Acest Patermutie, precum a povestit Coprie despre dânsul, a fost la început închinător la idoli, vătaf de tâlhari, hoţ şi jefuitor de morminte, care dezbracă pe morţi. El era plin de toate lucrurile cele rele şi spurcate, vestit cu răutatea în părţile Egiptului, dar s-a întors către Dumnezeu printr-o astfel de pricină.
Intr-o noapte oarecare s-a suit pe acoperişul unei case, în care petrecea o sfântă fecioară a lui Dumnezeu, şi a vrut să desfacă tâlhăreşte casa aceea pe deasupra, ca să intre în ea, spre a face fapta cea rea. Şi ostenindu-se el mult timp şi nimic sporind, a adormit şi a văzut în vedenie pe un bărbat luminos, îmbrăcat împărăteşte, zicând către el: „Incetează de acum cu răutăţile tale, de a vărsa sânge omenesc, de a face tâlhării şi a săvârşi spurcate fărădelegi. Intoarce-te la pocăinţă şi la osteneli plăcute lui Dumnezeu; primeşte încă şi chip de ostăşire îngerească, vieţuind de acum cu fapte bune, şi Eu te voi pune domn şi voievod la ostile Mele". Iar el s-a făgăduit cu osârdie să facă îndată cele ce i s-au poruncit. Atunci bărbatul ce a apărut i-a arătat o ceată de călugări şi i-a poruncit să fie mai mare peste ei.
Acestea văzându-le el în vedenie şi dormind, s-a făcut ziuă. Şi urcându-se fecioara aceea pe acoperişul casei şi văzând pe acela, s-a înspăimântat. Iar el deşteptându-se şi văzând pe fecioară s-a înfricoşat şi s-a uimit. Şi întrebându-l fecioara cine este şi pentru ce a venit, el n-a răspuns nimic, decât numai a rugat-o să-i arate unde este biserica creştinească. Iar fecioara înţelegând că în el este un lucru dumnezeiesc, l-a dus la biserică şi l-a pus înaintea preoţilor. Şi văzând el pe preoţi, a căzut la picioarele lor, rugându-i cu lacrimi să-l facă creştin şi să-l povăţuiască la calea pocăinţei.
Iar preoţii cunoscându-l pe el, s-au minunat şi nu-i credeau cuvintele, socotind că face vreo înşelăciune sau meşteşugire. Apoi văzându-i lacrimile şi nedepărtata rugăciune cea cu dinadinsul, au zis către el: „Dacă vei părăsi desăvârşit lucrurile tale cele rele şi vei vieţui bine, făcând fapte bune, te vom primi în creştinătate". Atunci el s-a făgăduit că va face ceea ce îi vor porunci. Deci preoţii l-au învăţat şi după câteva zile l-au botezat. Iar după primirea Sfântului Botez, Patermutie a rugat pe preoţi să-i dea oarecare poruncă, după care să se poată povăţui pe calea mântuirii. Iar ei i-au dat trei stihuri din psalmul întâi, ca să înveţe să le zică fără de carte. Deci el, socotind acelea, a zis: „Destule îmi sunt acestea spre mântuire". Iar după trei zile de la botez, s-a dus în pustie, unde a vieţuit multă vreme, petrecând ziua şi noaptea în rugăciuni şi în lacrimi, şi se hrănea cu rădăcinile verdeţurilor ce creşteau pe acolo.
Şi după multă vreme s-a întors la biserică, deprinzându-se bine nu numai a grăi cu cuvântul acele trei stihuri, dar şi a le împlini cu lucrul. Iar preoţii se mirau de o asemenea schimbare a vieţii lui celei rele, spre cea cu fapte bune, şi de înfrânarea sa cea nemăsurată şi voiau să-l oprească ca să-l înveţe citirea cărţilor. Iar el petrecând cu dânşii o săptămână, s-a dus iarăşi în pustie. Acolo a petrecut şapte ani, dar nu se mai hrănea cu rădăcini şi verdeţuri, ci cu pâine trimisă de Dumnezeu, şi aceea o dată în fiecare Duminică, căci în fiecare Duminică, după săvârşirea rugăciunilor, afla înaintea sa o pâine curată, pusă de o mână nevăzută, pe care o mânca cu mulţumită, iar până în Duminica următoare petrecea fără hrană, neslăbind de foame. Şi i-a dat Dumnezeu darul înţelegerii cărţilor, şi ştia toată dumnezeiasca Scriptură.
Iar după acei şapte ani, cu poruncă dumnezeiască, Cuviosul Patermutie s-a întors iarăşi la locuinţele poporului, spre folosul multora, şi, prin chipul vieţii sale pustniceşti, a atras la sine pe mulţi, care făcându-se ucenicii lui, mergeau după el şi urmau faptelor sale celor bune. Intre cei care veniseră la el să se facă ucenici, era şi un tânăr. Pe acela primindu-l, l-a îmbrăcat în îmbrăcăminte monahicească, adică cu rasă de păr, culion şi piele de capră, şi îl povăţuia spre călugăreasca plăcere de Dumnezeu. Cuviosul Patermutie mai avea obiceiul de a cerceta bolnavii şi a şedea lângă ei până la sfârşitul lor, apoi murind aceia, îi îngropa şi din sârguinţa sa le câştiga îmbrăcămintea de îngropare. Iar acel tânăr monah, văzând sârguinţa cea mare a stareţului pentru îngroparea morţilor, a zis către el: „Părinte, aş vrea ca şi pe mine tot astfel să mă îmbraci şi să mă îngropi, după ce voi muri". Răspuns-a părintele: „Aşa voi face, fiule, şi atât de mult te voi îmbrăca pe tine, până ce singur vei zice: este destul".
Şi nu după mult timp, a murit monahul cel tânăr, iar stareţul, după obiceiul lui, îmbrăcându-l cu îmbrăcămintea cea de îngropare şi acoperindu-i faţa, a zis către mort: „Fiule, îţi sunt destule acestea pentru îngropare, sau să mai adăugăm ceva?" Iar mortul a răspuns în auzul tuturor: „Sunt destule, părinte!" Deci toţi cei de faţă s-au mirat de o minune ca aceea şi au început a cinsti şi a slăvi pe stareţ, ca pe un făcător de minuni. Iar el nesuferind a fi slăvit de ei, a îngropat mortul şi îndată s-a dus pe ascuns în pustie. Dar după câtăva vreme, s-a întors iarăşi să cerceteze pe fraţii care îi povăţuise spre viaţa monahicească.
Şi i-a descoperit Dumnezeu pentru un frate bolnav, care era aproape de moarte şi îşi avea chilia sa sihăstrească lângă un sat oarecare, deci s-a dus cu sârguinţă ca să-l cerceteze. Dar, deoarece calea era depărtată, a întârziat în călătorie şi soarele era acum spre apus. Iar sfântul nu voia să meargă noaptea în satul acela, păzind cuvântul Domnului: Umblaţi până aveţi lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul; şi de umblă cineva ziua, nu se poticneşte. De aceea, a zis cu mare credinţă către soare, pe când trecuse crugul de jumătate: „In numele Domnului nostru Iisus Hristos, să stai, soare, din cale şi să aştepţi puţin până voi ajunge în sat!" Iar soarele, care apusese pe jumătate, a stat şi a luminat cu cealaltă jumătate, aşteptând până ce cuviosul va ajunge în sat.
Şi văzând oamenii satului că soarele a întârziat a apune, s-au minunat şi adunându-se în mijlocul satului, priveau acea minune. Iar peste câtăva vreme au văzut pe Cuviosul Patermutie venind din pustie spre satul lor şi, întâmpinându-l, l-au întrebat de oprirea soarelui. Iar el le-a zis: „Nu vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului, Care ne învaţă în Evanghelie să avem credinţă? Dacă cineva are credinţă cât un grăunte de muştar, acela poate să mute şi munţii. Deci, cel ce poate să mute munţii cu credinţa, acela cu aceeaşi credinţă este puternic ca şi soarele să-l oprească din mers".
Acestea zicându-le el, toţi au înţeles că pentru dânsul s-a oprit soarele, care, după ce el a venit în sat, îndată a apus. Şi s-au închinat stareţului cu frică, şi mulţi au mers după el până la fratele cel bolnav. Şi intrând în chilia lui, l-au găsit pe el săvârşit întru Domnul. Deci, făcând rugăciune, s-a apropiat şi a sărutat trupul mortului, zicând către dânsul: „Care este dorinţa ta, frate? Să te duci să vieţuieşti cu Hristos, sau încă să mai vieţuieşti cu noi în trup?" Atunci mortul îndată a înviat şi a deschis ochii şi, ridicându-se, a şezut şi a început a grăi: „Pentru ce m-ai întors pe mine, părinte? Căci îmi este mai bine să mă duc la Hristos şi să fiu cu Dânsul, iar a petrece în trup nu-mi trebuie". Şi i-a zis lui stareţul: „Dormi dar în pace şi roagă-te pentru mine". Iar el, culcându-se, a adormit iarăşi şi s-a făcut spaimă la toţi care erau de faţă; şi ziceau: „Cu adevărat acesta este om dumnezeiesc". Iar cuviosul îngrijind trupul mortului, a petrecut toată noaptea în cântare de psalmi, iar a doua zi, îngropându-l cu cinste, s-a dus de acolo.
Altă dată, un oarecare frate fiind bolnav şi aproape de moarte, cuviosul s-a dus la el spre cercetare. Şi văzându-l pe dânsul că se teme de moarte, pentru păcatele sale, a zis către dânsul: „Pentru ce nu eşti gata, fiule, spre ducere? Mi se pare că conştiinţa, mustrătoa-rea ta, va merge cu tine acolo". Bolnavul a zis: „Rogu-mă ţie, părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să-mi dea măcar puţină vreme spre pocăinţă". Răspuns-a stareţul: „Acum cauţi vreme de pocăinţă? Dar cea trecută unde este? Ce ai făcut în toate zilele călugăriei tale? Oare n-ai putut să-ţi tămăduieşti rănile cele de mai înainte, ci mai ales ai adăugat altele noi?" Iar bolnavul nu înceta să roage pe stareţ cu lacrimi, ca să se roage Domnului pentru dânsul. Deci stareţul i-a zis: „De nu vei mai adăuga de acum rele peste rele, apoi mă voi ruga pentru tine. Pentru că bun este Domnul Cel iubitor de oameni şi îndelung răbdător. El îţi va da câtăva vreme pentru curăţirea păcatelor tale". Aceasta zicând-o, şi-a plecat genunchii la rugăciune şi, după ce s-a rugat mult, a zis bolnavului: „Iată, trei ani îţi mai dă Domnul, să mai petreci în această viaţă, însă să te pocăieşti cu adevărat". Apoi, luându-l de mână, l-a ridicat din pat sănătos şi l-a dus cu el în pustie.
Iar după ce au trecut trei ani, s-a întors cu dânsul iarăşi la fraţi, şi l-a pus pe el înaintea lor ca pe îngerul lui Dumnezeu. Şi adunân-du-se mulţi la cuviosul, şi ascultând cuvintele lui cele cu miere curgătoare, a spus către dânşii cuvânt despre roadele pocăinţei, vorbind toată noaptea până dimineaţa. Şi întru acea vorbire, fratele acela care îşi împlinise pocăinţa cea de trei ani a fost văzut cum dormita, şi astfel şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, fără durere şi fără frică, ca şi cum ar fi adormit cu un somn dulce.
Se mai povesteşte despre Cuviosul Patermutie şi aceasta, că el de multe ori a trecut râul Nil, umblând pe deasupra apei. Iar altădată, câţiva fraţi fiind adunaţi într-o chilie şi vorbind pentru folosul sufletului cu uşile încuiate, sfântul a stat în mijlocul lor, precum altădată Hristos a venit în mijlocul apostolilor, atât de mare era Cuviosul Patermutie întru minuni şi plin de darul lui Dumnezeu. Iar după mulţi ani ai vieţii sale celei plăcute lui Dumnezeu, s-a mutat către Domnul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu