Sfintii romani praznuiti in luna septembrie

Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop ( 13 septembrie)  

La aproximativ 15 kilometri de oraşele Hunedoara şi Haţeg, în apropierea fostei aşezări Sarmizegetusa romană, se află străvechea mănăstire Prislop, sau a Silvaşului, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana sau a ucenicilor săi, ridicată, se pare, pe locul unei vetre sihăstreşti şi mai vechi. Actuala biserică a mânăstirii, în plan triconic, specific bisericilor din Moldova şi Muntenia, a fost ctitorită şi înzestrată prin anul 1564 de domniţa Zamfira, fiica lui Moise Basarab, domn al Ţării Româneşti, care şi-a sfârşit zilele aici, la Prislop, în anul 1580 şi a fost îngropat în pronaos.

În decursul existenţei ei de şase secole, această mânăstire a îndeplinit un însemnat rol cultural-bisericesc în viaţa românilor transilvăneni. Se pare că aici s-a retras către sfârşitul vieţii lui, însuşi Sfântul Nicodim de la Tismana şi a copiat un cunoscut Tetraevanghel slavon din 1405, una din marile valori ale patrimoniului artistic al ţării noastre. Tot de aici s-au ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: Mitropolitul Ioan din Alba Iulia (1585 – c. 1605) – fost egumen - , care a păstorit în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, şi episcopul Teofil de la Vad (1615), şi, poate, şi alţii pe care nu-i cunoaştem.

In sec.  XVII-XVIII, Prislopul avea o şcoală în care se pregăteau „dieci”, candidaţi la treapta preoţiei, iar pe la mijlocul sec.  XVIII, tot din această obşte s-au ridicat unii apărători ai credinţei ortodoxe, în faţa încercărilor de atragere a călugărilor  de aici la uniaţie. Mai presus de toate însă, Prislopul a îndeplinit, de la începuturile lui şi până azi, un rol de seamă în întărirea vieţii duhovniceşti din Ţara Haţegului, de pe valea Streiului şi din ţara „pădurenilor”, situate în apropierea ei.

În aceste ţinuturi, din satul Silvaşul de Sus, un tânăr cu numele Ioan, a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de la Prislop, ducând o aleasă viaţă de rugăciune, împletită cu munca şi cu săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani petrecuţi aici, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, departe cam la 500 de metri de mânăstire, pe malul prăpăstios al râului Silvuţ (Slivuţ), unde şi-a săpat singur, cu mari nevoinţe, o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici el şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viaţa lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau Sf. Ioan de la Prislop.

Poporul dreptcredincios l-a socotit sfânt încă din timpul vieţii sale, iar după moarte, această credinţă s-a întărit şi mai mult. Vestea despre viaţa sa aleasă şi mai ales despre moartea lui tragică a ajuns peste munţi, în Ţara Românească, de unde au venit câţiva cuvioşi călugări care i-au cerut trupul de la rude, ducându-l într-una din mânăstirile de acolo. 

Nu ştim însă cu siguranţă când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop. Presupunem că în sec. al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor. În orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan care a cârmuit mânăstirea în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, iar în 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul la Alba Iulia, păstorind până către anul 1605, tocmai în zilele de mare însufleţire românească, prilejuite de realizarea primei uniri statale a românilor de pretutindeni, de către Mihai Viteazul.

Cuviosul Ioan de la Prislop a fost, este şi va fi, pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei, o pildă vie de sfinţenie, iar „chilia” sau „casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţă aleasă şi bineplăcută lui Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie)

Acest ales ierarh a dobândit, încă din vremea petrecerii sale în lume, aureola sfinţeniei, luminând astfel în negura veacurilor filele de istorie a mitropoliei Banatului, cu nădejdea împlinirilor de astăzi. Biserica noastră l-a înscris cu evlavie în râdul sfinţilor săi, în hotărârea din 28 februarie 1950, apoi în aceea din şedinţa solemnă a Sfântului Sinod din 10 octombrie 1955, privind generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte la noi în ţară şi la canonizarea sfinţilor români. Nu putem uita nici gestul prin care Biserica Ortodoxă Sârbă, în virtutea iubirii care a  apropiat mereu Bisericile noastre surori, a împlinit pentru acest fericit părinte procedura proprie de trecere în rândul sfinţilor la 14-27 mai 1965.

Tomosul de canonizare dat de Patriarhia Română adevereşte că : „…făcându-se amănunţite şi temeinice cercetări asupra vieţii şi petrecerii Cuviosului Părinte Iosif şi stabilindu-se fără putinţă de împotrivire că acest sfânt bărbat a  strălucit ca un vas ales al Domnului…precum şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei pentru viaţa sa curată şi pentru minunile ce le-a săvârşit, chemând puterea Celui Preaînalt în ajutorul nostru, hotărâm dimpreună cu Duhul Sfânt ca de acum înainte Părintele nostru Iosif să se numere cu sfinţii…”.

Dintre atestările cele mai cunoscute privind păstorirea, iar mai apoi cultul de care s-a învrednicit, putem enumera câteva însemnări slavoneşti. Mai întâi este vorba despre epitaful de pe mormântul său, care spune : „Prea Sfântul Iosif cel Nou, fost mitropolit al Timişoarei”. Este grăitor apoi textul aflat pe un Minei slavon din 1529, găsit la mânăstirea Sângeorge, în prezent fiind la Episcopia Vârşeţului : „Această carte este a Mitropolitului Kir Iosif al Timişoarei la anul 1655…care de bunăvoie a părăsit eparhia retrăgâdu-se la mânăstirea Partoş…”. Atrage luarea aminte şi o însemnare făcută în 1749 pe o Evanghelie aflată la vicariatul ortodox sârb din Timişoara: „Această sfântă carte trebuincioasă pentru suflet…o depun azi, eu, păcătosul robul lui Dumnezeu numit Hagi Peici, la mânăstirea Partoş, unde este aşezat trupul sfântului vlădică Iosif…”. De asemenea, prezintă importanţă şi inscripţia „Sfântul Părintele nostru Iosif cel Nou”, însoţită de troparul ce-i cinsteşte viaţa, aflată pe o icoană din 1782, pictată de preotul Ştefan Bogoslovici, care a donat-o mânăstirii Partoş pentru a fi aşezată deasupra mormântului, unde se află şi astăzi. Mai putem menţiona şi un manuscris intitulat Prolog de vlădica Iosif al Ţării Valahe, cumpărat în 1652 de un călugăr a mânăstirii Studeniţa de la mânăstirea Vodiţa.

Datele aflate însă nu pot fi cu totul îndestulătoare, de aceea unii cercetători s-au oprit doar la atestarea sa, alţii au adus câteva mărturii corespunzătoare exigenţelor obiectivităţii, dar timpul însuşi scoate la lumină noi amănunte pe care cei îndreptăţiţi le vor discerne cu râvna cuvenită. Descoperiri arhivistice mai recente privind acte ce par a vorbi despre vieţuirea Sfântului întăresc convingerea în îmbogăţirea ştirilor referitoare la osteneala sa.

Referitor la viaţa Sfântului, se ştie cu precizie că ea a început în 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de creştini valahi, fiind numit la botez Iacob. Tatăl său a murit de timpuriu, iar când băiatul avea 12 ani, mama sa l-a trimis la şcoală în oraşul Ohrida. La 15 ani intră în viaţa monahală, fiind închinoviat la mânăstirea din Ohrida, unde rămâne timp de 5 ani, după care merge apoi la Muntele Athos, la mânăstirea Pantocrator , unde devine schimonah, cu numele Iosif. Aici este foarte preţuit pentru viaţa sa aleasă, pentru darurile cu care fusese înzestrat (era vestit pentru darul vindecării), astfel că a fost hirotonit preot şi pus duhovnic, apoi egumen în mânăstirea Sf. Ştefan din Adrianopol. Apoi este ales egumen al mânăstirii Cutlumuş din Athos, din a cărei obşte făceau parte mulţi călugări români. După moartea mitropolitului Timişoarei românii bănăţeni s-au gândit la Cuviosul Iosif , stabilit între timp în preajma mânăstirii Vatopedu, ca cel mai potrivit păstor al Bisericii locale. Astfel, în anul 1650, în luna iulie, deşi era în vârstă de 82 de ani, Cuviosul Iosif este hirotonit arhiereu şi instalat Mitropolit al Timişoarei. Se spune că în ziua în care a sosit în Timişoara, credincioşii i-au adus un olog bolnav de mulţi ani, pe care Sfântul l-a vindecat cu rugăciunea. Rămâne în scaunul mitropolitan timp de trei ani, după care datorită vârstei înaintate, după ce a pus totul în bună rânduială prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a treburilor bisericeşti, se retrage la mânăstirea Partoş. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi al activităţii sale monahale de început s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind numit „de la Partoş” şi „Mitropolitul Timişoarei”, într-un cuvânt, patronul sau ocrotitorul Mitropoliei Banatului.

Mânăstirea Partoşului era cunoscută ca un important centru bisericesc, cu o şcoală pentru preoţi şi care număra nu numai călugări din Banat, ci şi din Ţara Românească, ceea ce se constituie într-un argument pentru dovedirea legăturilor permanente care existau între cele două provincii româneşti. Vieţuirea de aici a Sfântului, timp de 3 ani, a mărit importanţa şi rosturile aşezământului, spre el îndreptându-se cu şi mai mare zel, pasul credincioşilor. În acest loc, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1656, Sfântul Iosif, în vârstă de 88 de ani şi-a încredinţat sufletul Celei sub al cărei acoperământ s-au aflat mânăstirile unde a ucenicit şi s-a desăvârşit Sfântul. Se spune că la moartea sa clopotele mânăstirii au început să bată singure. Mormântul său din biserica mânăstirii a fost străjuit cu devotament timp de trei secole, până în ziua de 7 octombrie 1956, când, după dreapta socotinţă, Sfintele moaşte au fost strămutate în catedrala mitropolitani din Timişoara.

Înaintea sfintelor sale moaşte, credincioşii au îngenuncheat mereu cu credinţa rodirii rugăciunilor spre cele de folos întregii obşti. În invocarea numelui său, Biserica adaugă şi darul facerii de minuni. Viaţa întreagă i-a fost minunată prin faptele săvârşite din dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Icoane din această viaţă, eternizate printr-o măiastră lucrare, împodobesc acea raclă în care Biserica din Banat îşi păstrează cu aleasă preţuire „comoara legii străbune”, cum este numit Sfântul în acatistul său. Spiritul său ecumenic îl determina să nu facă deosebire între oamenii de diferite credinţe, atunci când aceştia se aflau la strâmtorare. Era recunoscut şi prin jertfelnicia sa pentru obşte, prin binecuvântarea muncii şi roadelor câmpului şi prin grija de ferirea de orice pagubă şi primejdie a cetăţii păstorite. Nu mai prejos erau respectul pentru dreptate, prin pedepsirea răufăcătorilor şi mercenarilor nevolnici, de a căror silnicie mulţi alergau, aşa cum iarăşi arată acatistul Sfântului, la ajutorul său, ca la un scut tare. De altfel, aceste nepreţuite însuşiri care exprimă cu adevărat sfinţenia, trebuiau să se dovedească nestinse prin sufletele celor ce intrau în moştenirea sa duhovnicească, după cum iarăşi pomeneşte rugăciunea înălţată : „Şi aşa virtuţilor tale urmând, Sfinte Iosif, neîncetat să sporim în credinţă, în dragostea de Dumnezeu şi către aproapele şi în toată fapta cea bună, ca să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii”.

Nu trebuie să trecem cu vederea nici lucrarea de învăţător al obştii încredinţate, căci Sfântul a strălucit şi printr-o aleasă cultură teologică, după cum reiese din diferitele sale cuvântări, păzite cu fidelitate în mintea şi inima celor din preajmă, care însă nu au avut trebuincioasa îndemânare să le transmită mai departe în scris. Se ştie,  de asemenea, că râvnitorul păstor avea o deosebită dragoste faţă de carte. Amintim aici cartea sa de la 1592, păstrată până astăzi, dar care poate fi numai una dintre cele pe care le-a avut. Tot de o importanţă aparte este şi cartea Prologul, care sugerează activitatea cărturărească desfăşurată pe făgaşul tradiţiilor bisericeşti.

Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul (27 septembrie)

Cel mai învăţat şi talentat mitropolit care a stat vreodată pe scaunul mitropoliei Ţării Româneşti, bărbat de cinste, evlavios şi împodobit cu virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească, Antim Ivireanul a rămas o icoană înconjurată cu evlavie şi cu recunoştinţă pentru tot ce a înfăptuit în ţara şi Biserica Ortodoxă Română, şi împodobită cu nimbul muceniciei. În sufletul lui au prisosit virtuţi alese, un buchet făcut din toate talentele, o simfonie de inspiraţie şi melodii. N-a îngropat nici un talant, ci i-a înmulţit pe toţi, fiind „singurul vlădică de multe ori artist”.

Din izvoare sigure se ştie că era de origine georgiană (din Iviria, denumire veche a Georgiei sau Gruziei de azi, din sudul Rusiei). Părinţii săi se numeau Ioan şi Maria, iar el a primit la botez numele de Andrei. Din fragedă tinereţe a căzut rob la turci, pe aceea vreme ţara fiind sub stăpânire otomană. Era înzestrat cu „talente rare” şi „a ridicat la perfecţiune arta tipografică”. Cu privire la data  şi locul exact al naşterii sale, nu există date certe, dar se presupune că în robie a învăţat, pe lângă limba sa maternă, greaca veche şi cea nouă, turca, slava veche, poate şi araba, şi mai ales româna, pe care o numea „limba dulce românească”.

Un capitol controversat din viata lui o constituie împrejurările în care a scăpat din robie,  şi locul unde şi-a însuşit arta tipografică, în care avea să exceleze. Se cunoaşte însă o scrisoare a Patriarhului Dositei al Ierusalimului, cu sediul la Constantinopol, adresată catolicosului Georgiei, scrisoare în care patriarhul se plângea că nu are cine să-i traducă în limba greacă scrisorile ce i le trimite. Astfel, se pare că scopul în care Antim a fost răscumpărat din robie se desluşeşte cu uşurinţă, şi mai ales apare şi ocupaţia lui mai bine de un sfert de veac. Tot la Constantinopol avea să deprindă şi meşteşugul artelor plastice, ca sculptura, pictura, şi mai ales caligrafia şi broderia.

Datorită unei recomandări a Patriarhului Dositei către domnitorul-martir Constantin Brâncoveanu, care plănuia înviorarea culturii româneşti, planuri care coincideau şi cu intenţia Patriarhului de difuzare a culturii greceşti în toată lumea ortodoxă. Astfel, Antim ajunge pe meleagurile româneşti având rolul de „supraveghetor al credinţei, de organizator al silinţelor pentru cultură, de sfetnic ascultat în cele religioase”.

Se pare că înainte de a ajunge în Ţara Românească, Antim a făcut un popas la Iaşi, unde fusese înfiinţată tipografia grecească la mânăstirea Cetăţuia în 1680. Astfel a ajuns să lucreze în această tipografie, unde ar fi deprins meşteşugul tipăririi şi ar fi putut studia limbile română şi slavonă. Ajuns la Bucureşti prin 1690, Antim şi-a început activitatea la tipografia mitropoliei, sub conducerea episcopului moldovean Mitrofan al Huşilor, refugiat la curtea lui Brâncoveanu. În anul 1691, acesta este numit episcop al Buzăului, astfel că lui Antim îi revine sarcina conducerii tipografiei, care ajunge „Tipografie domnească”. De acum, modestul şi străinul ieromonah Antim avea să se identifice cu aspiraţiile şi năzuinţele ţării sale adoptive, depunând toate eforturile, priceperea şi talentele sale multiple în slujba ridicării Ţării Româneşti pe scara culturii. Sub acest aspect, epoca lui Brâncoveanu arată o interesantă împletire a două influenţe diferite : Una venită din Occidentul catolic, alta venită din Orientul ortodox, anume cea grecească. În acest fel, în artă, epoca aceasta a creat un stil propriu, şi anume stilul brâncovenesc.

Începând cu 1691, Antim, printr-o muncă dificilă şi îndelungată, va reuşi să strălucească în privinţa activităţii tipografice, tipărind sau supraveghind tipărirea a 64 de cărţi de diferite mărimi. Rodul muncii proprii îl constituie 38 de volume, restul fiind rodul strădaniilor ucenicilor săi : ipodiaconul Mihail Iştvanovici, Gheorghe Radovici şi ieromonahul Dionisie Floru. După limbă, Antim a tipărit 30 de cărţi în greceşte, 24 în româneşte, una în slavonă, 5 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română. Antim are 4 lucrări ale lui, la 10 le-a scris predosloviile, pentru 5 a întocmit versurile, la 6 a scris cuvântul de iertăciune de la sfârşit, iar 6 cărţi sunt traduse de el în limba greacă. 6 volume au fost tipărite cu cheltuiala sa, cinci cu blagoslovenia sa, iar 10 au fost date de pomană cititorilor.

După cuprins, tipăriturile lui Antim se grupează în cărţi pentru combaterea calvinismului, catolicismului şi întărirea Ortodoxiei, cărţi de slujbă bisericească, cărţi de îndrumare religioasă şi filosofică, şi cărţi populare.

După criteriul nevoilor, aceste cărţi au căutat să răspundă cerinţelor lăuntrice ale neamului omenesc şi problemelor externe ale ţării. Strădaniile domnitorului şi ale neobositului mitropolit urmăreau să aducă în cuprinsul graiului şi cugetării româneşti marile valori ale gândirii timpului, îndeosebi pe cele religioase. Prin ele se deschid larg căile traducerilor, înnoirii culturii şi şlefuirii limbii. Prin  cărţile româneşti date la lumină, înzestratul ierarh a pus temeliile vechii noastre limbi bisericeşti.

Între anii 1694-1701, pentru meritele sale dovedite ca tipograf şi ieromonah, Antim a fost mutat la Snagov, ca egumen, unde a pus bazele unei mari tipografii, cu posibilităţi de imprimare în mai multe limbi. cea mai mare parte a utilajului era construit de el. Aici va iniţia şi o şcoală de imprimerie „care a împământenit pentru totdeauna acest meşteşug la noi”, şi care va rodi 14 cărţi, 7 în limba greacă, 4 româneşti, una slavonă, una greco-română şi una greco-arabă.

Din 1701 Antim se strămută la Bucureşti, unde îşi va relua activitatea de tipograf, deşi va continua să fie şi egumen al Snagovului, atestat până la 21 mai 1704. Cauzele care au dus la plecarea lui la Bucureşti, fără să renunţe la egumenat nu ne sunt cunoscute, dar cert este că odată cu plecarea lui Antim de aici va înceta şi funcţionarea tipografiei. În perioada 1701-1705 Antim va duce la tipografia mitropoliei o rodnică activitate tipografică şi artistică, perioadă în care cunoştinţele sale teologice şi culturale s-au desăvârşit. Acum el va scoate de sub tipar 15 cărti : 11 în greacă, apărute sub influenţa curentului grecesc de la curte, 2 româneşti, una slavo-română şi una greco arabă. Activitatea sa strălucită, calităţile sale deosebite de teolog şi învăţat, cât şi demiterea episcopului Ilarion de la Râmnic, toate acestea au dus la alegerea lui Antim ca episcop de Râmnic, fără ca el să fi gândit sau să fi urmărit acest lucru. Astfel, în ziua de 17 martie 1705, Antim a fost hirotonit episcop al Râmnicului, după care s-a mutat la Râmnic, luând cu el şi utilajul tipografic de la Snagov.

Ca episcop nu-i va fi uşor, deoarece în eparhia sa propaganda catolică câştigase teren. A trebuit, ca atare, să întărească disciplina în rândurile clerului şi ale mânăstirilor, să ridice nivelul de pregătire al slujitorilor, să desfăşoare o activitate pastorală intensă, atât la centru cât şi în cuprinsul eparhiei., pretutindeni fiind „ostenitoriu Kir Antim, episcopul Râmnicului”, aşa cum arată pisania din pridvorul mânăstirii Cozia, care a fost repictată şi căruia i s-a adăugat un pridvor. Documentele episcopiei vorbesc despre grija întâistătătorului ei pentru mărirea averilor episcopiei, prin cumpărături de pământuri, vii, mori şi păduri, din veniturile cărora se reparau şi se înfrumuseţau cu picturi biserici, iar altele se zideau din temelii. Totodată trebuie să recunoaştem că el a fost cel care a pus, la noi, bazele învăţământului şcolar gratuit în Ţara Românească, prin înfiinţarea a 3 şcoli, numite „şcoli de pomană” în care învăţământul era gratuit.

Dar cea mai bogată activitate desfăşurată  de Antim la Râmnic a fost tot aceea de tipograf, marele merit al lui fiind acela că va tipări în româneşte cărţile de importanţă capitală pentru slujbele bisericeşti. Motivul îl constituia faptul că Antim a înţeles că tipăriturile în limba greacă erau pe cale de a deveni un pericol pentru limba română, pericol asociat şi cu pericolul prozelitismului catolic.

Activitatea sa la Râmnic va fi întreruptă însă, deoarece meritele sale personale, cât şi înaltul prestigiu de care se bucura atât în ţară cât şi în Orientul ortodox, îl vor propulsa pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericeşti, şi anume aceea de mitropolit al Ungrovlahiei.

La 21 februarie 1708, după confirmarea alegerii sale în această înaltă demnitate bisericească, a fost strămutat de la Râmnic la Bucureşti, iar a doua zi, în Duminica Ortodoxiei, a fost instalat în scaunul de Mitropolit al Ungrovlahiei. Activitatea şi opera lui ca mitropolit este bogată şi variată şi despre ea s-au scris multe articole şi studii, dar fără să se poată spune că a fost epuizat tot ce putea fi spus în această privinţă. Vom reţine însă esenţa, şi anume înflăcăratul său patriotism şi recunoştinţa păstrată în inimă, atât pentru Ţara Românească, patria sa adoptivă, cât şi pentru ţara sa natală, Iviria, pe care n-a uitat-o până la moarte. Un alt aspect este acela că Antim a continuat să iubească meşteşugul tipografiei, cu toate grijile şi problemele ridicate de conducerea Mitropoliei. Cea mai înaltă expresie a cuvântului rostit, până la acea dată, o constituie opera sa de căpătâi Predicile sau Didahiile, pe care Antim le-a ţinut la unele duminici şi sărbători, în timpul păstoririi sale. Aceasta îl aşează printre cei mai mari oratori bisericeşti ai tuturor timpurilor, cu nimic inferior clasicilor din Apus, şi mai cu seamă îl transformă pe Antim în întemeietorul oratoriei religioase la noi, la români. Predica sa este o predică gândită şi trăită, compusă şi aşezată cu răbdare pe hârtie după regulile omileticii, şi expusă cu convingere, cu alte cuvinte o predică elaborată cu înaltă competenţă . 

Una din împrejurările în care Antim şi-a dovedit patriotismul a fost aceea în care Patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului ajunsese să aibă sub jurisdicţia sa mânăstirile şi bisericile Ungrovlahiei şi Moldovei, fapt căruia Antim i s-a opus cu toată fermitatea, socotindu-l imixtiune anticanonică. Astfel Antim s-a constituit într-un apărător al independenţei bisericeşti a ţărilor noastre, dar în acelaşi timp şi libertatea ţării, deoarece această problemă avea şi implicaţii politice. Tot dovadă de patriotism au fost şi cele două încercări ale lui Antim de a scutura jugul turcesc, prin colaborarea cu Petru cel Mare în lupta de la Stănileşti, din 1711, şi prin apropierea de austrieci, în 1716. Acest lucru i-au adus arestarea, caterisirea şi condamnarea la deportare pe viaţă la mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, toate din pricina fanariotului Nicolae Mavrocordat, pe atunci domn al Ţării Româneşti. In plus, sultanul dăduse porunca de osândire la moarte, astfel că, pe 22 decembrie 1716, soldaţii care îl transportau spre muntele Sinai, l-au omorât, trupul fiindu-i aruncat într-un afluent al râului Mariţa, anume Tunigia, care trece prin Adrianopol. Apele i-au purtat lacrimile şi sângele mucenicesc spre ţărmurile împărăţiei nemuritoare a lui Dumnezeu, afundând în întunericul oprobiului public crime şi făptaşii ei nelegiuţi.

Ştirea asasinării Mitropolitului Antim, spune Del Chiaro, a produs în întreaga Valahie o generală îngrozire, deoarece toţi îl credeau surghiunit la Muntele Sinai. Lumina vieţii lui însă nu s-a stins niciodată în conştiinţa neamului pe care el l-a slujit până la sacrificiu.

In urma demersurilor patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române în 1964-1965 către patriarhia Ecumenică, la două secole şi jumătate după această îngrozitoare ucidere, s-a obţinut ridicarea caterisirii acestui vrednic mitropolit „în vederea restabilirii pomenirii lui în Biserică”, aşa cum se spune în răspunsul canonic dat de Sinodul din Constantinopol în august 1716.

 Astăzi putem afirma cu tărie că opera tipărită, ca şi cea rămasă în manuscrise, îl arată ca patriot până la sacrificiul vieţii sale, luptător angajat pentru triumful deplin al limbii române în Biserică şi pentru respectarea autonomiei ei, educator al clerului şi credincioşilor.

sursa univ-ovidius.ro-sinaxar-ortodox