Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie)
S-a născut în cetatea Trapezunt, în jurul anului 1300, din părinţi iubitori de Dumnezeu, ceea ce l-a făcut să fie râvnitor al împlinirii poruncilor lui Hristos. Ocupaţia lui de bază era negoţul, călătorind adesea prin cetăţile şi târgurile de pe malurile Mării Negre. Acest lucru i-a dat posibilitatea să cunoască să cunoască multe din frumuseţile Ortodoxiei, şi să dorească şi mai mult împlinirea poruncilor lui Hristos. Astfel, tânărul negustor se arăta milostiv faţă de cei lipsiţi, mângâietor al celor aflaţi în necazuri, apărător al dreptei-credinţe. De aceea, în scurt timp, el s-a bucurat de o deosebită preţuire în faţa tuturor, ceea ce nu era pe placul anumitor negustori, care doreau să aibă mai multă clientelă. Astfel că aceştia ajunseră să-l invidieze pe Ioan pentru cinstea de care se bucura.
Într-una din călătoriile sale spre Cetatea Albă, acest râvnitor al Domnului a avut ca însoţitor pe un neguţător apusean, pe nume Reiz, care era de confesiune catolică. Iscându-se discuţii pe tema credinţei, Ioan reuşea să-i demonstreze neguţătorului catolic erorile fundamentale ale credinţei lui, astfel că acesta s-a pornit cu ură împotriva lui Ioan, punându-şi în gând să se răzbune pe tânărul Ioan. Ajunşi în Cetatea Albă, negustorul catolic a mers la mai-marele cetăţii, spunându-i că ştie pe cineva care ar dori să se lepede de credinţa sa şi treacă la religia tătarilor. Această veste l-a bucurat mult pe mai-marele cetăţii, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz, poruncind totodată ca să fie adus cel ce dorea convertirea la religia strămoşilor săi. Astfel, Ioan ajunge în faţa mai-marelui cetăţii, care îl îmbie cu cuvinte măgulitoare să se lepede de credinţa cea întru Hristos. Înţelegând ticăloşia lui Reiz, Sf. Ioan a mărturisit că totul era o minciună pusă la cale de Reiz, şi că el nu are de gând să se lepede de credinţa sa, trecând la cea a tătarilor, pe care a arătat-o a fi neputincioasă.
Auzind aceste vorbe, eparhul a considerat că tânărul Ioan este un dispreţuitor al credinţei tătăreşti, drept pentru care a poruncit să fie dus la munci groaznice. În toiul acestor chinuiri, tânărul mucenic lăuda pe Dumnezeu că l-a învrednicit de o asemenea pătimire, şi se ruga pentru întărirea sa în suferinţe. Văzând chinuitorii că nu reuşesc să biruiască tăria credinţei „ghiaurului”, aceştia l-au dus înapoi la eparh, care i-a făgăduit multe bunătăţi în schimbul lepădării sale de Hristos. Tânărul mucenic a arătat însă că mai de preţ sunt acele pătimiri, ceea ce a înfuriat şi mai tare pe eparh, care a poruncit ca Ioan să fie legat de coada unui cal şi să fie târât pe caldarâmul cetăţii, ceea ce s-a împlinit cu repeziciune. Rămânând tare în credinţă, mucenicul lui Hristos nu înceta să înalţe rugăciuni către Atotţiitorul, ceea ce a înfuriat pe unul din chinuitori să scoată sabia şi să reteze capul acelui mărturisitor al lui Hristos. Astfel, acest ales al Domnului, şi-a dat viaţa în mâinile lui Hristos, de la care a primit cununa cea neveştejită a slavei sfinţilor mucenici.
Din ură faţă de creştini, tătarii nu i-au lăsat pe aceştia să vină şi să ia corpul neînsufleţit al Sfântului, pentru a-l îngropa după cuviinţă. Însă tradiţia spune că în noaptea care a urmat martiriului, în jurul acelui trup s-au arătat făclii arzând şi câţiva bărbaţi cu chipuri luminoase, care cântau şi făceau tămâiere. Un martor păgân, care se întâmpla să fie acolo, a crezut că acei bărbaţi sunt creştini, şi de aceea a scos arcul ca să tragă asupra lor. Însă, întinzând arcul, mâinile i-au rămas lipite de arc şi de săgeată, până când şi-a mărturisit fapta. Auzind acele întâmplări şi înfricoşându-se, eparhul a îngăduit creştinilor să vină şi să ia spre îngropăciune trupul Sfântului. Astfel, Sfântul Ioan a fost îngropat după cuviinţă în cimitirul creştinesc al Cetăţii Albe.
Deşi se simţea vinovat de moartea mucenicului, negustorul Reiz şi-a pus în gând încă o faptă nelegiuită, plănuind să fure moaştele Sfântului şi să le ia cu el, pentru ca de revărsările darurilor dumnezeieşti ce se făcea printr-însele să se bucure conaţionalii săi. Dar acest lucru i s-a descoperit, prin minune dumnezeiască, preotului care slujea la biserica cimitirului. Acesta l-a prins astfel pe negustor asupra faptului, astfel că fapta acestuia a fost zădărnicită. Totodată, preotul a adunat pe creştini în procesiune, şi astfel au dus moaştele Sfântului Ioan în biserica cetăţii, depunându-le în Sfântul Altar. Aici au stat timp de 70 de ani revărsând multe binefaceri asupra celor care veneau şi îngenuncheau în faţa sfintei racle.
Vestea minunilor ce se săvârşeau la moaştele Sfântului Ioan a ajuns şi până în Ţara Moldovei, unde pe atunci domnea voievodul Alexandru cel Bun. Acesta sfătuindu-se cu mitropolitul Iosif al Moldovei, a dorit să aducă sfintele moaşte în ţară. Astfel, în anul 1402, la numai 2 ani de la instalarea pe scaunul Moldovei, Alexandru cel Bun reuşeşte să aducă în Moldova moaştele Sfântului Ioan, printr-o procesiune, în urma căreia moaştele au fost depuse în catedrala mitropolitană din cetatea de scaun a Sucevei, astăzi biserica Mirăuţi. De atunci, Sfântul Ioan este cinstit ca apărător al Moldovei, prin sfintele sale moaşte săvârşindu-se minuni nenumărate asupra celor care au venit să se închine cu credinţă Sfântului.
Atunci când scaunul mitropolitan a fost mutat la Iaşi, au fost mutate şi moaştele Sfântului Ioan, fiind depuse în biserica Mitropoliei, unde au stat până în anul 1686, când au fost luate de mitropolitul Dosoftei şi duse în Polonia, de frica năvălitorilor lui Ioan Sobieski. Ele au fost repatriate de-abia în 13 septembrie 1783, prin eforturile episcopului de Rădăuţi, Dositei, şi depuse în fosta catedrală mitropolitană „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. Sfintele moaşte vor mai călători încă o dată forţat prin străinătăţi, de această dată în timpul primului război mondial, fiind adăpostite la Viena, până în anul 1918, când se vor întoarce definitiv în Moldova, de unde vor continua să ne poarte sufletele noastre către acea epocă măreaţă de început a dăinuirii noastre.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în anul 1950, ca ziua de 2 iunie să fie înscrisă în calendar ca zi de pomenire a acestui vrednic mucenic al lui Hristos.
† Pimen Suceveanul, Sfântul Ioan cel Nou „de la Suceava”, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 291.
Sf Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel (4 iunie)
La 4 iunie, Martirologiul siriac indică sărbătororea Sfântului Filip, iar Martirologiul ieronimian adaugă pe Zotic, Atal, Eutihie, Camasis, Quirinus şi alţi 28 al căror nume nu sunt amintite.
Patru martiri din acest grup mare de mucenici, şi anume Zotic, Atal, Camasis şi Filip, au fost înmormântaţi într-o criptă a unei bazilici descoperite pe teritoriul comunei Niculiţel din judeţul Tulcea, în toamna anului 1971, cu ocazia unor surpări de teren datorate unor ploi abundente. Localitatea aceasta era în antichitate o aşezare romană rurală pe teritoriul oraşului Noviodunum, Isaccea de astăzi. Moaştele mucenicilor au fost depuse într-o raclă specială de lemn şi depuse în criptă, iar în interior, pe peretele de lângă intrare, a fost inscripţionat textul Martirii lui Hristos, apoi înscrierea numelor lor în ordinea în care sunt astăzi cinstiţi.
Este posibil ca aceşti patru mucenici să fi pătimit împreună cu alţi fraţi de suferinţă de către autorităţi, în aşezarea urbană de la Noviodunum. După ce au suferit pedeapsa capitală, este posibil ca ei să fi fost luaţi de către creştini şi duşi spre îngropare într-u loc mai ferit, pe care l-au găsit la Niculiţel, dar au fost puse iniţial într-o criptă modestă, după care au fost mutate în cripta în care s-au descoperit, probabil atunci când s-a putut ridica şi bazilica respectivă.
Despre data pătimirii acestor 4 mucenici nu se cunosc date exacte, însă există presupuneri că aceştia au pătimit în perioada 319-324, când domnea împăratul Liciniu. O altă presupunere este că ei au pătimit în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), iar altă presupunere aşează data martiriului acestor 4 mucenici în jurul anilor 370-372, pe vremea domniei regelui got Athanaric.
Cert este însă faptul că cei 4 mucenici au pătimit împreună. Cercetările arheologice au dus însă la descoperirea unei alte încăperi, situată sub cripta celor 4 mucenici, încăpere în care s-au descoperit numeroase fragmente de oase umane, provenind de la 2 bărbaţi. felul în care au fost găsite oasele au îndreptăţit pe cercetători să afirme că cei 2 au fost şi ei martiri, morţi poate mai devreme, probabil pe la mijlocul sec. al III-lea, şi reînhumaţi în cripta respectivă. Astfel, ajungem la concluzia că în cripta descoperită la Niculiţel ar fi fost înhumaţi 6 mucenici.
Din cele afirmate până aici reiese că nu există suficiente elemente pentru a putea preciza cu exactitate data şi locul pătimirii acestor 4 mucenici, dar avem certitudinea că această descoperire a scos la lumină existenţa uneia dintre cele mai vechi bazilici de pe teritoriul ţării noastre, precum şi faptul că încă de atunci, sfinţii mucenici care au pătimit pentru Hristos erau cinstiţi după cuviinţă.
După descoperirea lor, moaştele celor 4 sfinţi mucenici au fost luate şi depuse în biserica mânăstirii Cocoşu, din jud. Tulcea, unde se află şi astăzi, izvorând mângâiere şi întărire în credinţă celor ce se învrednicesc să ajungă în pelerinaj până acolo.
Prof. Dr. Emilian Popescu, Sfinţii martiri „de la Niculiţel”: Zotikos, Atallos, Kamasis şi Philippos, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 173.
Sf. Mucenici Nicandru şi Marcian (8 iunie)
La 8 iunie se sărbătorea la Durostor, în provincia romană Moesia Inferior, pomenirea martirilor lui Hristos, Nicandru şi Marcian. Aceştia erau ostaşi în armata romană de la Dunăre şi făceau serviciul militar în cetatea amintită. În urma biruinţei asupra perşilor, împăratul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, în anul 298, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. El îi socotea vinovaţi de slăbirea şi decăderea Imperiului Roman.
Deoarece Sfinţii Nicandru şi Marcian au mărturisit, împreună cu alţi trei ostaşi: Pasicrat, Valentin şi Isihie şi cu veteranul Iuliu că sunt creştini, au fost aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. După aceea au fost din nou cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi să se lepede de Hristos. Dar ei, nevrând aceasta, au fost daţi la chinuri, înţepaţi cu suliţa, pârjoliţi în foc, aruncaţi pe cărbuni aprinşi şi bătuţi cu toiege. După toate aceste chinuri li s-a turnat saramură peste rănile deschise şi apoi au fost târâţi prin cioburi ascuţite, încât li s-au zdrobit gurile şi obrajii. Ei însă au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul, văzând că nu mai are ce face, a poruncit să li se taie capetele.
Astfel, cei doi Mucenici ai lui Hristos şi-au primit cununa cea neveştejită a măririi, pentru tăria credinţei lor.
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Sfinţii Nicandru şi Marcian, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 138.
Sf. Mucenic Isihie (15 iunie)
Sfântul Isihie era ostaş creştin şi făcea parte din legiunea armatei romane de la Dunăre, staţionată în cetatea Durostor din provincia Moesia Inferior, în timpul împăraţilor Diocleţian şi a ginerelui său, Maximian Galeriu.
Acest Sfânt mucenic a pătimit împreună cu alţi 5 sfinţi mucenici: Pasicrat, Valentin, Nicandru, Marcian şi Iuliu veteranul. Sfinţilor Pasicrat şi Valentin li s-au tăiat capetele la 24 aprilie, iar Sfântului Iuliu veteranul la 27 mai. În ziua pătimirii veteranului Iuliu, Sfântul Isihie, care se afla în închisoare cu el, i-a adresat o rugăminte ca să-şi aducă aminte de el când va sosi în faţa Domnului, căci curând va urma şi el aceeaşi soartă. Iar Sfântul Iuliu l-a îmbărbătat pe acest curajos ostaş al lui Hristos, amintindu-i de făgăduinţele făcute de către Domnul către cei ce vor răbda până la sfârşit.
Sfântul Isihie s-a încununat cu moartea martirică la 15 iunie, prin tăierea capului, şi astfel şi-a dat viaţa în mâinile Domnului.
Ibidem, p. 140.
Idem, Sfinţi şi martiri la Tomis-Constanţa, în B. O. R. , XCII (1947), nr. 7-8, p. 990-991.
Sf. Niceta de Remesiana (24 iunie)
Numele Sfântului Niceta de Remesiana este legat de istoria Bisericii noastre strămoşeşti, îndeosebi pentru contribuţia sa la răspândirea creştinismului pe teritoriul de formare al poporului român. De asemenea, prin scrierile sale întocmite în limba latină, care au apărut şi în traducere românească, s-a îmbogăţit patrimoniul spiritual al teologiei ortodoxe româneşti.
Numele său este strâns legat de cetatea în care acesta a păstorit, anume Remesiana, oraş întemeiat de împăratul Traian, care se afla la aproximativ 30 de kilometri est de oraşul Naisus (astăzi Niş), într-o regiune deluroasă, pe valea râului Nişava. El a fost păstorul acestei cetăţi între anii 366-414.
Sfântul Niceta era originar din Dacia Mediteraneea, Remesiana fiind pământul natal al acestuia. Deşi este daco-roman la origine se presupune că acest Sfânt Ierarh şi-a petrecut prima parte a vieţii în Apus, deoarece folosirea unei exprimări alese, precum şi întrebuinţarea unor izvoare de limbă latină în scrierile sale, ne îndreptăţesc la acest lucru. Cu toate că a scris numai latineşte, Sfântul Niceta cunoştea şi greaca, cetatea Remesiana fiind într-un ţinut unde limba greacă îşi disputa întâietatea cu limba latină; în calitate de ierarh al acestei cetăţi, precum şi datorită activităţii sale misionare, Sfântul Niceta era îndatorat să cunoască ambele limbi.
Printre prietenii săi, se numără şi Paulin de Nola, cu care este împreună prăznuit la 7 ianuarie, conform martirologiilor romane. Acest prieten va descrie activitatea misionară a vrednicului ierarh, care a depus un susţinut efort de evanghelizare şi educare latină a popoarelor din Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneea, îmblânzind inimile barbarilor, învăţându-i să trăiască in pace şi în dreptate, cântând şi slăvind pe Hristos. Datorită acestei impresionante opere de convertire la creştinism, Sfântul Niceta s-a învrednicit şi de numirea de „Apostol al daco-romanilor”.
În activitatea sa misionară şi pastorală, el s-a folosit şi de opere scrise, moştenirea literară ajunsă până la noi arătându-l pe autor ca un erudit teolog al timpului, care priveghea cu străşnicie la apărarea dreptei-credinţe. pe baza unor manuscrise, Sfântului Niceta i se atribuie următoarele scrieri: Despre diferitele denumiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Despre privegherea robilor lui Dumnezeu, Despre folosul cântării de psalmi, precum şi o lucrare care l-a făcut foarte cunoscut pe neobositul apostol, un Catehismpentru cei ce se pregătesc pentru Botez, care ulterior a fost intitulat Cărticele de învăţătură .
Sfântul Niceta de Remesiana este cunoscut şi pentru calităţile sale de protopsalt, printre imnele bisericeşti compuse de el fiind aşezată la loc de cinste cunoscuta cântare Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, sau pe scurt, Te-Deum. , care a pătruns pe teritoriul românesc odată cu misionarii trimişi de autor. Uşor de reţinut, cuprinzând pe scurt învăţături esenţiale mântuirii, de o curăţie cristalină a credinţei, imnul Sfântului Niceta a fost învăţat cu uşurinţă de străbunii noştri, care l-au lăsat moştenire din neam în neam, ajungând până la noi.
Aşadar, Sfântul Niceta de Remasiana este o personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe, distingându-se prin rodnica sa lucrare misionară, prin viaţa sa cea plină de sfinţenie, prin scrierile şi imnele sale. Predicând şi scriind într-o latină clară şi simplă. el a fost un factor de romanizare, de unitate şi continuitate a populaţiei daco-romane de pe malurile Dunării şi din Dacia Mediteraneea. Strălucind ca un soare al dreptei credinţe în ţinuturile din jurul Dunării, Sfântul Niceta a devenit unul dintre stâlpii mântuirii neamului nostru, credincioşii ortodocşi români de astăzi cinstindu-l ca o măreaţă podoabă a străbunilor noştri.
Pr. prof. Dr. Ştefan Alexe, Sfântul Niceta Remesianul, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.208.
Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe, Imnul „Te Deum” şi creştinismul românesc, în Îndrumător bisericesc, Buzău, 1983, p. 92.
Sf. Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie)
Despre acest Sfânt Ierarh, nu deţinem date prea importante, cel puţin până în anul 1978, dar se ştie cu precizie că a trăit în sec. al XIV-lea, în părţile Râmeţului, pe valea Geoagiului. Încă din tinereţe el a ales calea nevoinţelor ascetice, trăind ca eremit pe valea pârâului Râmeţ. După ce a ajuns iscusit în cele duhovniceşti, a coborât la mânăstirea Râmeţ, unde prin vieţuirea sa exemplară a fost ales egumen. Totodată, el a devenit şi duhovnic al sihaştrilor din Munţi Râmeţ, dar şi al sătenilor din Ţara Moţilor, care l-au cinstit ca sfânt, din generaţie în generaţie, până în zilele noastre. Datorită acestei exemplare vieţuiri, se învrednicise de darul facerii de minuni, relatări ale faptelor sale fiind cunoscute şi transmise pe cale orală până în zilele noaste. Se spune astfel că în urma rugăciunilor sale ar fi apărut în poiana mânăstirii izvorul care există şi astăzi, şi care este numit „Izvorul Cuviosului Ghelasie”.
În anul 1978, în biserica mânăstirii s-a descoperit o inscripţie din care reiese că în 1377, Sfântul Ghelasie era arhiepiscop în Transilvania. Aceasta este astfel prima atestare istorică a unui arhiepiscop român în teritoriile intracarpatice. Totodată se confirmă şi datele transmise prin tradiţie, privind biografia acestui mare părinte duhovnicesc. Este probabil însă ca la bătrâneţe să se fi retras la Râmeţ, şi se pare că tot acolo şi-a dat viaţa în mâinile Domnului.
De remarcat că maicile mânăstirii păstrează cu veneraţie părţi din moaştele acestui sfânt, ştiind că ele au darul vindecării bolilor şi neputinţelor în popor.
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfântul Ierarh Ghelasie „de la Râmeţ”, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 286.
sursa www.univ-ovidius.ro/btcassian/SINAXAR_ORTODOX
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu