Marele intre parinti Visarion s-a nascut si a crescut in Egipt. Din tinerete a iubit pe Hristos si a rasarit in inima lui lumina darului lui Dumnezeu. Si s-a pazit curat de toata intinaciunea pacatului, nepatandu-si haina cea duhovniceasca, pe care a luat-o de la Sfantul Botez. Si cercetand sfintele locuri de la Ierusalim, a vazut pe Cuviosul Gherasim, care-si petrecea viata in pustiul Iordanului, si caruia ii slujea un leu. Asemenea vazand si pe multi alti parinti care vietuiau acolo prin felurite locuri si care straluceau in fapte bune si, vorbind cu dansii, a castigat mult folos sufletului sau.
Iar dupa ce s-a intors la locul sau, si-a dobandit ca parinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Si ducandu-se adeseori la el si povatuit fiind de invataturile lui cele folositoare, s-a indemnat spre viata cea aspra. Si impartindu-si saracilor si manastirilor averea ramasa de la parinti, s-a lepadat de lume si s-a facut monah. Apoi ducandu-se intr-un loc pustiu, petrecea in liniste, obosindu-se cu multe osteneli. Si omorandu-si trupul cu nevointe pustnicesti, se asemana celor fara de trup, fiind in trup. Postirea lui era fara de masura, pentru ca uneori nu manca toata saptamana, iar alteori petrecea fara de hrana si fara de bautura patruzeci de zile.
Odata, stand in mijlocul unor maracini si avand mainile, ochii si mintea indreptate catre cer, a petrecut astfel patruzeci de zile si de nopti in rugaciune ganditoare de Dumnezeu, neclintit ca un stalp, nici miscandu-se catusi de putin cu trupul din locul acela, nici gustand ceva in acele zile, nici graind ceva catre cineva, nici dormitand, nici slabind din neputinta cea fireasca si nici aplecandu-si mintea sa spre cele pamantesti, ci fiind cu totul intraripat de dragostea lui Dumnezeu. Cu ochii cei sufletesti privea neabatut spre El, urmand celor fara de trupuri. De aceea s-a invrednicit si de mari daruri de la El, pentru ca i s-a dat lui atata dar de faceri de minuni, cat si sfintilor prooroci de demult.
Si s-a asemanat lui Moise; ca precum Moise a prefacut de demult in pustie apele cele amare intru dulceata cu lemnul aratat de Dumnezeu, ca sa adape pe Israel cel insetat, tot astfel si Cuviosul Visarion a indulcit amaraciunea apei de mare, prin rugaciune si prin insemnarea sfintei cruci, ca sa adape pe ucenicul lui cel slabit de sete. Caci odata, umbland el cu ucenicul lui in pustie pe marginea marii, acesta a insetat de osteneala drumului si de zaduful zilei si zicea catre sfantul: "Parinte, imi este tare sete". Iar cuviosul, facand rugaciune si insemnand marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: "In numele Domnului, ia apa si bea". Iar ucenicul luand apa din mare cu vasul ce-1 purta, a vazut ca apa este dulce la gust si rece, ca si cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, band din destul si racorindu-se, a luat si in vasul sau. Si vazand aceasta Cuviosul Visarion, a zis ucenicului: "Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apa?" Raspuns-a ucenicul: "Iarta-ma, parinte! Am luat apa ca sa nu insetez iarasi pe cale!" Atunci staretul a zis: "Dumnezeu, Cel ce este in acest loc, este in tot locul; si, precum aici, asa si in tot locul poate sa dea apa dulce celui insetat". Iar numele ucenicului era Dula.
Cuviosul Visarion s-a asemanat si lui Isus al lui Navi; caci precum acela biruind oarecand pe amorei, a oprit soarele in calea sa, tot asa a facut si acesta, caci mergand el cu ucenicul la alt staret, se apropia soarele spre apus si calea era inca departata; deci Sfantul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: "Rogu-ma Tie, Doamne, porunceste ca sa stea soarele pana ce voi merge la robul tau". Si asa s-a facut, ca n-a apus soarele pana ce a sosit cuviosul la acel staret.
Cuviosul a fost asemenea si cu Sfantul Prooroc Ilie, pentru ca in vreme de seceta, ploaie indestulata a pogorat din cer pe pamant; si aceasta nu s-a facut o data sau de doua ori, ci de mai multe ori. El se asemana inca si cu proorocul Elisei; caci precum acela a trecut apele Iordanului, despartindu-le cu cojocul lui Ilie, tot asa si acesta, cu rugaciunile sale, a intarit firea apelor sub picioarele sale si umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru ca Nilul - raul cel mare - il trecea ca pe uscat si oriunde pe cale intalnea paraie, le trecea cu picioarele neudate.
Si petrecand Cuviosul Visarion oarecand in Schit, a fost adus la biserica un om indracit si se faceau rugaciuni pentru el in biserica ca sa se izbaveasca de duhul cel necurat, dar nu iesea dracul din el, caci era cumplit foarte. Atunci clericii au zis intre ei: "Ce sa facem cu indracitul acesta?" Si unii au zis: "Nimeni nu poate sa-1 izgoneasca pe dracul acesta, decat numai avva Visarion; si de-l vom ruga pe el pentru aceasta, apoi nici in biserica nu va voi sa vina. Deci sa facem asa: El vine de dimineata in biserica mai inainte decat toti, iar noi, apucand inainte de venirea lui, sa punem pe omul cel indracit in locul lui si sa-i zicem staretului: TParinte, desteapta pe cel ce doarme!t"
Si au facut clericii asa. Si intrand Cuviosul Visarion in biserica, dupa obiceiul sau, a vazut pe acel om sezand in locul lui. Atunci el a stat aproape de cel indracit si nu voia sa-l goneasca din locul lui pe cel ce sedea. Iar dupa ce s-a inceput pravila bisericii, clericii au zis catre staret: "Parinte, desteapta pe cel ce doarme". Iar parintele apropiindu-se de acel om, l-a clatinat, zicandu-i: "Scoala-te si te du de aici!" Si indata dracul a iesit din om, gonit prin cuvantul sfantului. Si sculandu-se omul, a inceput a multumi lui Dumnezeu, ca s-a izbavit de indracire si s-a facut sanatos din acel ceas. in acest fel au pornit clericii pe Sfantul Visarion spre acea facere de minuni, ca sa izgoneasca pe diavol, pentru ca acest cuvios parinte nu voia sa faca minuni la aratare, ca sa nu fie slavit de oameni, si fugea de laudele oamenilor, fiind smerit si socotindu-se pe sine pacatos.
Odata, un frate din schit a cazut intr-o greseala si preotul ii poruncea lui sa iasa afara din biserica, ca unul ce nu era vrednic sa fie impreuna cu fratii in soborul bisericesc. Iar Cuviosul Visarion, sculandu-se, a iesit si el impreuna cu cel ce gresise, zicand: "Si eu am gresit!" Intr-acest fel a fost smerenia acestui sfant parinte.
Ucenicii lui mai spuneau de el ca patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca sa se odihneasca; ci, sezand sau stand, primea cate putin somn. El sfatuia pe ucenicii sai sa fie treji, ca rara dormitare sa se pazeasca pe sine totdeauna de cursele vrajmasului, si le zicea: "Se cade monahului sa fie tot ochi ca si Heruvimii si Serafimii; si, cand cineva petrece in pace neavand razboaie, atunci mai mult sa se pazeasca si sa se smereasca in fata lui Dumnezeu, ca nu cumva, parandu-i-se ca sta, sa cada mai cumplit, caci pentru prea marea incredere in sine, multi s-au dat la razboi. Si de multe ori, pentru neputinta noastra, Dumnezeu nu lasa sa vina asupra noastra razboaie, ca sa nu pierim desavarsit".
Toata viata acestui sfant parinte era asemenea pasarilor cerului, pentru ca nimic nu a castigat din cele pamantesti, nici nu avea chilia sa, nici vreo adapostire deosebita; ci, trecand din loc in loc, mergea ca un drumet ratacit prin pustie, prin surpaturi si prin vai, neingrijindu-se deloc de nevoile trupesti, nici de hrana, nici de haine; avand pe trup imbracaminte numai o ruptura de haina, cat sa nu-i fie trupul gol cu totul. Ziua era ars de zaduful soarelui, iar noaptea de ger. Rareori i se intampla vreodata sa intre sub vreun acoperamant, ci petrecea ca o pasare prin munti, iubind singuratatea, ridicandu-si mintea spre Unul Dumnezeu si adancindu-si gandurile intr-insul. Totdeauna ii ieseau paraie de lacrimi din ochi si scotea dese suspine din adancul inimii; si toate zilele vietii lui si le-a petrecut plangand si tanguindu-se.
Si ajungand la adanci batraneti, s-a mutat la viata cea neimbatranita si a trecut de la plangere la bucuria cea vesnica, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava in veci. Amin.
Fericitul Ilarion a fost fiul lui Petre Capadocianul, cel care da paine la masa imparateasca, iar maica lui era Teodosia; si amandoi parintii lui erau evlaviosi. Si fiind ei iubitori de Dumnezeu, l-au invatat bine Sfanta Scriptura din tinerete. Apoi, cand era de douazeci de ani, a lasat - dupa cum zice Evanghelia - pe tata si pe mama, si casa, si bogatie, si s-a facut monah in manastirea lui Isihie, care era aproape de Vizantia. Dupa aceea a venit in manastirea Dalmatului si acolo a luat ingerescul si sfantul chip cel mare, si s-a facut ucenic al Sfantului Grigorie Decapolitul, care intr-acea vreme vietuia acolo.
Si petrecea in ascultare, in tacere si in smerenie, avand slujba in gradina manastireasca. El s-a ostenit intr-acea ascultare zece ani si se sarguia, ca, prin viata sa, sa urmeze Cuviosului Ilarion cel Mare, cel de un nume cu el, a carui viata imbunatatita si placuta Lui Dumnezeu, adeseori citind-o, se asemana aceluia, pe cat putea, in postiri, in rugaciunile cele de toata noaptea, si in toate nevointele monahicesti, pentru care s-a si numit Ilarion cel Nou.
Deci luminandu-si sufletul ca soarele, a luat putere de la Dumnezeu asupra duhurilor celor necurate, ca sa le goneasca Iar egumenul manastirii aceleia l-a facut preot, chiar si nevrand, dupa ce Sfantul Grigorie Decapolitul s-a dus de acolo in alte locuri. Apoi, dupa cativa ani, murind egumenul acelei manastiri, Cuviosul Ilarion a aflat ca fratii voiesc sa-l faca egumenul lor si a iesit noaptea din manastire, nestiut de nimeni, si s-a dus in Vizantia, unde a cautat pe Sfantul Grigorie, invatatorul sau, nadajduind ca-l va gasi acolo. Dar acela se dusese in Roma si de acolo s-a intors si s-a salasluit in muntele Olimpului.
Deci Ilarion a intrat intr-o manastire din Vizantia, iar monahii manastirii Dalmatului, afland de dansul, au trimis la prea sfintitul Patriarh Nichifor, rugandu-l sa-l faca egumen al lor, chiar de n-ar voi. Atunci patriarhul a vestit aceasta imparatului si, trimitand, au adus la dansii pe Ilarion, si l-au indemnat sa ia egumenia manastirii Dalmatului. Iar el neputand sa se impotriveasca vointei imparatesti si patriarhicesti, s-a supus poruncii lor si a luat stapanirea egumeniei, pastorind bine, vreme de opt ani, oile cele cuvantatoare incredintate lui.
Dupa aceasta, a luat scaunul imparatiei grecesti Leon Armeanul - tiranul cel cu nume de fiara -, care a inceput a tulbura Biserica lui Hristos cu eresul luptarii de icoane. Acela pe multi ii silea sa se uneasca cu el la eresul lui; iar pe cei ce nu se supuneau vointei lui, pe uni ii muncea, iar pe altii ii izgonea in tari foarte departate. Intr-acea vreme, din porunca lui, a fost adus si Cuviosul Ilarion de la manastirea Dalmatului la palatele imparatesti si silit la acel eres. Dar ostasul cel bun al lui Hristos, nu numai ca nu s-a supus tiranului nicidecum, dar inca l-a si certat cu indrazneala, numindu-l fara de Dumnezeu si nou calcator de lege, pornindu-l astfel spre mare manie. Deci raucredinciosul imparat a pus asupra fericitului multe batai si felurite munci, si l-a inchis in temnita.
Iar dupa o vreme oarecare, punandu-1 iar de fata la cercetare, dar nimic sporind la scopul lui, l-a dat patriarhului celui de un gand cu el, anume Teodot, cu porecla Casiter, care luase scaunul dupa izgonirea pentru dreapta credinta a prea sfintitului Nichifor. Acel Teodot, patriarhul mincinos, a facut Cuviosului Ilarion acelasi lucru ca si imparatul, caci inchizandu-l intr-o temnita intunecoasa, l-a chinuit multe zile cu foamea si cu setea, poruncind sa nu-i dea nici paine, nici apa. Atunci monahii manastirii lui s-au dus la imparat, zicand cu rugaminte: "O, imparate, da-ne pe pastorul nostru, iar noi iti fagaduim ca ne vom supune vointei tale". Iar imparatul s-a bucurat de fagaduinta lor si indata le-a dat pe parintele lor.
Deci sfantul, ducandu-se la manastire, a petrecut catava vreme si, primind putina odihna, dupa acele patimiri si acea foame, s-a intors iarasi spre patimiri. Caci imparatul, asteptand fagaduinta calugarilor, a cunoscut ca este batjocorit de ei si a trimis ostasii sai asupra acelei manastiri, care au necajit pe monahi, iar pe Cuviosul Ilarion aducandu-l, l-au inchis in temnita. Dupa aceea, l-au trimis la manastirea lui Faneon, poruncind sa-l inchida intr-o temnita stramta. Sfantul Ilarion a patimit in temnita aceea sase luni, primind multe necazuri si ocari de la asprul egumen al acelei manastiri. Dupa aceea, iarasi a fost scos de acolo, cu porunca imparateasca, si a fost adus la Constantinopol, unde a fost silit de imparatul sa se lepede de icoane, uneori cu momeli, iar alteori cu ingroziri.
Insa patimitorul lui Hristos, Ilarion, neascultand de porunca imparatului, a fost trimis la alta manastire care se numea Ciclovia. Si a petrecut intr-insa doi ani si sase luni, fiind tinut si chinuit intr-o temnita urat mirositoare. De acolo, fiind adus iarasi la imparat, si fiind batut foarte tare, a fost surghiunit in cetatea Protilia. Dupa aceea, acel raucredincios imparat, care a pierdut pe multi, a pierit si el cumplit; pentru ca a fost taiat cu sabiile in biserica de ostasii sai chiar in acel loc unde mai intai a batjocorit si surpat sfanta icoana a lui Hristos, si si-a lepadat sufletul lui cel ticalos.
Si luand scaunul imparatiei Mihail Travlul, a poruncit ca pe toti cei dreptcredinciosi sa-i libereze din legaturi si de prin temnite. Atunci fiind eliberat si Cuviosul Ilarion, nu s-a intors la manastirea sa - deoarece nu incetase eresul luptarii de icoane, iar scaunele episcopale erau tinute de pastori si arhierei invatatori mincinosi -, ci a petrecut la o femeie oarecare credincioasa, care ii daduse un loc linistit la mosia sa, facandu-i chilie si gradina si slujindu-i lui pentru Dumnezeu cu toate cele de trebuinta.
Intr-acea vreme, Sfantul Teodor Studitul, care asemenea patimise multe rautati de la eretici pentru dreapta credinta, intorcandu-se de la surghiunie, a trecut la Domnul. Iar sfantul sau suflet, inaltandu-se de ingeri spre cer, a fost vazut de Cuviosul Ilarion, precum se scrie de aceasta in viata lui Teodor. Acea vedere s-a facut astfel: in acea zi in care Sfantul Teodor Studitul s-a mutat la Domnul, fericitul Ilarion umbland prin gradina sa, lucrand si cantand psalmii lui David, a auzit deodata niste glasuri preaminunate si a simtit si un miros de negraita buna mireasma; deci, minunandu-se, se gandea de unde sa fie acestea. Si cautand spre inaltimea cerului, a vazut o multime de cete ceresti in haine albe, stralucind cu luminoase fete si venind din cer cu cantari spre intampinarea oarecarei fete cinstite.
Acestea vazandu-le fericitul Ilarion, a cazut cu spaima mare la pamant si a auzit pe oarecare graindu-i lui: "Iata sufletul lui Teodor, egumenul manastirii Studitului, care a patimit pentru Sfintele Icoane pana la sange si a rabdat pana in sfarsit in necazuri; iar acum a adormit si, dantuind, se suie sus, intampinandu-l pe el cerestile puteri!" Invrednicindu-se de o vedenie preaminunata ca aceasta, Cuviosul Ilarion s-a umplut de multa mangaiere si a primit in inima sa o mare dulceata duhovniceasca. Si a ramas multe zile veselindu-se cu duhul, iar fata lui stralucea de bucurie ca a unui inger.
Si a petrecut Cuviosul Ilarion la acea femeie sapte ani si mai mult. Iar dupa Mihail Travlul a venit la imparatie fiul sau, Teofil, care, pe toti marturisitorii adunandu-i, a inceput iarasi, ca si imparatii raucredinciosi de mai inainte, a-i sili pe dansii la luptarea impotriva sfintelor icoane si a-i munci pe cei ce nu i se supuneau lui. Atunci si Cuviosul Ilarion a fost luat si dus la imparat, unde, silit fiind, nu s-a supus poruncii imparatesti, ci mai ales l-a certat pe el, ca pe un pagan si calcator de lege, care strica dogmele cele drepte ale credintei. Pentru aceea a primit o suta si saptezeci de lovituri si a fost surghiunit la insula Afusiei, dar acolo avea aceasta inlesnire, ca nu era tinut nici in temnita, nici in legaturi. Deci, zidindu-si o chilie foarte mica, a petrecut intr-insa pana la sfarsitul lui Teofil.
Iar dupa moartea aceluia a venit imparateasa Teodora, care adunand in imparateasca cetate pe toti marturisitorii, a intarit credinta cea dreapta si a pus sfintele icoane in bisericile lui Dumnezeu. Atunci si Cuviosul Ilarion, eliberandu-se, a luat manastirea Dalmatului, unde stralucea cu minunile. Si vietuind trei ani, si indreptand pe ucenicii sai cu dumnezeiasca placere, s-a dus la Domnul. Iar cinstitul si sfantul lui suflet, asemenea ca si al lui Teodor, cel vazut de dansul, a fost dus de ingeri la cele ceresti si a stat in ceata sfintilor marturisitori, inaintea scaunului slavei Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh, a Unui Dumnezeu in Treime, Caruia I se cuvine slava in veci. Amin
n vremea aceea, ridicându-Şi ochii la cer, Iisus a zis: „Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, aşa cum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat. Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Mie Mi i-ai dat, şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat, de la Tine sunt; căci cuvintele pe care Tu mi le-ai dat Mie, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M'ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi Eu M'am preamărit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, dar ei în lume sunt, şi Eu la Tine vin. Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, aşa cum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu întru numele Tău îi păzeam pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi nici unul dintre ei n'a pierit, decât fiul pierzării, ca să se plinească Scriptura. Dar acum Eu vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea s'o aibă deplină întru ei.
