Sf Ierarh Leontie de la Rădăuţi (1 iulie)
Numele, viaţa şi sfinţenia moaştelor acestui vrednic ierarh al Bisericii noastre, se bucură de mare cinste şi evlavie în nordul Moldovei, îndeosebi în oraşul Rădăuţi, atât pentru numărul faptelor minunate, cât şi pentru darul nestricăciunii moaştelor sale, cu care le-a binecuvântat Dumnezeu.
Sfântul Leontie s-a născut la începutul sec. al XIV-lea, în oraşul Rădăuţi, din părinţi binecredincioşi, care i-au dat o educaţie aleasă, curată şi sfântă, legându-l cu inima şi cugetul de Dumnezeu. Astfel, Sfântul iubea de mic slujbele bisericeşti, ţinea posturile, practica rugăciunea în taină şi se simţea legat de toţi oamenii, mai ales de copii mici şi orfani, cu care împărţea hrana şi bucuriile vârstei. Pentru aceea era iubit de către toţi, fiind socotit un „copil bătrân”.
În anii 1359-1365, primul domnitor al Moldovei, Bogdan I, a ctitorit la Rădăuţi mânăstirea Bogdana, cu hramul „Sf. Nicolae”. Văzând aceasta, râvnitorul Leontie a intrat şi el în nevoinţa călugărească, în scurt timp uimind pe vieţuitorii de aici prin smerenia şi ascultarea sa. Văzând acestea, egumenul mânăstirii la tuns pe Leontie în monahism, cu numele de Lavrentie. La scurt timp după aceea, râvnind pentru desăvârşire, va cere binecuvântare şi se va retrage în sihăstrie, în codrii Rădăuţilor, pe valea Putnei. Acolo se aflau câţiva călugări vestiţi, care i-au fost povăţuitori şi părinţi duhovniceşti tânărului Lavrentie.
Astfel, bine-vieţuind în rânduiala monahală, în scurt timp în jurul chiliei Cuviosului Lavrentie au început să se adune ucenici iubitori de viaţă sihăstrească, iar mai târziu, numărul acestora înmulţindu-se, aceştia îl rugau să le fie lor egumen şi părinte duhovnicesc. Din dragoste, Cuviosul a acceptat, şi a construit într-o poiană o mică biserică de lemn, pe care a sfinţit-o mitropolitul locului, Iosif Muşat. Cu această ocazie, Cuviosul Lavrentie a fost hirotonit ieromonah, şi numit egumen al primei sihăstrii înfiinţate în nordul Moldovei, cunoscută sub numele de „Schitul lui Lavrentie” sau „Schitul Laura”. Potrivit tradiţiei, la acest schit se va retrage mai târziu şi Sfântul Daniil Sihastrul, sub povăţuirea egumenului Lavrentie.
Întemeind Alexandru cel Bun episcopia Rădăuţilor, biserica mânăstirii Bogdana a fost transformată în catedrală episcopală. Auzind domnitorul de viaţa şi faptele minunate ale Cuviosului Lavrentie, împreună cu mitropolitul Sucevei şi cu tot clerul, l-au ales pe acesta ca întâistătător în scaunul de la Rădăuţi. Acesta a trebuit să se supună hotărârii, deşi era împotriva voinţei sale, şi ca urmare a lăsat pe ucenicul său cel mai râvnitor, Daniil, ca egumen peste schitul Laura.
Slujind vreme de mai mulţi ani în calitate de episcop al Rădăuţilor, Fericitul Lavrentie s-a arătat a fi un păstor al dragostei, al rugăciuni şi al faptelor bune, împărţind zilnic săracilor şi văduvelor ajutoare şi cuvinte de mângâiere. Ajungând la vârsta bătrâneţilor, s-a retras din scaunul episcopal, şi s-a retras la schitul său mult îndrăgit, unde s-a nevoit în continuare cu rânduiala pustnicească. Astfel, Cuviosul ajunsese la măsura desăvârşirii, cunoscând cele viitoare şi vindecând multe boli şi suferinţe omeneşti. Cunoscându-şi mai dinainte şi sfârşitul său, a cerut să fie tuns în marele şi îngerescul chip al schimniciei, primind astfel numele de schimonahul Leontie. Apoi, chemând pe toţi fraţii şi ucenicii, le-a dat ultima sărutare şi aşa şi-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului. A fost înmormântat de ucenicii săi în biserica de lemn a schitului, ctitoria sa, iar la mormântul lui se săvârşeau multe şi minunate vindecări de boli.
Auzind despre aceste vindecări. credincioşii şi clerul episcopiei de la Rădăuţi au cerut mitropolitului Moldovei binecuvântare ca să strămute sfintele moaşte ale Cuviosului în catedrala episcopală. Mitropolitul a încuviinţat acest lucru, şi astfel sfintele moaşte au fost strămutate în catedrala din Rădăuţi, în partea dreaptă a naosului. Zilnic veneau la sfintele moaşte mulţi credincioşi, care primeau vindecare de boli şi ajutor în necazuri, astfel că vestea despre Cuviosul Leontie se răspândise chiar şi peste hotarele Moldovei, fiind menţionat şi de ieromonahul Zaharia Kopâstenski, în cartea sa numită Palinodia.
În anul 1639 o ceată de tâlhari veniţi de peste hotarele de nord ale Moldovei, a intrat în oraşul Rădăuţi noaptea şi l-au prădat, printre alte lucruri furate aflându-se şi racla cu sfintele moaşte ale Cuviosului Leontie. Însuşi domnitorul Moldovei de atunci, Vasile Lupu, venind la faţa locului şi văzând nelegiuirea comisă, a fost adânc întristat.
Aşa au dispărut din ţara noastră moaştele acestui mare sfânt român, şi până în zilele noastre nu s-a mai putut afla nimic despre ele. În anul 1783, austriecii ocupă nordul Moldovei, transformă mânăstirea Bogdana în parohie, risipesc călugării de acolo, şi astfel tradiţia şi cultul Sfântului ierarh Leontie de la Rădăuţi dispar încetul cu încetul. mai târziu, şi biserica schitului Laura va deveni biserică parohială a satului Laura de astăzi.
Prin nevoinţa sa bineplăcută lui Dumnezeu, Sfântul Leontie a înnoit deopotrivă viaţa de sihăstrie cât şi cea de obşte, preoţia şi arhieria, ajutând la mântuirea multor suflete. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în anul 1992, trecerea acestui Ierarh al Bisericii noastre în rândurile sfinţilor, cu zi de prăznuire la data de 1 iulie, conform zilei de cinstire de care se bucura în vechime, în cetatea Rădăuţilor.
Ierom. Ioanichie Bălan,Sfântul Leontie de la Rădăuţi, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p
. 331.
Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (2 iulie)
Întreaga suflare românească îşi aminteşte cu adâncă pietate de cel mai mare voievod al Moldovei, figură emblematică a istoriei acestor meleaguri, apărător al neamului şi al Bisericii, cel ce între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie 1504 a condus cu inegalabilă râvnă, jertfelnicie, eroism şi conştiinţă creştină, ţara şi poporul său.
Ştefan cel mare a fost socotit ca „sfânt” încă din vremea domniei sale, dar odată cu mutarea sa la cele veşnice, el a trecut în nemurirea credinţei religioase care l-a însufleţit în eterna pomenire a istoriei româneşti şi a Europei întregi. Pentru aceasta, nici un voievod român, din toate cele trei provincii româneşti, nu-l poate egala, prin calităţile sale de luminat om politic, iscusit strateg şi eminent comandant de oşti, prin purtarea atâtor calităţi ale polivalentei sale personalităţi.
S-a născut la Borzeşti în prima parte a sec. al XV-lea, ca fiu al domnitorului Bogdan al II-lea şi al doamnei Oltea, care se va călugări mai târziu, după omorârea soţului ei, probabil sub numele de Maria; totodată el era şi nepot al lui Alexandru cel Bun.
A fost căsătorit de trei ori; prima dată se căsătoreşte la 5 iulie 1463 cu Evdochia din Kiev, sora cneazului Simion Olelkovici. Aceasta însă va muri curând, astfel că va urma o a doua căsătorie, la cinci ani după prima căsătorie, cu Maria din Mangop, rudă cu bazileii bizantini, care cârmuiau ţinutul din Crimeea. După câţiva ani de convieţuire, şi aceasta se va muta către Domnul, aşa că va urma o a treia căsătorie, în 1473, cu Maria Vochiţa, fiica lui Radu cel Frumos.
Instalarea sa ca domnitor al Moldovei s-a făcut la data de 14 aprilie, 1475, fiind aclamat de mulţimea adunată pe locul numit Direptate, iar ungerea ca domnitor a fost săvârşită de mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist. În primii doisprezece ani ai domniei sale, Ştefan a încercat să-şi asigure siguranţa tronului, care era ameninţat de multiple primejdii. Una din ele o constituia Petru Aron, cel care ucisese la Răuseni pe tatăl marelui Voievod. În 1469, Petru Aron a fost prins şi decapitat, şi astfel, una din primejdii era înlăturată. Alta însă venea din partea stăpânirii otomane, care încerca să domine Moldova în întregul ei ansamblu. Astfel, va începe un lung şi sângeros şir de războaie cu turcii, inaugurat prin bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1457, care a fost cel dintâi mare succes al voievodului în lupta pentru independenţa Moldovei (din cronici se ştie că oastea lui Ştefan a numărat 40,000 de oameni, iar cea otomană a fost de trei ori mai numeroasă). Imediat după bătălie, Ştefan va cere ajutor creştinătăţii apusene, care însă nu va reacţiona, şi astfel Ştefan a trebuit să facă faţă, în anul imediat următor, armatelor sultanului Mehmed al II-lea, pornit să răzbune înfrângerea ruşinoasă suferită de confratele său, Soliman. Lupta s-a dat la Războieni, Ştefan fiind învins, dar cetăţile Neamţ, Suceava, Hotin, nu au cedat în faţa invadatorilor, astfel că oştile sultanului, slăbite de foame şi ciumă, au fost nevoite să se retragă.
Paralel cu lupta pentru independenţă, Ştefan se va preocupa şi de instalarea în Muntenia a unui domnitor fidel aspiraţiilor sale de independenţă, dar acest ţel nu va fi atins, deoarece cel pe care Ştefan îl sprijinise la urcarea pe tron, Vlad Ţepeş, va fi prins şi ucis, iar ceilalţi aspiranţi la tronul muntean erau fideli turcilor. După ce mulţi dintre principii şi regii apuseni încheie tratate de pace cu turcii, Moldova va rămâne singură în faţa puterii copleşitoare a Imperiului Otoman, primul semn de slăbiciune fiind cucerirea de către turci a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă. Astfel, din 1492 Ştefan va fi nevoit din nou să plătească haraci turcilor. În anul 1497, moldovenii îi înfrâng pe polonezii lui Ioan Albert, care voiau să supună Moldova, în bătăliile de la Cedrii Cosminului şi apoi Cernăuţi. Aceasta va fi începutul unei campanii pornită de Ştefan împotriva polonezilor, ocupând provincia Pocuţia şi ajungând până aproape de Cracovia. Îmbolnăvindu-se, Ştefan se va întoarce din Pocuţia, şi va muri la 2 iulie 1504, lăsându-l pe tronul Moldovei pe fiul său, Bogdan-Vlad.
Vitejia sa pe câmpul de luptă a fost dublată permanent de râvna sa pentru credinţa creştină. Această râvnă pentru ortodoxie i-a fost insuflată marelui voievod încă din perioada copilăriei sale, prin grija şi osteneala evlavioşilor săi părinţi. În numele acestei credinţe el ieşea la război, şi tot această credinţă la fi cea care îl va determina să zidească numeroase locaşuri de cult (circa 44 la număr). Printre ctitoriile sale de referinţă se numără mânăstirile: Putna (1470), Tazlău (1487), Voroneţ (1488), Borzeşti (1494), Popăuţi (1496), Războieni (1496), Nemaţ (1497), Dobrovăţ (1504), precum şi biserici domneşti răspândite pe întreg cuprinsul Moldovei (Vaslui, Bacău, Iaşi, Cotnari, Dorohoi etc. ). De asemenea, Ştefan a contribuit cu danii substanţiale la zidirea unor lăcaşuri de cult din Muntenia, Ardeal, de la Sfintele locuri, precum şi de la Muntele Athos (mânăstirea Zografu, de exemplu). Din relatările cronicarilor este cunoscut ca om al rugăciunii şi postului (îşi îndemna întotdeauna oştenii la rugăciune, post şi împărtăşanie, înainte de a pleca la război), iar ca povăţuitor duhovnicesc se ştie că îi era marele Daniil Sihastrul, pe care adeseori voievodul îl vizita, cerând sfat şi învăţătură. Întotdeauna , Ştefan purta asupra sa un triptic, (sau Deisis), pe care erau înfăţişaţi Mântuitorul, Maica Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul. Astăzi, acest triptic se află păstrat în Muzeul Mânăstirii Putna, locul de odihnă veşnică al marelui voievod. Prin toate aceste fapte autentic creştine, observăm că Ştefan s-a străduit să ridice aşezământul Bisericii la o înflorire niciodată atinsă până la el, ceea ce a şi reuşit. mai remarcăm în legătură cu aceasta apariţia unei sinteze între arta bisericească bizantină, unele elemente gotice, şi elementele locale de arhitectură, sinteză care va da naştere unui nou stil arhitectonic bisericesc, stilul lui Ştefan cel Mare. Sub acelaşi imbold creştin, arta bisericească va cunoaşte şi ea o măreaţă înflorire în toate domeniile sale: pictură, sculptură, broderie, orferărie, muzică, cărţi de cult, aici situându-se în frunte faimosul Gavriil Uric, al cărui minunat Tetraevanghel se află astăzi la Biblioteca Bodleiană din Oxford. Din toate operele de artă bisericească, putem constata cu regret că numai o mică parte din ele s-au întors acasă, printre care se află şi faimosul steag de luptă al lui Ştefan, care are reprezentat pe el pe Sf. Gheorghe călare, omorând balaurul, astăzi aflat în Muzeul de Istorie Naţională al României.
Personalitatea marelui voievod se întregeşte şi mai mult dacă o raportăm nu numai la Moldova, ci şi la restul Europei. Sunt multe mărturiile externe din acea vreme, cu privire la măreţia, biruinţa şi gloria acestui titan al Moldovei. În special aceste referinţe sunt poloneze, germane, italiene, maghiare, slave, turceşti. Din aceste referinţe se conturează o personalitate plenară, un conducător de stat şi militar de mare elită, aureolat de razele genialităţii. Conştiinţa europeană avea deplină dreptate să schiţeze un asemenea profil moral, care convinsese „pe viu” Europa că Moldova îndeplinea rolul de „poartă a creştinătăţii”, cu sacra menire de a fi pavăză şi zid de apărare întregii Europe, în faţa urgiei cotropitoare a Imperiului Otoman. Astfel, la adăpostul bătăliilor şi victoriilor marelui Ştefan, Europa a putut să-şi construiască în tihnă catedralele, universităţile, şi celelalte bunuri materiale şi spirituale, cu care se mândreşte până astăzi.
Totodată, Ştefan se dovedeşte un incontestabil precursor al Principiilor Mişcării ecumenice din zilele noastre, deoarece el se adresa căpeteniilor creştine ale Europei fără discriminare de apartenenţă confesională, îndemnându-le stăruitor să alcătuiască un front comun de rezistenţă şi apărare a tuturor valorilor creştinătăţii.
Prin cele arătate mai sus, Ştefan a fost cu siguranţă, la vremea sa, singura căpetenie cu conştiinţă creştină europeană, care, dacă ar fi fost ascultată şi urmată efectiv, ar fi putut arunca pe musulmani din partea cucerită până atunci a Europei, şi ar fi restaurat Imperiul creştin al lui Constantin cel Mare.
Pentru ai săi, Ştefan rămâne, aşa cum adevereşte şi o medalie jubiliară lansată la 4 veacuri de la stingerea sa din viaţă, Ştefan cel Mare şi Sfânt, apelative care reflectă pe deplin personalitatea celui care sunt atribuite. Martoră a râvnei sale pentru apărarea ortodoxiei şi urmând tradiţiei poporului dreptcredincios, care de timpuriu l-a rânduit pe Ştefan printre sfinţi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în anul 1662, cu titlul de „Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar ca zi de prăznuire s-a fixat data trecerii sale în cămările cereşti, 2 iulie.
Pr. Prof. dr. Al. I. Ciurea, Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare în evlavia poporului român, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 577.
Sf. Mucenici Epictet şi Astion (8 iulie)
Pe malul lacului Reazelm, nu departe de braţul Sf. Gheorghe al Dunării şi de actualul sat Dunavăţul de Jos, se află ruinele unei fortăreţe romano-bizantine care au aparţinut cetăţii Halmyris. Aici au pătimit cei doi martiri, Epictet şi Astion, poate cei mai vechi martiri de pe teritoriul României, despre care avem informaţii amănunţite.
Potrivit actului lor martiric, păstrat astăzi doar într-o copie din sec XV, aflată în arhiva bisericii Mântuitorului din Utrecht, ei au pătimit în anul 290, ca urmare a persecuţiei dezlănţuite de împăratul Diocleţian (284-305). Tot în legătură cu martiriul lor, se face pomenirea primului episcop al Tomisului, Evangelicus, care a venit la Halmyris în vremea aceea.
Sfântul Epictet era originar din părţile Răsăritului, fiind crescut din fragedă copilărie în frica lui Dumnezeu. Învrednicindu-se de harul preoţiei, el ducea o viaţă cu totul curată şi evlavioasă, pentru aceasta fiind răsplătit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni. Adeseori, prin puterea rugăciunii sale, putea deschide ochii orbilor, vindeca pe leproşi şi pe ologi şi scotea duhurile necurate din cei îndrăciţi.
Astion era un tânăr chipeş, nepot al senatorului roman Iulian. Acesta fusese păgân, ca şi părinţii săi, dar întâlnindu-se cu preotul Epictet şi ascultându-i cuvintele pline de înţelepciune, se converteşte la creştinism, şi împreună cu părintele său duhovnicesc, se îmbarcă şi pleacă la Halmyris, unde nu era nimeni ca să-i cunoască sau să le ştie ţara de origine.
După ca s-au stabilit aici, preotul Epictet şi fiul său duhovnicesc Astion duc o viaţă curată, împreună învrednicindu-se de binecuvântările Tatălui ceresc. În urma străduinţelor depuse pentru mântuire, şi tânărul Astion se va învrednici de acelaşi dar al facerii de minuni, ca şi părintele său duhovnicesc, având o deosebită putere asupra diavolului.
În vremea aceea va sosi însă în oraşul Halmyris comandantul Latronianus, având de rezolvat unele probleme administrative şi militare. în a 4-a zi de la sosire, acestuia i se va raporta că în oraş există doi străini, care ar fi „vrăjitori şi ghicitori”, şi care, prin cuvântările lor, au întors pe mulţi de la cinstirea zeilor. Auzind aceasta, comandantul s-a înfuriat şi a poruncit ca la apusul soarelui cei doi să fie arestaţi şi duşi la închisoare. Fiind prinşi, cei doi sfinţi s-au hotărât ca să nu spună nimic despre familiile şi ţara lor de unde veneau, ci numai să mărturisească faptul că ei sunt creştini, acesta fiind numele, neamul şi patria lor.
A doua zi, cei doi au fost aduşi în mijlocul oraşului la judecată, dar Latronianus abia putea să-i privească, feţele lor strălucind ca soarele. În cursul audierii, cei doi sfinţi mărturiseau credinţa lor în Iisus Hristos, cu puterea Căruia săvârşeau toate minunile de care erau acuzaţi, şi că ei nu se pot lepăda de Acesta, închinându-se zeilor. Auzind toate acestea, Latronianus s-a înfuriat şi mai tare şi a poruncit ca cei doi sfinţi să fie legaţi, iar carnea de pe corp să le fie jupuită cu gheare de fier.
Unuia dintre judecători, pe nume Vigilantius, auzind cum cei doi sfinţi mărturiseau într-una pe Hristos în timpul torturilor, nu i-au mai putut ieşi din minte cuvintele lor, aşa că în a 4-a zi de tortură a sfinţilor, a mărturisit şi el că este creştin. Apoi s-a dus la cei doi sfinţi în închisoare, împreună cu toată casa lui, pentru a primi însemnul şi garanţia vieţii, devenind şi ei ucenicii Domnului.
În a cincea zi de judecată, Epictet a rostit o cuvântare care s-a terminat cu cuvintele „Noi suntem creştini”, ceea ce a înfuria extrem de tare pe Latronianus, care a poruncit ca să fie frecate rănile celor doi cu sare şi oţet, după care să fie aruncaţi într-un cazan cu smoală clocotită. Însă, prin puterea lui Hristos, cei doi sfinţi au rămas nevătămaţi, şi de aceea au fost condamnaţi ca 30 de zile să nu primească nimic de mâncat şi de băut.
Pe când cei doi răbdau toate aceste chinuri, la Halmyris a sosit un străin, care îl va recunoaşte pe Astion, şi se va întoarce la părinţii lui, care nu ştiau nimic despre el, povestindu-le tot ceea ce văzuse. Auzind acele minunate lucruri, mama lui Astion a spus că vrea numaidecât să devină şi ea creştină, şi că dacă va fi nevoie, va înfrunta şi martiriul pentru aceasta. Apoi, părinţii lui Astion s-au îmbarcat în grabă şi au venit la locul în care pătimea fiul lor cel sfânt.
După trecerea celor 30 de zile de înfometare, cei doi sfinţi au fost aduşi iarăşi la judecată, unde au mărturisit din nou pe Hristos, în numele căruia făceau ei toate acele minuni despre care se spuneau că sunt „vrăjitorii”. Văzând că nu îi poate învinge în nici un fel, Latronianus a poruncit ca cei doi să fie scoşi afară din cetate şi să li se taie capul. Astfel, în ziua de 8 iulie i s-a tăiat capul mai întâi lui Astion, după care preotul Epictet, lăsându-şi capul peste trupul ucenicului său, a primit şi el aceeaşi pedeapsă, în acest fel, cei doi martiri sfinţind pământul Dobrogei cu sângele lor.
Actul martiric spune că trupurile celor doi erau albe ca zăpada şi că cei ce sufereau de vreo boală, durere sau grijă şi se atingeau cu credinţă de acestea sau le sărutau cu evlavie, se vindecau.
La apusul soarelui, Vigilantius, împreună cu toată casa sa şi alţi creştini, au venit şi au luat trupurile celor doi sfinţi martiri, pe care le-au înmormântat într-un loc potrivit. În a 3-a zi de la înmormântare, Astion s-a arătat lui Vigilantius, căruia i-a spus despre sosirea celor doi părinţi ai săi în cetate. întâmpinându-i şi găzduindu-i, Vigilantius le-a relatat acestora despre moartea martirică a fiului lor. În urma acestor relatări, cei doi părinţi se convertesc la creştinism, fiind botezaţi de episcopul Evangelicus.
Pentru noi, românii, actul martiric al celor doi martiri are o valoare deosebită deoarece, în afară de cel al pătimirii Sf. Mc. Emilian de la Durostorum, este singurul act cu care se poate mândri literatura aghiografică dobrogeană. El luminează pagini întregi din viaţa spirituală a Dobrogei, într-o vreme când creştinismul era nu numai persecutat, dar reacţia oficialităţilor împotriva lui atinsese cote maxime.
Prof. Dr. Emilian Popescu, Sfinţii Martiri Epictet şi Astion, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.151.
Sf. Mucenic Emilian de la Durostor (18 iulie)
La 18 iulie, biserica din Durostorum (Silistra de azi) sărbătorea pe Sfântul martir Emilian, care a pătimit în timpul persecuţiei dezlănţuite de împăratul Iulian Apostatul (361-363). Acesta era fiul unui prefect, pe nume Sabbatianus, dar Emilian a îmbrăţişat cariera militară, astfel că devenise oştean în armata romană.
În aceea vreme a venit la Durostor vicarul Capitolinus, un om cu mintea întunecată de răutate şi invidie şi un aprig persecutor, care se lăuda că toată cetatea aduce ofrande zeilor păgâni, fiind râvnitoare „credinţei strămoşeşti”. De aceea, a poruncit să se facă un mare ospăţ, la care să fie chemate toate căpeteniile sale.
În timpul petrecerii, Emilian, umplându-se de râvnă pentru Dumnezeu l cel adevărat, a luat un ciocan şi a intrat în capiştea idolească din acel oraş, unde a sfărâmat toţi idolii care se găseau acolo, a răsturnat altarele, a doborât sfeşnicele şi a vărsat toate vasele şi jertfele cele idoleşti, după care a plecat de acolo, nefiind aflat de nimeni.
Auzind despre cele întâmplate cu capiştea idolească, Capitolinus s-a umplut de mânie şi a poruncit să fie adus făptaşul imediat, oricine ar fi el. Ieşind ostaşii, aceştia au văzut pe un oarecare ţăran ce trecea pe acolo de la câmp, pe care ostaşii l-au arestat, l-au bătut şi l-au dus la Capitolinus. Văzând aceasta, Emilian a cugetat în sinea sa şi a ieşit înaintea ostaşilor, spunându-le ca să-l ia pe el în locul acelui om nevinovat, căci el era făptaşul căutat de ei.
Astfel, Sfântul Emilian va ajunge în faţa lui Capitolinus, unde va mărturisi care este adevăratul Dumnezeu, iar că idolii din acea capişte erau nişte pietre fără suflet, mute şi surde, care nu erau bune de nimic. Auzind acestea, vicarul a poruncit ca Sfântul să fie dezbrăcat de hainele sale, după care a poruncit să fie aspru bătut cu vine. Neîncetând a-l mărturisi pe Hristos, Sfântul a răbdat cu bărbăţie toate acele chinuri. Văzând Capitolinus că Sfântul este de neînduplecat, a poruncit ca Sfântul să fie luat şi dus în afara cetăţii, unde să fie aruncat în cuptor. Înainte însă de a fi aruncat în foc, Sfântul a cerut să fie lăsat să facă puţină rugăciune, după care, aruncat fiind în foc, a ieşit de acolo nevătămat, după care s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la data de 18 iulie 362, aşa cum arată actul său martiric, păstrat până în zilele noastre, dată care a rămas şi în Minee ca zi de prăznuire a Sfântului Mucenic al lui Hristos.
Femeia lui Capitolinus, care în taină era şi ea creştină, i-a cerut acestuia să o lase să ia corpul Sfântului mucenic, care era neatins de foc, pentru a-l putea îngropa după cuviinţă. Astfel, după ce creştinii au uns cu evlavie trupul Sfântului, l-au dus la locul numit Gedina (Gizdina), ca la trei stadii de cetatea Durostor, unde l-au şi îngropat.
Prof. Dr. Emilian Popescu, Sfântul Mucenic Emilian din Durostorum, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 179.
sursa univ-ovidius.ro/SINAXAR_ORTODOX
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu