Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifica a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul:

"Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l dă mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd gresalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, ca binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin."

Si dupa rugaciunea aceasta,se zic aceste patru stihuri,iarasi in trei stari,cu 12 inchinaciuni:

Dumnezeule,milostiv fii mie pacatosului.
Dumnezeule,curateste-ma pe mine pacatosul.
Cel ce m-ai zidit,Dumnezeule,mantuieste-ma.
Fara de numar am gresit,Doamne,iarta-ma.

Apoi,iarasi se spune rugaciunea Sfantului Efrem Sirul.

Apoi rugaciunea aceasta

Stapane Dumnezeule,Parinte atotputernice,Doamne,Fiule Unule-Nascut,Iisuse Hristoase si Duhule Sfinte, o Dumnezeire,o Putere miluieste-ma pe mine pacatosul si cu judecatile care stii,mantuieste-ma pe mine nevrednicul robul Tau,ca binecuvantat esti in vecii vecilor.Amin.

Sfântul Efrem a fost un monah, teolog şi imnograf creştin care a trăit în Siria între anii 306-373. Această rugăciune care-i aparţine, însoţeşte toate Laudele bisericeşti care se săvârşesc în Postul Mare de luni până vineri. Bineînţeles, rugăciunea poate fi rostită şi în pravila particulară a monahilor şi mirenilor, tot de luni până vineri, şi nu numai în perioada Postului Mare, ci pe parcursul întregului an bisericesc, cu excepţia perioadelor de la Paşti până la Rusalii şi de la Naşterea Domnului până la Bobotează. În Biserica Rusă există pe alocuri obiceiul de a rosti această rugăciuni cu mâinile ridicate (ca invocare).
Trândăvia nu este văzută aici doar ca lenevie de a face ceva, ci mai degrabă ca lipsă a trezviei, a atenţiei duhovniceşti, ca delăsare şi moleşeală, care duc mai întâi la uitarea voii lui Dumnezeu, apoi la încălcarea acesteia.
În limba greacă avem aici cuvântul «περιεργία», care înseamnă „preocupare”, „grijă inutilă” şi chiar „curiozitate”. Limbile slavonă şi franceză au tradus acest cuvânt cu sensul de „deznădejde” – stare care poate fi o consecinţă a preocupărilor noastre deşarte, dar nu exprimă sensul exact al termenului grecesc.
Cuvântul „metanie” provine de la grecescul «μετάνοια» („pocăinţă”), care înseamnă „schimbarea minţii” sau, altfel spus, schimbarea modului de a gândi, a vedea şi a face lucrurile. Biserica a numit tot „metanie” şi gestul liturgic al prosternării (cu fruntea până la pământ), pentru a arăta că ridicarea de după fiecare cădere trebuie să fie însoţită de o înnoire a minţii, care să ne ferească de repetarea aceleiaşi căderi.
În greacă avem cuvântul «σωφροσύνη» («целомудрие»), care înseamnă „întreagă-înţelepciune”, adică „integritate a minţii”, gândire curată şi nesfâşiată de întinăciunea păcatului. În sens duhovnicesc, „întreaga-înţelepciune” pe care o cerem în această rugăciune înseamnă şi un fel de feciorie a minţii şi a sufletului, adică o viaţă trăită în înfrânare şi curăţie.
Se poate spune şi „robului Tău”.
În tradiţia Bisericii Ortodoxe, rugăciunea se rosteşte prima dată însoţită de 3 metanii, apoi se fac 12 închinăciuni mici, după care rugăciunea se repetă încă o dată cu o singură metanie la sfârşit. Uneori în tipic apare precizarea: „Rugăciunea Sf. Efrem Şirul cu 16 metanii” prin aceasta înţelegându-se 3 metanii mari + 12 mici (închinăciuni) + încă o metanie mare. Doar la rânduiala Ceasului IX este prevăzut că rugăciunea să fie rostită o singură dată, numai cu 3 metanii mari.
Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.
Atunci, mântuirea şi pocăinţă nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, că templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participa la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metăniile, semne "psiho-somatice" ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.