SFÂNTUL MARE MUCENIC IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA (2 IUNIE)

http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2012/06/acatistul-sfantului-ioan-cel-nou-de-la.html


http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2012/06/paraclisul-sfantului-ioan-cel-nou-de-la.html

Multi au vietuit în lume viata buna si placuta lui Dumnezeu, dupa învatatura Domnului nostru Iisus Hristos si dupa învatatura Sfintilor Lui Apostoli. Dintre acestia este si Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos, care desi s-a aratat cu mult timp mai târziu, însa nu este mai mic decât cei de demult. Caci Stapânul Hristos si Dumnezeul nostru, datatorul de nevointe, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci si acum, în vremea cea mai de pe urma, deschide usa marturisirii celor ce vor a se face mucenici si îi cinsteste cu aceeasi cinste, încununându-i cu aceleasi cununi. Deci se cade sa începem a istorisi de unde este nasterea si cresterea sfântului ce se praznuieste astazi, ce fel de lucruri bune a facut, cum a marturisit pe Hristos si cum a patimit pentru dragostea Lui.

    In partile Capadociei, care se margineste cu Armenia mica, este o cetate mare si vestita ce se numeste Trapezunda. Acea cetate aflându-se lânga mare, multe corabii de pretutindeni se abateau pe acolo, pentru îndestularea marfurilor si pentru avutia ce se afla în ea. Din aceasta cetate a odraslit acest mare placut al lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Ioan. El s-a nascut din parinti crestini, binecredinciosi, iubitori de Dumnezeu si împodobiti cu fapte bune; întru care si pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescându-1 si deprinzându-1, l-au facut desavârsit în faptele cele bune crestinesti. Iar de vreme ce acea cetate este zidita lânga mare si cetatenii ei erau obisnuiti a umbla cu corabiile pe mare si a face negutatorie, spre a-si câstiga cele de trebuinta, de aceea si fericitul Ioan adeseori, intrând în corabie si ducându-se în multe cetati, facea negutatorie.

    Deci într-o vreme, i s-a întâmplat lui ca a intrat într-o corabie a unui om dintr-alta tara care avea multa negutatorie. Acela era de neam francez, cu credinta latin, adica papistas, cu naravul salbatic, nemilostiv si fara de omenie. Deci fericitul Ioan, intrând în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viata cea îmbunatatita si placuta lui Dumnezeu, fiindca vrajmasul nu suferea cu usurinta faptele cele bune ale fericitului Ioan. Caci îl vedea adeseori rugându-se lui Dumnezeu, postind, fiind blând si plecat catre toti, lesne apropiat tuturor, facând milostenie catre toti, miluind pe toti cei lipsiti ce erau în corabie, îndestulându-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi mângâindu-i, dându-le lor cele de nevoie din averile lui si întinzându-le mâna de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi si, izvorând totdeauna lacrimi, îsi zicea: „De vei milui pe fratele cel ce patimeste rau, miluit vei fi si tu de Dumnezeu. Cum vei mângâia pe cel întristat asa vei fi si tu mângâiat de Dumnezeu".

    Acestea vazându-le vrajmasul cel nevazut si pizmuindu-1, a vrut sa faca sfântului împiedicare de la calea mântuirii. Deci, mai întâi, a gândit sa-1 departeze de la dreapta si sfânta credinta a Bisericii Rasaritului. Pentru aceasta a îndemnat asupra fericitului pe vrajmasul cel vazut, pe capitanul corabiei, care se împotrivea credintei celei drepte, ca sa ocarasca pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinta a Rasaritului. De aceea, între ei se facea mare cearta pentru credinta în calatoria pe mare, si totdeauna Sfântul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învataturile cartilor si preaînte-lept; si astfel îi rusina socoteala lui cea nedreapta si ereticeasca. De aceea, francezul acela se mânia foarte rau asupra nebiruitului ostas al lui Hristos, se iutea si îl batjocorea cu multe ocari si-1 vrajmasuia, gândind rau asupra lui.

    O vrajmasie ca aceea aprinzându-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia la malul Marii Negre cel dinspre tara Moldovei, lânga Cetatea Alba. Deci, iesind din corabie, vrajmasul cel rau si pizmas s-a dus la eparhul cetatii, care era cu neamul si credinta turc, fierbinte pazitor si aparator al credintei sale celei turcesti. Si a adus capitanul la cadiu urmatoarea pâra împotriva Sfântului Ioan, zicând: „O, cadiule, este un barbat în corabie, care a venit cu mine aici si voieste sa se lepede de credinta sa cea crestineasca si sa se înstraineze de patria sa. El voieste a se apropia de credinta voastra si sa primeasca legea voastra cea turceasca, ca sa se faca partas al semintiei voastre. Aceasta o stiu deoarece, calatorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta si s-a jurat înaintea mea cu multe juraminte ca nicidecum nu-si va schimba gândul sau. De aceea tu sa ai îndata purtare de grija pentru el, ca sa-1 aduci la credinta voastra; caci multa cinste vei avea de la împaratul si de la toti cei de un neam si de o credinta cu tine, caci acest barbat este întelept si iscusit cuvântator, ritor prea ales si vestit, si nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decât cei ce sunt mai mari, mai de cinste si mai de frunte în cetatea Trapezunda".

    Acestea auzindu-le acel eparh pagân, s-a umplut de bucurie si sezând la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit sa cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Iar când a venit si a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu fata vesela, i-a zis cu blândete: „M-am înstiintat destule despre tine, cum ca esti om ales si întelept, din cei de frunte din Trapezunda, si cum ca ai iubit credinta noastra cea mahomedana si voiesti a te apropia de ea. Caci astfel este credinta noastra, încât se lipesc si-si aprind inima de ea toti cei ce sunt cu gând curat si o înteleg pe ea; si celor ce o primesc cu bucurie, le da viata bine norocita si lungime de zile, pe când credinta crestineasca este vrednica de râs. Pentru aceea, o prietene, nu mai zabovi, ci leapada credinta crestineasca care este defaimata si batjocorita de toti si cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, huleste si blestema legea si credinta cea crestineasca, caci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreuna cu femeile si cu copiii lor, ca sa te auda pe tine marturisind acum credinta noastra; fiindca au auzit despre tine ca voiesti acum sa te faci propovaduitor al credintei noastre celei stralucite, bine norocite si desfatate.

    Deci vino, o, minunatule, si stai împreuna cu noi si preamareste cu glas minunat soarele cel stralucitor, da cinste luceafarului care rasare înaintea soarelui si adu jertfa luminatorilor ceresti, celor ce lumineaza toata lumea. Astfel te vei învrednici de la împaratul nostru de multa cinste si de mari vrednicii; iar noua ne vei fi ca un frate adevarat, îndulcindu-te de viata cea dulce împreuna cu noi. Deci calca în picioare legea si credinta crestineasca, ca una ce este defaimata si proasta, încât sa vada si altii si sa învete de la tine a cinsti credinta noastra".

    Iar fericitul Ioan, câta vreme acel cadiu viclean si raucredincios graia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri si cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfânta Evanghelie: Când veti fi dusi înaintea domnilor si împaratilor, pentru numele Meu, sa nu va gânditi mai înainte ce veti grai sau ce veti raspunde în acel ceas, ca vi se va da voua cuvânt caruia nimeni nu va putea a se impotrivi, nici a raspunde toti cei ce se vor împotrivi voua.

    Apoi, cautând cu ochii cei simtiti catre tiran si, raspunzând cu buna îndrazneala, a zis: „O, cadiule! Mi se pare ca minti pe fata. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodata sa ma lepad de sfânta credinta a Domnului meu Iisus Hristos! Sa nu se întâmple un lucru necuvios ca acesta, nici sa ma lase Dumnezeu sa primesc în mintea mea un gând pagânesc ca acesta. Acestea toate sunt mestesugiri ale vrajmasului adevarului si ale satanei, tatal tau; ca, intrând în tine ca într-un vas al sau, graieste prin tine catre mine, si nadajduind ca ma va trage spre pieire, se sileste sa ma departeze de la Dumnezeul cel adevarat, care precum este Ziditor al tuturor faptu­rilor vazute si nevazute, asa si al soarelui acesta, pe care tu îl cinstesti ca pe un Dumnezeu. Iar tu, fiind cuprins cu întunericul amagirii, nebuneste aduci fapturii cinstea aceea, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevarat, facatorul soarelui caruia tu te închini.

    Deci nu te amagi ca ma vei pleca la minciuna, ci mai vârtos tu însuti învatându-te de la mine taina adevarului, leapada, te rog, întunericul pagânatatii care zace în sufletul tau si învredniceste-te a te face fiu al luminii, stralucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decât soarele. Si nu socoti ca soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaste ca este un luminator facut din fiinta focului si pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adica soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea sa fie Dumnezeu?"

    Niste cuvinte ca acestea zicând Sfântul Ioan, si-a ridicat mâinile si ochii catre cer, si a strigat cu glas mare în auzul tuturor: „Sa nu-mi fie mie a ma lepada de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care esti Dumnezeu preamarit împreunaACU Tatal Tau Cel fara de început si cu Preasfântul Duh, o Putere si o împaratie! Nu ma voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafarului, nu ma voi lepada de lumina, nu ma voi lipi de întuneric, nu voi lasa pe Dumnezeul meu si nici nu voi sluji diavolului!" Zicând aceste cuvinte marturisitorul lui Hristos, cu multa îndrazneala si cu fata vesela, tiranul îsi schimba adeseori fata sa, aprinzându-se înauntru de focul mâniei. Si neputând mai mult sa rabde pe mucenic, care îi graia împotriva si îi arata pagânatatea si desarta lui credinta, caci pe Hristos j)e Care îl hulea pagânul ighemon, pe Acela Sfântul Ioan II lauda si II propovaduia în mijlocul poporului ca este Dumnezeu adevarat; iar credinta lui pagâneasca, sau mai bine zis înselaciunea, o defaima si o surpa pâna la sfârsit; pentru aceasta a poruncit ostasilor sai sa-1 dezbrace pe mucenic de hainele sale.

    Si îndata facând ostasii cele poruncite, sfântul statea gol, fiind îmbracat întru Hristos. Dupa aceea, cadiul a poruncit sa se aduca multe toiege înaintea lui, si uitându-se catre mucenic, a zis: „Nu spune catre noi niste povesti ca acestea, ci leapada-te îndata de credinta cea nefolositoare si primeste legea noastra cu toata inima, precum ai fagaduit, si împodobeste-te cu legile noastre. Paraseste de acum acele lungi cuvântari ale tale si împlineste ceea ce ai fagaduit; iar de nu, apoi ma jur pe legea noastra cea bine norocita si slavita, ca nu numai îti voi zdrobi trupul cu toiegele acestea, dar te voi munci si cu alte munci prea cumplite si nesuferite firii; iar mai pe urma te voi omorî cu moarte grea".

    Iar sfântul, raspunzând, a zis: „Tiranule si plinule de toata spur­caciunea, nu sunt mincinos, nici cuvântator de povesti precum spui tu, ci sunt rob si marturisitor al adevaratului Dumnezeu Cel preamarit în Sfânta Treime. în El m-am învatat a crede de la stramosii si de la parintii mei, Lui unuia ma închin, Aceluia aduc jertfa de lauda, pe El II marturisesc, ca este Ziditor al tuturor fapturilor, pe Acela îl astept judecator al viilor si al mortilor. Acela va veni sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui în vremea aceea, când, dupa porunca Lui, soarele acesta ce se vede, asezat si rânduit de Dânsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nadajdui ca vei auzi altceva de la mine decât numai cele ce le-am zis întâi si de la început, acelea le graiesc si acum si le voi grai pâna la sfârsit.

    Ca niciodata nu ma voi lepada de Hristos Dumnezeu si Facatorul meu, niciodata nu voi cinsti mai mult faptura decât pe Facatorul, nu ma voi închina zidirii mai mult decât Ziditorului, nu voi defaima sfânta credinta în Dumnezeul meu, în care m-am nascut si în care m-am deprins de la parintii mei, pâna când voi fi stapân al gândului meu; si, mai ales, pâna când voi rasufla vazduhul acesta. Deci nu mai zabovi, lucrator al nedreptatii, ci arata obiceiul tau de câine si fara de omenie care este ascuns în tine; scapa-te odata de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voiesti sa ma muncesti, si trimite-ma mai degrab cu orice fel de moarte vei voi la Dumnezeu, Stapânul meu cel dorit de mine. Deci fa degrab ceea ce ai sa faci, pentru ca urechile mele nu pot sa auda mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul: Venin de aspida este sub buzele lor. Nici ochii mei sa nu mai vada fata ta cea spurcata, despre care iarasi acelasi prooroc zice într-alt loc: Umple fetele lor de ocara si vor cauta numele Tau, Doamne!

    Iata ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-1 cu toiege, arde-1 cu foc, îneaca-1 în mare, taie-1 în bucati cu sabia, pune asupra lui si alte munci; si daca ai mai cumplite decât acestea, si pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea si pe cele mai multe decât acestea, eu sunt gata a le rabda cu placere si cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu".

    Iar tiranul cel salbatic si nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului marturisitor, s-a aprins de mânie si îndata a poruncit sa întinda pe mucenic la pamânt si sa-1 bata fara de mila cu toiege noduroase. Deci atât de cumplit l-au batut slugile tiranului pe rabdatorul de chinuri al lui Hristos, încât s-a zdrobit trupul lui în multe bucati si lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, iar tot locul pe care era întins mucenicul s-a rosit de sângele lui. Deci viteazul patimitor rabdând cu barbatie o munca ca aceea, si-a ridicat ochii mintii sale catre cer si a zis: „Multumesc Tie, Stapâne Dumnezeule, ca m-ai învrednicit a ma spala cu sângele meu si a ma face curat de pacatele mele, care mi s-a întâmplat a le pacatui înaintea ta, dupa Sfântul Botez, din neputinta omeneasca". Iar muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugându-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multa mânie si atât de cumplit l-au batut, pâna ce i s-a stins si glasul.

    Apoi, facându-se seara, ighemonul a poruncit sa lege pe sfântul mucenic, care abia sufla, cu doua lanturi, sa-1 arunce în temnita si sa-1 pazeasca pâna a doua zi, spre o mai mare munca. Si neputând mucenicul lui Hristos sa mearga singur de cumplitele rani, muncitorii l-au târât ca pe un mort si astfel l-au închis în temnita. Iar a doua zi, tiranul acela cu chipul de fiara, sezând la locul lui cel obisnuit de judecata, a poruncit sa aduca înaintea lui pe Sfântul Mucenic Ioan.

    Deci rabdatorul de chinuri si viteazul ostas al lui Hristos a venit înaintea lui cu fata luminata si cu sufletul vesel. Si privind raucredinciosul cadiu spre el si vazându-1 astfel luminat si vesel -caci darul si puterea lui Dumnezeu care a întarit pe sfintii mucenici cei de demult, aceea întarea si pe Sfântul Ioan, care patimea pentru aceeasi marturisire a bunei credinte si a preasfântului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru -, s-a mirat foarte mult ca, dupa atâtea cumplite munci, se mai afla suflet în el si, ca si cum n-ar fi patimit nimic, se arata asa de vesel.

    Deci a zis catre el: „O, Ioane, nu vezi în ce fel de rusine si necinste te-a adus neînduplecarea si nesupunerea ta, încât putin a lipsit de nu ti-ai pierdut si viata, care este atât de scumpa si de iubita tuturor oamenilor. însa de te vei pleca sfatului si socotelii mele, este gata însanatosirea ta, caci în putine zile, ranile si zdrobirile trupului tau se vor tamadui; fiindca noi avem doctori foarte iscusiti, veniti din India si din Persia. Iar de nu voiesti sa asculti de sfatul meu, ci înca vrei sa mai petreci în crestinatatea ta, apoi sa stii ca te asteapta mai multe si mai cumplite batai".

    Atunci Sfântul Mucenic Ioan a raspuns: „O, judecator tiran, eu nu ma îngrijesc nici câtusi de putin de ranile trupului meu cel zdrobit; caci cu cât se strica omul nostru cel din afara, cu atât omul nostru cel dinlauntru se înnoieste, dupa cum graieste Marele Apostol Pavel. Eu nu am alta grija, decât numai sa rabd pâna la sfârsit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce ma întareste si Care a zis: Cel ce va rabda pâna în sfârsit, acela se va mântui. Deci, de ai gândit si ai aflat si alte munci, mai noi si mai cumplite, pune-le asupra mea; caci ranile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!"

    Nebunul tiran s-a rusinat foarte mult de aceste cuvinte prea întelepte si, tremurând cu totul de mânie, a racnit ca o fiara si a poruncit sa-1 bata mai cumplit. Deci muncitorii aceia au batut multe ceasuri pe rabdatorul de chinuri, pâna au obosit cei ce-1 bateau. Iar dupa aceea schimbându-se unii dupa altii, asa l-au muncit pâna ce s-au ranit si s-au rupt si cele dinlauntru ale sfântului. Astfel muncind slugile acel trup tare ca diamantul, au slabit. Si toti câti se adunasera la acea priveliste si priveau la acele cumplite munci, strigau asupra nelegiuitului judecator, ocarându-i obiceiul lui cel nemilostiv si salbaticia lui cea de fiara. Iar sfântul soptea cu buzele si se ruga lui Dumnezeu sa-i dea rabdare pâna la sfârsit.

    Atunci tiranul a poruncit sa aduca un cal salbatic si sa lege picioarele mucenicului de coada calului, dupa aceea unul din ostasi sa încalece pe calul acela si sa alerge pe ulitele cetatii cât va putea; si astfel sa târasca pe patimitorul lui Hristos prin toata cetatea. Deci sfântul a fost tras prin toate ulitele cetatii, încât s-a facut priveliste îngerilor si oamenilor. îngerilor s-a facut priveliste de bucurie si veselie, ca bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfânta Evanghelie, pentru un pacatos care se pocaieste, iar daca pentru un pacatos se face bucurie, cu atât mai vârtos pentru un mucenic atât de rabdator, care patimea pentru dragostea Domnului unele ca acestea. Iar oamenilor celor bine credinciosi li s-a facut priveliste de jale. Si cum sa fie de jale, când vedeau calul alergând si tragând dupa el pe mucenic prin locuri aspre? Când vedeau pamântul rosindu-se cu sângele lui, si bucatile de carne ce cadeau din trupul lui, iar capul trântindu-se de pamânt si de pietre? Cine nu s-ar fi umilit si nu ar fi varsat izvoare de lacrimi, vazând unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi avut fire cuvântatoare.

    Astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv calaret, când a ajuns pe la locuintele jidovesti si alerga trecând pe ulitele lor, multime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, si strigând si strâmbând fetele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fara de rânduiala. Iar unul din acei jidovi, alergând în casa sa, a apucat o sabie goala si, ajungând pe sfântul ce era târât, i-a taiat cinstitul si sfântul lui cap. Si astfel bunul si viteazul ostas al lui Iisus Hristos si-a sfârsit nevointa sa muceni-ceasca, dându-si în mâinile Domnului sfântul si luminatul sau suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegându-1 ostasul acela de la coada calului, 1-a lasat în acel loc, neîngropat, nebagat în seama si neîngrijit. Si astfel zacea împreuna cu capul lui cel taiat, si nimeni din crestini nu îndraznea a se apropia sau a se atinge de el, temându-se de urgia pagânilor.

    Iar dupa ce s-a înnoptat, s-a facut o minune ca aceasta asupra trupului sfântului mucenic: deodata s-au aratat multe faclii arzând, iar trei barbati cu haine albe cântau cântare de cuvinte sfintite si negraite si tamâiau împrejurul trupului mucenicului. Si s-a aratat un stâlp de foc deasupra sfintelor moaste, întarit pâna la cer. Minunea aceasta s-a vazut de multi, iar mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zaceau sfintele lui moaste. Iar unul din jidovi, a carui casa era aproape de acel loc unde zacea mult patimitorul trup al sfântului, parându-i-se ca preotii crestini au venit sa-1 ia si sa-1 dea îngroparii celei obisnuite, a luat un arc cu sageata si s-a apropiat acolo, vrând sa sageteze pe unul din acei preoti. Deci, punând sageata în arc, a tras cât a putut si când a vrut sa dea drumul sagetii, sageata si coarda s-au lipit de degetele mâinii lui drepte, iar arcul de mâna lui stânga, încât nu putea nici sa trimita sageata, nici mâinile sa le dezlipeasca.

    Asa a petrecut toata noaptea acel jidov, fiu de vipera. Si facându-se ziua, acei minunati barbati si stâlpul de foc si facliile s-a ascuns, facându-se nevazuti; iar barbatii, femeile, tinerii si batrânii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticalos sagetator, cum statea astfel nemiscat, precum întinsese arcul si sageata, ca fiind fere­cat cu fiare, însa fiind legat cu puterea cea nevazuta a lui Dumnezeu.

    Deci iudeul acela, desi nu voia, povestea tuturor cu de amanuntul toate cele vazute de dânsul asupra trupului mucenicului si cum i s-a facut de Dumnezeu acea razbunare, pentru încercare cea cu îndrazneala a lucrului celui rau. Iar dupa ce a facut catre toti de multe ori aratarea si marturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mâinile si a scapat de pedeapsa. Iar cadiul înstiintându-se de aceasta minune, s-a temut foarte tare. Pentru aceea a poruncit crestinilor sa ia trupul mucenicului si sa-1 îngroape. Deci crestinii luându-1, l-au îngropat cu cinste lânga biserica lor.

    Iar dupa ce au trecut câteva zile, francezul acela care vânduse pe sfânt spre mucenicie, a voit sa fure cinstitul lui trup si sa-1 duca în patria sa. Poate ca s-a cait pentru rautatea sa sau poate a avut de gând sa spuna pe urma ca sfântul a fost de credinta lor cea apuseana. Deci într-una din nopti, aflând vreme prielnica pentru acel lucru cugetat în sine, a mers cu ai sai la mormântul mucenicului si a început a sapa locul si a descoperi mormântul, vrând sa ia cinstitele lui moaste. Dar în acel ceas, ostasul lui Hristos s-a aratat în somn preotului acelei biserici si a zis: „Scoala-te îndata si alearga la biserica, ca iata acel francez voieste sa fure trupul meu". Iar preotul, sculându-se îndata, a alergat cu toata puterea sa la biserica si a gasit mormântul sapat si deschis; iar trupul sfântului aproape sa fie furat. Deci a izgonit pe acel francez si pe oamenii sai nelucratori si deserti. Si chemând pe crestinii acelei biserici, le-a povestit cele facute si toti au preaslavit pe Dumnezeu, Cel ce preamareste pe sfintii Sai. Si luând cinstitele moaste ale sfântului mucenic, le-au dus în biserica, asezându-le în altar aproape de Sfânta Masa.

    Acolo au stat acele sfinte moaste ale Sfântului Mucenic Ioan mai bine de saptezeci de ani, facându-se asupra lor aratari dumne­zeiesti ziua si noaptea. Uneori se arata oarecare lumina minunata; uneori un stâlp de foc se arata pogorându-se asupra sfintelor moaste; alteori îngeri pogorându-se asupra lor si suindu-se la cer, iar alteori iesea de acolo buna mireasma negraita. Si multe si felurite tamaduiri se faceau acolo, încât a strabatut pretutindeni vestea minunilor care se faceau la acele sfinte moaste.

    Intr-acea vreme domnea în tara Moldovei binecredinciosul si de Hristos iubitorul domn Alexandru, marele voievod, care se împodo­bea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit si „cel Bun", ci era aprins si cu dragoste si cu râvna dumnezeiasca catre sfintii mucenici.

    Deci auzind el de multele minuni ce se faceau de sfintele moaste ale acelui mucenic, a dorit sa le aiba la sine, iar mai cu seama sa-si împodobeasca tara cu acea nepretuita vistierie. Deci, sfatuindu-se cu prea sfintitul arhiepiscop a toata tara, Iosif, a trimis la Cetatea Alba, pe oarecare din boierii sai, cu multime de ostasi si cu multa avere. Iar aceia, mergând la mai sus zisa cetate, au rasturnat - dupa cum spune zicala - toata piatra, necrutând nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuinta de acestea - caci Cetatea Alba era atunci sub stapânirea otomanilor - si astfel si-au dobândit dorirea.

    Deci luând acele sfinte moaste, multa parere de rau au pricinuit credinciosilor de acolo. Iar când se apropiau cu dânsele de cetatea domneasca a Sucevei, a iesit întru întâmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, cu toti boierii sai cei mari, înca si preasfintitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul sau cel duhovnicesc si tot poporul. Si astfel au întâmpinat cu bucurie, cu faclii, cu tamâie si cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dânsii. Iar marele voievod, cazând pe sicriul Sfântului Mucenic Ioan, a îmbratisat mult patimitoarele sale moaste si, punându-si ochii si gura pe cinstitele mâini ale mucenicului, le-a sarutat cu multa evlavie si credinta. Apoi, varsând multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfântul Mucenic Ioan ca pazitor al sau si al stapânirii sale, înca si al binecre-dinciosului popor al tarii Moldovei. Astfel, cu mare cinste au asezat cinstitele moaste ale mucenicului în Sfânta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme cetate domneasca si capitala a Moldovei.

    Deci sfintele moaste au stat multi ani în Sfânta Mitropolie a Sucevei, pâna când, mutându-se scaunul domniei la Iasi, la mijlocul tarii, s-a mutat acolo si scaunul mitropoliei. Deci vremurile fiind tulburi, stapânitorii tarii cei duhovnicesti si politicesti aveau frica sa nu se prade de neamuri pagâne acel odor nepretuit. Pentru aceea au adus sfintele moaste la Iasi si le-au asezat în biserica Sfintei Mitropolii. Iar la anul de la zidirea lumii 7194, iar de la Nasterea lui Hristos 1686, domnind peste tara Moldovei raposatul si fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, si mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multa învatatura, a venit Ioan Sobietchi, craiul polonez, cu ostile sale, trecând asupra Bugeacului tatarasc si întorcându-se prin târgul lasului. Iar mitropolitul Dositei, cu stirea craiului lesesc, vazând vremurile tulburi si nepasnice si temându-se ca sa nu pricinuiasca vreo robie a tarii si, împreuna cu tara, sa se prade de alte neamuri straine si barbare si aceasta vistierie sfânta si nepretuita, a ridicat sfintele moaste ale Sfântului Ioan si luându-le cu sine, împreuna cu toate odoarele sfintei mitropolii si cu hrisoavele mosiilor ei, s-a dus împreuna cu oastea craiasca în tara leseasca, cu gândul sa se sprijineasca acolo, ca la niste vecini buni, pâna se vor linisti tulburarile si se va face pace, ca apoi iarasi sa le aduca pe toate în Moldova la locul lor.

    Dar prelungindu-se vremea tulburarilor, mitropolitul Dositei nu a ajuns sa-si împlineasca scopul si fagaduinta sa, caci a murit acolo în tara leseasca si de ceea ce s-a temut ca sa nu se întâmple de la alte neamuri barbare, a împlinit-o el cu lucrul; caciA a pagubit tara Moldovei multa vreme de acea vistierie nepretuita. înca si cei de pe urma, neavând osârdie sa încerce cu dinadinsul sa aduca la locul lor acele sfinte moaste, pâna a nu se învechi lucrul, le-au lasat acolo în tara leseasca împreuna cu odoarele sfintei Mitropolii, asezate într-una din bisericile din târgul ce se numeste Jolcova. Iar acolo, fiind sfintele moaste sub stapânirea apusenilor, varsau neîncetate minuni si izvorau tamaduiri spre cei ce alergau cu credinta, cu dragoste si cu evlavie la ajutorul sfântului.

    Si au stat sfintele moaste multi ani în tara leseasca, în târgul cel mai sus aratat, unde le lasase Dositei Mitropolitul, pâna s-a cuprins de stapânirea apuseana o bucata mare din tara Moldovei, care s-a numit Cordunul si în care s-a cuprins si târgul Sucevei. Acolo se afla si Mitropolia cea veche, în care fusesera asezate sfintele moaste, dupa ce s-au adus de la Cetatea Alba, de prea fericitul întru pomenire si prea binecuvântatul si de Hristos iubitorul, Alexandru Voievod, care s-a numit si cel Bun, pentru faptele lui bune ce a facut.

    Iar în anul de la mântuirea lumii 1783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împaratul Austriei, a mers pe la marginea Cordu-nului, ca sa vada hotarul, si a venit si prin satul ce se numeste Bosanci.

    De acolo a mers si în Suceava, caci nu este departe de acel sat târgul Sucevei, si a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate partile si vazând între altele si locul în care fusesera asezate mai înainte sfintele moaste ale Sfântului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Radautiului, Dositei: „Ce loc este acolo?" Episcopul a raspuns, zicând: „Acolo au fost asezate sfintele moaste ale Sfântului Ioan cel Nou". Iar împaratul aratând cu mâna, a zis: „Se vor aduce si se vor aseza iarasi acolo". Fiindca episcopul mai înainte facuse cererea aceasta.

    Deci, chemând episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Manastirii Putna, i-a poruncit sa se gateasca a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaste. Iar el, pregatindu-se, a pornit catre Tara Leseasca spre cetatea Liovului si, într-o Duminica, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind si arhimandritul Meletie trimis mai înainte pentru aceasta pricina. Acolo aflându-se si împaratul, a poruncit la doua regimente de ostasi sa mearga mai înainte la cetatea Jolcova, în care se aflau sfintele moaste la o manastire baziliana, ca sa nu se faca vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaste. Acea manastire fusese ortodoxa în vremea când a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaste.

    Deci trimisii au pornit pentru luarea sfintelor moaste si, ajungând la marginea cetatii Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarasi baziliene, au gasit toata cetatea înconjurata de strajile celor doua regimente, care straji erau atât de sus asezate, încât puteau sa se vada una cu alta. Si era data porunca împarateasca ca tot poporul sa stea închis prin casele lor; iar cel care va iesi afara sa fie împuscat. Deci numitii trimisi zabovind la locul acela pâna la miezul noptii, atunci a venit porunca sa porneasca cu careta cea pregatita, spre luarea raclei cu sfintele moaste. Si astfel au pornit la miezul noptii, prin întuneric, fara nici o lumina.

    Si împreuna cu ei era un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru aceasta treaba. Deci au ajuns cu totii la întâia straja nemteasca. Si înconjurându-i straja, acel Gheorghe, povatuitorul parintilor, a vorbit cu mai marele strajii si îndata i-au liberat. De acolo mergând înainte si trecând prin alte straji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetatii si, mergând catre biserica în care se aflau sfintele moaste, au dat peste alta straja, care întrebându-i ce cauta, le-au raspuns ca au venit sa ia pe Sfântul Ioan; iar mai marele strajii i-a întrebat: „Dar puteti sa-1 luati?" Ei au raspuns: „Putem, caci avem porunca împarateasca". Atunci îndata i-a lasat si, mergând ei printr-o bolta la o usa, au gasit acolo doi soldati cu pustile în spate, care i-au oprit putin, pâna ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhimandritul bazilianilor, împreuna cu toti ai sai, de le-a dat de stire. Si fara de zabava au venit doi baziliani, cu doua faclii de ceara aprinse, si îndata au intrat în biserica.

    Acolo au gasit pe un comisar împaratesc cu vreo treizeci de ofiteri, stând împrejurul sfântului cu capetele descoperite. Aceia facându-le cale, trimisii s-au apropiat de racla sfântului, care era pusa în loc de prestol de slujeau bazilianii liturghia lor pe dânsul. Pe ea mai erau cincisprezece sfesnice cu faclii, iar la picioare o candela mare de argint aprinsa. Deci luând toate sfesnicele de pe racla, au cerut cheia si descuind-o, au ridicat capacul si au vazut pe dinauntru multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mâini si altele, pe care le pusesera acolo spre aducere aminte cei ce au avut boli si vatamaturi la aceste parti ale trupului lor si se vindecasera cu rugaciunile sfântului. Mai era înca în racla si un vas de argint, pe care erau scrise slove de aur: „Vasile Voievod, domn al Tarii Moldovei". Iar banii ce s-au aflat în vas s-au dat bazilianilor. Deci facându-se catastif de toate argintariile care s-au aflat în racla, s-a încuiat iarasi racla cu încuietoarea ei.

    Dupa aceea, ridicându-se racla de patru greci papistasi, care mersesera cu parintii cei trimisi, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împaratesc întrebându-1 care este pricina, el a raspuns: „Alt nimic nu este, domnule, decât numai cerem adeverinta de la comisarii Moldovei, ca nu cumva dupa vremi sa ni se mai ceara vreodata sfintele moastele".

    Deci ei, socotind ca este dreapta cererea lor, au scris acea adeverinta si s-a iscalit de arhimandritul Meletie si de fostul egumen Ioasaf, care au pus si pecetile lor si au dat-o bazilianului. Dupa aceea, îndata au ridicat Sfintele Moaste si, iesind din biserica, le-au pus în careta cea pregatita spre aceasta slujba si au iesit la poarta cetatii, unde erau cei treizeci de husari calari, pe care i-au gasit tot asa cum i-au lasat. Dupa ce au iesit pe poarta, îndata acei ostasi au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte si cincisprezece de alta parte, si astfel au pornit împreuna cu cei ce duceau moastele. Si mergând pâna la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumatate de ceas, i-a întâmpinat un trimis de la comandantul general, cu porunca ca cei treizeci de ostasi sa se întoarca înapoi, iar parintii cu sfintele moaste sa mearga singuri în cetatea Liovului.

    Iar împaratul Iosif, având a merge la Brod, a iesit din cetate pe alta poarta. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergând la comandantul general, au spus ca au adus sfintele moaste si le-a dat voie sa ramâna pâna a doua zi. Iar a doua zi, gatindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugându-1 sa-i dea voie sa sarute sfintele moaste. Deci, mergând sa deschida racla, nu numai ca n-a putut, dar nici acoperamântul, care era peste racla, nu 1-a putut ridica nicidecum. Si vazând aceasta, a zis grecului: „Vezi, frate, ca nu putem sa deschidem nici racla, nici sa ridicam acoperamântul! Poate nu este voia sfântului! Deci saruta racla deasupra cu credinta". Astfel facând grecul, s-a dus.

    Deci stând amândoi parintii în alta careta, au mers pe valea Liovului, dupa careta în care era racla sfântului, pâna s-au suit într-un deal, unde i-au ajuns patru greci cu femeile lor, ca sa se închine Sfintelor moaste, dupa parola ce o avusesera cu dânsii în Liov, ca în acel loc sa se închine si sa sarute Sfintele moaste. Deci acolo cu usurinta s-a ridicat acoperamântul de pe racla, si s-a deschis racla. Atunci, aducându-si aminte, au cunoscut ca acel grec ce a cerut mai înainte sa sarute sfintele moaste a fost fatarnic si necredincios, vrând sa ispiteasca puterea sfântului; si de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecând de acolo, au trecut prin târgul ce se numeste Stanislav, nestiindu-i nimeni cu ce trebuinta merg. Ajungând la alt târg ce se numeste Tolmaci, i-a întâmpinat o posta trimisa de Dositei, episcopul Radautiului, ca sa cerceteze unde se afla trimisii, daca s-au luat sfintele moaste si în ce chip au urmat. Si raspunzându-i-se postei pentru toate, aceea s-a întors înapoi.

    A doua noapte, au ajuns la alt târg, unde au întâmpinat pe secretarul Mihalache venind iarasi în posta de la episcop. A doua zi, s-a facut rânduiala de li s-au dat câte sapte husari si au mers în acea zi pâna aproape de hotarul ce desparte Tara Leseasca de Bucovina. A treia zi, s-au pornit catre Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, pâna a se gati de plecare, i-a întâmpinat mult popor, care iesise din târg.

    Dându-li-se de acolo alti sapte husari, au pornit la Colacini, care este hotarul Tarilor Lesesti si al Bucovinei, iar acolo au gasit corturi întinse si pe episcop sosit. Dar, pentru ca generalul Entiverc înca nu sosise, le-a spus episcopul ca nu este porunca sa treaca peste hotar pâna nu va sosi si generalul. De aceea, întorcându-se înapoi, au zabovit peste hotar, de cealalta parte, împreuna cu tot norodul ce iesise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaste. Apoi sosind generalul, îndata s-a pornit sa treaca peste podul Colacinului, iar la mijlocul podului s-a luat racla din careta în care a venit pâna acolo si s-a pus într-alta.

    Si trecând peste granita, s-au tras, în cinstea sfântului, vreo saizeci de tunuri. Si au stat pe loc acolo, pâna a sarutat racla tot poporul care îl astepta pe sfânt; iar peste granita, de partea aceasta, n-au lasat sa treaca nici un om din Tara Leseasca.

    Deci pornind de acolo cu alai de popor numai din Bucovina, între care numai preoti erau 204, cu dascalii lor si cu prapore, au ajuns seara, spre ziua Sfintilor Apostoli, la un sat ce se numeste Lucavetul, unde au ramas. Iar a doua zi au mers în Cernauti cu multi crestini si cu multime de ostasi, tragând si multe tunuri din dealul Cernautiului.

    Si mergând prin târg pâna la o biserica a oarecaruia Herescu, acolo au asezat sfintele moaste si au stat pâna la opt septembrie. Iar în acea zi, au pornit sfintele moaste cu alai spre târgul Sucevei, unde le-au asezat într-o biserica de piatra alunei mahalale ce se numeste Itcani. Acolo au stat pâna la ziua înaltarii cinstitei si de viata facatoarei Cruci. Si facându-se stire si în Moldova de cealalta parte de Cordun, s-a adunat multime de crestini, spre cinstirea sfintelor moaste. Si astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu multime de preoti îmbracati si cu tot poporul, ridicând sfintele moaste din mai sus numita biserica, le-au dus în Mitropolia Sucevei si le-au asezat în mijlocul bisericii, unde au ramas si pâna în ziua de azi.

    Aceasta este viata si patimirea Sfântului Ioan cel Nou, aceasta buna negutatorie a negutatorit în lumea aceasta. El a plecat cu marfa pamânteasca de la Trapezunda, dar a negutatorit si duhovniceste, caci prin post si rugaciune catre Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie si prin facerile de bine catre aproapele, s-a suit ca pe o scara catre vârful faptelor bune, catre Sfântul Botez cel de sânge, care este mai mare decât toate botezurile.

    Astfel a avut sfârsitul marturisirii, astfel de vitejie a aratat în nevointa marturisirii, astfel a rusinat pe pagânul cadiu, cu aceste cununi a fost încununat de mâinile lui Dumnezeu, începatorul de nevointa. El asa de bine s-a negutatorit, încât putin a dat si mult a dobândit. De trup s-a dezbracat ca de o sarcina si, de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Si s-a asezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru împaratia cea vesnica, întru odihna dreptilor, întru lumina cea neînserata si întru veselia si bucuria cea nesfârsita.

    Iar mutarile moastelor lui pe pamânt sunt acestea: De la Cetatea Alba s-au adus întâi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei si cu boierii Moldovei. Al doilea s-au dus în Tara Leseasca de Mitropolitul Dositei si de craiul acelei tari, Ioan Sobietchi; iar sederea Sfântului Ioan în Tara Leseasca a fost de 94 ani. Al treilea, din Tara Leseasca, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împaratesc, în anul 1783. Prin toate a trecut dupa vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stânga, prin slava si prin necinste, nevatamat si prea cu cuviinta.

    Ca Hristos Dumnezeu, pe cei ce-L proslavesc pe pamânt, îi preamareste cu îndoita slava, si cu cea cereasca si cu cea pamânteasca. Pe cei ce-L marturisesc pe El înaintea oamenilor, si El îi marturiseste, nu numai înaintea sfintilor îngeri, ci si înaintea Tatalui Sau celui ceresc. Lui I se cuvine slava, cinstea si stapânirea, împreuna si Parintelui Sau celui fara de început si Preasfântului si de viata Facatorului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

SFANTUL NICHIFOR MARTURISITORUL, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI (2 IUNIE)

Sfântul Nichifor, marele ajutator al dreptei credinte, s-a nascut în Constantinopol, din parinti binecredinciosi si tematori de Dumnezeu, anume Teodor si Evdochia. Tatal lui s-a învrednicit de cununa martu­risirii, suferind rani si îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întâmplat pe vremea împaratiei lui Constantin Copro-nim, pentru ca, fiind el în dregatoria însemnarii lucrurilor împaratesti de taina si cinstind sfintele icoane cu buna credinta, a fost clevetit la împaratul cel rau credincios, cum ca se închina chipului Mântuito­rului si al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu si al tuturor sfintilor.

    Imparatul, auzind acestea, îndata a chemat la sine pe fericitul Teodor si, cercetându-1 si înstiintându-se ca toate cele spuse împo­triva lui sunt adevarate, 1-a silit sa se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Iar dupa ce Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împaratului, a fost batut si trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina si acolo, fiind aruncat într-o temnita cumplita, a patimit pentru dreapta credinta. Iar dupa câta va vreme, chemat fiind la Constantinopol si silit din nou la eresul împaratului, n-a voit sa se supuna dorintei lui, ci a petrecut nestramutat în buna credinta, alegând sa primeasca batai si moarte, decât sa calce legile bisericesti si rânduielile Sfintilor Parinti. Deci, cu porunca împaratului celui fara de lege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarasi în Niceea, unde a petrecut sase ani în multa chinuire si a trecut catre Domnul spre vesnica si fericita viata.

    Iar sotia lui, cinstita Evdochia, a fost partasa la toate primejdiile si chinurile barbatului sau, pentru ca îi urma lui întru prigoane si patimea împreuna întru legaturi, nedespartindu-se de dânsul cu trupul si cu duhul. Apoi, dupa sfârsitul barbatului sau, ea s-a întors în Constantinopol si îsi petrecea zilele sale cu dumnezeiasca cuviinta, precum se cadea unei vaduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea mai întâi cu învatatura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împarateasca în locul tatalui sau. Iar fericita Evdochia n-a murit pâna ce n-a vazut pe fiul sau în rânduiala calugareasca si arhiereasca. Deci, multumind lui Dumnezeu, s-a dus în manastirea de fecioare si s-a tuns în calugarie; si, placând foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adânci batrâneti.

    Al unor parinti ca acestia a fost odrasla acest fericit Nichifor, pentru care ne sta noua înainte cuvântul. Astfel, mladita cea sfânta a radacinii celei sfinte, hranindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credinta, a crescut în bune obiceiuri si, povatuit fiind la viata cea placuta lui Dumnezeu, îsi petrecea anii tineretilor sale cu întreaga întelepciune întru mare înfrânare. Si era fericitul Nichifor plin de întelepciunea cea din afara si dinlauntru, adica, de cea lumeasca si de cea duhovniceasca, stiind desavârsit nu numai cartile filosofilor elini, ci si dumnezeiestile Scripturi. El era si ritor renumit; si, pe lânga aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit si cinstit de toti pentru întelegerea si bunul sau obicei. Si venind în vârsta de barbat, a fost cinstit între sfetnicii împaratesti în vremea împaratiei lui Leon, fiul lui Copronim. Si pazea dreapta credinta în mijlocul celor raucredinciosi, închinându-se sfintelor icoane si aduqând si pe altii la acea cinstita închinare.

    Iar dupa moartea lui Leon, fiul lui Copronim, s-a tinut în Niceea al saptelea Sinod a toata lumea al Sfintilor Parinti, asupra eresului cel luptator împotriva sfintelor icoane, pe vremea împaratiei lui Constantin, fiul lui Leon, si a maicii lui, Irina. Atunci fericitul Nichifor, fiind în rânduiala mireneasca, a ajutat mult Sfintilor Parinti, ca un prea întelept si foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptura si ca cel ce era întru mare cinste, caci lui, la acel sinod, îi era încredintata socoteala voii împaratesti si vorbirea cuvintelor împaratesti. Deci el s-a aratat, mai înainte de arhieria sa, a fi marturisitor si învatator al dreptei credinte, biruind pe eretici si rusinându-i; si era fericit si binecuvântat de Sfintii Parinti.

    Iar dupa sinodul acela, Nichifor a mai petrecut câtiva ani în rânduiala si în cinstea lumeasca, întru sfaturile împaratesti. Dar, socotind ca nu-i este de folos sufletului sau aceea, ca sa slujeasca lumii celei cu multa tulburare si cu multa gâlceava, de vreme ce vedea ca în palat se face vrajba între fiu si între maica, si-a lasat dregatoria sa cea cinstita si, trecând cu vederea toata slava cea desarta, a iesit din cetate, salasluindu-se la un loc linistit si osebit, lânga Bosforul Traciei. Acolo a început în singuratate a sluji lui Dumnezeu, în rugaciuni si în posturi, luând aminte la mântuirea sa. Iar dupa o vreme oarecare, zidind o biserica si adunând acolo monahi, a facut o manastire; si desi era fara chipul monahicesc, se ostenea calugareste, încercându-se pe sine, daca va putea suferi nevointa vietii celei aspre a calugariei.

    Si a petrecut acolo multi ani, pâna la împaratia lui Nichifor. Apoi, preasfintitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducându-se catre Domnul, a fost ales la patriarhie fericitul Nichifor, caci desi era cu chipul mirean, însa cu viata era desavârsit monah. Din acea vreme a îmbracat mai întâi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar dupa aceea, si nevrând, împaratul Nichifor 1-a silit sa primeasca scaunul patriarhal în prealuminata zi a Sfintelor Pasti. Deci împo­dobea Sfânta Biserica cu cuvântul cel de învatatura si cu viata cea îmbunatatita, îndreptând pe cei razvratiti si întarind pe cei drepti; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvântatoare, ca pe niste lupi rapitori.

    In acea vreme, grecii aveau razboi cu bulgarii, si iesind împaratul Nichifor la razboi, a fost ucis. Dupa dânsul a luat împaratia Stavrichie, fiul lui, dar nu multa vreme, deoarece numai doua luni a împaratit si a murit. Iar dupa Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, barbat binecredincios, care a avut mai întâi rânduiala de curopalat. Pe acela, izgonindu-1 Leon Armeanul dupa doi ani, i-â rapit scaunul împaratiei grecesti. Atunci Preasfintitul Nichifor a trimis pe oarecare episcopi cu cartea dreptei credinte la rapitorul acela, mai înainte de încoronarea lui la împaratie, rugând pe noul împarat ca, dupa obiceiul împaratilor drept credinciosi de mai dinainte, s-o iscaleasca cu mâna sa, ca sa tina neschimbate dogmele sfintei credinte, care sunt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împarat fatarnicindu-se, se arata prin cuvinte ca este osârdnic catre dreapta credinta si a fagaduit ca va iscali cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicând: „Dupa ce se va pune pe mine coroana împara­teasca, atunci voi iscali". Si a fost crezuta vulpea aceea. Iar însela­torul, lepadând iscalitura credintei celei drepte, a iscalit în taina cartea adusa lui de eretici, supunându-se mai mult lupilor rapitori celor asemenea lui, decât adevaratilor pastori.

    Dupa aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multa mândrie si cu slava multa. Iar când se savârsea rânduiala cea obisnuita a încoronarii împaratesti si când preasfintitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are sa fie împaratul acela; deoarece coroana cea împarateasca, pe care o punea pe capul lui, s-a facut în mâinile patriarhului ca o cununa de spini, încât întepa mâinile arhiereului cu durere. Si a cunoscut patriarhul ca aceea înseamna prigonirea si muncirea care degrab avea sa fie asupra Bisericii de la acel împarat; si spunea aceasta cu suspinuri clerului sau.

    Iar a doua zi dupa încoronare, a trimis din nou la împarat ca sa împlineasca fagaduinta data si sa iscaleasca dreapta credinta, precum au iscalit si ceilalti împarati dreptcredinciosi dinainte. Dar el s-a lepadat cu totul, întinând de la început porfira împarateasca cu minciuni. Apoi, dupa câta va vreme, a început pe fata a huli sfintele icoane; si astfel s-a înarmat, nu împotriva vrajmasilor, care navaleau de pretutindeni asupra tarii grecesti si o pustiau, ci asupra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Nascatoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfintilor si asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.

    Deci adunând la el în Constantinopol pe toti episcopii si preotii care dupa pravila erau îndepartati de la slujirea Sfântului Altar pentru oarecare pricini ale lor, si dându-le locuri în palatele împaratesti si hranindu-i cu hrana îndestulata ca pe niste vieri, al caror dumnezeu era pântecele, vorbea adeseori cu ei, învatându-se eresul iconoclast si alcatuindu-si sfatul cu dânsii, cum ar putea sa înnoiasca acea hulitoare dogma împotriva sfintelor icoane, care fusese lepadata la Sinodul al saptelea a toata lumea. Deci, ca sa-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le fagaduia sa le dea lor rânduielile cele mai dinainte, din care erau lepadati, si sa le adauge mai mari dregatorii si cinste.

    Iar aceia, îngâmfându-se de atâta mila împarateasca ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osârdie si astfel tulburau cu tiranie toate bisericile celor dreptcredinciosi. Si mergând ei pretutindeni, adunau cartile în numele împaratului si le cercetau împreuna. Si daca aflau vreuna ereticeasca, scrisa împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstita Evanghelie si o pastrau la dânsii. Iar daca era vreuna scrisa împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndata o aruncau în foc si o ardeau ca pe o urâciune.

    Dupa aceea, împaratul a poruncit ca toti episcopii greci sa se adune la sinod în Constantinopol. Deci pornind fiecare episcop de la locul sau si sosind în cetate, se duceau, dupa obiceiul lor, la Preasfintitul patriarh Nichifor, iar împaratul a poruncit sa-i prinda îndata pe acei episcopi si sa-i arunce în temnita. Si care dintre dânsii se temeau de groaznica mânie si de certarea împarateasca si se învoiau la eresul cel de un gând cu dânsul, pe aceia eliberându-i din legaturi si din temnita, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecati în dreapta credinta, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame si cu sete.

    Deci cei mai multi, fiind siliti de frica, s-au unit la un gând cu împaratul si astfel adunarea ereticeasca s-a întarit foarte. Si au început mincinosii învatatori a raspândi cu îndrazneala si fara de opreala, prin toate bisericile, învataturile lor hulitoare, plecând poporul spre necinstirea sfintelor icoane. Iar pe învatatorii adevarati ai dreptei credinte îi izgoneau din biserici si îi necajeau. Si se sârguiau ei sa-1 faca sa taca si sa-1 opreasca de a intra în biserica soborniceasca si pe însusi prea sfintitul patriarh, trâmbita cea cu dumnezeiasca glasuire.

    Iar Sfântul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind si vazând toate cele ce se faceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca sa pazeasca Biserica Sa fara de prihana si sa fereasca nevatamata de eretici turma sa. Si chemând la sine pe multi dreptcredinciosi, îi sfatuia, îi ruga si îi învata sa nu se uneasca cu ereticii, sa se fereasca de aluatul lor si sa fuga de învatatura lor ca de muscatura de vipera; sa nu se înfricoseze de acea cumplita vreme, nici sa se teama de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu si sufletul. Si chiar daca tot poporul s-ar duce cu împaratul în urma eresului si ar ramâne doar putini în dreapta credinta, cei ramasi însa sa nu se îndoiasca de putinatatea lor, stiind ca nu în multime binevoieste Domnul, ci binevoieste si cauta si numai spre unul care se teme si se cutremura de cuvintele Lui, mai mult decât spre multimea care trece cu vederea frica Lui, precum si în Evanghelie graieste Hristos^ Nu te teme, turma mica, ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua împaratia.

    Apoi, sfintitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei alesi: pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei si pe multi alti Sfinti Parinti, între care erau si Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei, si alti barbati binecredinciosi, cu care vorbind multe din dumnezeiestile Scripturi si din asezamintele Sfintilor Parinti, pentru cinstea sfintelor icoane, a mers de cu seara în biserica soborniceasca a Sfintei Sofia si a început cu soborul cântarea cea de toata noaptea, rugând pe Dumnezeu pentru împacarea Bisericii si pentru izbavirea de eres.

    Si înstiintându-se împaratul de aceea, s-a îndoit de spaima, caci se adunase mult popor în biserica la cântarea aceea de toata noaptea; si astfel împaratul se temea ca patriarhul sa nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, caci stia raucredinciosul ca patriarhul era iubit de popor, încât toti erau gata sa-1 asculte pe el, de ar fi chiar sa moara pentru dânsul. Deci, la cântatul cocosilor, împaratul îndata a trimis în biserica la patriarh, zicându-i: „Pentru ce tulburi poporul si ridici viclesug asupra împaratului, care voieste sa faca pace si un gând între toti? Pentru ce ridici pe poporul cel fara de minte spre razboi si voiesti ca, prin batalia dintre noi, sa umpli împarateasca cetate de sânge?" Dar preasfintitul patriarh a raspuns trimisilor împa­ratesti: „Noi nu gândim nimic de acest fel din cele ce graiti voi, nici n-a venit în mintea noastra cândva aceea pe care o socoteste despre noi împaratul. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu nu pentru vreun sfat potrivnic împaratului, ci pentru lauda lui Dumnezeu, pentru rugaciuni si cereri, milostivind pe Dumnezeu ca sa îngradeas­ca cu pace pe Biserica Sa, pe împarat si pe tot poporul, si sa strice mestesugirile ereticilor, ca sa-i întoarca pe toti la dreapta credinta".

    Iar trimisii au zis: „Nu este astfel precum graiesti, pentru ca din gura graiesti unele si în inima ta gândesti altele si voiesti ca cele gândite sa le pui în lucru. Iar de vreme ce este aratat ca aduni poporul împotriva împaratului, ca sa te rascoli; deci tu însuti si cei împreuna cu tine, dupa ce se va face ziua, sa mergeti la palatul împaratesc si sa raspundeti la întrebarile pe care vi le-a pus prin noi, ca si împaratul însusi sa cunoasca scornirile voastre". Aceasta zicând-o trimisii, s-au dus. Deci, auzind acestea toti cei ce erau în biserica, au cunoscut ce fel de prigonire si necaz asteapta pe slujitorul lui Dumnezeu si pe toata Biserica lui Hristos; si au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi si suspinuri.

    Iar dupa savârsirea privegherii celei de toata noaptea, Prea­sfintitul Nichifor stând în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: „O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se astepta ca niste primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, sa navaleasca asupra Sfintei Biserici? Cum ea primeste mâhnire în loc de bucurie, si, din alinare, intra-n tulburare? Turma cea cuvântatoare, care se pastea la pasunea cea buna, rabda rapire de la cei ce s-au razvratit, iar maica, care pe toti fiii sai îi sfatuieste la un cuget de obste, este rupta în multe bucati.

    Aceasta Biserica pe care Hristos a câstigat-o cu cinstitul Sau sânge, pe care a ferit-o curata de toata prihana, pe care îngradind-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici si prin cetele tuturor sfintilor, a aratat-o ca pe un rai întarit cu ziduri si încuiat, acum câte primejdii primeste de la cei care se vad a fi ai nostri cu chipul, iar cu fapta s-au departat foarte mult de noi si ni s-au facut vrajmasi. Pâna într-atât a ajuns rautatea lor, ca necinstesc împreuna cu chipul si pe Cel închipuit, caci împreuna cu fata lui Hristos zugravita pe scândura, însusi Hristos este lepadat de ei. Caci precum cinstea tot asa si necinstea cea facuta chipului se suie la însusi Acela Care este închipuit. Acum vechiul asezamânt al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se sterge de vrajmasii dreptatii, si cel nou potrivnic, aflat de eretici, se aseaza ca o noua lege; si sunt tulburate sufletele credinciosilor.

    O, fratilor si fiilor, rogu-va pe voi sa nu fim fricosi si mici la suflete! îngrozirile lor sa nu înfricoseze inimile noastre, ci sa asteptam ajutor de la Dumnezeu. Pentru ca cei ce ne urasc pe noi si se sârguiesc sa piarda dreptatea din Biserica, asemenea sunt cu cei ce înoata împotriva repeziciunii râului si care, ostenind, se îneaca în adânc, pentru ca dreptatea este un lucru nebiruit; pe cei ce o cinstesc, îi încununeaza, iar pe cei ce se lupta împotriva ei, îi biruieste. Cel ce se tine de ea - chiar de va fi fara de arme - biruieste pe împotrivitor; iar ostasul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbracat si în platosa, este biruit cu înlesnire. Iar martori a celor graite de noi sunt acestia pentru care graim, caci nu au nici o cunostinta a dreptatii, si se fac mai de râs si decât copiii cei ce învata literele; de vreme ce singuri sunt lor potrivnici în socotelile lor cele desarte, si pe ale lor carnuri si le manânca dupa asemanarea celor îndraciti. O, fratilor, oare întelegeti cele ce am grait?"

    Toti cei din biserica au strigat: „O, preasfintite parinte, le stim si suntem încredintati ca este adevarata credinta noastra cea dreptmaritoare si pentru aceasta toti suntem gata a muri!" Patriarhul a zis: „Deci se cade, fratilor, sa petrecem în marturisirea dreptei cre­dinte, uniti si cu un suflet, ca potrivnicii nostri sa nu poata întoarce pe nici unul din noi la credinta lor cea ereticeasca; pentru ca suntem mai multi decât dânsii, cu darul lui Hristos!" Deci poporul, strigând iarasi cu glas mare, se întarea ca sa apere Biserica pâna la moarte.

    Iar preasfintitul patriarh, dupa ce a vorbit în biserica cu poporul din destul, luminându-se acum de ziua, si-a pus pe umeri omoforul, si împreuna cu episcopii si cu egumenii care erau lânga el, înca si cu tot clerul, s-a dus la palatul împaratesc, urmând mult popor dupa ei. Si ajungând ei la portile palatului, toti au fost opriti si numai patriarhul a fost lasat sa intre. Si nu i-a dat împaratul obisnuita cinste cea cu dragoste, caci împaratii grecesti aveau obicei de a lua binecuvântare de la patriarhul si unul altuia sarutau dreapta, spre semnul dragostei duhovnicesti. Iar raucredinciosul împarat Leqn Armeanul, cautând cu groaza spre patriarhul care intra, n-a vrut sa ia de la el binecuvântare, ci i-a poruncit sa sada, vorbindu-i cu mânie: „Ce fel de întarâtare ati facut între voi cu viclesug si ridicare asupra cinstei împaratesti, încât fara de stirea noastra adunati sobor, tulburati poporul si-1 porniti spre gâlceava si tulburare? Oare aceasta nu este aratata vrajba si întarâtare, când adunati sobor fara voia si sfatul nostru si semanati în popor dusmanie, cum ca noi credem rau, iar nu precum tine Biserica? Caci, de am fi voit sa dezradacinam asezamin-tele cele drepte si pe ale lor vechimi, precum ziceti, nu fara de socoteala ar putea cineva sa ne huleasca si sa ne defaimeze si sa aduca asupra noastra pricina eresurilor celor de rea credinta. Iar acum, fiind cuprinsi de dragostea credintei celei drepte, dorim ca sa pierdem întarâtarile si neunirile, si pe toti sa-i aducem într-o împre­una glasuita credinta. Deci pentru ce ne huliti pe noi si vrajmasuiti asupra noastra si ne ziceti cum ca noi facem strâmbatate Bisericii, de a carei pace si liniste ne îngrijim? Au nu stii ca mult popor s-a tulburat si s-a rupt de la Biserica pentru ca icoanele se zugravesc si se pun într-însa? Si ei aduc carti si arata în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptura, prin care se opreste închinarea si cinstirea icoanelor.

    Si daca împotriva întrebarilor puse de dânsii nu vor fi raspunsuri, apoi ce opreste a se rupe credinta si a nu veni niciodata într-o unire? Deci pentru cei care se învaluiesc cu mintea si se tulbura cu nedumerire, se cade ca, fara de zabava, sa aveti întrebare cu cei ce se rup de Biserica pentru icoane. Astfel voieste si porunceste stapâ­nirea noastra: ca ori pe aceia, biruindu-i, sa-i aduceti la socoteala voastra, ori voi singuri, fiind biruiti de dânsii, sa va supuneti lor; ca si noi, vazând ce este mai adevarat, sa ne plecam spre partea cea mai buna si s-o întarim cu puterea noastra împarateasca, ca astfel sa poata sa stea nemiscata".

    Iar Patriarhul Nichifor a grait catre împarat astfel: „Ma rog maririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întarâtari si tulburari, nici ca am uneltit cu rugaciune în loc de arme împotriva împaratestii tale stapâniri, de vreme ce noi ne-am învatat din dumnezeiasca Scriptura a ne ruga pentru împarat, iar nu a-i dori lui rau. Noi nu rasturnam spre socoteala ereticeasca si spre vatamare cuvintele si învataturile cele sanatoase ale credintei; caci pe cei ce îndraznesc a face unele ca acestea, porunceste învatatorul dreptatii, Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, sa nu-i primim în casa, nici sa le zicem a se bucura. Si pe aceasta o stim cu adevarat - nu numai noi, ci fiecare, a carui minte este luminata câtusi de putin -, ca pacea si linistea este un lucru foarte bun. Iar de se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adica al linistii, unul ca acela, de catre toti poate sa se numeasca cu dreptate lucrator de rautati.

    Deci acel împarat este bun împarat, care stie a preface razboaiele în pace si tulburarile în liniste; iar tu si cu cei de un gând cu tine ati gândit a aduce razboi asupra Bisericii, ea fiind în pace. Si lasând sfintele legi prin care se preamareste Crucea lui Hristos -dreapta credinta stralucind luminos în toata lumea -, ai socotit sa aduci asupra-i întunecata învatatura a oamenilor celor pierzatori, pe care nu o primeste nici o Biserica. Pentru ca nici Ierusalimul, nici Roma, nici Alexandria, nici Antiohia nu leapada icoanele lui Hristos, ale Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Apostolilor si ale celorlalti placuti ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credinta, dupa predania Sfintilor Parinti. Si care sinod din cele a toata lumea, care au întarit prin Duhul Sfânt dogmele cele ortodoxe ale credintei, a laudat si a primit acele socoteli iconoclaste? Deci nici tu, o, împarate, nu ridica pe acel eres lepadat, nu baga în Sfânta Biserica acea blestemata socoteala; iar noua sa nu fie a ne întreba cu ereticii. Pentru ca ce trebuinta este a se întreba despre aceea care acum de Sfintii Parinti este soborniceste dovedita, lepadata si data anatemei?"

    Atunci împaratul a grait catre patriarh: „Oare nu lui Moise i-a zis Dumnezeu: Sa nu-ti faci tie idol si toata asemanarea, câte sunt în cer sus, pe pamânt jos, si câte sunt în ape, sub pamânt! Sa nu te închini, nici sa le slujesti lor! Iar voi cu ce fel de întelegere faceti chipurile, zugraviti icoanele, si cinstea care se cade lui Dumnezeu o dati chipurilor si icoanelor celor facute si zugravite de voi? Deci ceea ce mai înainte faceau închinatorii de idoli, aceea faceti si voi acum, nebagând în seama porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise si, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar si noua, credinciosilor crestini din Darul cel nou".

    Patriarhul a raspuns: „Oare nu stii pentru ce li s-a poruncit israelitenilor de catre Dumnezeu, dupa ce au iesit din Egipt, ca sa nu-si faca idoli si orice fel de asemanare? Pentru aceea ca, vietuind israelitenii în Egipt, se obisnuisera cu pagânatatea si cu închinarea de idoli cea cu multi zei împreuna cu egiptenii, dintre care unii aveau ca zei niste oameni spurcati, care murisera înca de demult, unii pasarile ceresti, altii fiarele pamântului, altii târâtoarele si pestii, altii pe niste slutenii, si faceau asemanarile acelea si se închinau lor ca unui adevarat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu sa dezradacineze naravul închinarii de idoli de la israelitenii care se deprinsesera în Egipt la aceasta, le-a dat acea porunca ca sa nu faca idoli, nici orice asemanare, dar nu i-a oprit a face chipuri si icoane cinstite, care se fac nu spre defaimare, ci spre înmultirea cinstei lui Dumnezeu. Caci oare nu cu porunca aceluiasi Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul marturiei si chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se pazeau tablele, toiagul lui Aaron si mana?

    Asemenea si heruvimii cei de aur, oare n-a poruncit Dumnezeu ca sa-i faca si sa-i puna în cort deasupra chivotului? înca si pe catapetesme, pe usi si pe poalele cortului, oare nu erau cusaturi închipuite care se asemanau cu fetele heruvimilor? Si toate acestea, au nu se cinsteau de israeliteni, ca niste cinstiri aduse lui Dumnezeu? Si oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu si nu-I aduceau jertfe? Iar când se închinau si aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau si aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau si aduceau jertfe Unuia Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul si chivotul cu cele ce erau într-însul si asemanarile heruvimilor, le cinsteau ca pe niste lucruri dumnezeiesti, iar nu îndumnezeite.

    Asemenea facem si noi acum, si închinându-ne sfintelor icoane, si aprinzând lumânari înaintea lor, nu ne închinam si nu asezam candele nici scândurii, nici vopselelor, ci fetei închipuite pe icoana, adica lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Si nu zugravim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevazuta si neajunsa, asa si necuprinsa; ci însemnam omenirea lui Hristos, Care a fost vazuta oarecând de ochi omenesti, si a fost pipaita cu mâinile. Si noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuire a fetei lui Hristos Dumnezeu. Deci lui Hristos Dumnezeu ne închinam înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar pe icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim pe ea. De asemenea, tot asa putem sa zicem despre icoanele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale celorlalti sfinti, întru care Se cinsteste însusi Dumnezeu, Cel minunat întru sfintii Lui.

    Dar începând pe cele din Legea veche, înca nu le-am sfârsit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise sa înalte sarpele de arama în pustie ca sa alerge si sa priveasca spre dânsul oamenii cei muscati de serpi? Oare acel sarpe de arama nu era un chip facator de minuni, tamaduind cu minune pe aceia care erau muscati de serpii cei vii? Deci acel sarpe avea putere tamaduitoare nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte îl închipuia; pentru ca mai înainte închipuia pe Hristos, Mântuitorul nostru, Care avea sa fie înaltat pe lemnul Sfintei Cruci, dupa cuvântul pe care însusi Hristos 1-a zis în Evanghelie despre Sine: Precum Moise a înaltat sarpele în pustie, tot asa se cade a Se înalta si Fiul Omului.

    Si ce minune este daca si acum sfintele icoane sunt facatoare de minuni, precum si sarpele cel de arama facator de minuni în Legea veche? Si precum sarpele acela nu prin sine, ci prin puterea Aceluia, pe care mai înainte îl închipuia, facea niste minuni ca acelea, tot astfel si sfintele icoane^ cu puterea fetei celui închipuit pe ele, se fac facatoare de minuni. însa sa ne aducem aminte si de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de pacat, când a facut în biserica pe care a zidit-o, afara de heruvimii facuti de Moise, alti heruvimi mai mari de aur, si pe ale acelorasi asemanari le-a închipuit pe pereti, pe stâlpi si pe usi; facând si o mare de arama asezata pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai ca n-a socotit-o ca pacat, ci a si binevoit într-acel lucru al Lui, când singur a cercetat biserica aceea si pe cele dintr-însa; pentru ca scris este: Slava Domnului a umplut biserica, încât preotii nu puteau sa stea sa slujeasca de fata norului.

    Deci, o, împarate, Legea lui Dumnezeu cea mai înainte pome­nita de tine si data lui Moise pentru nefacerea a toata asemanarea, pierde numai închinarea cea pagâneasca de idoli, iar nu cinstirea noastra drept credincioasa si crestineasca a sfintelor icoane. Iar daca Dumnezeu, prin porunca Lui cea dintâi, ar fi pierdut cu totul toata zugravirea si asemanarea, precum a acelor fete necinstite asa si a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui însusi potrivnic, poruncindu-i lui Moise dupa aceea - precum s-a zis - ca sa faca cortul si cele dintr-însul, si înca sa înalte si sarpele de arama cel ferecat.

    Dar nu se cuvine sa graim asa, pentru ca Dumnezeu nu este Lui însusi potrivnic si, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot asa este si drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvântul a nu face idoli pagânesti, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericeasca si spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o si învatat-o cu lucrul, povatuind singur la aceasta pe Moise, când i-a poruncit sa închipuiasca asemanarile heruvimilor".

    O graire împotriva ca aceasta, atât din partea împaratului cât si a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întâi numai între ei amândoi, iar dupa aceea si cei ce stateau afara la usi, episcopii si clericii, au fost lasati înauntru. înca au intrat si multi senatori si ostasi înarmati, care au stat acolo înainte cu sabiile trase, dupa porunca împaratului, spre înfricosarea celor ce nu voiau sa se învoiasca cu împaratul.

    Iar ce a fost acolo, ce fel de graire împotriva si ce fel de marime de suflet si îndraznire a inimilor celor neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viata Cuviosului Teodor Studitul, praznuit la 11 noiembrie; si în viata Sfântului Nichita Marturisitorul, care se pomeneste la 3 aprilie. Deci sfârsitul a tot lucrul aceluia a fost mânia si iutimea împaratului, precum si izgonirea fara de cinste din palatul împaratesc a patriarhului si a tuturor celor ce erau cu el. Deci episcopii care erau de partea patriarhului au fost trimisi îndata la închisoare în felurite locuri. Iar pe patriarh 1-a lasat înca la locul lui pâna la o vreme, pe de o parte rusinându-se sa-i faca îndata rau desavârsit, iar pe de alta temându-se de scularea poporului asupra lui si de tulburare. Astfel, închizând în temnita si în închisori pe multi din rânduiala clericilor si a monahilor, îi muncea cu batai si-i chinuia cu foamea si cu setea, silindu-i pe ei la lepadarea sfintelor icoane.

    Deci vazând prea sfintitul patriarh pe împaratul cazut cu totul din dreapta credinta, Biserica foarte tulburata si rânduiala duhovni­ceasca prigonita si asuprita, a scris împaratesei, îndemnând-o sa-1 sfatuiasca pe împarat ca sa înceteze de la o rautate ca aceea. A scris înca si eparhului cetatii, Eutihian, cel de un gând cu împaratul si cel dintâi în sfaturile lui. Si a adaugat ceva mai aspru, graindu-le cu râvna apostoleasca si cu duh proorocesc: „De nu veti înceta de a razvrati caile Domnului cele drepte, mâna Domnului cea razbuna­toare va fi degraba asupra voastra".

    Dar Sfântul Nichifor n-a putut sa înduplece pe cei neplecati, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mânie. Deci împaratul a trimis pe un barbat oarecare, cu numele Toma si cu dregatoria patriciu, ca sa ia de la patriarh ocârmuirea bisericii sobornicesti a Sfintei Sofia, sa o ocârmuiasca el, nelasând pe patriarh sa slujeasca în ea, nici sa graiasca învataturi poporului. Si era arhiereul ca si încuiat în casa sa cea patriarhala, neiesind nicaieri. Deci slabind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru nevointele cele multe, a cazut în boala si zacea pe patul durerii, asteptându-si sfârsitul.

    Iar adunarea ereticeasca nu înceta sa se tulbure, cautând a se întreba cu patriarhul. Atunci împaratul si adunarea lui au trimis la patriarh un frate al împaratesei, cu numele Teofan ji cu dregatoria spatar, ca sa-1 aduca la adunarea lor spre întrebare. Insa patriarhul a raspuns trimisului: „Pastorul cel lipsit de oi nu iese la lupta împotriva lupilor, si cel ce-si cearca sanatatea sa nu se lupta cu fiarele. Pentru ce voi ati luat de la mine oile cele încredintate mie de Hristos si acum ma chemati la întrebare, ca sa ma lupt cu ereticii ca si cu niste lupi, eu fiind unul singur? Iar de voiti aceasta, apoi sa-mi întoarceti oile mele, sa se libereze din legaturi si din temnite clericii si preotii, si fiecare sa-si primeasca locul sau. Sa se întoarca arhiereii de unde sunt izgoniti si sa-si ia scaunele lor; iar episcopii mincinosi si ereticii, care acum nu sunt ridicati dupa pravila în locurile lor, aceia sa se scoata. Si toti dreptcredinciosii cei izgoniti si suparati, sa primeasca slavire si libertatea lor cea dintâi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni si eu la sanatatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a vadi în adunare vatamarile cele rele ale ereticilor. însa se cade ca soborul si vorbirea cea despre credinta sa fie în soborniceasca biserica cea mare, unde însusi Hristos Dumnezeu sta de fata, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împaratesc; ca sa se graiasca cele bisericesti în biserica, iar în palat sa se orânduiasca treburile cetatilor".

    Cu un raspuns ca acesta întorcându-se Teofan la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mâniat asupra sfântului. Si iarasi au trimis la el pe unii din adunarea lor, chemându-1 acum nu la întrebare, ci la judecata. Acelora sfântul le-a raspuns, zicându-le: „Cine ma cheama la judecata? Oare vreun patriarh, ori al Romei, ori al Alexandriei, ori al Antiohiei sau al Ierusalimului? Daca aceia nu sunt în soborul vostru, atunci la cine ma voi duce? Oare voi ma chemati pe mine, cel ce sunt patriarh? Oare voi, cei fara pravila, sa ma judecati pe mine, pastorul vostru cel dupa pravila? Nu voi merge la vrajmasii mei cei aratati, care s-au gatit ca niste fiare cumplite sa ma sfâsie fara de vina. Dar cum voi merge, fiind si bolnav, neputând a ma scula nici de pe pat? Decât numai cu patul daca ma veti lua". Astfel trimisii s-au întors deserti.

    Deci acea adunare ereticeasca, plina de multa rautate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, si a dat lepadarii si anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, barbatul cel placut lui Dumnezeu, pe când ei singuri erau vrednici de mii de lepadari si de blesteme. Si anatema-tizând nu numai pe Sfântul Nichifor, dar si pe prea sfintitii patriarhi dreptcredinciosi ce au fost mai înainte si care se dusesera catre Dom­nul prin sfârsit fericit, adica pe Tarasie si pe Ghermano, si-au sfârsit adunarea lor cea vicleana. Deci fiind seara târziu, împaratul a trimis ostasi ca sa scoata pe Nichifor din casele patriarhicesti si sa-1 duca în surghiun. Deci niste ostasi salbatici au navalit cu arme asupra caselor, facând gâlceava si tulburare, ocarând pe preasfintitul patriarh Nichifor, pe Ghermano si pe Tarasie, care fusesera mai înainte patriarhi.

    Iar patriarhul, auzind acelea, a lacrimat si a multumit lui Dumnezeu, ca s-a învrednicit a auzi niste ocari ca acelea pentru dreapta credinta. Iar Toma, patriciul cel mai sus pomenit, caruia i se încredintase de împaratul soborniceasca biserica a Sfintei Sofia, acela fiind atunci si pazitor al caselor sobornicesti, a certat pe ostasi si le-a poruncit sa înceteze gâlceava. Apoi, încuind tare usile intrarii în casele patriarhicesti, s-a dus la împaratul, zicându-i: „Stapâne, nu este trebuinta de multime de ostasi, ca nu cumva, simtind poporul gâlceava, sa se strânga si sa faca vreun rau. Ci numai doi oameni sa trimiti si câteva slugi cu ei ca sa-1 duca cu mâinile, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate sa mearga singur".

    Si asa a facut împaratul. A poruncit ostasilor trimisi mai înainte sa se departeze de casele patriarhului. Apoi, dupa un ceas, a trimis doi oameni din palatul sau si a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. Si dorind el sa se roage în biserica cea mare, în Sfânta Sofia, scaunul sau, a intrat într-însa sprijinindu-se de doi oameni, si poruncind sa aprinda lumânari si sa cadeasca cu tamâie, s-a întins pe pamânt la rugaciune, în chipul crucii; si astfel s-a rugat multa vreme cu tânguire si a udat pamântul cu lacrimi. Iar dupa multa rugaciune, sculându-se de la pamânt, a vazut pe unii din cei dreptcredinciosi care într-acea vreme alergasera acolo si plângeau pentru dânsul. Deci binecuvântându-i si dându-le sarutarea cea mai de pe urma, le-a zis: „Fiilor, crestini dreptcredinciosi v-am gasit, crestini dreptcredinciosi va las!", si a iesit din biserica.

    Iar ostasii, punându-1 într-o caruta, l-au dus pe el la malul marii, pe la miezul noptii, când toti dormeau. Si ajungând acolo, l-au pus în corabie si l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era si o manastire. Astfel a fost izgonit fara nici o vina de la scaunul sau marele placut al lui Dumnezeu, Prea Sfintitul Patriarh Nichifor, care a pastrat dreapta credinta si a pastorit Biserica lui Hristos noua ani.

    Apoi, nu dupa multa vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o manastire a Sfântului Marelui Mucenic Teodor. Iar când îl duceau în corabie spre insula aceea si treceau prin partea unde era Cuviosul Teofan, egumenul marelui lacas, s-au vazut unul pe altul cu ochi înainte vazatori si s-au închinat unul altuia astfel:

    Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului sau sa aduca în cadelnita carbuni aprinsi si sa aprinda lumânarea; apoi, punând tamâie pe carbuni, s-a închinat pâna la pamânt si vorbea ca si catre o fata oarecare ce trecea alaturea. Atunci ucenicul 1-a întrebat: „Ce faci, parinte? Cui vorbesti, închinându-te?" Cuviosul a raspuns: „Iata, Prea Sfintitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinta, se duce la închisoare si trece cu corabia prin partea aceasta; deci pentru dânsul am aprins lumânarea si tamâia, ca sa dam patriarhului cinstea cea cuvenita".

    Aceasta a vazut-o si Prea Sfintitul Patriarh Nichifor pe când era în corabie; caci, plecându-si genunchii deodata, s-a închinat si el sfântului staret si 1-a binecuvântat, întinzându-si mâinile în vazduh. Iar unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie 1-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, preasfintite parinte, si înaintea cui te-ai închinat în genunchi?" Patriarhul a raspuns: „Iata, Teofan Marturisitorul, egu­menul marelui lacas, ni s-a închinat noua si ne-a cinstit cu lumânari aprinse si cu tamâie; deci m-am închinat si eu lui, caci nu dupa multa vreme va patimi si el cele asemenea cu noi".

    Iar acest lucru s-a si împlinit degrab. Deci, ajungând arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strâmtorare, în lipsa celor de trebuinta si în bolile cele dese, dupa care s-a dus catre Domnul spre odihna cea vesnica. Iar când îsi dadea obstescul sfârsit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David: Bine este cuvântat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vânarea dintilor lor. Sufletul nostru s-a izbavit ca o pasare din cursa vânatorilor; cursa s-a sfarâmat si noi ne-am izbavit.

    Dupa ce a zis acestea, si-a dat sufletul în mâinile Domnului sau. Si se tânguiau dupa dânsul toti credinciosii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor. Dupa aceea, murind începatorii de eresuri, a încetat tirania asupra sfintelor icoane si a început a straluci iarasi alinarea si dreapta credinta. Iar cinstitele lui moaste s-au adus în Constantinopol, pe vremea împaratiei lui Mihail, fiul lui Teofil, si a maicii lui, Teodora, si cu cinste s-au pus în biserica cea soborniceasca a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slavit împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Sfinţii români prăznuiţi în luna iunie

Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie)

S-a născut în cetatea Trapezunt, în jurul anului 1300, din părinţi iubitori de Dumnezeu, ceea ce l-a făcut să fie râvnitor al împlinirii poruncilor lui Hristos. Ocupaţia lui de bază era negoţul, călătorind adesea prin cetăţile şi târgurile de pe malurile Mării Negre. Acest lucru i-a dat posibilitatea să cunoască să cunoască multe din frumuseţile Ortodoxiei, şi să dorească şi mai mult împlinirea poruncilor lui Hristos. Astfel, tânărul negustor se arăta milostiv faţă de cei lipsiţi, mângâietor al celor aflaţi în necazuri, apărător al dreptei-credinţe. De aceea, în scurt timp, el s-a bucurat de o deosebită preţuire în faţa tuturor, ceea ce nu era pe placul anumitor negustori, care doreau să aibă mai multă clientelă. Astfel că aceştia ajunseră să-l invidieze pe Ioan pentru cinstea de care se bucura.

Într-una din călătoriile sale spre Cetatea Albă, acest râvnitor al Domnului a avut ca însoţitor pe un neguţător apusean, pe nume Reiz, care era de confesiune catolică. Iscându-se discuţii pe tema credinţei, Ioan reuşea să-i demonstreze neguţătorului catolic erorile fundamentale ale credinţei lui, astfel că acesta s-a pornit cu ură împotriva lui Ioan, punându-şi în gând să se răzbune pe tânărul Ioan. Ajunşi în Cetatea Albă, negustorul catolic a mers la mai-marele cetăţii, spunându-i că ştie pe cineva care ar dori să se lepede de credinţa sa şi treacă la religia tătarilor. Această veste l-a bucurat mult pe mai-marele cetăţii, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz, poruncind totodată ca să fie adus cel ce dorea convertirea la religia strămoşilor săi. Astfel, Ioan ajunge în faţa mai-marelui cetăţii, care îl îmbie cu cuvinte măgulitoare să se lepede de credinţa cea întru Hristos. Înţelegând ticăloşia lui Reiz, Sf. Ioan a mărturisit că totul era o minciună pusă la cale de Reiz, şi că el nu are de gând să se lepede de credinţa sa, trecând la cea a tătarilor, pe care a arătat-o a fi neputincioasă.

Auzind aceste vorbe, eparhul a considerat că tânărul Ioan este un dispreţuitor al credinţei tătăreşti, drept pentru care a poruncit să fie dus la munci groaznice. În toiul acestor chinuiri, tânărul mucenic lăuda pe Dumnezeu că l-a învrednicit de o asemenea pătimire, şi se ruga pentru întărirea sa în suferinţe. Văzând chinuitorii că nu reuşesc să biruiască tăria credinţei „ghiaurului”, aceştia l-au dus înapoi la eparh, care i-a făgăduit multe bunătăţi în schimbul lepădării sale de Hristos. Tânărul mucenic a arătat însă că mai de preţ sunt acele pătimiri, ceea ce a înfuriat şi mai tare pe eparh, care a poruncit ca Ioan să fie legat de coada unui cal şi să fie târât pe caldarâmul cetăţii, ceea ce s-a împlinit cu repeziciune. Rămânând tare în credinţă, mucenicul lui Hristos nu înceta să înalţe rugăciuni către Atotţiitorul, ceea ce a înfuriat pe unul din chinuitori să scoată sabia şi să reteze capul acelui mărturisitor al lui Hristos. Astfel, acest ales al Domnului, şi-a dat viaţa în mâinile lui Hristos, de la care a primit cununa cea neveştejită a slavei sfinţilor mucenici.

Din ură faţă de creştini, tătarii nu i-au lăsat pe aceştia să vină şi să ia corpul neînsufleţit al Sfântului, pentru a-l îngropa după cuviinţă. Însă tradiţia spune că în noaptea care a urmat martiriului, în jurul acelui trup s-au arătat făclii arzând şi câţiva bărbaţi cu chipuri luminoase, care cântau şi făceau tămâiere. Un martor păgân, care se întâmpla să fie acolo, a crezut că acei bărbaţi sunt creştini, şi de aceea a scos arcul ca să tragă asupra lor. Însă, întinzând arcul, mâinile i-au rămas lipite de arc şi de săgeată, până când şi-a mărturisit fapta. Auzind acele întâmplări şi înfricoşându-se, eparhul a îngăduit creştinilor să vină şi să ia spre îngropăciune trupul Sfântului. Astfel, Sfântul Ioan a fost îngropat după cuviinţă în cimitirul creştinesc al Cetăţii Albe.

Deşi se simţea vinovat de moartea mucenicului, negustorul Reiz şi-a pus în gând încă o faptă nelegiuită, plănuind să fure moaştele Sfântului şi să le ia cu el, pentru ca de revărsările darurilor dumnezeieşti ce se făcea printr-însele să se bucure conaţionalii săi. Dar acest lucru i s-a descoperit, prin minune dumnezeiască, preotului care slujea la biserica cimitirului. Acesta l-a prins astfel pe negustor asupra faptului, astfel că fapta acestuia a fost zădărnicită. Totodată, preotul a adunat pe creştini în procesiune, şi astfel au dus moaştele Sfântului Ioan în biserica cetăţii, depunându-le în Sfântul Altar. Aici au stat timp de 70 de ani revărsând multe binefaceri asupra celor care veneau şi îngenuncheau în faţa sfintei racle.

Vestea minunilor ce se săvârşeau la moaştele Sfântului Ioan a ajuns şi până în Ţara Moldovei, unde pe atunci domnea voievodul Alexandru cel Bun. Acesta sfătuindu-se cu mitropolitul Iosif al Moldovei, a dorit să aducă sfintele moaşte în ţară. Astfel, în anul 1402, la numai 2 ani de la instalarea pe scaunul Moldovei, Alexandru cel Bun reuşeşte să aducă în Moldova moaştele Sfântului Ioan, printr-o procesiune, în urma căreia moaştele au fost depuse în catedrala mitropolitană din cetatea de scaun a Sucevei, astăzi biserica Mirăuţi. De atunci, Sfântul Ioan este cinstit ca apărător al Moldovei, prin sfintele sale moaşte săvârşindu-se minuni nenumărate asupra celor care au venit să se închine cu credinţă Sfântului.

Atunci când scaunul mitropolitan a fost mutat la Iaşi, au fost mutate şi moaştele Sfântului Ioan, fiind depuse în biserica Mitropoliei, unde au stat până în anul 1686, când au fost luate de mitropolitul Dosoftei şi duse în Polonia, de frica năvălitorilor lui Ioan Sobieski. Ele au fost repatriate de-abia în 13 septembrie 1783, prin eforturile episcopului de Rădăuţi, Dositei, şi depuse în fosta catedrală mitropolitană „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. Sfintele moaşte vor mai călători încă o dată forţat prin străinătăţi, de această dată în timpul primului război mondial, fiind adăpostite la Viena, până în anul 1918, când se vor întoarce definitiv în Moldova, de unde vor continua să ne poarte sufletele noastre către acea epocă măreaţă de început a dăinuirii noastre.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în anul 1950, ca ziua de 2 iunie să fie înscrisă în calendar ca zi de pomenire a acestui vrednic mucenic al lui Hristos.

---

 † Pimen Suceveanul, Sfântul Ioan cel Nou „de la Suceava”, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 291.

Sf Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel (4 iunie) 

La 4 iunie, Martirologiul siriac indică sărbătororea Sfântului Filip, iar Martirologiul ieronimian adaugă pe Zotic, Atal, Eutihie, Camasis, Quirinus şi alţi 28 al căror nume nu sunt amintite.

Patru martiri din acest grup mare de mucenici, şi anume Zotic, Atal, Camasis şi Filip, au fost înmormântaţi într-o criptă a unei bazilici descoperite pe teritoriul comunei Niculiţel din judeţul Tulcea, în toamna anului 1971, cu ocazia unor surpări de teren datorate unor ploi abundente.  Localitatea aceasta era în antichitate o aşezare romană rurală pe teritoriul oraşului Noviodunum, Isaccea de astăzi. Moaştele mucenicilor au fost depuse într-o raclă specială de lemn şi depuse în criptă, iar în interior, pe peretele de lângă intrare, a fost inscripţionat textul Martirii lui Hristos, apoi înscrierea numelor lor în ordinea în care sunt astăzi cinstiţi.

Este posibil ca aceşti patru mucenici să fi pătimit împreună cu alţi fraţi de suferinţă de către autorităţi, în aşezarea urbană de la Noviodunum. După ce au suferit pedeapsa capitală, este posibil ca ei să fi fost luaţi de către creştini şi duşi spre îngropare într-u loc mai ferit, pe care l-au găsit la Niculiţel, dar au fost puse iniţial într-o criptă modestă, după care au fost mutate în cripta în care s-au descoperit, probabil atunci când s-a putut ridica şi bazilica respectivă.

Despre data pătimirii acestor 4 mucenici nu se cunosc date exacte, însă există presupuneri că aceştia au pătimit în perioada 319-324, când domnea împăratul Liciniu. O altă presupunere este că ei au pătimit în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), iar altă presupunere aşează data martiriului acestor 4 mucenici în jurul anilor 370-372, pe vremea domniei regelui got Athanaric. 

Cert este însă faptul că cei 4 mucenici au pătimit împreună. Cercetările arheologice au dus însă la descoperirea unei alte încăperi, situată sub cripta celor 4 mucenici, încăpere în care s-au descoperit numeroase fragmente de oase umane, provenind de la 2 bărbaţi. felul în care au fost găsite oasele au îndreptăţit pe cercetători să afirme că cei 2 au fost şi ei martiri, morţi poate mai devreme, probabil pe la mijlocul sec. al III-lea, şi reînhumaţi în cripta respectivă. Astfel, ajungem la concluzia că în cripta descoperită la Niculiţel ar fi fost înhumaţi 6 mucenici.

Din cele afirmate până aici reiese că nu există suficiente elemente pentru a putea preciza cu exactitate data şi locul pătimirii acestor 4 mucenici, dar avem certitudinea că această descoperire a scos la lumină existenţa uneia dintre cele mai vechi bazilici de pe teritoriul ţării noastre, precum şi faptul că încă de atunci, sfinţii mucenici care au pătimit pentru Hristos erau cinstiţi după cuviinţă.

După descoperirea lor, moaştele celor 4 sfinţi mucenici au fost luate şi depuse în biserica mânăstirii Cocoşu, din jud. Tulcea, unde se află şi astăzi, izvorând mângâiere şi întărire în credinţă celor ce se învrednicesc să ajungă în pelerinaj până acolo.

---

 Prof. Dr. Emilian Popescu, Sfinţii martiri „de la Niculiţel”: Zotikos, Atallos, Kamasis şi Philippos, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 173.

Sf. Mucenici Nicandru şi Marcian (8 iunie) 

La 8 iunie se sărbătorea la Durostor, în provincia romană Moesia Inferior, pomenirea martirilor lui Hristos, Nicandru şi Marcian. Aceştia erau ostaşi în armata romană de la Dunăre şi făceau serviciul militar în cetatea amintită. În urma biruinţei asupra perşilor, împăratul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, în anul 298, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. El îi socotea vinovaţi de slăbirea şi decăderea Imperiului Roman.

Deoarece Sfinţii Nicandru şi Marcian au mărturisit, împreună cu alţi trei ostaşi: Pasicrat, Valentin şi Isihie şi cu veteranul Iuliu că sunt creştini, au fost aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. După aceea au fost din nou cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi să se lepede de Hristos. Dar ei, nevrând aceasta, au fost daţi la chinuri, înţepaţi cu suliţa, pârjoliţi în foc, aruncaţi pe cărbuni aprinşi şi bătuţi cu toiege. După toate aceste chinuri li s-a turnat saramură peste rănile deschise şi apoi au fost târâţi prin cioburi ascuţite, încât li s-au zdrobit gurile şi obrajii. Ei însă au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul, văzând că nu mai are ce face, a poruncit să li se taie capetele.

Astfel, cei doi Mucenici ai lui Hristos şi-au primit cununa cea neveştejită a măririi, pentru tăria credinţei lor.

---

 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Sfinţii Nicandru şi Marcian, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 138.

Sf. Mucenic Isihie (15 iunie) 

Sfântul Isihie era ostaş creştin şi făcea parte din legiunea armatei romane de la Dunăre, staţionată în cetatea Durostor din provincia Moesia Inferior, în timpul împăraţilor Diocleţian şi a ginerelui său, Maximian Galeriu.

Acest Sfânt mucenic a pătimit împreună cu alţi 5 sfinţi mucenici: Pasicrat, Valentin, Nicandru, Marcian şi Iuliu veteranul. Sfinţilor Pasicrat şi Valentin li s-au tăiat capetele la 24 aprilie, iar Sfântului Iuliu veteranul la 27 mai. În ziua pătimirii veteranului Iuliu, Sfântul Isihie, care se afla în închisoare cu el, i-a adresat o rugăminte ca să-şi aducă aminte de el când va sosi în faţa Domnului, căci curând va urma şi el aceeaşi soartă. Iar Sfântul Iuliu l-a îmbărbătat pe acest curajos ostaş al lui Hristos, amintindu-i de făgăduinţele făcute de către Domnul către cei ce vor răbda până la sfârşit.

Sfântul Isihie s-a încununat cu moartea martirică la 15 iunie, prin tăierea capului, şi astfel şi-a dat viaţa în mâinile Domnului.

---

 Ibidem, p. 140.

Idem, Sfinţi şi martiri la Tomis-Constanţa, în B. O. R. , XCII (1947), nr. 7-8, p. 990-991.

Sf. Niceta de Remesiana (24 iunie) 

Numele Sfântului Niceta de Remesiana este legat de istoria Bisericii noastre strămoşeşti, îndeosebi pentru contribuţia sa la răspândirea creştinismului pe teritoriul de formare al poporului român. De asemenea, prin scrierile sale întocmite în limba latină, care au apărut şi în traducere românească, s-a îmbogăţit patrimoniul spiritual al teologiei ortodoxe româneşti.

Numele său este strâns legat de cetatea în care acesta a păstorit, anume Remesiana, oraş întemeiat de împăratul Traian, care se afla la aproximativ 30 de kilometri est de oraşul Naisus (astăzi Niş), într-o regiune deluroasă, pe valea râului Nişava. El a fost păstorul acestei cetăţi între anii 366-414.

Sfântul Niceta era originar din Dacia Mediteraneea, Remesiana fiind pământul natal al acestuia. Deşi este daco-roman la origine se presupune că acest Sfânt Ierarh şi-a petrecut prima parte a vieţii în Apus, deoarece folosirea unei exprimări alese, precum şi întrebuinţarea unor izvoare de limbă latină în scrierile sale, ne îndreptăţesc la acest lucru. Cu toate că a scris numai latineşte, Sfântul Niceta cunoştea şi greaca, cetatea Remesiana fiind într-un ţinut unde limba greacă îşi disputa întâietatea cu limba latină; în calitate de ierarh al acestei cetăţi, precum şi datorită activităţii sale misionare, Sfântul Niceta era îndatorat să cunoască ambele limbi.

Printre prietenii săi, se numără şi Paulin de Nola, cu care este împreună prăznuit la 7 ianuarie, conform martirologiilor romane. Acest prieten va descrie activitatea misionară a vrednicului ierarh, care a depus un susţinut efort de evanghelizare şi educare latină a popoarelor din Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneea, îmblânzind inimile barbarilor, învăţându-i să trăiască in pace şi în dreptate, cântând şi slăvind pe Hristos. Datorită acestei impresionante opere de convertire la creştinism, Sfântul Niceta s-a învrednicit şi de numirea de „Apostol al daco-romanilor”.

În activitatea sa misionară şi pastorală, el s-a folosit şi de opere scrise, moştenirea literară ajunsă până la noi arătându-l pe autor ca un erudit teolog al timpului, care priveghea cu străşnicie la apărarea dreptei-credinţe. pe baza unor manuscrise, Sfântului Niceta i se atribuie următoarele scrieri: Despre diferitele denumiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Despre privegherea robilor lui Dumnezeu, Despre folosul cântării de psalmi, precum şi o lucrare care l-a făcut foarte cunoscut pe neobositul apostol, un Catehismpentru cei ce se pregătesc pentru Botez, care ulterior a fost intitulat Cărticele de învăţătură .

Sfântul Niceta de Remesiana este cunoscut şi pentru calităţile sale de protopsalt, printre imnele bisericeşti compuse de el fiind aşezată la loc de cinste cunoscuta cântare Pe Tine,  Dumnezeule, Te lăudăm, sau pe scurt, Te-Deum. , care a pătruns pe teritoriul românesc odată cu misionarii trimişi de autor. Uşor de reţinut, cuprinzând pe scurt învăţături esenţiale mântuirii, de o curăţie cristalină a credinţei, imnul Sfântului Niceta a fost învăţat cu uşurinţă de străbunii noştri, care l-au lăsat moştenire din neam în neam, ajungând până la noi. 

Aşadar, Sfântul Niceta de Remasiana este o personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe, distingându-se prin rodnica sa lucrare misionară, prin viaţa sa cea plină de sfinţenie, prin scrierile şi imnele sale. Predicând şi scriind într-o latină clară şi simplă. el a fost un factor de romanizare, de unitate şi continuitate a populaţiei daco-romane de pe malurile Dunării şi din Dacia Mediteraneea. Strălucind ca un soare al dreptei credinţe în ţinuturile din jurul Dunării, Sfântul Niceta a devenit unul dintre stâlpii mântuirii neamului nostru, credincioşii ortodocşi români de astăzi cinstindu-l ca o măreaţă podoabă a străbunilor noştri.

---

 Pr. prof. Dr. Ştefan Alexe, Sfântul Niceta Remesianul, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.208.

 Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe, Imnul „Te Deum” şi creştinismul românesc, în  Îndrumător bisericesc, Buzău, 1983, p. 92.