Cuviosul Antonie s-a născut şi a crescut în Roma cea veche, întru acei ani când Biserica Apusului se despărţise acum de dreptcre-dincioasa Biserică a Răsăritului, iar părinţii sfântului ţineau în taină buna credinţă, încă şi mulţi alţii făceau aceasta, ţinându-se în taină de mărturisirea Bisericii Răsăritului. Şi fiind dat copilul la învăţătura cărţii, a învăţat nu numai limba latină, ci şi a citi şi a înţelege dumnezeiasca Scriptură în limba greacă. Şi venind el în vârstă, s-a deprins sfânta credinţă de la părinţii lui cei buni şi s-a întărit în ea din citirea cărţilor, la care se nevoia foarte şi lua aminte la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care au luminat şi au întărit dreptslăvitoarea credinţă prin cele şapte sinoade a toată lumea, de care el se ţinea tare.
Apoi, părinţii lui ducându-se către Domnul, tânărul a început a împărţi la săraci averea care rămăsese de la ei, dorind să treacă cu vederea deşertăciunile lumeşti şi să slujească lui Dumnezeu. El voia încă să iasă şi din Roma, de vreme ce vedea în ea tulburările şi dezbinările ce se făceau în vremea aceea. Deci, grăbindu-se să iasă de acolo, a băgat într-un poloboc averea ce rămăsese, adică aurul şi argintul, vasele bisericeşti şi alte lucruri scumpe, şi, întărindu-l cu cercuri de fier, l-a aruncat în mare, lăsându-l în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el s-a dus în pustie. Şi aflând el undeva oarecare monahi vieţuitori în pustie, între care unul era preot, i-a rugat să-l primească să vieţuiască în obştea şi în rânduiala lor. Dar aceia abia au voit să-l primească, de vreme ce îl vedeau tânăr, având 18 ani.
Deci sălăşluindu-se Antonie în pustie cu acei monahi plăcuţi lui Dumnezeu, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc şi a vieţuit acolo 20 de ani, în ascultare şi în nevoinţe pustniceşti. Apoi călcătorii de lege ridicând asupra binecredincioşilor creştini prigoana cea desăvârşită şi ajungând aceea şi la locaşurile pustniceşti, mulţi au fost prinşi şi munciţi, iar monahii abia au fugit de acea prigonire, fiecare unde putea să se ascundă. Atunci Cuviosul Antonie, ducându-se de acolo, a trecut prin pustietăţi şi prin locuri neumblate, şi găsind la marginea mării o piatră, a stat pe ea, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu ziua şi noaptea. El nu avea nici colibă, nici acoperământ, iar ca hrană avea ceea ce adusese cu el din locaşul său cel pustnicesc şi rodul pe care îl dădea pustia cea de lângă mare. Şi mânca din ea foarte puţin, o dată pe săptămână, postind de Duminică până Duminică. Şi vieţuind el pe acea piatră un an şi două luni, în anul 6614 de la facerea lumii - 1106 după Hristos -, în a cincea zi a lunii septembrie, s-au ridicat nişte vânturi mari şi marea s-a tulburat foarte şi valurile se ridicau până la piatra pe care era cuviosul. Şi deodată, repezindu-se un val, a ridicat piatra pe care stătea cuviosul şi l-a dus ca într-o corabie uşoară. O, minune preaminunată! Cine a văzut vreodată sau a auzit să plutească piatra deasupra apei? Insă poruncii dumnezeieşti toate îi sunt slujitoare şi piatra plutea pe mare mai presus de fire, fiind purtată de valuri, dar mai ales de puterea dumnezeiască; iar Antonie, robul Domnului, şedea pe dânsa, rugându-se întru nevoinţă. O, ce fel de nădejde avea acest bărbat minunat! Cât de tare era nădejdea lui în Dumnezeu! Că, fiind în aşa de mare primejdie, nu s-a temut, nici nu s-a deznădăjduit, ci întemeindu-şi mintea întru Dumnezeu, s-a lăsat în voia Lui, având înaintea ochilor pe Preacurata Fecioară Maria.
Şi i se părea că vede sus în nor - precum singur a spus mai pe urmă la nişte bărbaţi duhovniceşti -, pe Preacurata Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, ţinând în mâini pe preaveşnicul său Prunc, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci cuviosul, fiind cu totul în bucurie duhovnicească, nu băga de seamă acea înotare înfricoşată prin mijlocul valurilor mării; ci, ca fiind fără de trup, se uitase pe sine şi se îndulcea de acea vedenie, luminat fiind de aceea ca şi de o rază dumnezeiască. Şi i-a fost înotarea din părţile Romei, pe ocean, şi pe râul Neva, pe iezerul Ladojoscului şi pe râul Volga, pe deasupra apelor, împotriva repejunilor negrăite, până ce a ajuns la marea cetate Novgorod. Acolo piatra a stat noaptea la mal, unde este mănăstirea. Şi a auzit cuviosul clopotele de la cântarea de noapte şi s-a înspăimântat, părându-i-se că l-a adus iarăşi la Roma, deoarece nu ştia încotro l-a povăţuit porunca lui Dumnezeu.
Iar a doua zi, venind oamenii la malul râului, s-au minunat, văzând piatra care nu era acolo mai înainte şi pe omul cel străin stând pe dânsa. Deci l-au întrebat de unde este şi el nu le-a răspuns nimic, pentru că nu ştia limba slavonească, ci numai s-a închinat lor. Deci a stat pe piatra aceea trei zile, nedându-se jos de pe dânsa şi rugându-se lui Dumnezeu să-i descopere lui despre cetate, despre oameni şi despre limbă. Iar a patra zi, după multă rugăciune, s-a dat jos de pe piatră şi s-a dus în cetate, dorind să afle vreun om cu care să poată vorbi şi astfel să afle în care cetate este. Şi după rânduiala lui Dumnezeu, a găsit un om, pe care, după îmbrăcăminte, l-a cunoscut că era grec. Deci, grăindu-i cu cuvinte greceşti, a aflat că ştia nu numai limba grecească, dar şi pe cea romană şi rusească, pentru că era neguţător şi umblase prin multe ţări, ştiind felurite limbi. Pe acela l-a întrebat ce fel de cetate este aceasta, ce fel de oameni sunt în ea şi ce credinţă au. Iar neguţătorul i-a spus: „Cetatea aceasta se numeşte marele Novgorod, oamenii sunt ruşi, având credinţa creştinească dreptcredincioasă a Sfintei Sofia, biserica cea sobornicească, arhiereu, pe Nichita, iar stăpânitor al cetăţii este binecredinciosul domn Mstislav Vladimirovici Monomahovici".
Auzind acestea Cuviosul Antonie, s-a bucurat foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a adus la creştini dreptcredincioşi. Apoi l-a întrebat iarăşi pe neguţătorul acela: „Prietene, te mai rog să-mi spui câtă depărtare este de la Roma cea Veche până la această cetate?" Acela i-a răspuns: „Părinte, este depărtată şi grea calea pe uscat şi pe mare, că abia într-o jumătate de an o trec". Şi s-a mirat cuviosul de atotputernicia lui Dumnezeu, cum în două zile şi două nopţi a chivernisit a-l trece atâta lungime de cale.
Deci, închinându-se bărbatului acela, s-a dus să se roage în biserica Sfintei Sofia şi să-l vadă pe marele arhiereu. Şi văzând el frumoasa podoabă a bisericii, rânduiala şi arhiereasca vrednicie, s-a veselit cu duhul foarte; apoi a cercetat şi celelalte biserici şi s-a întors iar la locul său, la piatră, nearătându-se arhiereului, de vreme ce el nu ştia limba rusească. Insă se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să-i lumineze mintea, pentru a înţelege acea limbă. Apoi au început a veni la dânsul oamenii care locuiau aproape de mal, şi îi aduceau hrană ca unui străin. Iar el a început a înţelege de la dânşii vorba rusească şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a deprins-o degrab. Şi între-bându-l oamenii despre patrie şi despre naştere şi cum a venit la dânşii pe piatra aceea, el nu le-a spus nimic, ci numai se numea păcătos.
Iar după puţină vreme, arhiereul Nichita a aflat de dânsul. Şi era Sfântul Nichita călugărit în Mănăstirea Pecersca din Kiev, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu. Deci a trimis să cheme la dânsul pe acel monah străin şi văzându-l, l-a întrebat cine este, de unde vine şi cum a venit acolo. Iar el n-a răspuns nimic altceva, decât numai se închina şi zicea: „Stăpâne sfinte, iartă-mă, că sunt om străin şi păcătos!" Căci acest cuvios nu voia să afle cineva cele despre dânsul, ca să nu fie slăvit de oameni. Iar Nichita, arhiereul lui Dumnezeu, înţelegând cu duhul că o taină dumnezeiască este într-însul, l-a luat deoparte şi a început a-l întreba cu jurământ ca să-i spună tot adevărul despre dânsul.
Atunci cuviosul, fiind silit de porunca arhiereului, a început a povesti cu de-amănuntul despre naşterea şi creşterea sa în Roma, despre prigoana asupra dreptcredincioşilor, de fuga sa în pustie şi cum a fost purtat de piatră pe ape şi în două zile şi două nopţi a ajuns la Novgorod. Şi grăind acestea sfântul, plângea cu lacrimi; şi căzând ta picioarele arhiereului, îl ruga cu tot dinadinsul să nu spună nimănui despre aceea, ca să nu cadă în deşartă cinstire omenească. Iar arhiereul Nichita, ascultând povestirile lui, era în mare mirare şi spaimă şi nu îl socotea a fi om, ci înger al lui Dumnezeu. Apoi, sculându-se de la locul său, s-a întors spre rugăciune şi, rugându-se din destul, a căzut înaintea cuviosului la pământ, cerând de la dânsul binecuvântare şi rugăciune.
Iar cuviosul a căzut înaintea arhiereului, rugându-se şi cerând binecuvântare, numindu-se pe sine păcătos şi nevrednic. Deci amândoi au zăcut la pământ multă vreme, udându-l cu lacrimi. Arhiereul Nichita zicea către cuviosul: „Tu te-ai învrednicit de mare dar de la Dumnezeu, pentru că asemenea minunilor celor de demult s-a lucrat în tine. Ilie cu căruţă de foc, Apostolii pe nori erau purtaţi în văzduh, iar pe tine te-a adus Domnul în cetatea noastră pe piatră peste ape, şi a cercetat şi a binecuvântat prin tine, plăcutul său, pe poporul său cel nou luminat!" Iar cuviosul a zis către arhiereu: „Tu eşti arhiereul Dumnezeului Celui Preaînalt! Pe tine te-a pus Dumnezeu stătător înaintea Lui, ca să fii rugător pentru toată lumea; deci ţie ţi se cade să te rogi pentru mine, păcătosul, precum te rogi pentru toţi".
Deci sculându-se arhiereul de la pământ, a ridicat şi pe cuviosul, l-a binecuvântat şi i-a dat sărutare în Hristos, neputând să înceteze din lacrimi. Apoi a vorbit multe cu dânsul, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare cu miere. Şi voia să preamărească acea minune, dar, după rugămintea sfântului cea cu dinadinsul, s-a oprit; căci nu cuteza să calce rugămintea celui atât de plăcut lui Dumnezeu. Şi dorea arhiereul ca să petreacă cu dânsul Cuviosul Antonie, până la sfârşitul vieţii, dar el n-a voit, zicând: „Arhiereule al lui Dumnezeu, pentru Domnul, nu mă sili; ci lasă-mă să vieţuiesc în acel loc, unde mi-a poruncit Dumnezeu". Atunci arhiereul l-a eliberat cu pace. Apoi arhiereul neîntârziat s-a dus el însuşi să vadă piatra pe care a înotat şi locul unde a stat plăcutul lui Dumnezeu şi, văzând-o, s-a minunat de dumnezeiasca lucrare. Şi degrabă a făcut cuviosului lângă malul acela o biserică mică de lemn în numele Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi a cinstitei sale naşteri; căci spre praznicul acela a adus Dumnezeu în cetatea lor pe plăcutul Său. Incă i-a mai făcut lângă biserică şi o chilie spre adăpostirea monahilor.
Iar după un an, pescarii vânând peşte în râul Volga aproape de piatra Cuviosului Antonie şi ostenindu-se toată noaptea, n-au prins nimic şi, slăbind de osteneală, şi-au tras la mal mrejele lor, fiind mâhniţi. Iar cuviosul, după săvârşirea rugăciunilor sale de dimineaţă, a mers la pescari şi le-a dat lor plată, zicându-le: „Să aruncaţi mrejele voastre spre vânat şi orice veţi afla, aceea să fie în casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu". Dar ei întâi nu voiau, zicând: „Toată noaptea ne-am ostenit şi n-am prins nimic". Apoi, fiind siliţi de rugămintea stareţului, au luat plata şi au aruncat mrejele în râu. Şi au tras la mal mulţime mare de peşti, încât aproape se rupeau mrejele. Iar între peşti au tras un poloboc mare, având cercuri de fier. Şi a cunoscut Cuviosul Antonie că acela este polobocul pe care îl aruncase el în mare la Roma; deci a zis către pescari: „Fiii mei, vedeţi mila lui Dumnezeu, cum poartă grijă de robii săi! Deci voi luaţi-vă peştele, iar polobocul mi l-a dăruit Dumnezeu mie, ca cele ce sunt în el să fie spre zidirea mănăstirii mele". Dar pescarii nu voiau să-i dea lui polobocul şi ziceau: „Noi ne-am năimit să-ţi vânăm ţie peşte, iar nu poloboc; deci peştele este al tău, iar polobocul al nostru, căci noi înşine l-am aruncat în apă spre pază". Iar cuviosul le-a zis: „Eu nu mă voi certa cu voi, ci să mergem la judecători". Cuvântul acesta a plăcut pescarilor. Deci au mers în cetate, ducând şi polobocul cu ei şi, stând înaintea judecătorilor, au spus cele despre vânat.
Şi pescarii se certau pentru poloboc, spunând că este al lor; dar cuviosul a zis către judecători: „Domnilor, întrebaţi-i pe ei, să spună ce au pus în el, dacă polobocul este al lor". Şi fiind întrebaţi pescarii, nu ştiau ce să spună. Atunci cuviosul, fiind silit de o nevoie ca aceea, fără voia lui a descoperit în parte taina care era ştiută numai de Dumnezeu, pentru că vedea spre sine rânduiala Lui cea minunată, care ieşea la arătare.
Deci, neputând tăinui minunatul lucru al lui Dumnezeu, a zis: „Acest poloboc este al meu, dat în adâncimea mării din Roma, cu ale mele mâini păcătoase; iar cele puse în poloboc sunt vase bisericeşti, de aur, de argint şi de cristal, potire şi blide şi alte multe lucruri sfinţite, având pe ele inscripţii cu litere latineşti. Afară de acestea, am mai pus în el din averile părinţilor mei, aur şi argint, şi l-am aruncat în mare, nădăjduind în dumnezeiasca purtare de grijă. Aceasta am făcut-o din pricina tulburărilor şi prigoanelor ce erau acolo împotriva celor dreptcredincioşi".
Cuviosul a spus judecătorilor aceasta despre poloboc, însă n-a spus cealaltă mare minune despre sine, adică cum a plutit pe piatră peste ape, două zile şi două nopţi, fiind purtat de puterea lui Dumnezeu până la cetatea lor; şi nimeni nu ştia acea taină despre dânsul, decât numai Nichita, arhiereul lui Dumnezeu. Atunci judecătorii au poruncit să desfunde polobocul şi au aflat aşa precum le spusese stareţul. Şi s-au minunat de dumnezeiasca lucrare cea minunată şi preaputernică a lui Dumnezeu şi de acel minunat bărbat, de Cuviosul Antonie, şi au poruncit să-şi ia toate acelea; iar pescarii s-au dus ruşinaţi.
Deci cuviosul, luându-şi lucrurile sale, le-a arătat arhiereului Nichita, spunându-i despre acestea, iar acela, minunându-se de o altă minune asemenea cu cea dintâi, a proslăvit pe Dumnezeu. Iar cuviosul a făcut o biserică de piatră şi o mănăstire mică cu aurul şi cu argintul ce era în poloboc. Şi a adunat puţini fraţi, a cumpărat pământul din preajma mănăstirii şi un iaz, spre vânarea de peşte, pentru hrana monahilor. După aceasta, Nichita, arhiereul lui Hristos, s-a mutat către Domnul, nespunând nimănui taina cea despre Sfântul Antonie; astfel nu a ştiut nimeni acestea, până la pristăvirea lui Antonie.
După Sfântul Nichita a luat scaunul Ioan. Acela, păstorind biserica douăzeci de ani, a slăbit de bătrâneţe şi s-a dus la linişte. După dânsul a fost adus la arhieria Novgorodului Cuviosul Nifon din Mănăstirea Pecersca. Acesta, având dragoste duhovnicească către Cuviosul Antonie, l-a silit să primească sfinţirea preoţiei şi puterea egumeniei. Deci Sfântul Antonie era povăţuitor ales fraţilor şi tuturor pildă de viaţă plăcută lui Dumnezeu.
Şi vieţuind el mulţi ani şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a apropiat de fericitul său sfârşit. Deci, chemând pe unul din monahii lăcaşului său, un bărbat duhovnicesc, cu numele Andrei, i-a spus lui toate cele despre sine, ca şi mai înainte arhiereului Nichita, şi i-a descoperit taina pe care până atunci o ascunsese, adică cum a plutit pe piatră din Roma până la cetatea Novgorodului. Apoi, învăţând pe fraţi şi numindu-le pe Andrei egumen al lor după sine, le-a dat tuturor binecuvântarea şi sărutarea cea din urmă şi s-a mutat către Domnul în anul de la facerea lumii 6655, iar de la naşterea lui Hristos 1147, vieţuind 80 de ani.
Iar după pristăvirea Cuviosului Antonie, Andrei a spus arhiereului Nifon şi domnilor acelei cetăţi şi tuturor oamenilor, toate cele ce auzise din gura nemincinoasă a plăcutului lui Dumnezeu despre călătoria lui cea mai presus de fire - pe piatră, pe deasupra mării -, şi toţi s-au minunat şi au dat laudă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale.
Şi trecând 450 de ani, moaştele cuviosului s-au aflat nestricate; deci s-au scos din sânul pământului în anul 7105, iar de la naşterea lui Hristos 1597, şi se odihnesc în nestricăciune până astăzi, dând tămăduiri celor ce se apropie de ele cu credinţă, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, este slăvit în veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu