea ce v-am propovăduit vouă, anatema să fie! Pentru aceea împotriva celora ce aflaseră acel eres luptător de icoane s-a adunat Sinodul cel din toată lumea, pe vremea dreptcredincioasei împărăţii a Irinei şi a lui Constantin, şi singur Fiul lui Dumnezeu a însemnat cu degetul său acel Sinod. Deci, de va îndrăzni cineva să strice sau să şteargă ceva din Sinodul acela, să fie blestemat".

    Auzind împăratul acestea, deşi se mînia înăuntru cu iuţime, asculta cu răbdare cele ce se grăiau, prefăcîndu-şi blîndeţea cu făţărnicie. Dar Sfîntul Teodor învăţătorul Bisericii, cel fierbinte rîvnitor, egumenul mănăstirii Studiţilor, fără de frică a îndrăznit a zice: "Nu strica, o, împărate, rînduiala cea bine aşezată a Bisericii, pentru că Sfîntul Apostol Pavel zice: Dumnezeu a dat în Biserică pe unii apostoli şi pe alţii prooroci, iar pe alţii păstori şi învăţători, spre săvîrşirea sfinţilor, însă n-a adăugat acolo Apostolul şi pe împăraţi. Deci ţie, o, împărate, ţi s-a încredinţat ca să îndreptezi cele mireneşti, lucrurile cetăţilor şi puterile oştilor. Pentru acelea să te îngrijeşti tu, iar bisericeştile îndreptări să le laşi păstorilor şi învăţătorilor, după învăţătura Apostolului. Iar de nu, apoi să ştii că, chiar îngerul din cer de ar aduce vreo învăţătură potrivnică credinţei noastre celei drepte, nu-l vom asculta; cu atît mai mult pe tine nu te vom asculta, care eşti un om de lut!"

    Atunci împăratul s-a mîniat foarte, socotind cuvintele acelor sfinţi părinţi ca hulă şi ocară lui, deşi mînia cea dinăuntrul lui o ascundea sub blîndeţe. Apoi la arătare scoţînd-o, cu necinste şi cu ocări a gonit din palat tot sfinţitul sobor şi a scos de pe scaun pe păstorul cel drept, pe preasfinţitul Patriarh Nichifor. Aceeaşi a făcut şi celorlalţi dreptcredincioşi arhierei. Pe toţi i-a trimis la închisori, în diferite ţări şi locuri, asemenea şi pe Cuviosul Teodor Studitul. Iar la scaunul patriarhiei din Constantinopol a ridicat pe unul din sfetnicii săi, care era din rînduiala mirenească, anume Teodot, cu porecla Casiter, cu credinţa eretic şi cu viaţa necurat; căci avea o slujnică, doctoriţă cu meşteşugul, pe care o ţinea pentru tămăduirea bolii sale, pentru că el zicea că boleşte de pîntece, iar cu lucrul o avea pentru a sa necurăţie.

    Asemenea şi la celelalte scaune, după izgonirea episcopilor dreptcredincioşi, împăratul a pus pe ai săi răucredincioşi şi mincinoşi episcopi şi a lepădat sfintele icoane din sfintele biserici, încît era iarăşi asupra credincioşilor pentru cinstirea icoanelor acest fel de prigonire, cum a fost şi înainte, pe vremea lui Leon Isaurul şi a lui Copronim, fiul său. Apoi a adunat acel răucredincios împărat, Leon Armeanul, împreună cu falsul patriarh Teodot, o adunare fărădelege în Constantinopol, care a blestemat pe cei dreptcredincioşi, dumnezeieşti şi binecuvîntaţi Sfinţi Părinţi, fiind ei singuri blestemaţi; iar pe cei ce nu se învoiau cu acea nedreaptă adunare a lor, îi munceau în multe feluri şi-i pierdeau.

    După săvîrşirea adunării celei păgîneşti, a chemat la sine împăratul pe egumenii mănăstirilor celor mai vestite, între care era şi dumnezeiescul părintele nostru Nichita, pentru care ne este cuvîntul. Deci, mai întîi îi amăgea cu îmbunări spre a sa credinţă. Apoi, nevăzîndu-i plecaţi la voia lui, i-a închis în diferite temniţe pe fiecare deosebit şi gîndea ce încă le-ar mai face? Cuviosul Nichita a fost ţinut mai multe zile într-o temniţă foarte rea şi însăşi acea închisoare îi era sfîntului mare chinuire. Dar pe lîngă aceasta, în toate zilele mergeau la el nişte oameni fără orînduială şi fără de ruşine cu obiceiul şi cu cuvîntul, care nici de numele omenesc nu erau vrednici.

    Aceia huleau şi ocărau pe sfîntul cu cuvinte de hulă şi de ruşine, făcînd ocară mare bătrînului, pentru că erau într-adins rînduiţi de eretici, între care unul cu numele Nicolae a fost mai rău. Acela şi mai mult necăjea cu nebunia sa pe cuviosul, bîrfind asupra lui cuvinte necurate, pînă ce lui Nicolae acela i s-a arătat tatăl său în vis, care murise demult, zicîndu-i: "Depărtează-te de robul lui Dumnezeu!" Deci, într-acel ceas a încetat Nicolae cu vorbele sale deşarte şi nu numai că nu supăra pe sfîntul, ci şi pe alţii care îl supărau, îi oprea.

    Iar după ce cuviosul a pătimit multe zile în temniţă, împăratul a poruncit să-l ducă în surghiun spre partea Răsăritului, într-o cetate ce se numea Masaleon; aceea era în vreme de iarnă cea mai cumplită, şi multă nevoie pătimea bătrînul de ger, de zăpadă şi de vînturi, avînd haine proaste. Chiar şi armaşul cel care-l ducea în izgonire, era foarte cumplit şi nemilostiv şi chinuia pe bătrîn în călătoria aceea, mînîndu-l repede, grăbindu-se ca în puţine zile să facă acel drum. Acelaşi lucru a făcut împăratul şi celorlalţi cinstiţi egumeni, pe fiecare trimiţîndu-i deosebit în surghiun. După aceea, socotind în sine că nimic nu va spori ţinîndu-i în surghiun, căci sînt mai presus de tot necazul şi mai ales mai osîrduitori îi va face la ţinerea şi la păzirea dogmelor ortodoxe, şi-a schimbat gîndul său, ca unul ce era nestatornic la minte şi abia cinci zile petrecînd Cuviosul Nichita în izgonire în cetatea amintită mai sus, împăratul i-a poruncit lui, precum şi celorlalţi egumeni, ca să se întoarcă degrabă în Bizanţ, şi a întors pe sfîntul cu mai grabnică alergare decît cea dintîi, încît abia rămăsese viu, pe deoparte, de supărarea cea mai mare, iar pe de alta, de călătoria cea grabnică pe cale. Şi după ce au fost aduşi toţi egumenii aceia în Bizanţ, împăratul a poruncit să-i lase în cetate, pînă ce va socoti în ce chip ar putea să-i atragă la un gînd cu el.

    Trecînd iarna şi Sfîntul şi Marele Post de patruzeci de zile, după prealuminatul praznic al Sfintelor Paşti, i-a dat pe ei celui mai sus pomenit Ioan gramaticul, ca celui ce avea gură de orator ca a diavolului, ca să-i muncească precum va voi. Iar acest tiran, închizînd pe fiecare deosebit, în diferite temniţe îi muncea, nu mai puţin de cum munceau păgînii pe sfinţii mucenici. Pentru că temniţele erau strîmte, întunecoase, rele şi pline de toate nevoile cele grele, că nu aveau nici paturi, nici răcorire şi li se da printr-o ferestruică mică pîine necurată şi umedă, ca la cîini, şi aceea cîte o unghie pe zi, ca numai să nu moară de foame, iar apă li se dădea tulbure şi necurată, căci socotea acel muncitor, Ioan, căci cu o nevoie ca aceea o să-i biruiască pe acei părinţi şi să-i silească la credinţa lor cea rea, ori să-i omoare. Şi încă, spre cea mai mare mîhnire a Cuviosului Nichita, pe un ucenic al lui tînăr, anume Teoctist, prinzîndu-l înrăutăţitul acela Ioan şi asemenea închizîndu-l cu sila în temniţă, cu foamea şi cu setea îl muncea. După aceea, acei eretici răucredincioşi, văzînd pe părinţii aceia că voiesc mai bine să moară decît să se depărteze de credinţa lor cea deaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicîndu-le: "Nu avem trebuinţă de altceva de la voi, decît numai împreună cu Teodot, patriarhul, să vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decît aceea să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge în libertate în mănăstire, cu credinţa şi înţelegerea voastră".

    Cu acel vicleşug ereticesc amăgindu-se părinţii, ca şi cum se învoiau într-acea vreme la eresul lor, dar pe urmă, cunoscînd amăgirea aceea, se căiau foarte mult şi s-au îndreptat bine. Deci, fiind liberaţi fiecare dintru a sa închisoare şi din legături, au mers la Cuviosul Părinte Nichita, sfătuindu-l şi rugîndu-l ca, învoindu-se şi el cu împărtăşirea lui Teodot, să iasă din temniţă. Dar nevrînd Sfîntul Nichita să lase închisoarea pe care o răbda pentru Hristos şi nesuferind de loc să-i asculte pe dînşii, îi stăteau împotrivă părinţii, zicîndu-i: "Nu se poate să ieşim noi de aici şi pe tine să te lăsăm. Puţin este lucrul pe care-l cer ei de la noi, adică numai să ne împărtăşim cu Teodot, iar credinţa noastră să ne-o ţinem, să potrivim judecata la vremea nevoilor acestora, ce ne sînt deasupra. Cu acest mic lucru să ne dezlegăm pe noi înşine, ca nu cu totul să ne pierdem".

    Astfel ei cu supărare stîndu-i împotrivă şi mult timp silindu-l, a ieşit Cuviosul Nichita chiar nevrînd, nu de pătimirea cea rea fugind, nici de munci temîndu-se, ci ascultînd cu dinadinsul rugă-mintea părinţilor acelora şi cărunteţile lor văzîndu-le, s-a plecat spre sfătuirea acelora, fără voia sa. Căci, fiindu-le înainte viaţa şi moartea, cu voie îi era lui ca pentru dreapta credinţă să-şi aleagă mai bine moartea decît viaţa. Însă nu s-a lepădat într-acea vreme de cinstita însoţire a părinţilor, cărora le ştia şi credinţa cea dreaptă şi îmbunătăţita viaţă. Deci au mers cu toţii la mincinosul acela patriarh. Iar acela, ca să-i vîneze cu mai multă uşurinţă spre a lui împărtăşire, i-a dus la un oarecare loc de rugăciune, care într-adins era împodobit cu icoane, ca, văzînd părinţii sfintele icoane, să socotească că patriarhul este dreptcredincios. Acolo, Teodot slujind, au primit împărtăşirea din mîinile lui, pentru că auzeau din gura aceluia nişte cuvinte ca acestea: "De nu va cinsti cineva icoanele lui Hristos, anatema să fie!" Aceasta o zicea el, nu cinstind icoana Mîntuitorului, ci făţărnicindu-se înaintea lor, ca să nu se îndoiască a se împărtăşi cu dînsul.

    După aceasta, plecînd fiecare la a sa mănăstire, Cuviosul Nichita cu jale în inimă s-a rănit, căci cu Teodot, mincinosul patriarh, cu făţarnicul înşelător s-a împărtăşit; că şi pe acea mică abatere din calea cea dreaptă sfîntul ca pe o întreagă rătăcire o socotea pentru el. Deci, a socotit să fugă într-altă parte şi acolo să se pocăiască de greşeala sa. Şi intrînd într-o corabie, a plecat la ostrovul ce se numea Proconis. Apoi, socotind în sine că unde i-a fost greşeala, acolo se cade să-i fie şi pocăinţa, s-a întors iarăşi în Bizanţ şi, umblînd prin cetate, învăţa fără frică pe popor ca să se ţină de dogmele cele drepte, care la al şaptelea Sinod din toată lumea s-au stabilit de Sfinţii Părinţi.

    Înştiinţîndu-se împăratul de aceea, a chemat la dînsul pe sfînt şi i-a zis lui: "Pentru ce nu te-ai dus la mănăstirea ta, precum s-au dus şi ceilalţi egumeni? Pentru ce tu singur ai rămas umblînd după voia ta, iar poruncii noastre, precum am zis, nu te-ai supus? Oare socoteşti întru nimic stăpînirea noastră? Deci, ascultă porunca noastră şi te du la mănăstirea ta; iar de nu, apoi voi porunci să te muncească pe tine". Iar sfîntul cu glas lin a răspuns, zicînd: "Eu, o, împărate, nici la mănăstirea mea nu mă voi duce, nici credinţa mea nu voiesc a o lăsa. Ci, în mărturisirea mea petrec şi voi petrece, în care şi părinţii mei, sfinţii episcopi cei dreptcredincioşi, au petrecut; care au pătimit izgonire şi închisori cu nedreptate de la tine şi la multe primejdii s-au dat, apărînd Biserica cea dreptcredincioasă, în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi să ştiţi de la mine cu adevărat, că nici de moarte nu mă tem, nici viaţa aceasta vremelnică nu o iubesc. Dumnezeu îmi este mie martor, că am făcut ceea ce nu mi se cădea să fac. Ci, pentru ascultarea bătrînilor m-am supus nevrînd, împlinind voia lor, m-am împărtăşit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. Deci, să ştii bine că de acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinţilor Părinţi, pe care le-am primit de la început. De aceea, fă cu mine ce vrei, fără a nădăjdui să auzi altceva de la mine".

    Văzînd împăratul voinţa aceea neschimbată, l-a dat unui oarecare Zaharia, mai mare peste palatele împărăteşti, care se numea "Mangan", ca să-l ţină sub strajă, pînă va hotărî în privinţa lui. Iar Zaharia, fiind om bun şi dreptcredincios, nu numai că nu a necăjit cu nimic pe bătrîn, dar şi cinste multă îi dădea lui. După aceea împăratul a trimis pe Cuviosul Nichita în surghiun la o insulă mică, care purta numele Sfintei Muceniţe Glicheria, pentru că acolo se aflau sfintele ei moaşte. O biserică şi mănăstire era zidită în numele ei, care era încredinţată de stăpînirea ereticească oarecărui famen, cu numele Antim. Acel om era foarte rău, vrăjitor, urîtor de cele sfinte, rău-meşteşugar, vrăjmaş viclean, mîndru şi nemilostiv, pentru a lui sălbăticie şi rău nărav, locuitorii de acolo îl numeau Caiafă. Pentru că unora ca acelora se dădeau pe atunci rînduielile mănăstirilor, ca nu întărindu-se stăpînirea mirenească, să răstoarne toate din voia lor.

    Acela, luînd pe sfîntul trimis la dînsul, îl chinuia cu dinadinsul. Pentru că, închizîndu-l într-o temniţă foarte strîmtă, totdeauna muncea pe plăcutul lui Dumnezeu, nelăsîndu-l să privească afară din temniţă, singur purtînd cheia temniţei şi poruncind ca printr-o gaură să-i dea foarte puţină mîncare. Căci lui Antim îi era făgăduită o mai mare cinste de la începătorii ereticilor, de va sili pe Nichita spre socotinţa lor. De aceea şi mai mult îl supăra pe sfîntul acel ticălos, nădăjduind că cu sila îl va abate spre înţelegerea ereticeas-că, iar cuviosul răbda cu dragoste chinul pentru dreapta credinţă; Dumnezeu însă cu darul Său cel minunat ce se lucra într-însul, îl adeverea pe el că este drept, sfînt, făcător de minuni şi ajutător oamenilor celor ce erau în primejdii.

    Lui Zaharia cel mai sus pomenit, fiind trimis de împărat pentru trebuinţele poporului în părţile Traciei, i s-a întîmplat a cădea în mîinile barbarilor şi l-au dus pe el în robie. De acest lucru aflînd Sfîntul Mihail, episcopul Sinadului, care asemenea stătea închis în temniţă pentru dreapta credinţă, a trimis la Cuviosul Nichita, spunîndu-i lui: "Zaharia, prietenul cel de obşte, în ţara barbarilor a fost dus legat. Deci, te rog pe tine, roagă-te lui Dumnezeu pentru dînsul, că poţi să-l izbăveşti pe el". Sfîntul, luînd o înştiinţare ca aceea, s-a mîhnit foarte mult şi toată ziua aceea nu a gustat hrană. Iar după ce a înserat, luînd o lumînare de la fratele Filip, slujitorul său, a aprins-o şi toată noaptea aceea a stat la rugăciune pentru Zaharia cel robit, rugînd bunătatea lui Dumnezeu să-l elibereze din mîinile barbarilor. Şi a luat înştiinţare de la Dumnezeu, că într-adevăr Zaharia va fi liber.

    A doua zi mergînd Filip, a aflat pe părintele cu faţa veselă, bucurîndu-se cu duhul şi l-a întrebat, zicînd: "Aseară m-am dus de la tine şi erai tare mîhnit şi necăjit, iar acum te văd pe tine, părinte, vesel. Rogu-te, spune-mi care este pricina schimbării tale din mîhnire în bucurie?" Răspuns-a sfîntul: "Pentru Zaharia, prietenul nostru, mă bucur, că degrab îl vom vedea aici". Şi aşa a fost. Căci nu după multe zile, a făcut pace împăratul grecesc cu barbarii şi se liberau robii în schimb din amîndouă părţile. Însă n-a pomenit împăratul de Zaharia, trimiţînd spre schimbarea celor robiţi, pentru că ştia de dînsul, că de dogmele Sinodului al şaptelea se ţine şi celor dreptcredincioşi le ajută. Pentru aceea îl lăsa în mîinile barbarilor, ca să piară acolo.

    Deci, liberîndu-se de barbari mulţi greci robiţi, boierul barbarilor a zis către Zaharia, cel ce rămăsese: "Oare voieşti să te duci întru ale tale?" Iar el a răspuns: "Foarte mult aş fi voit, însă n-a voit împăratul nostru să mă izbăvească din robia aceasta". Zis-a boierul: "Eu te liberez pe tine, mergi oriunde vei voi". Iar Zaharia, văzînd o milostivire ca aceasta neaşteptată a stăpînitorului barbarilor, a cunoscut că aceea este rînduiala lui Dumnezeu, Care s-a milostivit spre dînsul prin Sfinţii Părinţi, cărora oarecînd le făcea bine. Şi, luînd îndrăznire, a zis către boierul acela: "Dacă ai voit tu să mă laşi liber, apoi dăruieşte-mi şi pe celălalt care a fost cu mine între legături robit, pe cel de un nume cu mine şi de o străinătate". Iar boierul a zis: "Ia-l şi pe acela şi mergeţi cu pace la locul vostru".

    Astfel, liberîndu-se Zaharia, a mers cu prietenul său în insula aceia la Cuviosul Nichita, dîndu-i mulţumire pentru sfintele lui rugăciuni, pentru care l-a izbăvit Dumnezeu din robia barbarilor. Încă şi altă minune preaslăvită a făcut acest sfînt părinte. Pe trei bărbaţi fraţi după trup, care navigau într-un caic, de valurile ce se ridicaseră fără de veste la miezul nopţii şi de înecare i-a izbăvit, prin a sa rugăciune către Dumnezeu, şi la uscat i-a scos sănătoşi. Astfel, fiind singur în legături ca un robit şi în primejdii, i-a izbăvit din legături şi din primejdii. Şi a petrecut Cuviosul într-acea pătimire a temniţei şase ani, pînă la pieirea împăratului Leon Armeanul, cel potrivnic lui Dumnezeu, care a fost ucis de ostaşii săi fără de veste. Apoi s-a suit pe tron după dînsul Mihail cel din Amoreea, ce se chema "Travlos" sau "Valvos", şi se liberau Sfinţii Părinţi din legături şi din surghiun. Atunci şi Cuviosul Părinte Nichita, egumenul Mănăstirii Midichiei, liberîndu-se, a ieşit. Dar mucenicul cel fără de sînge, mărturisitorul credinţei cel neclintit, ostaşul lui Hristos cel nebiruit, nu s-a dus într-a sa mănăstire. Ci la linişte vrînd să locuiască, s-a sălăşluit la un loc oarecare deosebit aproape de Bizanţ, în partea dinspre miază-noapte.

    Acolo petrecînd puţină vreme după cumplita pătimire şi la mulţi făcînd bine prin darul cel mult tămăduitor, s-a apropiat către sfîrşitul său. Şi după ostenelile cele cu multe dureri ce i s-au făcut lui în surghiun, s-a îmbolnăvit cu boala cea mai de pe urmă şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, într-o zi de sîmbătă. Iar Duminică, cînd se lumina de ziuă, s-a mutat la Domnul, în trei zile ale lunii aprilie. Şi îndată s-a auzit despre sfînta lui adormire în împărăteasca cetate şi primprejur. Şi s-a adunat degrabă din cetate şi de pretutindeni mulţime de popor din amîndouă părţile şi din amîndouă rînduielile, adică şi duhovnicească şi mirenească, precum şi fraţii de la Mănăstirea Midichiei şi de la celelalte mănăstiri. Au mers şi doi episcopi, Sfîntul Teofil al Efesului şi Sfîntul Iosif Tesaloniceanul, şi îngrijind după obicei cinstitul trup al sfîntului părinte, în raclă punîndu-l, l-au pus în corabie şi l-au dus la mănăstirea lui din Midichia.

    Şi i-au întîmpinat la ţărm fericitul Pavel, episcopul Plusiadei, cu mulţime de monahi şi de mireni şi, luîndu-l pe umeri, l-au dus la mănăstire, făcîndu-se nu puţine minuni pe cale. Pentru că neputincioşii dobîndeau tămăduiri şi duhurile cele viclene din oameni se izgoneau. Apoi o femeie oarecare, avînd curgeri de sînge de mult timp, numai cît s-a atins de sfintele moaşte ale Cuviosului Nichita şi îndată a dobîndit tămăduire.

    Deci, tot soborul cîntînd psalmi şi cîntări cuviincioase, au pus pe cuviosul în mormîntul celui mai-nainte odihnit, al sfîntului părinte Nichifor, întîiul egumen al locaşului aceluia, în partea stîngă a pridvorului. Şi multe minuni, chiar şi după îngroparea lui, se săvîrşeau şi tămăduiri se dădeau celor ce cu credinţă se apropiau, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit întru sfinţii Săi. Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, să-I fie de la toţi cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pomenirea Cuviosului Tit, făcătorul de minuni (2 aprilie)

 Fericitul şi Sfîntul Părintele nostru Tit a iubit din tinereţe pe Hristos şi, plecînd din lume, s-a dus într-o viaţă de obşte. Luîndu-şi asupra sa îngerescul chip, mergea pe calea cea strîmtă şi anevoioasă a vieţii monahiceşti, cu multă răbdare pentru Dumnezeu. Şi avea atîta smerenie şi ascultare, încît nu numai pe fraţi, ci şi pe toţi oamenii i-a covîrşit cu acele fapte bune.

    După aceasta a fost pus păstor al oilor cele cuvîntătoare ale lui Hristos. Şi avea atîta blîndeţe, dragoste şi milă către toţi, încît într-acea vreme nu se afla între acei bărbaţi altcineva de acest fel. Păzindu-se curat cu trupul şi cu sufletul din tînără vîrstă, era ca un înger al Domnului. Drept aceea a fost şi făcător de minuni, stîlp însufleţit şi nemişcat s-a arătat Sfintei Biserici, care era tulburată de eresul luptării de icoane. Şi lăsînd ucenicilor săi exemplu de viaţă pustnicească, s-a dus către Domnul.

Pătimirea Sfîntului Mucenic Amfian şi a fratelui său Edesie (2 aprilie)

 Sfinţii mucenici Amfian şi Edesie au fost fraţi după trup, născuţi dintr-un tată în păgînătatea elinească, iar patria lor a fost cetatea Patara din ţara Lichiei. De acolo au fost trimişi de părinţii lor la Virit (Beirut), pentru învăţătura înţelepciunii celei din afară, unde, cu cinste, cu blîndeţe şi cu toată înţelepciunea petrecînd zilele lor din tinereţe, erau în mirarea tuturor, pentru viaţa lor cea fără de prihană. Căci, lepădînd năravurile cele obişnuite ale tinerilor, se asemănau bătrînilor celor cinstiţi, avînd drept cărunteţe, înţelepciunea - după Scriptură - şi în loc de vîrsta bătrîneţilor, viaţa cea curată.

    Pentru aceasta nu s-au lipsit de darul lui Dumnezeu, pentru că a răsărit în inimile lor lumina cunoştinţei adevărului şi au început a vedea rătăcirea închinătorilor de idoli şi a cunoaşte calea cea dreaptă a bunei credinţe celei creştineşti. Apoi, doreau ca mai desăvîrşit să ştie cele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi să se facă robi ai Aceluia. Întorcîndu-se de la Virit acasă, au găsit pe tatăl lor avînd boierie în Patara, dar păgînătatea elinească nu o lăsase; asemenea şi pe toate rudeniile, care nu voiau să se deştepte din întunericul închinării idoleşti. Deci, nesuferind să se împărtăşească cu păgînii şi să petreacă în loca-şurile păcătoşilor, au plecat în taină de la ai lor, lăsîndu-şi părinţii, casa, averile şi desfătarea vieţii pentru Hristos.

    Purtîndu-se cu duhul lui Dumnezeu, au mers în Cezareea, cetatea Palestinei, unde au aflat pe plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Pamfil, prezbiterul creştinesc, care după aceea s-a făcut mucenic al lui Hristos şi s-au încredinţat lui spre învăţătura duhovniceştii înţelepciuni. De la el învăţînd sfînta credinţă şi deprinzînd toate creştineştile taine, s-au luminat cu Sfîntul Botez şi vieţuiau împreună cu dascălul lor Pamfil, spre lauda lui Dumnezeu. Apoi se îndeletniceau cu citirea cărţilor şi în legea Domnului învăţau ziua şi noaptea.

    Într-acea vreme, Maximian, al doilea împărat cu acelaşi nume, a luat partea Răsăritului de la Maximian Galeriu, unchiul său, fiind foarte cumplit asupra creştinilor. Pentru că, arătîndu-şi păgînătatea după neamul său şi ură împotriva adevăratului Dumnezeu, prigonea Biserica lui Hristos mai amar decît împăraţii care au fost înaintea lui. Şi a fost tulburare mare în toate părţile Răsăritului, pretutindeni fiind ucişi robii lui Hristos. Mulţi, sîrguindu-se să scape de primejdiile ce veneau asupra lor, îşi lăsau casele şi cetăţile şi fugeau, ascunzîndu-se de frica muncitorilor; iar mulţi se dădeau în mîinile păgînilor şi în nevoinţa pătimirii intrau, pentru dragostea lui Hristos.

    Unul ca acesta a fost Sfîntul Amfian, viteazul tînăr cu vîrsta trupească abia fiind de douăzeci de ani, iar de o sută de ani cu înţelegerea şi cu mărirea de suflet. Cînd în toată Cezareea, precum şi prin celelalte cetăţi şi ţări, propovăduitorii chemau pe nume pe fiecare dintre cetăţeni la diavoleştile locaşuri, prin porunca boierilor, şi toţi creştinii erau în mare primejdie, atunci viteazul Amfian, urmărind scopul său, a ieşit din acel loc în care se ascundeau creştinii, tăinuit de toţi, şi s-a dus la necurata capişte idolească, în care Urban ighemonul în acel ceas aducea idolilor jertfă. Fără frică apropiindu-se de el, a apucat de dreapta lui cea cu jertfă şi cu îndrăzneală, cu mare glas, printr-o dumnezeiască stăpînire îl sfătuia ca să înceteze de la o rătăcire ca aceea, iar pe diavolii şi idolii cei făcuţi de mîini omeneşti să nu-i socotească zei, defăimînd pe Unul adevăratul Dumnezeu.

    Acea îndrăzneală a lui pe mulţi creştini i-a întărit în credinţă, iar pe necredincioşi şi mai ales pe însăşi ighemonul, l-a pornit spre mînie şi urgie. Şi îndată ostaşii care erau cu ighemonul s-au năpustit ca lupii asupra oilor, i-au dat lovituri peste gură, peste faţă şi peste tot trupul, apoi, tăvălindu-l pe pămînt şi călcîndu-l cu picioarele, l-au aruncat în temniţă şi l-au înfăşurat în legături.

    Iar a doua zi l-au scos la judecată şi l-a silit ighemonul la jertfă idolilor, dar s-a arătat nesupus şi nebiruit ostaşul lui Hristos. Fiind spînzurat şi cu unelte ascuţite de fier strunjit peste tot trupul, pînă la oase, bătut cu vergi de plumb peste faţă, peste grumaji şi peste coaste, nu i se vedea faţa de răni, încît nici de cei cunoscuţi nu se cunoştea, iar coastele lui erau sfărîmate şi zdrobite. Dar el n-a încetat a mărturisi în munci numele lui Iisus Hristos, pătimind ca într-un trup străin. După aceea l-au înmuiat în untdelemn, învăluindu-l şi legîndu-i picioarele, l-au aprins cu foc şi, arzînd pătimitorul, se topea ca ceara. Însă nici cu această muncă nu l-au putut birui, ci, mai ales umplîndu-se de o mai mare îndrăzneală, striga cu mare glas, preamărind pe Hristos, iar nedumnezeirea elinească vădind-o şi ocărînd-o. Apoi, l-au aruncat în temniţă, iar în a treia zi, fiind abia viu, iarăşi muncitorii îl întrebau cu munci şi în aceeaşi mărturisire petrecînd neschimbat, ighemonul a poruncit să-l arunce în adîncul mării.

    Ducînd pe mucenicul în mijlocul noianului şi legîndu-i o piatră de dînsul l-au aruncat în mare. Şi îndată, în acel ceas, s-a umflat marea cu valurile, s-a cutremurat pămîntul, cetatea s-a clătinat şi toţi erau cuprinşi de frică mare. Valurile mării, înălţîndu-se, au scos trupul mucenicului afară pe pămînt, înaintea porţilor cetăţii. Astfel a fost pătimirea şi sfîrşitul Sfîntului Mucenic Amfian, în a doua zi a lunii Aprilie, joi. După aceasta, au fost prinşi şi ceilalţi creştini, precum şi Edesie, fratele lui Amfian. Deci unii îndată au fost munciţi în multe feluri, iar alţii s-au osîndit la tăiere, prin unelte de aramă, în Palestina, unde au şi fost trimişi, printre care şi Edesie.

    După cîtăva vreme l-au adus pe Edesie în Alexandria, cetatea Egiptului. Acolo, văzînd pe Ieroclei voievodul şezînd la judecată, mai presus de măsură iuţindu-se asupra creştinilor, iar pe fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu şi pe femeile creştine foarte înţelepte dîndu-le spre batjocură desfrînaţilor celor fără de ruşine, sfîntul s-a umplut de rîvnă pentru Hristos şi înaintea tuturor, repezindu-se asupra acelui boier, l-a lovit peste obraz şi, trîntindu-l la pămînt, îl bătea cu mîna, iar cu cuvîntul îl ocăra pe acel păgîn judecător, pentru judecăţile cele nedrepte.

    Atunci, îndată cei ce stăteau împrejur l-au apucat şi l-au muncit asemenea ca pe Sfîntul Amfian, fratele său, şi astfel şi-a cîştigat sfîrşitul. Pentru că după cumplitele munci l-au înecat în mare, luînd Sfîntul Edesie cununa biruinţei împreună cu Sfîntul Amfian, de la Hristos, Mîntuitorul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Fotografii si filmulete din Duminica Sfintei Maria Egipteanca 01 aprilie

Traditia Bisericii ne indeamna sa ne amintim astazi de Sfanta Maria Egipteanca. Asa cum duminica trecuta ne-a pus in fata chipul unui mare Sfant si ascet, Ioan Scararul, si asa cum mai inainte ne pusese inainte chipul Sfantului Grigorie Palama, acum ne aduce in fata un chip de sfanta femeie nevoitoare, asceta, care a petrecut multi ani in pustie si s-a invrednicit de darul facerii de minuni.

Nu este prima femeie intrata in calendarul Bisericii noastre. De altfel, femeile au avut un rol important in istoria crestina, in istoria vestirii crestine, in istoria mantuirii. Daca n-ar fi decat sa pomenim de Maica Domnului, si apoi sa ne amintim de Sfintele Mironosite, care, inaintea altora, au aflat despre invierea Domnului si au fost cele dintai care au vestit-o, si inca ar fi foarte mult.
Cea dintai predica crestina, dupa Inviere, a fost rostita de mironosite. Acest lucru nu se scoate intotdeauna in evidenta, nu se observa. Se lasa in umbra. E drept ca a fost o predica foarte scurta, dar a fost predica, vestire: "Hristos a inviat!" Cand, ducandu-se la mormant, dimineata, au gasit mormantul gol, si au vorbit cu ingerii si chiar cu Iisus, s-au intors la ceilalti cu grabire si spaima, cu bucurie si cu nerabdare, sa le spuna ca "Hristos a inviat".

Biserica ne intalneste astazi cu chipul Sfanta Maria Egipteanca, in aceasta perioada a anului - Postul cel Mare - tocmai pentru ca impreuna cu amintirea celorlalti mari nevoitori pe care i-am amintit mai sus, sa ne fie tuturor, femeilor mai ales, exemplu de asceza, de smerenie, exemplu de ravna spre mantuire. In acelasi timp, Evanghelia zilei de astazi, cu doua saptamani inainte, incepe sa ne pregateasca pentru "Saptamana patimilor" si pentru "Ziua invierii". Daca ar fi sa-i dau un nume textului citit astazi, l-as numi: Doua convorbiri de taina ale Mantuitorului cu ucenicii Sai. Si veti vedea indata de ce.

PREDICA A FOST TINUTA DE PARINTELE MIRCEA PRICOP

EVANGHELIA ZILEI: 2012-04-01 DUMINICA A CINCEA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST  Evanghelia de la Marcu (X, 32-45)

EVANGHELIA ZILEI: 2012-04-01 DUMINICA A CINCEA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST Evanghelia de la Marcu (X, 32-45)

n vremea aceea, luându-i cu El pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da pe mâna păgânilor şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia“. Şi au venit la El Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce-#i vom cere“. Iar El le-a zis: „Ce voiţi să vă fac?“ Iar ei I-au zis: „Dă-ne să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta“. Dar Iisus le-a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu Mă botez?“ Iar ei I-au zis: „Putem“. Şi Iisus le-a zis: „Într'adevăr, paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s'a pregătit“. Şi auzind cei zece, au prins a se supăra pe Iacob şi pe Ioan. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: „Ştiţi că cei ce se socotesc conducători ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mari ai lor le stăpânesc; dar între voi să nu fie aşa, ci cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, şi cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă; că nici Fiul Omului n'a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi“. În aceiaşI zi se citeşte şI Evanghelia Cuvioasei Maria Egipteanca de la Luca (VII, 36-50)În vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi, intrând în casa fariseului, a stat la masă. Şi iată că era în cetate o femeie păcătoasă; şi aflând că El stă la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir şi stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând a'nceput să-I ude cu lacrimi picioarele, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi-I săruta picioarele şi le ungea cu mir. Şi văzând fariseul care-L chemase, şi-a zis în sine: „Dacă acesta ar fi profet, ar şti cine este şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de el, că este păcătoasă...“. Şi răspunzând Iisus, i-a zis: „Simone, am să-ţi spun ceva“. Iar el I-a zis: „Spune, învăţătorule!“ „Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?“ Răspunzând Simon, a zis: „Cred că acela căruia i-a iertat mai mult“. Iar El i-a zis: „Drept ai judecat“. Şi întorcându-Se către femeie, i-a zis lui Simon: „O vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi cu părul capului ei le-a şters. Tu sărutare nu mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n'a încetat să-Mi sărute picioarele. Tu cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi spun: Iertate sunt păcatele ei cele multe, fiindcă mult a iubit. Iar cui i se iartă puţin, puţin iubeşte“. Şi i-a zis ei: „Iertate îţi sunt păcatele!“ Şi cei ce şedeau împreună la masă au început să zică în sinea lor: „Cine este acesta, care şi iartă păcate?“ Şi i-a spus femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!“