”Proorocule si Inaintemergatorule al venirii lui Hristos, dupa vrednicie a te lauda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim; ca nerodirea celei ce te-a nascut si amutirea parintelui tau s-au dezlegat intru marita si cinstita nasterea ta, si intruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovaduieste”.
(Troparul Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul)
In vremea aceea, un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: „Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?“ Iar Iisus i-a zis: „De ce-Mi spui bun? Nimeni nu este bun, decât numai unul Dumnezeu. Cunoşti poruncile: Să nu te desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“. Iar el a zis: „Pe toate acestea le-am păzit din tinereţea mea“. Şi auzind Iisus, i-a zis: „Încă una îţi lipseşte: Vinde tot ce ai şi împarte-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino, urmează-Mi Mie“. Iar el, auzind acestea, s'a întristat, fiindcă era foarte bogat. Şi văzându-l Iisus că s'a întristat, a zis: „Cei ce au bogăţii, cât de greu vor intra ei în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu“. Iar cei ce auzeau au zis: „Şi cine poate să se mântuiască?“ Iar El a zis: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“.
Pomenirea Sfântului, slăvitului Apostol ANDREI, cel Întâi chemat
Evanghelia de la Ioan (I, 35-51)
n vremea aceea stătea Ioan şi doi dintre ucenicii săi; şi privindu-L pe Iisus, Care trecea, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus acestea şi I-au urmat lui Iisus. Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că-L urmează, le-a zis: „Ce căutaţi?“ Iar ei I-au zis: „Rabbi – care se tâlcuieşte: Învăţătorule –, unde locuieşti?“ El le-a zis: „Veniţi şi veţi vedea“. Au mers aşadar şi au văzut unde locuieşte; şi au rămas la El în ziua aceea. Şi era ca la ceasul al zecelea. Unul din cei doi care auziseră de la Ioan şi-I urmaseră lui Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: „Noi L-am aflat pe Mesia – ce se tâlcuieşte: Hristos –“; şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa“ – ce se tâlcuieşte: Petru. A doua zi a vrut să meargă în Galileea şi l-a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: „Urmează-Mi!“ Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip l-a găsit pe Natanael şi i-a zis: „Noi L-am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în lege şi profeţii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret“. Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?...“. Filip i-a zis: „Vino şi vezi!“ Iisus l-a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: „Iată într'adevăr israelit întru care nu este vicleşug!“ Natanael I-a zis: „De unde mă cunoşti?“ A răspuns Iisus şi i-a zis: „Mai înainte ca Filip să te fi chemat, te-am văzut când erai sub smochin“. Răspunsu-I-a Natanael: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Regele lui Israel!“ Răspuns-a Iisus şi i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, de aceea crezi? Mai mari decât acestea vei vedea“. Şi i-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului!“
Te temi de sărăcie, dar, mai bine spus, nu numai de sărăcie, ci şi de cea mai mică pagubă. Dacă pierzi un lucru cât de mic, te supără şi te tulbură mai mult decât cei care sunt lipsiţi de hrana cea de toate zilele?
Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.
(Luca 18, 20-27)
Vom afla multe răspunsuri dacă ne cercetăm minuţios şi sincer sufl etele, şi dacă ne gândim, apoi, de câte ori am primit răspunsurile cerute, pe o cale sau alta - de foarte multe ori pe alte căi decât cele la care ne gândeam noi -, de câte ori Dumnezeu ne-a vorbit tainic, ne-a dat semne clare ale voii Sale cu răsunet în conştiinţa noastră, iar noi… am refuzat să le vedem / auzim / înţelegem sau… le-am înţeles prea bine, dar nu ne-a convenit ce am primit şi am refuzat să le urmăm, ne-am revoltat şi am căutat în afara noastră îndreptăţiri şi ţapi ispăşitori. Din aceasta tragem concluzia că nici nu suntem atât de sinceri (cu noi înşine şi cu Dumnezeu) pe cât ne place să credem despre noi, dar şi că între noi şi voia lui Dumnezeu stă zidul „avuţiei” fiecăruia, la care nu poate renunţa. Episcopul Augustin de Florina mărturiseşte că unii oameni la Crăciun şi la Paşti aprind lumânări în biserică şi fac şi câte o rugăciune. Spun că ei cred în Dumnezeu, dar nu cred, spun minciuni. Cred într-un alt Dumnezeu. Cine este Dumnezeul lor? „Mamona”, adică banul. Acesta este dumnezeul lumii de astăzi. Cei care adoră banul lucrează aspru. Nu ca să trăiască şi să-şi câştige pâinea; această muncă este binecuvântată. Aceştia se extenuează nu pentru că nu au, ci ca să le înmulţească pe cele pe care le au. Au o sută de mii? Să le facă două sute. Au două sute? Să le facă patru sute… Sunt nesătui. Lacomii, care îl adoră pe mamona, nu vor spune niciodată: „Îmi ajung cele pe care le am; slavă lui Dumnezeu!”. Lucrează şi duminica, şi în ceasul în care bat clopotele, lucrează şi în Sfânta şi Marea Vineri, lucrează continuu. Dumnezeul lor este Mamona; tot ce le spune acesta, asta fac. Le spune mamona „furaţi!”? Vor fura. Le zice să se ducă la tribunal să se jure? Pun mâna pe Evanghelie. Le spune să nedreptăţească pe văduvă şi pe orfan? Nedreptăţesc. Le spune să facă război? Fac. Le zice să smulgă pâinea de la gura săracului? O fac. Despre maladia dragostei de avere ne învaţă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Este cu mult mai cumplit să-ţi fie mintea înrobită de această boală, spune el, decât să stai la închisoare. A sta la închisoare nu se întâmplă totdeauna. Dar totdeauna dragostea de bani robeşte mintea. Şi după cum cei care sunt în întuneric nu văd nimic lămurit, ci, dacă văd o frânghie, socotesc că este şarpe, iar când sunt în munţi şi în locuri prăpăstioase mor de frică, tot aşa cei îndrăgostiţi de averi, oameni cu mintea întunecată, privesc cu teamă lucruri care nu înfricoşează deloc pe cei cu mintea limpede. Te temi de sărăcie, dar, mai bine spus, nu numai de sărăcie, ci şi de cea mai mică pagubă. Dacă pierzi un lucru cât de mic, te supără şi te tulbură mai mult decât cei care sunt lipsiţi de hrana cea de toate zilele. Mulţi bogaţi s-au spânzurat chiar pentru că n-au putut suferi o nenorocire ca aceasta. Ocările şi calomniile li se par bogaţilor atât de greu de suferit, încât mulţi şi-au pus capăt vieţii din pricina lor. Bogăţia îi face slabi pe bogaţi în faţa tuturor greutăţilor din viaţă, afară de slujirea bogăţiei. Când bogăţia le cere să-i slujească, merg până la crimă, la bătăi, insulte, la orice neruşinare. [...] Bogaţii înfruntă multe primejdii şi prăpăstii, şi ajung la un sfârşit întru nimic folositor; stau într-un îndoit întuneric: sunt orbi, din pricină că li-i stricată mintea, şi sunt înconjuraţi de mare ceaţă, din pricină că-i înşeală mulţimea grijilor. De aceea, nici nu pot vedea cu uşurinţă. Cel care stă în întuneric scapă de întuneric când se arată soarele; dar cel care-i lipsit de vedere nu scapă de întuneric nici când se arată soarele. Bogaţii sunt ca aceştia din urmă. Nu scapă de întuneric nici după ce Soarele dreptăţii a răsărit, nici după ce le-au ascultat sfaturile, pentru că bogăţia le-a astupat ochii. De aceea şi stau într-un îndoit întuneric: unul din pricina lor, iar altul din pricină că nu ascultă pe învăţător. Mântuitorul Hristos înfăţişează câştigul ce-l avem de pe urma dispreţului banilor şi cum ne face să ne dăm seama de folosul ce-l avem, dacă ne dezlipim inima de cele ce sunt potrivnice sănătăţii noastre! „Bogăţia, spune Domnul, nu vă vatămă numai pentru că înarmează pe hoţi împotriva voastră, nici numai pentru că vă întunecă desăvârşit mintea, ci şi pentru că vă scoate din robia lui Dumnezeu, făcându-vă prizonieri banilor fără sufl et şi vătămându-vă de două ori: o dată pentru că vă face robi banilor, peste care ar trebui să fiţi voi stăpâni, şi a doua oară pentru că vă scoate din robia lui Dumnezeu, Căruia mai mult decât tuturor ar trebui să-I fiţi neapărat robi.” După cum atunci când Domnul a vorbit de bogăţie, a arătat că este vătămată de două ori: şi pentru că este depusă aici, pe pământ, unde o strică moliile, şi pentru că nu este depusă dincolo, în cer, unde nu poate fi furată; tot astfel şi acum arată că pricinuieşte o îndoită pagubă sufl etească şi pentru că ne depărtează de Dumnezeu, şi pentru că ne supune lui mamona (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei). „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Luca 18, 22) reprezintă asumarea sacrifi cării a toate, inclusiv a vieţii pământeşti, pentru Hristos şi pentru Cuvântul Său şi de care nu avem voie a ne ruşina câtuşi de puţin, ca să păstrăm „cinstea” de la oameni şi toate înlesnirile vieţii confortabile. Un asemenea cuvânt - mai ales dacă este luat şi înţeles şi în consecinţele sale concrete, iar nu doar în teorie - nu are cum să nu dea frisoane omului modern şi răsfăţat, crescut şi format, aşa cum spune părintele Seraphim Rose, în „generaţia eu”, pentru care sănătatea, fericirea şi viaţa sa proprie sunt valorile cele mai de preţ. Şi care, chiar dacă primeşte credinţa în Hristos, ia dintr- însa numai partea convenabilă, care crede că se pliază pe fi rea lui sau care nu îi cere schimbări mari şi renunţări foarte grele, oprindu- se când este vorba de chemarea la Crucea de bunăvoie, pentru El. Majoritatea reflexelor şi atitudinilor creştinului „firesc”, (post)modern, trădează ceea ce se poate numi „agăţarea cu dinţii” de viaţa aceasta, agăţare care, atunci când se instalează şi în mintea noastră, ne umple de prejudecăţi omeneşti, care nu ne dau voie să credem drept, sănătos. Şi atunci construim noi înşine sau preluăm de la alţii - din „aerul” lumii - justificări, teorii, explicaţii cu aspect „duhovnicesc”, numai idei frumoase, optimiste, generoase, nobile, care ţin de „umanism”, dar care nu se întemeiază pe nimic din Scriptură sau din Tradiţie, de fapt, pe nimic din Duhul Sfânt, ci pe propriile dorinţe, proiecţii, pe nişte temeri întoarse în speranţe (apropo, „speranţa” omenească e puţin altceva decât nădejdea creştină). Şi atunci începem să dăm drumul foarte uşor la cuvinte mari despre „bunătatea lui Dumnezeu care pe toate le iartă [fără ca cineva să se pocăiască?!]”, despre „mila Lui care n-o să îngăduie răul”, despre faptul că „nu putem fi tocmai noi cei din urmă” sau despre „profeţiile discutabile” ale Părinţilor, despre „speranţa că totul va fi bine”, despre „optimismul şi bucuria creştinului”, şi câte şi mai câte... Mesajul Fiului lui Dumnezeu este clar: dacă vrem să ne asumăm condiţia de creştin, trebuie să ştim de la bun început ce presupune acest lucru. Dacă prin Botez „ne-am îmbrăcat în Hristos”, aceasta înseamnă că, unindu-ne cu El, drumul Său devine, duhovniceşte, şi drumul nostru, a ne duce până la capăt intenţiile bune, a nu ne accepta nouă înşine jumătăţi de măsură, a nu mai face compromisuri şi, mai ales, a nu ne mai căuta scuze. Trebuie să avem curajul să fi m ai lui Hristos tot timpul. Nu numai la Biserică sau nu numai în intimitatea noastră. Nu putem fi nişte creştini „parţiali”, „dedublaţi” sau „cu jumătate de normă”. Crucea ne cheamă să fim aceiaşi mereu şi în toate privinţele: şi în sufl et, şi în trup, şi în ascuns, şi la arătare, şi în gânduri şi în limbaj, şi în preocupările cotidiene ş.a.m.d.. Prin toate alegerile noastre, mari sau mici, Îl putem mărturisi şi alege pe Hristos sau, dimpotrivă, ne ruşinăm, ne lepădăm de El.
Noaptea Sfântului Andrei de Neli Mihail În noaptea Sfântului Andrei, Colindul lui răsună. Se-nalţă rugile la Tron Şi Dumnezeu le-ascultă. În noaptea Sfântului Andrei, Îngeri din Cer coboară Să cânte haric lângă cei Ce sunt în cor la strană. În noaptea Sfântului Andrei, E priveghere-adancă, În Peştera pe care el Şi-a constuit-o-n stâncă. Sunt mii de oameni adunaţi În noaptea asta Sfântă, Şi Sfinţi şi Serafimi purtaţi Pe nori cu Maica Sfântă. Sus.. stele luminează Cerul, Jos candele-s aprinse.. Vecernia pentru Hristos Şi Sfântu-Andrei venise. Mirosul de tămâie coaptă Înmiresmează locul, Şi nevăzut ţinutu-acela Fierbinte e.. ca focul Peştera Cer deveni! Un colţişor de rai, Căci Darul dragostei veni Pentru întregul plai. În noaptea Sfântului Andrei Sunt suflete deschise, De al Iubirii Har divin S-au şi lăsat pătrunse. Aprinde, Doamne, dacă vrei Şi inimile stinse Şi fă ca toţi creştinii Tăi Să fim cu luare-aminte! Amin!
Sfântu-Andrei primul chemat, Dobrogea a încreştinat! Noi, primind taina iubirii, S-o lucrăm spre mântuire! Amin!
Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina, rânduită de Sfânta noastră Biserică înDuminica a XXVI-a după Rusalii, are un conţinut scurt, dar cu o adâncă semnificaţie în viaţa creştinului, care trebuie să evite în orice împrejurare exemplul bogatului egoist şi să-şi agonisească prin faptele bune, comoara cea nepieritoare.
Mântuitorul Hristos a rostit această pildă, pe când se afla în mijlocul mulţimii din care a răsunat glasul unui om, care îl ruga să-i ajute ca să împartă averea sa cu fratele său, gest pe care Fiul lui Dumnezeu l-a socotit ca o manifestare evidentă a lăcomiei şi o îndepărtare de Dumnezeu, izvorul vieţii celei adevărate (Ioan VI, 54). Cu acest prilej El a prevenit pe Sfinţii Apostoli să fugă de orice formă de lăcomie, care izolează pe om de Tatăl cel ceresc şi îi întunecă toate strădaniile de a păstra în el neîntinat chipul şi asemănarea lui cu Dumnezeu (Facerea I, 26).
Intrarea în Templul legii a Doamnei de Dumnezeu Născătoarei a pricinuit ortodocşilor creştini praznic minunat şi a toată lumea. Fiindcă s-a făcut aceasta într-un chip minunat şi este înainte-mergătoare a marii şi minunatei taine a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, care avea a se face în lume prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Deci praznicul Intrării s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenită, fiindcă mai toată viaţa a petrecut-o stearpă fără să nască prunc, ruga împreuna cu bărbatul său Ioachim pe Stăpânul firii, ca să le dăruiască lor prunc, şi făgăduindu-se ca, dacă vor câştiga dorirea, îndată vor afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel născut. Şi aşa a născut pe ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împăcătoarea şi împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua oară a lui Adam cel căzut şi a sculării şi a îndumnezeirii lui, pe Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoare Maria.
Când a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o pe ea în ziua de astăzi în Templu. Şi plinindu-şi făgăduinţa au afierosit pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a dăruit-o; şi au dat-o pe ea preoţilor şi mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinăuntru ale Templului, unde numai singur arhiereul o dată pe an intra. Şi aceasta a făcut-o după voinţa lui Dumnezeu Celui ce după puţin avea a Se naşte dintr-însa spre îndreptarea şi mântuirea lumii. Deci acolo a rămas Fecioara doisprezece ani, cu rară cuviinţă, hrănită cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil. Învrednicindu-se şi dumnezeieştii arătări, până ce s-a apropiat vremea dumnezeieştii Bunei Vestiri şi a descoperirilor celor cereşti şi mai presus de fire care i s-au arătat ei. Că a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa pentru iubirea de oameni, ca să înnoiască de a doua oară lumea cea stricată prin păcat. Atunci Născătoarea de Dumnezeu, ieşind din Sfintele Sfintelor, a fost dată lui Iosif logodnicului, ca acela să-i fie păzitor şi martor al fecioriei ei şi ca să slujească, atât la naşterea ei cea mai presus de fire, cât şi la fuga ei cea în Egipt şi la întoarcerea cea de acolo în pământul lui Israel.
Sfânta Ecaterina (25 noiembrie) de Neli Mihail În Alexandria.. La tron era Maximian păgân. Şi-n zilele lui mai trăia O fiică de rang bun. Ecaterina a lui Consta, Era cea mai frumoasă! Şi pretendenţi destui vroiau Pe rând s-o cucerească. Această fată înţeleaptă Mai mult decât oricine, Era curtată îndelung De tineri cu renume. Şi rudele şi mama sa Mereu o sfătuiau Să-şi ia bărbat ca să păstreze Averea ce-o aveau. Însă văzând că fiica sa N-a vrut să ia aminte... Creştină, mama sa-n ascuns, A dus-o la părinte. Şi-ascultându-i vorba dulce S-a luminat cu Duhul, Pentru că Însuşi Dumnezeu Zicea prin el Cuvântul. O călăuză-n drumul ei, Duhovnicu-părinte, A ajutat-o să găsească Calea spre cele sfinte. Şi-atunci nici gând să se mărite Căci Duhul Sfânt lucra, În sufletul ei blând şi dulce Dorind fecioară a sta. La rugăciunea Maicii Sfinte, Iisus a vrut să vadă Pe-această fată căci ştia Că-L va urma îndată. Şi noaptea într-un vis văzu.. Tânăra pe Hristos. Îndepărtat, privea spre ea Şi Îi vorbea tăios. - Ascultă fiică, nu mai sta ‘N mizeria de jos! Botează-te cât mai rapid S-ai chipul luminos. ... Şi când trezită fu din vis Zări ceva lucios, Avea inel pe inelar, Un legământ frumos. Luând botezul a rămas Mireasa lui Hristos. Dar cei păgâni au schingiuit-o Barbar şi fioros. Fiind o vrednică fecioară Cu multe s-a luptat Dorind să-l cheme la credinţă Chiar şi pe împărat. Dorinţa ei nu sa-mplinit. Doar pe alţii rătăciţi I-a dus cu voia lor la Domnul Să moară mucenici. De multe ori, Ecaterina, A fost greu chinuită.. În multe feluri torturată De cei cuprinşi în erezii Ce n-aveau pic de milă. Într-un final pentru că Sfânta N-a lepădat credinţa Când o forţau să se închine La zei în nefiinţă.. A fost întinsă şi pe roată, Piroane-n răni i-au stat. Cu-o sabie, sfinţitu-i cap I l-au secţionat. Şi astfel tânăra fecioară Şi-a hărăzit sfârşitul. Iisus pe cap i-a pus Cunună Şi i-a sfinţit şi trupul. Domnul i-a dat-o imediat Văzându-i stăruinţa, Căci a-ndrumat pe mulţi străini, Mărturisind credinţa! Acum această muceniţă Impărăţeste-n veci Unde e bucurie Sfântă, În Rai cu cei aleşi. Sfântă Mare Ecaterina Vasul modelat frumos, Umilei noastre rugăciuni Dă-ne răspunsul cu folos. Că ştim că Bunul Dumnezeu Te-a luat ramură dreaptă, Şi-o rugăciune către El Sigur e rezolvată. Ajută-ne să ne-nfrânăm Mintea şi trupul nostru, Să ne-ntărim degrab credinţa Şi să ne-aflăm scopul. Iar cei plecaţi în rătăcire Întoarce-i tu cum poţi.. Şi câţi mai mulţi să-şi vină-n fire, Să creadă în Hristos. Cu mulţumiri, mărturisim Citindu-ţi viaţa-ntreagă, Că am aflat de-acolo noi Cât eşti de înţeleaptă!
... cu ale ei sfinte rugi, Doamne miluieste-ne Şi ne mântuieşte pe noi! Amin!
Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (Ev. Luca 12/16-21) de Neli Mihail Unui om bogat Dar lacom, Ţarina-i rodise.. Şi în sine-şi cugeta, El cu el vorbise- - Ce voi face Că n-am unde Roadele să pun.. Cred că voi mări hambare.. În ele să strâng. Grâul şi recolta-ntreagă Egoist s-adun. Că doar n-am să-mpart cu alţii Când eu sunt stăpân. Şi voi zice mulţumit. - Suflete ai bunuri Strânse pentru mai mulţi ani.. Iar tu eşti doar unul. Vesel să mănânci, să bei, Să te odihneşti! Că la câte ai acum N-ai să mai munceşti. Dar din Cer, Domnul văzându-i Toată lăcomia I-a strigat pe loc. - Nebune, cui le laşi de-acuma?! Căci în noaptea asta.. Îngerii, Sufletu-ţi vor cere Şi ce-ai strâns doar ptr. ţine Vor pieri şi ele. Doar de trup te-ai îngrijit.. Sufletul golit L-ai lăsat în părăsire Nici nu te-ai gândit Că vine clipa, momentul Când nimeni nu ştie.. Sufletu-şi va lua adio Pentru veşnicie. Şi doar milele-şi aduna Şi cu rugăciunea, Dacă s-ampăcat cu sine
Şi cu toată lumea. Dar în primul rând cu Domnul! Că la judecată, Bogăţia lui va fi Căinţa curată!! Reflectând şi noi la pildă, Să ne-nfricosăm! Că oricând se poate rupe Sufletul de om.
Intrarea Maicii Domnului în Biserică de Neli Mihail
O, Pruncă binecuvântată De Dumnezeu-Tatăl Ceresc, Venim cu drag la Liturghia Praznicului tău Împărătesc, În ziua Mare când părinţii, Ioachim şi Ana te-au adus, La Templu, unde Zaharia În Sfânta Sfintelor te-a dus. Suntem pătrunşi de sfânta slujbă Nălţată de sfinţiţi Părinţi, Unită nevăzut cu Cerul.. Participând Îngeri şi Sfinţi, Noi te rugăm, o, Sfântă Pruncă, Mereu să ne călăuzeşti Pe drumul către mântuire.. Căci ştim că de copil te rogi Pentru tot neamul creştinesc. Amin!
Cine doreste sa ne ajute in continuare cu donatii o poate face in contul deschis pe numele Parohiei Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul Constanta Cont bancar IBAN: RO64ROIN20303803201009218 la BANCA RIB CONSTANTA , Cod de identificare fiscala (CIF): 14286086
Drama muzicala sacra "Constantin Brancoveanu" este o incununare a evenimentelor prilejuite de anul comemorativ "300 de ani de la martiriul Sfintilor Brancoveni".
Aceasta fresca muzicala a avut intaia reprezentatie la Opera Romana din Bucuresti, in anul 1935. De atunci nu a mai fost interpretata din pricina constrangerilor comuniste.
Muzica apartine renumitului compozitor Sabin Dragoi, iar libretul este semnat de Sandu Tudor, fiind un omagiu - acatist adus domnitorului martir.
Pilda Samarineanului milostiv (Ev. Luca 10/25-37) de Neli Mihail Un om făţarnic Şi cam viclean din fire, L-a întrebat pe Domnul Cu-n fel de ispitire Cum că ar vrea să afle Primind ca pe o ştire Ce faptă o să-l ducă La moştenirea vie. Iar Domnul Iisus, Prinzându-i vicleşugul I-a pus o întrebare În loc să-i dea răspunsul.. - I-a zis.. ce-i scris în Lege, Cum citeşti?! Şi ca răspuns făţarnicul I-a spus câteva Legi.. Dar s-a împiedicat Zicând către Iisus.. - Şi aproapele... cine-i Că nu prea îl cunosc. Atunci Mântuitorul La pilde a recurs Cum că un om căzut, Rănit de doi tâlhari, Zăcea fără suflare Şi toţi care treceau, Îl ocoleau în cale. Deşi se perinda-se Un Preot şi-un Levit, Nici unul nu a vrut S-ajute-acel rănit. Doar un Samarinean Trecând întâmplător.. Văzându-l s-a oprit Şi i-a dat ajutor. Apoi pe un măgar L-a aşezat uşor Şi s-a-ndreptat spre casă Unui miluitor. I-a dat acelei gazde Vreo doi sau trei dinari Să-l îngrijească bine Că se va-ntoarce iar. Şi după pilda aceasta
Iscoditoru-a dat Răspunsul la final Că e adevărat, Oricare om căzut Este apropiat Şi trebuie la vreme Să fie ridicat.. În boală sau necaz Să fie ajutat. Şi ştim cu siguranţă Că Acel Samarinean Este (era) Mântuitorul Care dă ajutorul Oricărui om căzut Indiferent de neam.
Parintele Petru Ciprian Pricop a dat citire Pastoralei Sfântului Sinod la prima duminică din Postul Nașterii Domnului
Pastorala Sfântului Sinod la prima duminică din Postul Nașterii Domnului
Potrivit tradiţiei şi practicii Bisericii noastre, trebuie să nespovedim înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie. Dacă omul nu se pocăieşte şi nu cere iertarea păcatelor nu poate intra în Împărăţia cerurilor: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu?” (1 Corinteni 6, 9). Haina curată a fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu se dobândeşte o singură dată prin botez, dar se curăţă de mai multe ori prin pocăinţă, numită şi „botezul lacrimilor”.
PASTORALA
SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
privind însemnătatea
Anului omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni*
Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler
și preaiubiţilor credincioşi
din cuprinsul Patriarhiei Române,
Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Anul 2014 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii), pentru a sublinia însemnătatea Sfintei Spovedanii, ca Taină a iertării, reconcilierii şi vindecării spirituale, a Sfintei Euharistii, ca Taină a sfinţirii şi înnoirii vieţii, prin împărtăşirea cu Hristos, dar şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveniîn Patriarhia Română, întrucât se împlinesc 300 de ani de la moartea martirică a Sfântului Domnitor al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, a celor patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi a sfetnicului Ianache.
Aprofundarea de către preoţi şi credincioşi a sensurilor duhovniceşti şi a scopurilor mântuitoare ale Tainei Sfintei Spovedanii şi Tainei Sfintei Euharistii subliniază însemnătatea şi necesitatea acestora pentru timpul prezent, întrucât sunt lumini de înviere duhovnicească şi înnoire spirituală. Prin Sfânta Taină a Spovedaniei ne mărturisim păcatele şi primim iertarea lor, iar prin hrănirea cu Sfânta Taină a Euharistiei primim „Pâinea vieţii (care) schimbă, preface şi umple de viaţă pe cel ce se împărtăşeşte”, după cum spune Sfântul Nicolae Cabasila[1].
Îndemnul biblic şi liturgic ,,Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8) este o chemare la cunoaşterea sensului vieţii ca relaţie de comuniune a omului cu Dumnezeu, la înnoirea vieţii prin Taina Sfintei Spovedanii şi la comuniunea de iubire eternă cu Hristos Cel răstignit şi înviat, prin Taina Sfintei Euharistii. În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos spune ucenicilor Săi: ,,Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl (...). Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 27; 51).
Mântuirea este experienţa vie a relaţiei personale, conştiente şi libere a omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii veşnice. Pocăinţa sau mărturisirea păcatelor şi primirea iertării în Taina Sfintei Spovedanii este viaţă şi ridicare. De aceea, mântuirea pe care Dumnezeu o propune oamenilor înseamnă, de fapt, eliberare şi vindecare de păcat şi de moarte. Acest adevăr este rezumat în cuvintele: Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (cf. Iezechiel 18, 23; 33, 11) sau Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Pocăinţa şi restabilirea comuniunii omului cu Dumnezeu în Taina Sfintei Spovedanii şi desăvârşirea comuniunii prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos în Euharistie deschid fiecărui creştin uşa Împărăţiei cerurilor.
Pe temeiul Sfintei Scripturi, pocăinţa sau mărturisirea păcatelor este o lucrare de înnoire a vieţii spirituale, exemple binecunoscute de pocăinţă din Vechiul Testament fiind pocăinţa regelui David şi a regelui Manase, iar în Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos, Luminătorul şi Vindecătorul sufletelor, primeşte cu milostivire pocăinţa sinceră a tuturor celor care îşi recunosc cu regret păcatele, zicând: Mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (cf. Luca 15, 7). Exemple de pocăinţă şi de primire a iertării păcatelor sunt mai ales femeia desfrânată, care I-a uns picioarele cu mir şi le-a şters cu părul capului ei (cf. Luca 7, 36-50), sau tâlharul de pe cruce (cf. Luca 23, 42). De altfel, la începutul misiunii Sale de propovăduire a Evangheliei mântuirii, Domnul Iisus Hristos cheamă oamenii la pocăinţă, zicând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Matei 4, 17). Iar după învierea Sa din morţi Hristos Domnul a dăruit ucenicilor Săi, şi prin ei slujitorilor Bisericii, harul şi darul iertării zicând: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Numai urmaşii apostolilor, arhiereii şi preoţii Bisericii, au primit harul legării şi dezlegării sau iertării păcatelor prin chemarea harului curăţitor, vindecător şi mântuitor al Duhului Sfânt asupra credincioşilor care se pocăiesc.
Pocăinţa pe care o învaţă şi o practică Biserica în Taina Sfintei Spovedanii nu este o pocăinţă a disperării, ci este o pocăinţă a speranţei şi a bucuriei, a recuperării şi ridicării păcătosului din robia păcatelor sau a patimilor. Când ne spovedim şi primim iertare, atunci pregătim bucuria învierii sufletului nostru din moartea păcatului. În acest sens, perioadele de pocăinţă şi post devin perioade de curăţire şi de pregătire pentru bucurie, iaradevărata bucurie este comuniunea noastră cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice, care se desăvârşeşte prin primirea Sfintei Împărtăşanii.
Din nefericire, în societatea de azi, în care domină izolarea individualistă şi autosuficienţa omului secularizat, au slăbit mult conştiinţa păcatului şi practica pocăinţei, iar unde nu mai este pocăinţă nu mai este nici dor de sfinţenie, nici dor de mântuire sau viaţă veşnică. Pocăinţa ca Sfântă Taină a Mărturisirii păcatelor înseamnă mai multă exigenţă cu noi înşine şi mai multă îngăduinţă cu alţii, aşa cum atrage atenţia Sfântul Ioan Gură de Aur zicând: „Aceasta este pricina tuturor relelor, că iscodim cu multă luare-aminte păcatele altora, iar pe cele ale noastre le trecem cu multă nepăsare”[2].
Potrivit tradiţiei şi practicii Bisericii noastre, trebuie să nespovedim înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie. Dacă omul nu se pocăieşte şi nu cere iertarea păcatelor nu poate intra în Împărăţia cerurilor: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu?” (1 Corinteni 6, 9). Haina curată a fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu se dobândeşte o singură dată prin botez, dar se curăţă de mai multe ori prin pocăinţă, numită şi„botezul lacrimilor”.
Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curăţim şi să pregustăm din viaţa veşnică, scrierea apostolică numită Didahia (care datează din sec. I) spune despre pocăinţă: „În Biserică să-ţi mărturiseşti păcatele tale şi nu te duce la rugăciune cu conştiinţa rea. Aceasta este calea Vieţii” (cap. IV, 14), iar despre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, Didahia precizează: „Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă nu este să se pocăiască!” (cap. X, 5) ori: „Când vă adunaţi în duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată. Tot cel care este certat cu aproapele său să nu vină împreună cu voi până nu se împacă, pentru ca să nu se pângărească jertfa voastră” (cap. XIV, 1-2)[3].
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Prin Sfânta Liturghie euharistică se realizează cea mai vie legătură duhovnicească, cea mai bogată comunicare şi cea mai intensă comuniune între Hristos – Capul Bisericii şi Biserica Sa, trupul Său tainic, templu al Sfântului Duh, popor al lui Dumnezeu–Tatăl, după cum spune Domnul Iisus Hristos ucenicilor Săi, vorbind despre Taina împărtăşirii cu El: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 53-54).
Prin urmare, Sfânta Euharistie ne dăruieşte arvuna vieţii veşnice. De aceea, când primim Trupul şi Sângele Domnului, ni se spune de către arhiereu sau preot că ne împărtăşim „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”[4], iar strana cântă în timpul împărtăşirii credincioşilor „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi!”[5]. Unirea duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa şi a Bisericii cu Hristos are ca scop iertarea, curăţirea şi sfinţirea oamenilor pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică. În acest sens Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Cei făcuţi de Dumnezeu nu pot avea viaţa şi nu pot spori în ea decât din El, ca sursă a vieţii. De aceea, Dumnezeu îi naşte din nou (prin Botez n.n.). Dar Dumnezeu nu-i poate lăsa pe cei născuţi din El fără să-i hrănească cu viaţa din Sine. (…) Dumnezeu, după ce a constatat că oamenii nu pot dura etern fără viaţa din El, îi hrăneşte El însuşi cu viaţa Sa, pentru ca să sporească în viaţă şi să rămână etern în ea”[6].
În timp ce lumea secularizată de azi nu se mai roagă lui Dumnezeu şi este dominată de un spirit de nemulţumire, Euharistia Bisericii, ca Taină a recunoştinţei faţă de Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul lumii, ne oferă pace sfântă şi bucurie profundă, izvorâte din rugăciune smerită şi stăruitoare. Din păcate, omul secularizat a pierdut pacea şi bucuria sufletului tocmai pentru că a pierdut practica rugăciunii ca respiraţie a sufletului în prezenţa harică a iubirii milostive a lui Dumnezeu.
Este semnificativ faptul că venirea lui Hristos pe pământ ca om-copil născut în Betleem începe cu vestirea bucuriei de către îngeri: ,,Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul” (Luca 2, 10), iar înălţarea Sa întru slavă se încheie cu bucuria binecuvântării lui Hristos dăruită ucenicilor Săi şi prin ei Bisericii Sale întregi: ,,Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 52). Această bucurie se primeşte şi azi în comuniunea de viaţă a Bisericii cu Hristos cel Înviat, prezent haric în comunitatea eclezială aflată în rugăciune (cf. Matei 28, 20).
De aceea, trebuie să redescoperim dimensiunea eclezială a Tainei Sfintei Spovedanii şi a Tainei Sfintei Euharistii ca izvoare de bucurie, de sfinţire şi de creştere spirituală a comunităţii bisericeşti în comuniune.
Prin Sfânta Împărtăşanie primită în Biserică ne apropiem de Hristos şi învăţăm să trăim şi să creştem duhovniceşte întru El, deoarece, aşa cum spune Sfântul Nicolae Cabasila: „Legătura cu Hristos e adevărata noastră viaţă, căci ajungem să fim «mădulare» şi «fii» ai Lui, împărtăşindu-ne din Trupul, din Sângele şi Duhul Său. Ea ne leagă viaţa de Dumnezeu mai strâns decât ar reuşi doar strădaniile noastre, ba chiar mai strâns decât ceea ce avem din însăşi firea noastră, fiindcă Hristos e mai înrudit cu noi decât sunt chiar părinţii noştri trupeşti”[7].
Taina Sfintei Împărtăşanii este izvor de sfinţire a vieţii creştine şi de afirmare a unităţii Bisericii. Cu cât ne împărtăşim mai des după o pregătire adecvată, prin pocăinţă şi Spovedanie, cu atât avem mai multă bucurie în suflet şi avem mai multă pace. Prin împărtăşirea euharistică Hristos nu mai este prezent doar în mijlocul nostru sau între noi, ci în sufletul nostru. În acest sens, Sf. Nicolae Cabasila zice: „Domnul ni Se dă El însuşi; pentru că împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Său, noi primim pe Însuşi Dumnezeu în sufletele noastre”[8]; iar El devine Viaţa vieţii noastre (cf. Ioan 6, 56-57). Sfânta Taină a Împărtăşaniei înseamnă viaţa lui Hristos dăruită nouă oamenilor, pentru ca noi, oameni pământeni, să pregustăm încă din lumea aceasta fericirea vieţii veşnice: ”Pâinea vieţii este însăşi Viaţa, Care face vii pe cei ce gustă din ea”[9]. Prin urmare, când primim, cu pocăinţă şi smerenie, Sfânta Împărtăşanie, viaţa sfântă a lui Hristos Cel răstignit şi înviat sfinţeşte viaţa noastră, dăruindu-i arvuna învierii şi îndreptând-o spre viaţa cerească şi fericirea veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi, care este „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).
Din acest motiv, toate rugăciunile ortodoxe dinainte de împărtăşire sunt, de fapt, rugăciuni de pocăinţă, iar cele de după împărtăşire sunt rugăciuni de mulţumire pentru iertarea păcatelor şi pentru binefacerile pe care le aduce Sfânta Euharistie pentru mântuirea sufletului şi viaţa Bisericii.
Anul omagial Euharistica prilejuit în eparhiile din ţară şi străinătate, în parohii şi mănăstiri, în centrele culturale şi şcolile teologice din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, o intensă implicare a ierarhilor, preoţilor şi monahilor, a duhovnicilor, a profesorilor de teologie, care au evidenţiat cu bucurie sensurile duhovniceşti şi scopurile mântuitoare ale Sfintei Spovedanii şi ale Sfintei Împărtăşanii, însemnătatea şi necesitatea acestora pentru viaţa şi ajutorul credincioşilor, pelerini pe calea mântuirii în lumea tot mai secularizată de azi.
Un loc important în cadrul acestor activităţi l-a avut concursul naţional de proiecte „Sfânta Euharistie - lumina vieţii creştine”, organizat de Patriarhia Română, care s-a adresat copiilor şi tinerilor din grupele de cateheză implicate în programul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor”, şi a avut ca scop educarea copiilor şi tinerilor şi familiarizarea acestora cu Taina Sfintei Spovedanii şi Taina Sfintei Euharistii, maturizarea lor spirituală în Biserică.
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Deloc întâmplător, în anul acesta în care omagiem Sfânta Euharistie comemorăm şi 300 de ani de la martiriul sau mucenicia Sfinţilor Brâncoveni (1714), deoarece există o legătură duhovnicească adâncă între iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru umanitate, celebrată în Sfânta Euharistie, şi iubirea jertfelnică a Martirilor sau a Mucenicilor pentru Hristos, cinstită în slujbele de pomenire ale acestora de către Biserică. În ambele se vedetaina Crucii şi Învierii lui Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii, Care dăruieşte celor ce cred în El mântuire şi viaţă veşnică.
Istoria l-a înscris pe voievodul martir Constantin Brâncoveanu în rândul marilor domnitori ai neamului nostru, iar Biserica l-a trecut în rândurile sfinţilor martiri, apărători ai credinţei creştine şi ctitori de locaşuri sfinte, alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi de sfetnicul Ianache (Văcărescu), aceştia fiind canonizaţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în data de 20 iunie 1992, cu data de pomenire în 16 august.
Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a simţit şi a lucrat pentru unitatea neamului românesc în pofida împărţirii acestuia în trei mari provincii distincte. El a fost un domnitor învăţat şi un promotor al educaţiei şi al culturii, care a sprijinit tipărirea a numeroase şi valoroase lucrări de cultură teologică şi laică, încât, pe vremea domniei lui, prin dezvoltarea culturală intensă în diferite direcţii, oraşul Bucureşti a devenit un centru spiritual şi cultural semnificativ în sud-estul Europei, iar domnitorul Ţării Româneşti un mare susţinător al culturii în întreg spaţiul românesc. De aceea, domnia lui a fost considerată „o monarhie culturală” (N. Iorga).
Iubitor de Hristos şi de Biserică, Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a fost un mare ctitor de mănăstiri şi biserici, ridicând din temelie unele noi şi restaurând sau înzestrând altele mai vechi în Ţara Românească şi în Transilvania. Totodată, Sfântul Constantin Brâncoveanu a ajutat cu generozitate întreaga creştinătate răsăriteană ortodoxă aflată sub stăpânire otomană, prin acordarea de importante ajutoare financiare şi materiale Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Bisericii Georgiei, precum şi multor mănăstiri şi locaşuri sfinte din Muntele Athos. În toată această purtare de grijă el a arătat multă dărnicie, evlavie şi demnitate, rămânând peste timp o pildă vie pentru domnitorii creştini şi pentru susţinătorii culturii creştine. Există unele mărturii istorice care arată că Patriarhii de la Constantinopol şi, mai ales, Patriarhii Ierusalimului şi ai Antiohiei au fost găzduiţi de multe ori la curtea Sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu, iar acesta, pe lângă alte ajutoare, le tipărea şi cărţi bisericeşti în limbile lor, între care şi prima carte din lume tipărită în limba arabă (Liturghierul greco-arab, la Mănăstirea Snagov, în anul 1701). Această grijă a lui pentru Sfânta Biserică Ortodoxă l-a determinat să devină un mare misionar, un domnitor creştin evlavios şi darnic.
Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a avut 11 copii (4 fii şi 7 fiice) şi a fost cunoscut ca un părinte harnic, înţelept şi generos care, împreună cu soţia sa, Doamna Maria Brâncoveanu, femeie curajoasă, evlavioasă şi iubitoare de Biserică şi Neam, reprezintă un model demn de urmat pentru familia creştină, pentru educaţia creştină a copiilor, pentru multa statornicie în mărturisirea dreptei credinţe şi promovarea valorilor culturii creştine.
Cinstirea memoriei Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu este o datorie de conştiinţă a întregului popor român. În acest context, mai multe evenimente majore au marcat, anul acesta, caracterul liturgic-misionar al cinstirii memoriei Sfântului Constantin Brâncoveanu: deshumarea moaştelor Sfântului Constantin Brâncoveanu, în ziua de 13 mai 2014, şi cinstirea lor prin aşezarea într-o raclă de argint aurit; organizarea, în ziua de 21 mai 2014, a procesiunii-pelerinaj cu moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu, de la Catedrala Patriarhală la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou”; sfinţirea noii picturi şi binecuvântarea amplelor lucrări de la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou” din Bucureşti, ctitoria sa, precum şi coliturghisirea ierarhilor Sfântului nostru Sinod şi a reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe surori prezenţi la Bucureşti, în ziua de 16 august 2014,în însăşi ziua pomenirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni; organizarea unor procesiuni-pelerinaj cu moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu la cele mai importante biserici ctitorite de el în Ţara Românească şi în Transilvania: la biserica din Mogoşoaia, jud. Ilfov, la biserica din Potlogi, jud. Dâmboviţa, la biserica din Făgăraş şi la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, jud. Braşov, la Mănăstirea Hurezi, jud. Vâlcea. Pentru sporirea bucuriei duhovniceşti a zecilor de mii de credincioşi închinători la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, moaştele Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu au poposit şi în capitala Moldovei, în zilele de 12-16 octombrie 2014.
Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost un statornic mărturisitor al credinţei creştine ortodoxe, până la jertfa sa martirică, şi un susţinător al culturii şi al artei româneşti. Profunzimea sintezei brâncoveneşti dintre credinţă şi cultură, dintre valorile artistice din Răsărit şi cele din Apus, s-a dezvoltat creativ într-un stil artistic distinct în istoria civilizaţiei româneşti şi europene, cunoscut sub numele de stilul brâncovenesc.
Întreaga lucrare pământească a voievodului Constantin Brâncoveanu a fost încununată de moartea sa martirică, iar exemplul vieţii lui închinată lui Hristos Domnul până la moarte martirică şi rugăciunile înălţate înaintea Tronului Preasfintei Treimi, de către Sfinţii Martiri Brâncoveni, constituie un izvor permanent de lumină şi înnoire pentru viaţa creştină de astăzi.
Dreptmăritori creştini,
Spre sfârşitul unui an de cinstire liturgică şi comemorare deosebită a Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ne rugăm Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor credinţă puternică, dragoste faţă de Biserică şi popor, dar mai ales să învăţăm, din pilda Sfinţilor Martiri Brâncoveni, să iubim pe Hristos şi să fim ctitori de locaşuri sfinte şi de cultură creştină, să cultivăm întrajutorarea frăţească faţă de creştinii ortodocşi şi să fim milostivi, să apărăm credinţa creştină, având în suflet iubire jertfelnică pentru Hristos şi pentru Biserica Sa.
În zilele noastre, jertfa pe care noi suntem chemaţi să o aducem nu este o jertfă sângeroasă, precum cea a voievodului martir Constantin Brâncoveanu, ci o dăruire sau o jertfă spirituală din timpul şi confortul propriu, pentru a ne ruga mai mult şi pentru a săvârşi mai multe fapte ale iubirii milostive şi darnice, spre a mărturisi mai puternic iubirea lui Hristos Cel răstignit şi înviat şi a ajuta Biserica în lucrarea ei pastorală şi misionară în societatea de azi.
Sfătuim părinţii să acorde mai mult timp copiilor şi tinerilor, învăţându-i să cunoască tainele dreptei-credinţe, să cultive speranţa şi dragostea, libertatea de a face binele şi nu răul, spre a aduce bucurie celor din jurul lor, şi să cinstească sfinţii, eroii şi înţelepţii neamului, dascăli ai eroismului creştin, ai ajutorării semenilor şi ai apărării Bisericii lui Hristos.
Îi îndemnăm pe toţi credincioşii, dar mai ales pe cei tineri, să descopere lumina Sfintei Spovedanii, ca izvor de libertate şi pace a sufletului, să-şi mărturisească la duhovnic toate păcatele şi să ierte tuturor celor ce le-au greşit, aşa cum şi Hristos-Domnul a iertat zicând pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Numai în acest fel, creştinii dobândesc curajul şi puterea de-a lupta împotriva păcatelor şi relelor de tot felul, şi de a birui ispitele şi încercările timpurilor noastre.
Îndrumăm pe fiii şi fiicele noastre duhovniceşti să se spovedească mai des ca să se poată împărtăşi mai des din „izvorul cel fără de moarte” al Sfintei Euharistii, aceasta fiind izvor de pace şi bucurie.
Când Sfânta Euharistie este primită cu pregătire, mai precis cu pocăinţă, post şi rugăciune, ea devine izvor de lumină şi credinţă, ajutându-ne să arătăm iubire curată şi sfinţenie în familie şi în societate, să avem curaj şi speranţă, pentru a lupta împotriva nedreptăţilor şi să fim milostivi cu cei aflaţi în suferinţă şi în durere.
Ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului. Fiecare perioadă de post este o perioadă de pocăinţă şi de pregătire, dar Postul acesta al Crăciunului este mai ales o şcoală a milosteniei în care învăţăm să răspundem cu dărnicie milostivirii şi bunătăţii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru noi, arătată prin întruparea Fiului Său, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, după cum mărturisim în Crezul Ortodox.
Pentru a păstra vie evlavia noastră, în această perioadă a Postului Naşterii Domnului, toate învăţăturile morale, precum şi virtuţile practice şi duhovniceşti dobândite pe durata acestui An omagial Euharistic şi An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, avem îndatorirea creştinească de a întâmpina şi a face simţită bucuria Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi a prezenţei Sale iubitoare în inima creştinilor printr-o faptă de milostenie, printr-un cuvânt bun sau un gest de încurajare care alină suferinţa sau singurătatea orfanilor, bolnavilor, săracilor, bătrânilor, văduvelor, marginalizaţilor, a tuturor acelora pe care societatea nu-i ajută, dar pe care Dumnezeu Cel milostiv îi iubeşte şi ne cere nouă, creştinilor, să-i ajutăm spiritual şi material.
De aceea, şi în anul acesta, vă îndemnăm părinteşte să organizaţi în parohii şi mănăstiri, la protopopiate şi la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine, medicamente şi bani, pentru a fi distribuite tuturor celor aflaţi în suferinţă sau în dificultate, fiecare contribuind cu darul său, după cum îl îndeamnă inima sa, bine ştiind că: „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7).
Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu, Părintele luminilor, de la Care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17), să vă răsplătească dărnicia arătată prin colecta din toamna anului trecut şi să vă binecuvinteze pe toţi cu iubirea, mila şi bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta şi de această dată, în vremea Postului Crăciunului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de toţi cei neajutoraţi, având încredinţarea, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, că: „slujirea acestui dar nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu” (2 Corinteni 9, 12).
Vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi ne rugăm ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). Amin!
† D A N I E L Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei,
Locţiitor de Arhiepiscop al Timişoarei şi de Mitropolit al Banatului şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
†Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor, locțiitor de Arhiepiscop al Romanului și Bacăului
și Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
†Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
†Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
†Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
†Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale
†Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei
şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
†Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal
†Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului
†Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor
†Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei
†Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului
†Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei
†Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului
†Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos
†Timotei, Arhiepiscopul Aradului
†Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi
†Justinian, Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului
†Ioan, Arhiepiscop onorific, Episcopul Covasnei şi Harghitei
†Corneliu, Episcopul Huşilor
†Lucian, Episcopul Caransebeşului
†Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei
†Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei
†Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor
†Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
†Ambrozie, Episcopul Giurgiului
†Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
†Visarion, Episcopul Tulcii
†Petroniu, Episcopul Sălajului
†Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei
†Daniil, Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix
†Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei
†Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei
†Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei
†Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord
†Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande
†Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal
†Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal
†Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor
†Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor
†Andrei Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului
†Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului
†Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei
†Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului
†Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale
†Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
†Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului
†Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului
†Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi
†Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului
†Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei
*Se va citi în prima duminică din Postul Naşterii Domnului (16 noiembrie 2014).
[1] Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cartea a IV-a, trad. pr. prof. Teodor Bodogae, EIBMO, Bucureşti, 2014, p. 129.
[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Să nu dăm în vileag păcatele fraţilor noştri şi să nu-i blestemăm pe duşmani, 12, în vol. Despre desfătarea celor viitoare, trad. pr. prof. Dumitru Fecioru, EIBMO, București, 2008, p. 44.
[3] Didahia (Învăţătură a celor doisprezece apostoli), în vol. Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. Pr. D. Fecioru, col. PSB, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, pp. 27, 30, 31.
[4] Rugăciunea a douăsprezecea, a Sfântului Ioan Gură de Aur, din Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, în Liturghier, EIBMO, Bucureşti, 2012, p. 365.
[5] Cântările Sfintei Liturghii, colinde şi alte cântări bisericeşti, EIBMO, Bucureşti, 2013, p. 68.
[6] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, EIBMO, București, 2010, p. 97.
[7] Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cartea a IV-a, p. 145.
[8] Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cartea a IV-a, p. 124.
[9] Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cartea a IV-a, p. 129.
n vremea aceea stătea Ioan şi doi dintre ucenicii săi; şi privindu-L pe Iisus, Care trecea, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus acestea şi I-au urmat lui Iisus. Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că-L urmează, le-a zis: „Ce căutaţi?“ Iar ei I-au zis: „Rabbi – care se tâlcuieşte: Învăţătorule –, unde locuieşti?“ El le-a zis: „Veniţi şi veţi vedea“. Au mers aşadar şi au văzut unde locuieşte; şi au rămas la El în ziua aceea. Şi era ca la ceasul al zecelea. Unul din cei doi care auziseră de la Ioan şi-I urmaseră lui Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: „Noi L-am aflat pe Mesia – ce se tâlcuieşte: Hristos –“; şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa“ – ce se tâlcuieşte: Petru. A doua zi a vrut să meargă în Galileea şi l-a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: „Urmează-Mi!“ Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip l-a găsit pe Natanael şi i-a zis: „Noi L-am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în lege şi profeţii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret“. Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?...“. Filip i-a zis: „Vino şi vezi!“ Iisus l-a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: „Iată într'adevăr israelit întru care nu este vicleşug!“ Natanael I-a zis: „De unde mă cunoşti?“ A răspuns Iisus şi i-a zis: „Mai înainte ca Filip să te fi chemat, te-am văzut când erai sub smochin“. Răspunsu-I-a Natanael: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Regele lui Israel!“ Răspuns-a Iisus şi i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, de aceea crezi? Mai mari decât acestea vei vedea“. Şi i-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului!“
