Frescă din pridvorul paraclisului Mănăstirii Agapia
http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2011/07/sfantul-proroc-iezechiel-cuviosii.html
Sfântul Cuvios Rafael de la Agapia Veche
La Agapia din Deal, la locul sihaştrilor celor din veac, unde mireasma rugăciunii neîncetate se răspândea pretutindeni, în mia din zilele anilor 1580-1585 a poposit un tinerel îmbrăcat în haine ţărăneşti (1), cu faţa sfioasă, cu multă evlavie în suflet şi cu dorul de a vedea aceasta „cetate de pe munţii credinţei noastre” (2). Şi a văzut acolo cum cu dârzenie se nevoiau părinţii ostenindu-şi trupurile lor, tăind şi scoţând rădăcinile copacilor sălbatici şi, în locul lor, sădind pomi care să aibă roade folositoare pentru vieţuitorii de acolo. A văzut cum se limpezeau locuri pentru case şi pentru toate cele de nevoie unei aşezări omeneşti. S-a minunat nu numai de munca dar şi de cuminţenia lor, de tăcerea şi de nelipsirea de la rânduiala canonică a rugăciunii, oricât de osteniţi ar fi fost (3). Şi întrebând pe câte un părinte ceva, acesta îi spunea: „- Frate, roagă-te!”, iar el insista: „- Cum să mă rog, că nu ştiu rugăciuni multe?”. „- Roagă-te cu rugăciunea scurtă: „Doamne, Iisuse, miluieşte-mă!” şi te vei mântui. Rugăciunea aceasta îţi va fi leac pentru alungarea urâtului din suflet şi vei avea mare mângâiere oriunde te vei întoarce în viaţa ta”. Şi erau la Agapia din Deal părinţi îmbunătăţiţi, înalţi în cele duhovniceşti, care se nevoiau ziua şi noaptea, ca să corespundă preafrumosului nume de creştin. Şi păzeau dreapta-credinţă cu străşnicie - „credinţa strămoşească” sau „legea românească”, cum o numeau ei - şi se mândreau cu ea şi se apărau în faţa celor care ar fi încercat în vreun fel să le-o încalce. Era pentru ei pavăză, şi „păzirea legii celei de moşie”, cum ziceau ei, trebuie apărată, căci numai aşa te poţi mântui.
Farmecul unor astfel de cuvinte, duhul dragostei celei nefăţarnice, care era acolo, au făcut ca tinerelul poposit să se hotărască să rămână în sihăstrie şi cu nici un chip să nu se mai întoarcă la ai săi, în satul de unde venise. Dobândind binecuvântare, s-a stabilit la Agapia din Deal şi, văzând traiul şi sfintele nevoinţe ale îmbunătăţitilor părinţi, a început să se roage ziua şi noaptea, ca să-l dăruiască şi pe el Bunul Dumnezeu cu putere, ca din treaptă în treaptă să ajungă la împlinirea poruncii: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Şi darul lui Dumnezeu era cu el şi cu ajutorul rugăciunilor părinţilor sporea duhovniceşte şi, cu râvnă mare, în puţin timp a ajuns să cunoască psalmi şi rugăciuni pe care le rostea pe de rost la vremea ascultărilor de obşte. Şi era blând şi cucernic, şi cu mare bunătate către toţi şi mai ales, ajuta pe cei ce erau slăbiţi şi în suferinţă.
La vremea tunderii în monahism i s-a pus numele de Rafail - nume de arhanghel - care înseamnă „Dumnezeu aduce vindecare” (4), fiind „unul din cei şapte sfinţi îngeri care ridică rugăciunile sfinţilor şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt” (Tobit 12, 15) şi care a fost trimis să călăuzească pe Tobie, fiul lui Tobit. Citind cartea Tobit a aflat acolo că „bun lucru este a binecuvânta pe Dumnezeu, a preaînălţa numele Lui şi a vesti, slăvind faptele lui Dumnezeu. Şi voi să nu vă leneviţi a-L prea-slăvi... Faceţi bine şi răul nu vă va ajunge ! Mai mult preţuieşte rugăciunea cu post şi cu milostenie şi cu dreptate, decât bogăţie cu nedreptate; mai bine să faci milostenie, decât să aduni aur, căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult. Iar păcătoşii sunt duşmanii vieţii lor” (cap. 12, 6-10). Cuviosul Rafail „lua aminte cu inima lui” (Înţ. lui Sirah 16, 25) la cuvintele dumnezeieşti şi cu mai multă stăruinţă a început nevoinţa ziua şi noaptea. Era atât de smerit, încât minuna pe toţi. Smerenia este cea mai mare putere, deoarece numai ea singură înlătură duhul mândriei. Şi de la o vreme a început a se ruga de părinţi, ca să-l lase să meargă la mai multă linişte duhovnicească, în alte locuri mai tainice ale muntelui împădurit. Şi petrecea acolo zile şi nopţi, după care se întorcea din nou în obşte. Şi s-a făcut povăţuitor unei mulţimi de părinţi şi fraţi, fiindu-le mai mult decât un duhovnic, căci toţi doreau să stea de vorbă cu el şi să primească mângâierea cuvântului. A făcut lucrul acesta în mulţi ani cu darul lui Dumnezeu. Şi zic oarecare cercetători ai vieţii sale că şi egumen al acestei mănăstiri Agapia din Deal să fi fost, pentru care lucru în pomelnice şi în sinodicele mănăstirii se pomeneşte cu formula: „Fericitul stareţ Rafail” (5).
Vestea despre acest îmbunătăţit părinte s-a dus până departe în părţile Moldovei, căci alergau la el mulţi călugări de pe la alte aşezări mănăstireşti, precum şi credincioşi de prin satele vecine şi chiar din cealaltă parte a crestelor Carpaţilor. Îi învăţa să păzească poruncile Sfintei noastre Biserici, să facă fapte bune, să se iubească frăţeşte, să preţuiască pe cei care se dăruiesc pentru binele obştesc şi să străjuiască moşia strămoşească.
Cuviosul Părintele nostru Rafail s-a nevoit îndelung în nevoinţa cea bună a vieţii călugăreşti, fiind, la vremea când a trecut din această viaţă către Domnul, de peste optzeci de ani, între 1640-1645 (6). Cu multă cernire duhovnicească şi cu bucuria învierii în inimi, părinţii de acolo au pus în mormânt, cu bunăcuviinţă, trupul celui trecut către Domnul. Şi au pus deasupra şi piatră însemnată cu oarecare puţine date despre cuviosul Rafail (7).
Iar la şapte ani, când s-a făcut dezgroparea, s-a aflat că trupul său a rămas în neputrezire şi că fusese înzestrat cu bună mireasmă şi cu răspândirea de daruri celor care se rugau să le fie mijlocitor către Dumnezeu. Văzând părinţii o astfel de stare a trupului cuviosului, după rugăciuni şi dezlegări - aşa cum este rânduiala Sfintei noastre Biserici în asemenea cazuri -, rămânând în aceeaşi stare de frumuseţe, de curăţenie şi de mireasmă, au făcut o raclă de lemn bun şi au pus sfintele lui moaşte în biserica mănăstirii. Şi erau acestea ca o comoară la care veneau părinţii şi credincioşii şi se plecau cu evlavie şi venerare, aprinzând luminări şi întorcându-se cu bucurie şi mângâiere în sufletele lor. Cu vremea a început să vină mulţime din ce în ce mai multă, stabilindu-se şi zile îndătinate de cercetare a sfintelor moaşte, mai ales cu prilejul hramului mănăstirii Neamţu, când treceau şi pe la Agapia din Deal, pe la racla Cuviosului Rafail (8).
Când hatmanul Gavriil Coci şi soţia sa, Liliana, au avut dragoste şi au ridicat la Agapia din Vale o biserică mare cu chilia şi cu zid împrejmuitor (9), au fost aduse - pentru un timp - şi moaştele Cuviosului Rafail spre mai multă mângâiere a celor care nu puteau să urce până la Agapia din Deal.
Mitropolitul Dosoftei al Moldovei şi Sucevei, stihuitorul Psaltirei, s-a bucurat şi el cu bucurie duhovnicească negrăită că acela, despre care auzise multe fapte de credinţă şi cucernicie creştinească încă de când se afla în viaţă, acum se arătase tuturor - prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu - un mare ales al Său. Şi, plecându-se cu multă smerenie, a sărutat sfintele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Rafail, lăsând o însemnare în cartea sa, Vieţile Svinţilor sau Prologariu din anul 1686, tipărit la Iaşi, la fila 152, de la 9 iunie: „...şi din Rumîni mulţi sunt carii am şi văzut viaţa şi traiul lor, dar nu s-au căutat, fără numai Daniil de Vooroneţ şi Rafail de Agapia, şi am sărutat şi sfintele moştii”.
Întrebarea tuturor celor din zilele noastre este aceasta: „Ce s-a întâmplat cu sfintele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Rafail? De ce nu mai sunt arătate spre cinstire şi spre sărutare?”. Răspunsul nu poate fi altul decât următorul: sfintele moaşte au fost tăinuite de frica năvălitorilor la adăpost sigur, de unde nu au mai fost scoase. La Agapia din Deal există totuşi un loc, lângă sfântul altar al bisericii, unde tradiţia spune că ar fi fost puse moaştele Cuviosului Rafail; acolo se aprind luminări până astăzi, iar credincioşii se închină cu evlavie când trec pe lângă el.
Viaţa acestui vas ales al Sfântului Duh a fost minunată, dar nu s-a scris despre ea decât atât cât a lăsat mitropolitul Dosoftei. Dăm slavă lui Dumnezeu şi pentru puţinul acesta, ca şi pentru faptul că s-a păstrat din generaţie în generaţie evlavia pentru locul de la Agapia din Deal. Multe întrebări se pot ridica. Un singur lucru apare evident: Rafail de la Agapia a fost un adevărat cuvios sfânt, ridicat din neamul românesc, de mare faimă, cu moaşte cinstite şi ocrotite cu adâncă veneraţie.
Chipul alesului ostaş al lui Hristos împodobeşte pereţii bisericuţelor de la Agapia din Deal (10), ai celei de la cimitirul Agapiei din Vale (11), ai schitului Vovidenia de la mănăstirea Neamţu (biserică din veacul al XlX-lea), ca şi ai altor biserici chinoviale şi parohiale.
Vrednicia şi nevoinţele acestui cuvios părinte, după atâta trecere de vreme, nimeni nu le mai poate arăta cu toate amănuntele.
Diac. I. Ivan
1. Marele Dicţionar geografic al României (G. I. Lahovari, C. I. Brătianu, Gr. G. Tocilescu), Bucureşti, 1898, vol. I, p. 25; Eustochia Ciucanu, stareţa mănăstirii Agapia, Scrisoare către autor, 1984, arată că se păstrează tradiţia că Rafail ar fi fost de loc din fostul judeţ Bârlad, astăzi judeţul Galaţi, comuna Bursucani- Crede că el ar fi trăit în secolele al XIV-lea-XV-lea ; în schimb, Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 152-153, afirmă existenţa lui Rafail în veacurile al XVI-lea-XVII-lea.
2. Pr. prof. D. Stăniloae, Cuvânt la terminarea cursurilor Seminarului monahal de la mănăstirea Neamţu, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXIX (1951), nr. 7-9, p. 542.
3. Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982, p. 93, relatează că „nevoinţa sihaştrilor din sihăstria cuviosului Agapie era foarte aspră. Citirea zilnică a Psaltirii, numeroasele închinăciuni şi metanii, cu Rugăciu-nea lui Iisus, tăcerea, privegherea de noapte cu paza minţii, mâncarea o dată pe zi după trei zile şi dormitul câteva ore pe mici scăunele”.
4. Dr. Hermanni Zachokke, Historia sacra Veterio Testamenti, editio septima procurata a Dr. Joanne Doller, Vindobonae et Lipsiae, 1920, p. 298, „Raphaele - Deus affert sanationem”.
5. Pr. N. Dărângă, Istoria sfintei mănăstiri Agapia din judeţul Neamţ, Iaşi, 1908, p. 41; Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie..., p. 95; Eustochia Ciucanu, stareţa mănăstirii Agapia, Scrisoarea cit., arată că în toate pomelnicele vechi şi mai noi, ca şi în Sinodicul mănăstirii, scris în 1869, întocmit după cele mai vechi pomelnice, cum se subliniază în prefaţă, pomelnice care s-au distrus, la capitolul Stareţi şi duhovnici, el apare al doilea după sihastrul Agapie, întemeietorul schitului Agapia Veche, şi este numit „fericitul stareţ Rafail...”.
6. Calculul aproximativ s-a făcut luându-se în considerare datele Pr. dr. conf. Al. I. Ciurea, Câteva însemnări despre Rafail de la Agapia, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXII (1956), nr. 10, p. 614. Dr. Liviu Stan, Sfinţii români, Sibiu, 1945, p. 48, nr. 6, prezintă pe „Rafail, Sfântul de la Agapia”, astfel: „Dacă în ce priveşte numărarea între sfinţi a lui Gavriil feste vorba de Gavriil de la Neamţu, din veacul al XV-lea, s.n.) poate încăpea rezervă, apoi, nu încape nici o îndoială şi, în mod sigur, trebuie numărat în rândul sfinţilor români Sfântul Rafail de la Agapia, pe care mitropolitul Dosoftei îl aşază - în Vieţile Svinţilor - alături de Sfântul Daniil”. Ca şi acesta din urmă, Rafail s-a bucurat de un cult general, de un cult obştesc, fiind amândoi mai vestiţi decât alţii mai vechi, pe care-i cunoaşte Dosoftei, dar pe care nu-i mai aminteşte. Ei vor fi trăit, probabil, prin veacul al XVI-lea, bucurându-se de o cinstire atât de mare, de un cult atât de statornicit, încît însuşi mitropolitul ţării a căutat sfintele moaşte ale lui Rafail ca să li se închine şi le-a sărutat, aşa cum făcuse şi cu ale lui Daniil.
7. I. D. Ştefănescu, Cuviosul Daniil Sihastrul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 6-7, p. 537. Se afirmă că a existat o piatră funerară a curioşilor Rafail, Partenie de la Agapia şi „Ioan de şa Râşca”.
8. I. D. Ştefănescu, ibidem, p. 537. Autorul vorbeşte de existenţa, în trecut, a unui „pelerinaj îndătinat şi de mare renume la mormintele lui Rafail, Partenie şi Ioan de la Râşca” (I?).
9. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor si monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 22-25 şi notele 6-8 de la p. 34. Lucrarea de ridicare a bisericii, a chiliilor şi a zidului înconjurător s-a făcut între anii 1642-1964.
10. Execuţia arhim. Theodor Varahil Moraru.
11. Autor : Arhid. Vartolomeu Florea.
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 357-361, Cuviosul Rafail de la Agapia.
|
Sfântul Cuvios Partenie de la Agapia Veche
Partenie, părintele cel sfânt şi minunat, vrednic urmaş al sihaştrilor din Munţii Agapiei, a vieţuit în aceste locuri în veacul al XVII-lea. Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care a cunoscut mulţi călugări cu înaltă viaţă duhovnicească din Moldova, îl numără pe Cuviosul Partenie printre sfinţii români cărora le-a văzut viaţa şi traiul.
Ucenic al stareţului Eufrosin, ctitorul mănăstirii din Livada Părinţilor, primeşte din mâinile acestuia tunderea în schima monahală. Cât a petrecut în viaţa de obşte, cât s-a nevoit în sihăstrie, nu putem şti. Tradiţia spune despre el că a sihăstrit în muntele Scaunele, după pilda părinţilor de odinioară. Nevoinţa lor era aceasta: ziua se rugau în singurătate, mai ales cu Psaltirea, pe care o ştiau pe dinafară, iar la apusul soarelui, gustau puţin din pâine şi legume fierte, după care toată noaptea se nevoiau rugându-se cu mintea (rugăciunea lui Iisus), iar cu mâinile împletind coşuri. Aţipeau doar câte puţin când oboseau, în laviţe (scaune), aşezate între trunchiurile de brazi. Această nevoinţă continua fără întrerupere până dimineaţa. Ucenicii duceau coşurile la târg, unde le vindeau, iar cu banii astfel câştigaţi, cumpărau hrană şi cele necesare traiului pustnicesc. De la aceste scaune muntele şi poiana primit numele de Scaune.
El urcă în acest munte al fericiţilor ca într-un alt Tabor, când stareţul Eufrosin îi îngăduie să meargă la linişte, căci, gustând din dulceaţa harului dumnezeiesc, duhul îi tânjea după bunătăţile ce le naşte pustia. Acolo şi-a închis porţile simţurilor cu legile lui Dumnezeu ca şi cu nişte zăvoare şi vorbea cu Stăpânul tuturor în rugăciunea cea de taină, iar osteneala îi era desfătare. Cine poate spune nevoinţele cele fără de măsură, privegherile cu lacrimi, lupta cu gândurile şi duhurile înşelăciunii? Prin răbdarea strâmtorărilor pustiei şi uscăciunea trupului, s-a făcut asemenea îngerilor şi vrednic vieţuitor al mănăstirii celor fără de trupuri.
Acest dumnezeiesc bărbat este numărat în rândul egumenilor Agapiei. Mulţi călugări şi pustnici s-au mântuit prin rugăciunea şi povăţuirea sa blândă. Era luminat şi plin de toată înţelepciunea, căci dragoste de Sfintele Scripturi şi de cărţile Sfinţilor Părinţi având, s-a îngrijit ca fraţii din obşte să nu fie lipsiţi de aceste comori nepreţuite în vremuri când cu anevoie şi cu mare cheltuială se dobândeau.
Avea darul tămăduirii şi îndrăzneală la rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Potrivit unor tradiţii, scotea şi demoni din oameni. Pentru viaţa sa sfântă, dintotdeauna a fost cinstit de călugări şi de credincioşi.
Mărturie a vieţuirii sale sfinte şi minunate este şi faptul că, după moarte (1660), trupul fiindu-i dezgropat, după rânduiala strămoşească, a fost găsit nestricat. Se spune că se făceau minuni la mormântul său. Cu adâncă evlavie şi nădejde veneau să se închine la sfintele sale moaşte călugări şi credincioşi de pretutindeni. Sfintele moaşte ale Cuviosului Partenie au fost tăinuite, poate, odată cu ale Cuviosului Rafail. Aceşti doi mai luminători ai călugărilor întregesc şirul părinţilor din veac, ce s-au sfinţit prin mari nevoinţe în „Mănăstirea lui Agapie” şi în împrejurimile ei.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.
Sursa: Sfinţii ocrotitori ai Moldovei
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu