Canon de rugăciune la Sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginţi Chir şi Ioan - 28 iunie

Troparul aducerii moaştelor Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginţi Chir şi Ioan, glasul al 5-lea:

Minunile sfinţilor Tăi mucenici, zid nebiruit ne-ai dăruit nouă, Hristoase Dumnezeule; pentru rugăciunile lor, sfaturile păgânilor le risipeşte şi sceptrurile Împărăţiei le întăreşte, ca un bun şi de oameni iubitor.

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul:

Veniţi popoarelor să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Celui Ce a despărţit marea şi a trecut pe poporul pe care l-a izbăvit din robia egiptenilor, că S-a preaslăvit.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu harul cel tare al Mângâietorului risipind puterea vrăjmaşului, fericiţilor de Dumnezeu, vă rugăm să ne întăriţi pe toţi împotriva patimilor celor ce ne tirănesc.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Ca nişte nevoitori aţi omorât pe vrăjmaşul, primind har a tămădui patimi de nevindecat. Pentru aceea, vindecaţi acum patimile inimii mele, înţelepţilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Prin rugăciunile voastre izbăviţi-ne de patimi necuvântătoare pe noi, cei ce vă fericim cu cuvinte pe pământ, pe voi, Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, care sunteţi dumnezeieşti slugi ale Cuvântului Celui fără de început.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca Una ce din prisosul bunătăţii iei asupră-ţi ale noastre, Preacurată de Dumnezeu Dăruită, izbăveşte-ne pe toţi de toată negura, de tot viforul şi de primejdii.

Cântarea a 3-a. Irmos: Întăreşte-ne pe noi...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Ca unii ce după lege v-aţi făcut ostaşi ai lui Hristos, aţi ruşinat pe cei fără de lege, purtătorilor de chinuri; ci mă rog, mântuiţi-mă de ruşinea cea veşnică, preafericiţilor.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Dătătorilor de bine, izbăvitorilor ai tuturor celor ce cu credinţă scapă către voi, izbăviţi sufletul meu şi-mi tămăduiţi patimile trupului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Întăriţi-mă, sfinţilor, a umbla pe căile ce duc la viaţă şi mă mântuiţi de toată înşelăciunea vrăjmaşilor, cu dumnezeieştile voastre rugăciuni.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceea ce ai născut pe Cel Ce ridică bolile oamenilor, Preanevinovată Fecioară, tămăduieşte zdrobirile sufletului meu şi bolile trupului.

Irmosul:

Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, Cel Ce prin lemn ai omorât păcatul şi frica Ta o sădeşte în inimile noastre, ale celor ce Te lăudăm pe Tine.

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Te laud pe Tine, căci cu auzul am auzit, Doamne şi m-am spăimântat, că ai venit până la mine, căutându-mă pe mine cel rătăcit. Pentru aceea preamăresc multă pogorârea Ta, cea către mine, Mult Milostive.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Luminându-vă cu strălucirile Soarelui Celui Înţelegător, purtătorilor de chinuri, aţi prăpădit pe stăpânitorul întunericului, din a cărui stricăciune vă rugăm să ne izbăviţi pe noi, luminând gândurile tuturor.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Luminat v-aţi făcut cunoscuţi, purtătorilor de chinuri, că sunteţi săbii, care tăiaţi pe cei fără de credinţă, prin har sfărâmând săbiile cele cumplite ale vrăjmaşului. Pentru aceea scăpaţi-ne pe noi nevătămaţi de toate săgeţile potrivnicilor, prin rugăciunile voastre.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Din mulţimea întâmplărilor celor rele am ajuns la mulţime de boli, dar mă rog, sfinţilor, mulţimii milei voastre, să aflu degrab vindecare; pentru aceea ascultaţi rugăciunea mea.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Stropeşte peste noi milele tale cele bogate, Fecioară, precum eşti obişnuită, încetând bolile sufletelor cele de multe feluri, ale celor ce cu credinţă se apropie de tine, Pricină a bunătăţilor, Ceea ce eşti mult Lăudată.

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Dătătorule de lumină şi Făcătorul veacurilor, Domnul, întru lumina poruncilor Tale povăţuieşte-ne pe noi, că afară de Tine pe alt Dumnezeu nu ştim.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu dezbinările mădularelor dezbinând trufia vrăjmaşilor, mucenicii Domnului cei cu chip dumnezeiesc, vindecaţi sufletul meu cel dezbinat de răutate.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

O, fericită doime a luptătorilor celor cu sfinţenie biruitori! Ne rugăm vouă cu credinţă: cereţi pentru noi dezlegare de păcatele cele multe şi vindecare desăvârşită de boli.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cuprins sunt de boala cumplitelor păcate şi înviforat de durerile trupului, de la care izbăviţi-mă, sfinţilor, rugând pe Hristos, Dătătorul de bine.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Îmblânzeşte, te rog, valurile ticălosului meu suflet şi durerile trupului încetează-le, Ceea ce Singură ai născut fără de durere pe Dumnezeu Întrupat.

Cântarea a 6-a. Irmos: Întru adâncul greşelilor...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cei ce sunteţi temeiuri neclintite ale Bisericii, prin rugăciunile voastre întăriţi locaşul sufletului meu, cel ce este clătinat de toate măiestriile vrăjmaşului.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Slăviţilor mucenici, cei ce sunteţi dumnezeieşti tămăduitori ai sufletelor şi ai trupurilor, tămăduiţi neputinţele sufletului şi ale trupului nostru.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca la un liman am năzuit la casa voastră cea sfântă, sfinţilor mucenici şi mă rog să mă mântuiţi pe mine de întreitele valuri ale bolilor şi ale necazurilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceea ce eşti mai Înaltă decât puterile cele înţelegătoare cu rugăciunile tale, înalţă-mă mai presus de toată răutatea înşelătorului pe mine, care pururea cu bună mulţumită te slăvesc pe tine.

Irmosul:

Întru adâncul greşelilor fiind înconjurat, chem adâncul milostivirii Tale cel neurmat; din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă.

CONDAC, glasul al 3-lea. Podobie: Fecioara astăzi...

Din harul cel dumnezeiesc dar de minuni luând, sfinţilor, faceţi minuni în lume, toate patimile noastre cu doctorie nevăzută, le tăiaţi, Sfinte Mucenice Chir, de Dumnezeu înţelepţite, împreună cu măritul Mucenic Ioan; că voi după adevăr sunteţi doctori dumnezeieşti.

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Chipul cel de aur în câmpul Deiera era cinstit, dar cei trei tineri au defăimat porunca cea fără de Dumnezeu şi fiind aruncaţi în mijlocul focului, răcorindu-se au cântat: Bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu gând desăvârşit lepădând trecerea celor curgătoare, v-aţi dezbrăcat către lupte, mucenicilor şi biruind, aţi luat de la înălţime harul tămăduirilor, strigând şi zicând: Bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind înfierbântat de multe boli, acum scap la ajutorul vostru cel fierbinte şi cu durerea inimii mele mă rog, tămăduitorilor, daţi-mi degrab tămăduire mie, celui ce cânt: Bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Aflându-mă în boli trupeşti de stricăciune şi având suflet întunecat de cugete rele şi de păcate şi de patimi, sârguiţi-vă degrab, vă rog, să mă izbăviţi, Sfinte Chir podoaba pătimitorilor şi Prealăudate Ioan.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Izbăveşte-mă, Preasfântă Fecioară, de oamenii cumpliţi şi de demonii cei vicleni şi de orice altă lucrare şi întâmplare rea şi de toată răutatea şi mă păzeşte pe mine, care cânt: Bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Cântarea a 8-a. Irmos: Pe Dumnezeu Care S-a pogorât...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu adaosul rugăciunilor voastre, preafericită doime binecuvântată, strigăm: alungă de la noi toată boala şi slăbănogirea sufletului şi a trupului, ca să te cinstim întru toţi vecii.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Făcătorilor de minuni şi doctorilor, Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, vindecaţi bolile noastre şi pornirile patimilor îndreptaţi-le către cărările cele dumnezeieşti, ca după datorie să vă lăudăm pe voi.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Întru lenevire trecându-mi viaţa mea, mă înspăimântez de înfricoşătoarea judecată, la care să mă izbăviţi de osândă, făcându-vă apărători fierbinţi, mucenicilor, mie celui ce mi-am înnegrit sufletul meu cu patimile.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Pe Tine Dumnezeire Te laud şi mă închin, Ceea ce eşti Una după fire şi Treime după feţe; Părinte şi Cuvinte şi Duhule, Bucuria pătimitorilor şi Întărirea tuturor oamenilor, celor ce Te laudă pe Tine cu glasuri neîncetate.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Întru asemănare de trup s-a văzut din tine, Preacurată, Cel mai presus decât zidirea; pe Care roagă-L neîncetat, Fecioară, să ne miluim noi, care vieţuim în răutate şi ne cutremurăm de chinurile iadului cele veşnice.

Irmosul:

Să lăudăm bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toii vecii.

Pe Dumnezeu Care S-a pogorât în cuptorul cel cu foc la tinerii evreieşti şi văpaia în răcoreală o a prefăcut, ca pe Domnul lucrurile lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a. Irmos: Pe Dumnezeu, Cuvântul...

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Slăviţilor mucenici, cei ce sunteţi împreună cu cetele cele preasfinţite ale sfinţilor pătimitori şi sunteţi înfrumuseţaţi cu podoabe dumnezeieşti, rugaţi pururea pe Domnul Iisus Cel Frumos întru podoabă, ca să înfrumuseteze inimile noastre, sfinţilor.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cei ce sunteţi crini ai Raiului Celui Înţelegător şi foarte bine mirositori, pătimitorilor ai Domnului, tot sufletul îl umpleţi de miros cu sfinţite bune mirosuri. Drept aceea izgoniţi de la mine stricăciunea patimilor, dăruindu-mi sănătate şi har.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinţilor mucenici, încetaţi tăria patimilor mele, precum de demult cu curgerile sângiurilor voastre, dezmierdarea înşelăciunii celui străin o aţi încetat şi cereţi să mi se dea vărsare de lacrimi sufleteşti, prin care să mă spăl de toată spurcăciunea păcatelor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Locaşul vostru trimiţând razele tămăduirilor mai mult decât razele soarelui, goneşte întunericul cel rău al patimilor; ci luminaţi-mă pe mine cel ce cu credinţă alerg către dânsul, Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, făcătorilor de minuni, preaminunaţi.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca un Nor Luminos eşti, Preacurată, ţinând în braţele tale pe Soarele dreptăţii. Pentru aceea strig către tine: Luminează-mă, Fecioară, pe mine, cel întunecat de multe răutăţi, cel ce neîncetat te cinstesc pe tine.

Irmosul:

Pe Dumnezeu, Cuvântul Cel din Dumnezeu, Care cu negrăită înţelepciune a venit să înnoiască pe Adam cel căzut rău prin mâncare întru stricăciune, din Sfânta Fecioară în chip de negrăit Întrupându-Se pentru noi credincioşii, cu un gând în laude Îl slăvim.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai înălţat...

Călcând dezmierdările cele de pe pământ, pătimitorilor, luminat v-aţi ridicat cu harul către dumnezeiasca înălţime a muceniciei, luminători ai lumii, Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan. Pentru aceasta vă rugăm, izbăviţi-ne de întunericul păcatului şi de boli, rugându-vă Dumnezeului tuturor.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea.Podobie: Cel Ce Te-ai înălţat...

Mulţimea cugetelor mele celor necurate şi ploile gândurilor mele celor fără de cale, cine va putea să le spună, Preacurată? Dar împotrivirile vrăjmaşilor mei celor fără de trup şi răutatea lor, cine le va povesti? Ci prin rugăciunea ta, Ceea ce eşti Bună, dăruieşte-mi mântuire de toate acestea.

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai înălţat...

Ceea ce în vremile cele mai de pe urmă Te-a născut cu trup, pe Tine, Cel Născut din Tatăl Cel fără de început, văzându-Te, Hristoase, pe Cruce Spânzurat striga: Vai mie, Preadorite Iisuse! Cum Cel Ce eşti slăvit ca un Dumnezeu de îngeri acum eşti Răstignit de oamenii cei fără de lege? Te laud pe Tine, Fiule, Îndelung-Răbdătorule.

Aducerea moaștelor Sfinților Mucenici Doctori fără de arginți Chir și Ioan 28 Iunie

Aceşti sfinţi pătimitori de chinuri, Chir şi Ioan, au pătimit pentru Hristos în 31 de zile ale lunii ianuarie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în cetatea care se numea Canopos, care era departe de Alexandria ca la 12 stadii. După mucenicescul lor sfârşit, creştinii luând în taină sfintele lor trupuri, le-au îngropat cu cinste. Iar după trecerea a mulţi ani, tămăduitoarele lor moaşte au fost aflate într-acea vreme când creştinii întărindu-se mai mult decât elinii cei închinători la idoli, au început pretutindeni a zidi biserici fără oprelişte, iar mai ales în vremea împărăţiei marelui Teodosie, care a biruit pe tiranul Maxim al Apusului cu toate puterile sale, prin rugăciunile cuvioşilor părinţi, care vieţuiau în pustiile Egiptului şi la care împăratul Teodosie a trimis într-adins, având trebuinţă de rugăciunile lor spre ajutor. Intre aceşti părinţi cu cuviinţă este a pomeni pe unul, cu numele Senufie, slăvit întru minuni, care petrecea în Schit şi pentru care împăratul a scris patriarhului Teofil al Alexandriei să-l trimită în Constantinopol la dânsul, ca prin binecuvântarea şi cu rugăciunile lui să se înarmeze împotriva vrăjmaşilor.

Deci Teofil, voind să împlinească porunca împăratului, s-a dus el însuşi în Schit la Cuviosul părinte Senufie, ca să-l roage să meargă la Constantinopol la împăratul Teodosie; dar acela nicidecum nu a voit să iasă din chilia sa. Iar după multă rugăminte şi îndemnare a patriarhului, cuviosul supărându-se, şi-a luat rasa şi toiagul, pe care ridicându-le în sus spre răsărit şi înălţându-şi ochii spre cer, a grăit: „Doamne, Dumnezeul puterilor, mă rog Ţie cu smerenie, dă rasei şi toiagului acestuia acea putere pe care mi-ai fi dat-o mie cu a ta milostivire, de aş fi mers acolo".

Astfel rugându-se, a dat rasa şi toiagul patriarhului, zicându-i: „Acestea să le trimiţi împăratului în locul meu şi să-i scrii ca în timp de război să pună rasa pe dânsul, iar toiagul să-l ia în mână şi să meargă cu îndrăzneală înaintea oştilor lui împotriva vrăjmaşilor şi va vedea slava lui Dumnezeu". Iar patriarhul a trimis acelea împăratului şi i-a spus lui cuvintele cuviosului. Iar împăratul primindu-le cu credinţă şi făcând după cuvântul cuviosului, a câştigat mare biruinţă asupra vrăjmaşilor. Deci spre aducerea aminte a acelei biruinţe şi spre pomenirea Cuviosului Senufie, alexandrinii au făcut asemănarea împăratului, săpată şi pusă pe un stâlp înalt, având rasa călugărească pe dânsul şi toiagul ţinându-l în mâini. Şi în toţi anii prăznuiau cu dănţuire ziua acelei biruinţe, mulţumind lui Dumnezeu. De atunci mai ales au început a se zidi biserici lui Dumnezeu în Alexandria şi în tot Egiptul, pentru că se înmulţise creştinătatea.

Şi când Patriarhul Teofil a voit să zidească o biserică aleasă în Canopos în numele Sfinţilor Apostoli, în acea vreme s-au aflat moaştele Sfinţilor făcători de minuni Chir şi Ioan. Aceasta a fost după sfârşitul lui Teodosie şi pe timpul împărăţiei fiului său, Arcadie. Iar despre aducerea moaştelor Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan se scrie în viaţa Sfântului Chirii, patriarhul Alexandriei, că aproape de Canopos, ca la două stadii, este un loc care se numeşte Manutin, care mai înainte era sat. Acolo era o capişte veche şi locuinţă diavolească, fiind foarte înfricoşat locul acela, deoarece multe duhuri necurate petreceau acolo. Deci când patriarhul Teofil era încă între cei vii, dorea să cureţe locul acela de diavoli şi să-l facă loc sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu, dar având multe împiedicări şi apropiindu-i-se sfârşitul vieţii, n-a putut să-şi ducă gândul său la îndeplinire. Atunci Sfântul Chirii, moştenitorul scaunului lui Teofil, a început a se îngriji de aceasta şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul să-i dea de sus ajutor şi putere, pentru biruirea şi izgonirea din locurile acelea a duhurilor necurate. Deci îngerul Domnului i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i ca să aducă cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan la locul ce se numeşte Manutin, că astfel va fugi de acolo diavoleasca putere.

Şi făcând aceasta Sfântul Chirii, a adus în Manutin moaştele sfinţilor, zidind acolo o biserică în numele lor. Atunci îndată s-au gonit de acolo necuratele duhuri şi s-a făcut în acel loc izvor de tămăduiri, ce izvorăsc din moaştele mucenicilor. Deci se cuvine să se pomenească oarecare minuni ale acestor sfinţi, pe scurt.

În zilele prea sfinţitului Evloghie, patriarhul Alexandriei, un fiu de-al lui Iulian, mai marele cetăţii, cu numele Amonie, avea împrejurul grumajilor săi oarecare vătămări dureroase care creşteau înăuntrul trupului. Acele vătămări care doctorii le numesc scrofule au crescut şi s-au umflat din zi în zi, i-au îngreunat grumajii şi îl îngrozeau cu moarte. Şi chemând mulţi doctori, nimic n-au aflat spre vindecare, din care pricină tatăl şi fiul mâhnindu-se, i-au lăsat pe aceia şi au alergat la Sfinţii făcători de minuni Chir şi Ioan, rugându-se cu lacrimi lângă cinstitele moaşte, ca să dea tămăduire fiului său.

Atunci acela, arătându-se în vedenie, au poruncit tânărului, care se îngâmfa pentru slavă şi bogăţii, să-şi lepede mai întâi mândria sa şi, în semn de smerenie, să măture gunoiul din casa lor; apoi să facă un plasture de ceapă amestecat cu pâine şi să oblojească tot grumajul şi gâtlejul. Şi după ce a făcut aceasta, îndată i s-au închis vătămările, şi Amonie a luat tămăduire, cu rugăciunile sfinţilor doctori fără de plată. Insă tot acelaşi Amonie, după câtăva vreme, uitând sfatuirile sfinţilor, s-a înălţat cu mândria şi iarăşi s-a îmbolnăvit de altă boală, care îi era pedeapsă pentru neascultarea lui. Prin boala aceea pântecele lui îi era foarte greu, din care pricină stomacul său nu putea să primească deloc nici mâncare, nici băutură; ci toate cele ce îi intrau pe gură, îndată i se întorceau înapoi.

Atunci iarăşi a alergat cu lacrimi, rugându-se Sfinţilor răbdători de chinuri Chir şi Ioan, doctorii săi cei încredinţaţi. Iar aceia, arătându-i-se lui în vis, mai întâi l-au ocărât pentru mândria lui, apoi i-au poruncit să-şi lepede hainele cele de mult preţ şi să se îmbrace într-o haină de păr şi, luând vasele cele de apă, să aducă apă rece la fraţii cei neputincioşi şi săraci, pentru adăparea lor. Iar după ce Amonie a făcut aceasta fără lenevire, sfinţii iarăşi i s-au arătat şi i-au poruncit, ca, luând untdelemn din candelele lor, asemenea şi ceară din lumânările aprinse lângă raclele lor, să facă un plasture şi să-l lipească de pântecele său. Aceasta făcând Amonie, s-a făcut sănătos.

Un alexandrin, anume Teodor, fiind multă vreme orb de amândoi ochii, a fost dus la Manutin, în biserica unde erau moaştele sfinţilor răbdători de chinuri şi acolo se ruga cu osârdie pentru luminarea ochilor săi. Deci sfinţii i s-au arătat în vedenie şi i-au poruncit să meargă şi să se spele la izvorul care era aproape de biserica lor. Iar el ducându-se, s-a spălat, şi când şi-a şters faţa cu băsmăluţa îndată a văzut în băsmăluţă albeţile care căzuseră din ochii lui ca nişte solzi. Deci s-a întors de la biserică cu bucurie, arătând la toţi orbiciunea sa cea căzută în băsmăluţă.

Un alt bărbat, anume Calos, plăcut lui Dumnezeu după nume şi după viaţă, din întâmplare căzând de pe o scară, şi-a sfărâmat fluierul piciorului în multe bucăţi, şi-l durea foarte tare. Şi chemând mulţi doctori şi neputând dobândi nici un ajutor de la ei, a alergat cu credinţă mare la aceşti doctori fără de arginţi, Chir şi Ioan, şi ungân- du-i piciorul cu untdelemn din candele lor, s-a tămăduit în acelaşi ceas.

Un om, anume Isidor de la Maiuma, avea durere înăuntru, la rărunchii săi, care, putrezind, s-au prefăcut în sânge şi în flegmă, astfel că scuipa cu sânge. Şi neputând omul acela să se tămăduiască cu nici un fel de doctorii, a alergat la moaştele cele tămăduitoare ale sfinţilor răbdători de patimi şi aceia i s-au arătat, nu în vedeniei ci la arătare şi i-au dat lui să mănânce o bucată de chitrin. Iar acela, primind acea bucată din mâinile lor, nu ştia de la cine o primeşte deoarece socotea, că aceia sunt din poporul ce venise să dea închi­năciune sfintelor moaşte ale mucenicilor. Şi după ce a mâncat ceea ce i se dăduse, îndată s-a tulburat stomacul lui şi a vărsat un vierme mare, care rodea ficaţii lui, iar sfinţii fără de arginţi s-au făcut nevăzuţi. Iar el făcându-se sănătos în acel ceas, a dat mulţumire lui Dumnezeu şi plăcuţilor Lui.

Un om, anume Mina, mai marele cetăţii Filoponiei, fiind cuprins de o boală cumplită cu friguri, i s-a adaos pe lângă aceasta şi împietrirea stomacului, căci i s-a încuiat stomacul. Şi câte leacuri îi dădeau pe gură doctorii, toate rămâneau fără de folos, şi încă mai rău i se umfla pântecele, neputând să iasă afară. Şi a pătimit bărbatul acela aşa două săptămâni, suferind acea cumplită durere, încât se deznădăjduise din partea doctorilor, dar aducându-şi aminte de Sfinţii doctori fără de arginţi Chir şi Ioan, a poruncit să-l ducă cu patul în Manutin la tămăduitoarele lor moaşte. Acolo, rugându-se el cu lacrimi şi adormind puţin, i s-au arătat sfinţii şi i-au dat să mănânce o smochină. Şi deşteptându-se din somn a găsit smochina pe pat lângă el şi, luând-o, a mâncat-o şi îndată i s-a dezlegat stomacul şi s-a făcut sănătos.

Un alt Mina, care era ca acel vechi Asail, uşor şi grabnic cu picioareleca o căprioară de cele din ţarină, s-a îmbolnăvit după aceea foarte tare de picioare, încât nici nu putea păşi; şi a zăcut multă vreme în pat, umflându-se foarte picioarele lui. Deci a poruncit să-l ducă cu patul la Sfinţii făcători de minuni Chir şi Ioan. Şi după ce şi-a uns picioarele cu untdelemn de la candelele care ardeau la cinstitele lor moaşte, îndată s-a sculat sănătos şi umbla bine cu picioarele cele tămăduite, mulţumind lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

O femeie cu numele Teodora, bând apă, din întâmplare a băut o broscuţă mică, însă nu ştia ce a băut şi acea broscuţă a crescut în pântecele ei. Deci la început, cât a fost mică acea broască, îi făcea puţină durere înăuntru, iar după ce a crescut mare, s-a mărit şi durerea, încât femeia aceea nu avea odihnă nici ziua, nici noaptea de acea cumplită durere. Deci se văita cu amar şi se tăvălea pe pământ, şi nimeni nu putea să-i ajute ei, nici să cunoască care îi este boala. Şi mulţi socoteau că ea este muncită de diavol; deci au adus-o la aceşti Sfinţi tămăduitori Chir şi Ioan, care, arătându-i-se noaptea, i-au poruncit, ca, mai înainte de primirea mâncării, să bea apă multă. Şi după ce femeia a făcut aceasta, stomacul ei îndată s-a tulburat şi a vărsat o broască mare şi astfel s-a făcut sănătoasă. Deci toţi cei care au văzut aceasta, minunându-se, au slăvit pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui.

După acea femeie Teodora, a alergat un bărbat oarecare, anume Teodor, la sfinţii doctori fără plată, având înăuntru otravă dată de nişte oameni răi. Acela, bolind foarte tare, nu putea să câştige ajutor de la doctori. Deci rugându-se el cu lacrimi pentru sănătatea sa, sfinţii i s-au arătat în vedenie, poruncindu-i să mănânce o jivină, care pe greceşte se numeşte scolopendra. Şi deşteptându-se el din vedenie, s-a întărit cu semnul Sfintei Cruci, pentru că socotea că este o nălucire drăcească şi iarăşi se ruga către sfinţi, cerând sănătate. Iar în altă noapte, sfinţii i s-au arătat iarăşi, poruncindu-i acelaşi lucru. Dar el nu credea, fiindcă acea jivină este plină de otravă, iar nu de tămăduire. Şi i s-a făcut lui şi a treia oară aceeaşi arătare; dar nici aşa n-a ascultat, părându-i-se că aceea este o nălucire a vrăjmaşului. Dar într-a patra noapte, sfinţii i s-au arătat, nu în vis, ci la arătare, fiindu-le milă de boala cea grea a lui, şi i-au zis: „Pentru ce nu crezi cuvintele noastre? Deci dimineaţă, sculându-te, mergi la izvorul nostru şi ceea ce vei găsi acolo de mâncare să mănânci, că aceea îţi va fi doctorie lucrătoare".

Atunci Teodor, crezând că acea vedenie este adevărată, făcându-se ziuă, a mers la izvor şi acolo a găsit un castravecior mic ce era pe jos, pe care luându-l, a început a-l mânca cu plăcere. Dar când voia să bage în gură rămăşiţa castravetelui, a văzut într-însul cea din urmă bucăţică a jivinei, care se numeşte scolopendra; căci acum o mâncase pe toată cu castravetele acela. Deci, temându-se foarte, a aruncat la pământ acea rămăşiţă, iar el a început a vărsa. Şi a vărsat cu castravetele şi cu jivina aceea, pe toată otrava care a fost mai înainte într-însul. Astfel s-a făcut sănătos desăvârşit şi întorcându-se la biserică, s-a închinat cu mulţumire cinstitelor moaşte ale tămădui­torilor săi.

O femeie, anume Maria, a venit din Babilonul Egiptului în Manutin, la sfinţii făcători de minuni, având cu sine un fiu de opt ani. Prin lucrarea diavolească, aceluia i se trăsese limba din gură şi atârna afară ca de o palmă de lungă, iar mărimea ei nu era după măsura limbii omeneşti şi vederea ei era străină, fiind groasă, neagră, puturoasă şi greţoasă la toţi cei ce priveau spre dânsa; şi curgeau neîncetat spume negre din ea. Acel copil căzând din întâmplare la pământ lângă mormântul sfinţilor, s-a lovit cu limba de o marmură ce se afla acolo şi îndată limba slobozindu-se de batjocura aceea drăcească, s-a tras la locul ei, în obişnuita măsură de creştere, şi copilul s-a făcut sănătos.

Un bărbat din Egipt, anume Evghenie, fiind bolnav de idropică, a fost adus la sfinţi bolnav cu tot trupul, având pântecele foarte umflat. Aceluia arătându-i-se sfinţii în vedenie, s-au atins cu mâinile de pântecele lui şi i-au zis: „Evghenie, scoală-te şi întoarce-te sănătos la casa ta!" Iar Evghenie, deşteptându-se, îndată s-a slobozit de toată greutatea de idropică, ieşind el cu umblările fireşti, şi din acel ceas a dobândit sănătate desăvârşită.

Pomenind aceste puţine minuni, din cele multe ale Sfinţilor fără de arginţi Chir şi Ioan, slăvim pe Hristos Dumnezeu, Cel ce le-a dat un dar ca acesta slăvit, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutașului) 28 Iunie

Laolalta cu Hristos in Capernaum (Mt 8, 5). Aici, Domnul este intampinat de vestea unei boli, a unei "slabanogiri". Nu era intaia data. In fapt, El pentru aceasta si venise, ca sa ne vindece din "slabanogeala cea sufleteasca" (Marcu Ascetul), ridicand, o data cu vindecarea, blestemul care cuprinsese cu moarte sufletul nostru. O dragoste nebuna ni L-a trimis pe Hristos in intampinare. Astazi, El este Cel intampinat de dragostea sutasului, care mijloceste pentru sluga lui. O dragoste care are acelasi caracter de fond cu dragostea Tatalui, Care L-a trimis pe Fiul Sau, Unul-Nascut, ca sa moara pentru noi. E dragostea nascuta din durerea de durerea celui de langa tine.

Un cetatean roman, ostas al imperiului care subjugase neamul lui Israel - oricum, un asupritor - se roaga pentru sluga lui (Mt 8, 6). Fisura se faurise prin intrarea in lume a Dumnezeului Iubirii, a Dumnezeului Care este Iubire. Si rezona acum aceasta Iubire cu iubirea omului acestuia, care a renuntat la orice fel de orgoliu, mai ales la acela - deloc usor de purtat - al cotropitorului care are tot felul de drepturi. Sutasul acesta se desarta de slava sa, se revarsa de slava lui (cum ar zice Parintele Staniloae) omeneasca, umplandu-se de iubire, de dragoste nascuta din durere. Si aceasta, dinaintea Celui Care, "chip de rob luand", El Insusi Se desarta de slava (Filip 2,7), ca sa umple lumea de slava smereniei Sale.

De aceea se entuziasmeaza Dumnezeu inaintea sutasului. Intelege ca nu a venit degeaba, ca deja harul pe care fapta Intruparii Sale il revarsa peste lume misca lumea, o restaureaza. .. Ca raiul isi culege deja oamenii, dintre care sutasul are ceva deosebit. Prin el, "neamurile" ("goimi", cum i-ar zice evreul) sunt apte sa vibreze la Dragostea intrupata.

Se entuziasmeaza Hristos pentru ca, El Insusi aflat in slujba Tatalui Care L-a trimis in lume si a Carui voie o cauta in permanenta, afla un alt sutas, care, desi pus peste o suta de oameni, nu cere biruinte in batalii sau arginti fauriti din mita, nici vitejie peste a celorlalti, ci, preinchipuind parca sau, mai bine spus, pre-implinind parabola cu Pastorul cel Bun, cauta mai intai (din exact o suta de oi) pe oaia cea slabanogita, pierduta prin valea mortii, fara de care turma nu i-ar mai fi intreaga.

Ciudata predispozitie la unul care n-ar trebui sa puna prea mare pret pe soldati, cata vreme noile cuceriri ale Imperiului ii ofereau un rezervor de inlocuiri posibile. Exact aceasta predispozitie entuziasmeaza pe Hristos. Anume aceea a celui care cauta pe oaia cea pierduta, semn ca-l doare inima de oi, ca nici una nu-i este indiferenta.

Putem banui orice. Ca batalii facute impreuna ii unisera pe cei doi. Ca vor fi impartit arsita zilei si frigul noptii; ca, poate, altadata, in vreo batalie omeneasca, sluga il salvase pe sutas... Oricum, o prietenie barbateasca pare ca-i uneste si-i aduce dinaintea lui Dumnezeu. Fie acestea toate adevarate si tot merita sutasul cinstea pomenirii in Evanghelie, caci toate acestea l-au unit nu doar cu sluga sa, ci si cu Stapanul cel Mare, Care este Hristos. Taina nevazuta a prieteniei cu Hristos. Ea se face vadita si aici. Ca nu pot fi prieteni decat barbatii de acelasi cin, de aceeasi tarie spirituala. Si sutasul are ceva din Hristos in el, din aceasta dragoste duruta, nascuta din durere... Aceasta dragoste care, ca toate iubirile adevarate, este foarte atenta la toate amanuntele, dragostea discreta si suava care, atingand acum boala, moartea (caci orice boala are ceva de moarte in ea), o invinge, cu boala pe boala calcand, inainte de a calca cu moartea pe moarte...

Asa este mereu cu Hristos! Vibreaza mereu la ceea ce-Si afla al Sau in noi, in fiecare dintre noi in parte. La ranile noastre facute pentru El si pentru Evanghelia Sa - mai intai -, dar si la ranile care ne-aseamana cu ranile pe care El le poarta de dragul nostru. Un sutas roman, dusman si fals stapan al lui Israel, scos din anonimat prin gesturi atat de firesti, atat de necesare totodata pentru ca Hristos sa nu fie lasat in anonimatul istoriei. El, omul de alt neam, facandu-se poarta de aur intrarii noastre in harul lui Hristos! Toti ceilalti, de alt neam decat iudeu, prin modul de a fi al sutasului, ne facem frati ai lui Hristos, mijlocitori ai vindecarii celor de langa noi.

In Viata si petrecerea Parintelui Dometie Manolache (de la Manastirea Rameti - Ed. Eicon, 2003) se povesteste cum acest "duhovnic al motilor" a murit carand, la vreme de grea inundatie, paine maicilor si celor din larga obste a ucenicilor sai, peste munte... Sub greul sac al merindei acesteia de apa si faina, facutu-s-a Parintele acesta icoana celui ce-si pune viata pentru Hristos - Cel cazut sub Crucea Golgotei, ca niciodata sa nu mai murim de foamea de cer - implinind, la superlativ (adica "in sfintenie") harisma sutasului, punandu-si viata pentru prietenii sai. Caci mereu trimite Hristos, slabanogilor, sutasi milostivi, ostenitori ai dragostei nascute din durere.

Sa luam aminte dar! Azi, in Capernaum si oriunde se vesteste Evanghelia aceasta, Hristos Se bucura! Aflat-a in sutas prieten de nadejde! Aflat-a oare si in noi?

Pr. Lect Univ. Dr. Constantin Necula

ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

Ziua Drapelului Național a fost proclamată prin Legea nr. 96/1998 și se sărbătorește în fiecare an la data de 26 iunie.

Drapelul Național — albastru, galben, roșu, de la lance — a fost decretat pentru prima oară simbol național de Guvernul revoluționar provizoriu din Țara Românească la 14/26 iunie 1848, având deviza ”Dreptate — Frăție” înscrisă pe el.

 Ca şi în cazul altor state, şi în ţara noastră  drapelul este unul din cele mai importante însemne distinctive ale statului. Înţelegându-i utilitatea, preluat şi folosit ca stindard un timp, strămoşii noştri  i-au dat posibilitatea acestuia să devină unul dintre “steagurile care au făcut istorie” 

            “Moştenire de pe timpul Daciei Traiane”, factor politic de decizie şi forţă armată deopotrivă, steagul naţional a “lansat” pentru prima dată ca principiu politic suprem, suveranitatea poporului devenind astfel primul simbol  modern al suveranităţii poporului român care, în frământata sa istorie, a creat şi folosit simboluri menite să insufle încredere şi să ateste convingător lumii hotărârea sa nestrămutată de a-şi păstra fiinţa naţională. 

            Apărut odată cu societatea, din nevoia de exprimare a individualităţii, de definire a unor persoane sau colectivităţi, dezvoltat paralel cu evoluţia civilizaţiei umane, steagul românilor a reflectat preocupările şi aspiraţiile societăţii în care s-a născut. El redă ceea ce este caracteristic structurilor sociale, frământărilor ce au avut loc de-a lungul timpului şi mutaţiile ce au survenit în conştiinţa românilor. Atestă pe de o parte, ecoul internaţional al succeselor obţinute de români în desele înfruntări cu năvălitorii, iar pe de altă parte, modul în care poporul nostru îşi cinsteşte eroii ale căror fapte durate în piatră, flamuri şi metal dovedesc trăinicia dragostei de neam. 

         Tricolorul românesc, univers de simţire şi cocardele purtate de revoluţionarii paşoptişti au probat în clipe grele, puterea însemnului. 

         Tricolorul românesc - roşu, galben şi albastru - se constituie astfel într-un arc peste timp, într-un curcubeu al unităţii şi sufletului românesc, el reprezentând Unitatea, Independenţa şi Tăria românilor, alături de istoria, limba şi credinţa lor. Pentru toate acestea, tricolorului trebuie să i se acorde onorul permanent şi să fie păstrat cu sfinţenie.    

         Steagul, simbol şi produs al acţiunilor umane, înconjoară şi modelează acţiunea umană, modul de gândire şi simţire; cauzalitatea în succesiunea temporală a evenimentelor, model structural profund care regizează azi comportamentul comunităţii în situaţii variabile, eveniment generator de structură în evoluţia societăţii româneşti. 

            Atribut şi simbol al patriei, drapelul tricolor a fost onorat permanent, în el fiecare generaţie identificându-şi trecutul, prezentul şi viitorul neamului. Cele trei culori ale drapelului românesc - roşu, galben şi albastru - sunt de origine străveche, iar reunirea lor pe stindardul naţional are adânci semnificaţii istorice, exprimând dăinuirea noastră neîntreruptă in vatra unde ne-am plămădit ca popor, legăturile permanente între românii de pe ambele versante ale Carpaţilor, idealurile de unitate şi independenţă nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existenţe. 

        Prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată drept Ziua drapelului naţional al României. În 1848, în această zi a fost emis Decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşti, prin care tricolorul roşu-galben-albastru devenea Drapel Naţional. 

         Legenda formării tricolorului naţional prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a născut după 1860, probabil din dorinţa de a împăca pe toată lumea în privinţa alegerii steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii. Această legendă a fost favorizată şi de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment (roşu şi albastru pentru Moldova şi albastru şi galben pentru Ţara Românească). 

        Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care şi un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta, vrând să înfăţişeze înfrăţirea dintre moldoveni şi munteni a ales un pasaj istoric din Letopiseţul de la Bistriţa : „În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan Voievod în Ţara Muntenească cu toate oştile la locul Rătezaţii, lângă movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; şi acolo au venit de la Radul Voievod un sol [...] şi au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă rugăminte să se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteţi creştini şi de acelaşi neam» (zicea el); şi multe vorbe s-au schimbat între dânşii şi multă rugăminte s-au făcut [...] iar domnul Bogdan Voievod, văzând atâta rugăminte, făcu pe voia lui şi se-mpăcă”. Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care îşi strâng mâinile. De asemenea, se pot observa şi steagurile Moldovei (albastru-roşu) şi al Munteniei (galben-albastru). Aceste combinaţii de culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834. 

            Istoricul Petre Vasiliu Năsturel combate această legendă, arătând că tricolorul roşu-galben-albastru era anterior unirii principatelor şi că cele trei culori, în dispoziţia verticală, reprezintă drapelul naţionalităţii române din toate teritoriile locuite de români. 

           De altfel, tricolorul a fost prezent în 1848, la Focşani şi Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestaţii de înfrăţire între moldoveni şi munteni, iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, populaţia civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat şi de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei. 

           Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti îl asigura în 1848 pe trimisul extraordinar al Porţii, Suleiman Paşa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noştri le purtau pe pavilionul lor şi pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut şi o imitaţie din prezent sau o ameninţare pentru viitor”.

REPORTAJ: MANASTIREA PESTERA SFANTULUI APOSTOL ANDREI

Plecand de la Cernavoda spre sud in directia Ostrov, pe drumul care serpuieste printre coline, aproape de cursul Dunarii, ajungi dupa mai multe localitati cu specific pescaresc in comuna Ion Corvin.

Un indicator, la iesirea din sat, te indruma sa mergi mai departe pe un drum lateral pentru a ajunge dupa 3-4 kilometri la Manastirea "Pestera Sfantului Apostol Andrei". La capatul drumului ce trece prin padure se afla manastirea cu cele trei biserici si corpul de chilii, situate intr-un frumos cadru natural.

Pestera Sfantului Andrei - prima biserica crestina de la noi

Primul loc care se viziteaza in manastire este pestera Sfantului Apostol Andrei, o biserica adevarata sapata in stanca, amplasata la baza unui mic munte impadurit. Pe peretii bisericii din pestera sunt multe icoane ce pot fi admirate la lumina candelelor si a lumanarilor. In locul altarului se afla acum o icoana mare a Sfantului Apostol Andrei la care se inchina toti credinciosii care vin aici la pestera.

Despre cum a fost descoperita pestera nu se stiu prea multe, deoarece Dobrogea a fost timp de 400 de ani, pana la Razboiul de Independenta din anul 1877, sub stapanire otomana.

Ceea ce se stie sigur insa, este urmatoarea intamplare petrecuta in anul 1918, an in care un mare avocat din Constanta, pe nume Jean Dinu, in timp ce era in calatorie prin aceasta zona, in urma unui vis care s-a repetat, a descoperit Pestera Sfantului Apostol Andrei intr-o stare deteriorata.

Pestera era inconjurata de padure, copacii ajungeau pana aproape de intrarea in pestera, intrarea era mult mai mica iar inauntru crescusera buruieni, nu locuia nimeni aici in pestera. Dupa ce a curatat pestera a construit un mic corp de chilii.
 

Odata cu primele chilii ridicate s-au adunat si primii calugari. Acestia slujeau sfintele slujbe in pestera. Au construit mai apoi turla de deasupra pesterii care la anul 1936, dupa cum spun unele persoane avea 40 de metri si se vedea de la drumul mare. Altii spun ca avea doar 18 metri.

In anul 1943 Episcopul Chesarie Paunescu a sfintit pentru prima data pestera. A venit al doilea razboi mondial si apoi a fost perioada comunista, perioada foarte grea pentru biserica ortodoxa iar comunistii, mai precis rusii, bolsevicii, au distrus totul aici. Pestera a devenit staul pentru oi. Taranii din aceasta zona isi adaposteau aici oile cand era vreme urata.

Perioada mai senina pentru pestera a venit abia dupa 1990 atunci cand parintele Nicodim Dinca, ctitorul acestei Sfintei Manastiri, monah fiind de la manastirea Sihastria din judetul Neamt, impreuna cu parintele ieromonah Victorin Ghindaoanu, un preot tot de acolo, cu binecuvantarea IPS Lucian au inceput din nou lucrarile de reamenajare a pesterii si construirea sfintei manastiri. Si vedeti si dvs. unde s-a ajuns pana in acest moment.
Pestera are forma unei biserici. In fata a fost altarul pana la hram anul trecut. A fost adusa icoana mare a Sfantului Andrei care a fost plasata in locul catapetesmei. Avem apoi naosul si pronaosul. Totul este in stanca.
Preotii cultului local, numiti in balada Pestera Sfantului Andrei "sfinti", l-au primit cu dragoste in mijlocul lor pe Sfantul Apostol Andrei, primul ucenic al lui Iisus, care ajunsese pe aceste meleaguri propovaduind cuvantul Evangheliei Mantuitorului. Ei i-au oferit gazduire in grota venerata astazi de crestini.

In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. Astazi, cei aflati in suferinte vin aici pentru a-si redobandi sanatatea, petrecand cateva zile si nopti pe acest "pat al Sfantului Andrei".

Ca semn al cinstirii locului pe care a sezut insusi "cel dintai chemat" al Domnului, in decursul anilor, acesta a fost folosit si ca loc de ardere a lumanarilor sau a tamaiei. Cu siguranta, aceasta este "casa" despre care se vorbeste in balada Pestera Sfantului Andrei.

Pestera nu a suferit modificari decat la intrare unde s-a construit acel zid, dupa modelul celui din 1918 iar aici deasupra locului in care ne aflam s-a construit aceasta turla care are doar 4 metri inaltime.

Prin stradania micii obsti de calugari, pastorite pana acum de trei stareti - Sava, Neofit si Ioachim - si sprijinite de doi inalti ierarhi, IPS Lucian si IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, ca si cu ajutorul substantial al unor crestini evlaviosi, la Pestera Sfantului Andrei au fost ridicate doua biserici.

Manastirea are acum si o biserica mica situata la cativa zeci de metri de pestera. Construirea ei a inceput in 1994 in luna martie si s-a terminat in luna septembrie 1995, a durat deci un an si jumatate. Tot in 1995, pe data de 1 octombrie a fost sfintita cu hramul Acoperamantul Maicii Domnului. Pictura bisericii mici a fost finalizata in 1999.

A treia biserica este biserica mare a carei constructie a inceput in 1998, s-a terminat 2002.
Pictura a fost inceputa in 2004.

 

In biserica mica se pastreaza o sfanta lacra cu moastele Sfantului Andrei. Este o cruce in forma de X, in fata Sfantului Altar, in partea stanga. In centrul crucii se afla o particica din degetul Sfantului Apostol Andrei, adusa acum doi ani de la Mitropolia Trifiliei din Grecia iar in cele patru laturi ale crucii sunt particele de sfinte moaste ale sfintilor dobrogeni: Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos sfintii martiri de la Niculitel, Epictet preotul si Astion monahul.

In apropiere se mai gaseste si Izvorul Sfantului Apostol Andrei. Traditia spune ca atunci cand Sfantul Apostol Andrei a ajuns aici, in aceasta zona nu exista apa. Atunci a lovit cu toiagul in stanca si a izvorat apa si se pastreaza Izvorul Sfantului Apostol Andrei ca marturie pana in zilele noastre, nesecand niciodata.

Mii de credinciosi din toate colturile tarii, dar si din afara ei, vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait dumnezeiescul apostol. In acest loc plin de har se savarsesc zilnic cele sapte ceasuri, Sfanta Liturghie, se citesc rugaciuni pentru cei bolnavi si, de asemenea, Molitfele Sfantului Vasile cel Mare.

Sute de acatiste, iconite, cruciulite si alte obiecte religioase sunt depuse de credinciosi in scobiturile din peretii pesterii, semne ale profundei credinte si ale legaturii dintre oameni si Dumnezeu.

Aici, in decursul anilor, s-au savarsit numeroase minuni, vindecari miraculoase, iar puterea sfintitoare a pesterii, calitatea curativa a apelor si slujbele pline de har ale cuviosilor parinti au facut din aceasta zona unul dintre cele mai venerate locuri crestine din tara noastra. La fiecare hram, la Pestera Sfantului Andrei vin zeci de mii de pelerini, ca la un adevarat Bethleem al romanilor.

Sfantul Apostol Andrei - scurta biografie

Sfantul Apostol Andrei era fiul lui Iona pescarul din cetatea Betsaidei de pe malul lacului Ghenizaret. Era fratele Sfantului Apostol Petru si era din aceeasi cetate cu Sfantul Apostol Filip. Sfantul Apostol Andrei a fost mai intai ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul impreuna cu Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan.

Dupa patimile Mantuitorului, dupa Rastignire, dupa Inviere, Inaltare si Pogorarea Sfantului Duh, Sfintii Apostoli au tras la sorti fiecare in ce zona sa propovaduiasca credinta. Astfel Sfantului Apostol Andrei i-au cazut sorti sa propovaduiasca in general in tarile din jurul Marii Negre, aici incluzand si Scythia Minor din acea vreme sau Dobrogea de astazi.

Sfantul Apostol Andrei a ajuns in cetatea Tomisului, cum se numea atunci Constanta de astazi, intre anii 60 si 63. Cetatea fiind foarte aglomerata si am putea spune, intr-o oarecare masura, de frica romanilor care pe atunci ii prigoneau pe crestini, ei deja facandu-si prezenta in Tomis, Sfantul Apostol Andrei impreuna cu doi ucenici pe care i-a ales din cetate si care cunosteau foarte bine zona Dobrogei s-a retras aici la aceasta pestera.
Dupa ce i-a botezat pe primii crestini, pe primii martiri, daca vreti, ai Dobrogei, de aici impreuna cu cei doi ucenici a plecat si a propovaduit credinta in toata Dobrogea, pestera fiind folosita am putea spune noi ca "sediu".

De aici Sfantul Apostol Andrei a plecat spre regiunile Ucrainei si Kievului de astazi. Dar acolo, spre deosebire de poporul dac, a intampinat foarte mari greutati deoarece a intalnit un popor salbatic, mai bine zis triburi care l-au tinut inchis si care l-au batut atat de tare pe Sfantul Apostol incat erau strujite sau erau sfaramate toate madularele trupului. Dar noaptea, venind Mantuitorul si vindecandu-l, scotandu-l din temnita, a doua zi Sfantul Apostol Andrei era din nou sanatos in cetate. Vazand toate acestea, numai asa, acei salbatici au crezut in cuvantul spus de Sfantul Apostol Andrei.

Intorcandu-se din zona Kievului iarasi in Dobrogea si vazand ca aici toate lucrurile sunt bune Sfantul Apostol Andrei a plecat de-aici spre sudul peninsulei balcanice, mai precis a ajuns la Patras, in Grecia unde a fost rastignit pe o cruce in forma de X.

Sursa: www.crestinortodox.ro

Reteta pentru prescura

Prescura este pâinea de dimensiuni reduse, de formă rotundă, făcută din aluat dospit, pe care o vedem în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, şi simbolizează pântecele Maicii Domnului din care s-a întrupat Iisus Hristos. Deşi face parte dintr-o “lege” nescrisă, prescura este făcută, de regulă, de femeile credincioase şi care îşi duc viaţa în curăţie.
Pentru Sfânta Liturghie se folosesc cinci «boabe»: pentru Iisus Hristos, Maica Domnului, pentru vii, morţi, precum şi pentru cele nouă cete îngereşti ce întruchipează cele cinci pâini cu care Mântuitorul a săturat mulţimea în pustie.

Ingrediente: 

1kg faina, 500ml apa calduta, 25g drojdie de bere, 1 lingurita sare, pistolnicul sau pecetea speciala pentru prescura. Preparare: Se dizolva drojdia in apa calda si se pune deoparte. 

Se amesteca faina cu sarea si se formeaza o groapa in mijlocul gramajoarei. Se adauga acolo drojdia dizolvata. Se framanta bine si se poate adauga faina putina pana la o cana, daca aluatul este lipicios. Presarati putina faina pe un dog sau o masa - paralel framantati aluatul (coca) pana devine neteda si compacta. Puneti aluatul intr-un lighenus, acoperiti-l si lasati-l sa creasca o jumatate de ora, intr-un mediu caldut. Formati o minge din aluat, apoi turtiti-o cu palmele si neteziti-o cu un rulou de lemn. Proportionati-l in 9 parti in forma rotunda.
Ca să nu prindă coajă, ud prosopul cu apă. 

Prescura
Când aluatul a crescut, le dau formă cu mâna şi le ştanţez cu un pistornic, care are inscripţionat numele lui Iisus Mântuitorul – IIS.HR.NI.KA. Apoi ung tava cu ceară curată, pun prescurile în tavă şi le pun la cuptor

Introduceti pecetea pristolicului in faina, iar apoi bateti-o usor pentru a indeparta excesul de faina. Presati pecetea pe fiecare forma in parte atat timp cat rostiti rugaciunea “Tatal nostru". Acoperiti formele cu o panza si lasati-le la crescut o ora, pana isi vor dubla dimensiunea. Preincalziti cuptorul la 350 de grade. Coaceti formele 30 de minute. Scoateti prescurile din forme si asezati-le pe un suport pentru a se raci.


În biserică, preoţii fac slujba Proscomidiei, care constă în alegerea, pregătirea şi punerea înainte a darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi la altar. Acestea sunt binecuvântate şi devin cinstite daruri, gata pentru a fi sfinţite şi prefăcute în trupul şi Sângele Domnului în cadrul Sfintei Liturghii.

Icoana Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Prodromu

Căutând ceva lucruri sau icoane pe care să le fure, soldații turci au intrat în paraclis. Repezindu-se spre icoana Sfântului Ioan Botezătorul, acesta s-a încruntat spre ei, astfel încât au fost cuprinși de frică și au scos pistoalele, începând să tragă asupra icoanei. Însă i-a cuprins și mai mult groaza când au văzut că gloanțele se întorceau și îi loveau tot pe ei.

Nu se ştie cu exactitate anul în care a fost zugrăvită această sfântă icoană, însă este posibil ca aceasta să dateze din anul 1660, când a fost rezidit paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul.

Se spune că în anul 1821, când a început revoluția greacă, turcii au venit cu multă armată în Sfântul Munte. Au ajuns atunci și la Chilia Prodromu, unde mai târziu s-a înființat schitul. Căutând ceva lucruri sau icoane pe care să le fure, soldații turci au intrat în paraclis. Repezindu-se spre icoana Sfântului Ioan Botezătorul, acesta s-a încruntat spre ei, astfel încât au fost cuprinși de frică și au scos pistoalele, începând să tragă asupra icoanei. Însă i-a cuprins și mai mult groaza când au văzut că gloanțele se întorceau și îi loveau tot pe ei. Atunci au părăsit în fugă chilia.

În anul 1853, icoana Sfântului Ioan a fost ferecată în argint, din dania domnitorului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei.

Astăzi, icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul se păstrează în Paraclisul cel vechi al Schitului Prodromu. Este aşezată pe catapeteasmă, în partea dreapta, lângă icoana Mântuitorului Iisus Hristos.