„În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care au stat departe şi care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne. Şi, văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta care este de alt neam? Şi i-a zis: Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!“
Evenimentul întâlnirii lui Hristos cu cei zece leproşi şi vindecarea minunată a acestora este relatată numai de Sfântul Luca. Este foarte probabil ca el să fi primit informaţia chiar de la beneficiarul acestei vindecări, adică de la străinul (samarineanul) care în mod cert a devenit unul dintre fiii Bisericii primare, încât Luca, şi în calitatea sa de medic, s-a simţit obligat moral să imortalizeze în scris minunea, dar şi ca să le arate samarinenilor, foarte ostili fraţilor lor iudei, că mântuirea vine prin Cineva de neam iudeu (In. 4, 22). Altfel spus, Sfântul Luca vrea să accentueze faptul că Mântuitorul Hristos s-a adresat mai întâi neamului Său, adică iudeilor, în al doilea rând samarinenilor care erau înrudiţi cu iudeii, cu toate că aceştia se amestecaseră cu păgânii, şi de aceea pe cel vindecat Hristos îl numeşte străin. Abia după aceea Iisus îi îndeamnă pe ucenicii Săi să se adreseze şi păgânilor, adică „neamurilor“ (Mt. 19, 18-20).
Rugăciunea făcută în numele lui Iisus vindecă
Nu ne propunem să comentăm minunea în sine, ci ne vom referi doar la circumstanţele în care a avut loc şi la felul în care au reacţionat cei implicaţi în eveniment. În primul rând se impune sublinierea că rugăciunea stârneşte mila divină. Văzându-L pe Iisus trecând, cei zece se roagă cu toţii zicând: „Iisuse, Învăţătorule, ai milă de noi!“ Rugăciunea făcută în numele lui Iisus are darul de a vindeca şi mântui. De fapt, însuşi numele de Iisus înseamnă „Cel care mântuieşte“ şi implicit „Cel ce are milă“. De reţinut că Iisus a răspuns rugăciunii când I-au rostit numele, fiindcă cel de-al doilea atribut de Învăţător nu avea prea mare importanţă pentru El chiar dacă a fost Învăţătorul sublim. De altfel, în vremea aceea nu era singurul Căruia i se atribuia acest calificativ, iar Iisus le-a interzis ucenicilor să se numească între ei învăţători. „Voi însă să nu vă numiţi Rabi, că unul este Învăţătorul vostru, Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi“ (Mt. 23, 7). Ne întrebăm de ce oare a pus Domnul această interdicţie, de vreme ce Biserica lui Hristos a avut chiar de la întemeierea sa diferite trepte de slujire. Apostolul Pavel spune că „Dumnezeu i-a pus pe unii în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învăţători“ (I Cor. 12, 28) şi acelaşi spune despre sine că a fost pus să le înveţe pe neamuri credinţa şi adevărul (I Tim. 2, 7; II Tim. 1, 11). Ca să înţelegem bine interdicţia lui Iisus, trebuie să avem în vedere contextul. El îi avea în vedere pe cărturarii şi fariseii vremii, care învăţau, dar nu şi făceau ceea ce învăţau.
Se vede clar că aluzia este categorică, adică trebuie să punem în practică cele ce-i învăţăm pe alţii (Mt. 23, 3). Cu alte cuvinte, singura cale de a ne întâlni cu Hristos este cea a smereniei, fiindcă El s-a smerit din cauza şi de dragul nostru. Tot Domnul a mai atenţionat că nu poate fi în spiritul creştin autentic folosirea practicilor religioase pentru a părea mai importanţi înaintea oamenilor. Iisus a folosit întâi cuvântul „Rabi“ sau „Raboni“ (Rabuni) ce derivă din adjectivul „rab“, cu sensul de „mare“, „măreţ“, „important“, termen folosit din abundenţă de către şi pentru cărturarii Legii vechi. Chiar dacă Iisus Însuşi, ca de altfel şi Sfântul Ioan Botezătorul au fost numiţi de oameni „rabi“, Domnul i-a sfătuit pe ucenici să nu exagereze cu acest apelativ, care, aşa cum spuneam, se poate traduce şi „maestre“ sau „măreţule“, pentru că Unul singur este Cel Mare.
Revenind la text, ne punem întrebarea cum de s-au vindecat toţi cei zece de vreme ce Iisus cunoştea dinainte purtarea lor? S-au vindecat graţie puterii şi milei divine care-i cuprinde pe toţi oamenii, deşi n-au fost vindecaţi de Iisus toţi leproşii ţării din vremea aceea, ci doar cei care s-au întâlnit cu Hristos pe cale şi evident i s-au rugat Lui. L-au întâlnit pe Domnul şi fiindcă erau împlinitori atenţi ai Legii divine, dată prin Moise, care prevedea ca cei atinşi de această boală să trăiască izolaţi de lume, adică în afara localităţilor, şi să vestească cu glas mare că sunt necuraţi, pentru ca oamenii să-i evite şi să nu contracteze teribila boală. S-au vindecat pentru că L-au ascultat pe Domnul şi s-au dus să se arate preoţilor, aşa cum scria în Legea lui Moise.
Legea veche, stavilă împotriva rătăcirii idolatre şi a imoralităţii
O învăţătură importantă ce decurge indirect din textul evanghelic, ca şi din trista experienţă a celor nouă leproşi, ar fi că până la Hristos Legea veche îi mântuia pe cei care o respectau cu stricteţe fiindcă, spune Apostolul Pavel, „Legea este sfântă şi dreaptă şi bună“. O dovadă o avem la prorocul Iezechiel, care ne vorbeşte despre salvarea celor însemnaţi pe frunte cu semnul ebraic taw (cap. 9, 4-6). Unii cred că este vorba doar despre însemnarea cu semnul sfintei cruci. Să nu uităm că crucea a devenit semn al biruinţei şi al mântuirii doar după jertfa Domnului Hristos. Vorbind în contextul pregătirii distrugerii Ierusalimului, profetul vrea să spună cu totul altceva, chiar dacă noi creştinii vedem aici un simbol al crucii. În primul rând trebuie să luăm în calcul contextul istoric în care a grăit profetul şi motivaţia trimiterii sale la misiune. De fapt, profeţii au fost trimişi cu un mandat special pentru oamenii din vremea lor ca să-i salveze de pe calea rătăcirii, a închinării la idoli şi a imoralităţii, pentru a le vesti contemporanilor grozăvia judecăţii divine ce se va abate peste cei care nu respectă poruncile Legii prevăzute între contractul divino-uman încheiat pe Sinai (Ieş. 20). Pentru israeliţi, legea era mântuitoare, probată şi în cazul vindecării acestor leproşi. Iezechiel ne spune că cei din vremea lui care respectau cu stricteţe legea şi erau întristaţi din cauza încălcării ei au fost însemnaţi pe frunte cu litera taw, ultima din alfabetul ebraico-aramaic, ca să fie cruţaţi la momentul distrugerii cetăţii din cauza idolatriei. De fapt, litera taw se referea la Tora, adică la Lege, dar cuvântul Tora nu înseamnă doar lege, ci şi învăţătură. Cuvântul Tora este un participiu de la verbul iaro, care înseamnă a învăţa, a instrui, fiindcă prin Tora Dumnezeu i-a învăţat pe oameni calea care-i duce la El, nu doar Legea care să-i pedepsească pe cei ce greşesc. Aşadar, avantajele celor care se supuneau învăţăturilor ei erau binecuvântarea divină pe pământ şi mântuirea sufletului în viaţa viitoare, ca în cazul lui Avraam. Dintre evrei, unii credeau că împlinitorii Legii vor fi copleşiţi de daruri doar pe pământ. În cazul leproşilor vindecaţi, nouă dintre ei s-au mulţumit cu darul vindecării de la Hristos, în care a fost implicată şi Legea, fiindcă s-au dus să se arate preoţilor. Numai că doar unul, de neam străin (samarinean), a primit darul îndoit: vindecarea şi mântuirea. Doar lui îi zice „scoală-te şi pleacă, credinţa ta te-a mântuit!“ (vers. 19). Dacă nu s-ar fi referit şi la mântuire, Iisus i-ar fi zis: „Credinţa ta te-a vindecat“, ori din cuvântul Lui reiese că i-a acordat şi mântuirea.
Semne care confirmă înlocuirea vechii alianţe cu Legea cea nouă
Legea lui Moise era mântuitoare pentru cei ce o respectau în litera şi în spiritul ei, dar va înceta odată cu Hristos. O spune chiar El în pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Sufletul acestuia a fost dus în sânul lui Avraam, adică în acelaşi loc de fericire veşnică, eufemistic vorbind - „în sânul lui Avraam“ (Lc. 16, 22). De altfel, alte traduceri zic „alături de Avraam“. Că prin Lege se mântuiau cei vechi o mai aflăm şi din momentul schimbării la faţă a lui Iisus, când alături de El au apărut Moise şi Ilie. Ei bine, nu era posibil ca cei doi, dacă ar fi fost condamnaţi, să fi fost scoşi din iad doar pentru a sta câteva clipe lângă Domnul ca apoi să se întoarcă la locul de detenţie. Să nu uităm că şi ei au fost îmbrăcaţi în strălucire ca şi Hristos. Despre puterea mântuitoare a Legii până la Hristos vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care zice că îi mântuia pe evreii care o împlineau. El asemăna Legea cu o mamă care îşi alăptează la sânul ei pruncul până ce-i capabil să consume hrană tare. Îndată ce trece la un alt fel de hrană, sânul mamei nu-i mai este de folos. Tot aşa prin jertfa lui Hristos este realizată mântuirea obiectivă pentru toţi oamenii, iar Legea veche nu mai asigură mântuirea fiindcă a fost înlocuită cu cea nouă sau a harului. Avem mărturii în acest sens şi la istoricul iudeu Iosif Flavius, care se constituie dovezi din lumea profană că prin jertfa lui Hristos s-au schimbat radical atât cultul iudaic, cât şi mijloacele de obţinere a iertării divine. Flavius spune că, îna-inte cu câteva decenii de distrugerea Ierusalimului, poarta dinspre răsărit a Templului, din bronz masiv şi de dimensiuni uriaşe, pe care abia 20 de oameni o puteau închide (asemenea porţii cetăţii Troia), cu zăvoare din fier transversale şi longitudinale, prinse în stâncă, s-a deschis singură noaptea, pe la ceasul 6. Acest lucru este confirmat şi de Talmudul iudaic, care spune că Rabi Johanan ben Ţakai a zis: „Templule, Templule, de ce te sperii singur, ştim că sfârşitul tău va fi distrugerea viitoare!“
Ceea ce i-a uimit însă pe sacrificatorii de la Templu a fost un fapt ieşit din comun, şi anume că fâşia de pânză purpurie care se punea pe capul ţapului ispăşitor, în ziua cea mare a ispăşirii (Yom Kippur), nu s-a mai albit ca de obicei. Despre ce este vorba? O spune Isaia: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi (roşii) ca purpura, ca lâna albă le voi face“ (cap. 1, 18). Prin aceste cuvinte, profetul îi îndemna pe contemporanii săi să se prezinte la sanctuar ca să se judece cu Dumnezeu, adică să-şi mărturisească păcatele, căci aceasta înseamnă, a se judeca cu Dumnezeu. Mărturisirea era publică şi se aduceau şi sacrificiile de împăcare cu Dumnezeu, printre care şi un „ţap ispăşitor“. Pe capul acestuia se punea de către arhiereu, în numele tuturor, o fâşie de pânză de culoare stacojie (simbol al păcatelor) pe care o legau de coarnele animalului. După ce acesta îşi mărturisea păcatele proprii şi ale întregului popor ţinând mâinile pe capul ţapului, panglica stacojie (sau purpurie) se albea în chip minunat, ca o confirmare că le-au fost iertate păcatele. La acest fapt face deci referire Isaia. Ei bine, sunt mărturii că cu 40 de ani înainte de distrugerea templului, chiar când Domnul Hristos a fost sacrificat pe cruce în locul animalului ispăşitor, fâşia de pânză stacojie sau roşie nu s-a mai albit ca de obicei. De ce oare nu s-a mai repetat minunea? Evident că jertfa aceea de ispăşire a fost înlocuită pentru totdeauna de jertfa ispăşitoare a lui Hristos, nu doar pentru propriul popor, ci pentru toţi care vor crede în El, iar Legea cea Nouă, a harului, aduce iertarea păcatelor şi implicit mântuirea, ca şi în cazul leprosului vindecat ce se constituie într-o icoană a vindecării tuturor de cumplita boală a păcatului. Acest fapt l-a intuit străinul (samarineanul) când s-a întors ca să-I mulţumească Domnului pentru vindecare şi mântuire. În concluzie, vindecarea şi mântuirea ne vin prin întâlnirea cu Hristos.
n vremea aceea, Iisus ziua era învăţând în templu, iar noaptea, ieşind, o petrecea pe Muntele numit al Măslinilor. Şi tot poporul venea dis-de-dimineaţă la El în templu, ca să-L asculte. Şi se apropia sărbătoarea Azimelor, care se cheamă Paşti. Şi arhiereii şi cărturarii căutau cum să-L omoare; că se temeau de popor. Şi-atunci a intrat Satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. Şi el s'a dus şi a stat de vorbă cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor. Şi ei s'au bucurat şi s'au învoit să-i dea bani; iar el a primit şi căuta să li-L dea în mână la adăpost de mulţime. Şi a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paştile. Şi i-a trimis pe Petru şi pe Ioan, zicând: „Mergeţi şi ne pregătiţi Paştile, ca să mâncăm“.