Această floare aleasă a Bisericii este cunoscută mai cu seamă în Bisericile Ortodoxe Greacă, Română, Bulgară, Rusă şi Sârbă. În chip cu totul deosebit a devenit vestită şi sărbătorită în Moldova, unde de peste 350 de ani sălăşluiesc preacinstitele ei moaşte, izvor neîmpuţinat de întrarmare duhovnicească şi de tămăduire. Vasul cel de lut, în care a vegheat duhul ei, învrednicit de Atotştiutorul cu darul neputrezirii, a fost adăpostit şi cinstit, rând pe rând, de drepmăritorii creştini din Tracia, Bulgaria, Serbia, Constantinopol şi din Ţările Româneşti.
Potrivit cazaniei pentru ziua de 14 octombrie, din Cartea românească de învăţătură la duminecele de preste an şi la praznice împărăteşti şi la svinţi mari, care a fost cel dintâi cuvânt de învăţătură tipărit despre viaţa Cuvioasei Paraschiva, „această sfântă şi preacuvioasă fecioară Paraschiva era de moşie din Epivat, născută din părinţi credincioşi şi creştini buni”. Ea s-a născut în prima jumătate a sec al XI-lea. Sfânta avea şi un frate, pe care părinţii l-au trimis la carte. El însă s-a călugărit, luând numele de Eftimie, iar după un oarecare timp a fost ales episcop la Madita.
La vârsta de zece ani, fiind fecioara într-o biserică, a auzit cuvântul evanghelic „Cine va vrea să vină după mine, să se lepede de sine şi să ia crucea sa şi aşa să vină după Mine” (Marcu 8, 34). Acest cuvânt a pătruns-o până în adâncul inimii, drept pentru care, ieşind din biserică, a împărţit săracilor hainele şi podoabele sale. Deşi era mustrată mereu de părinţi, ea de multe ori da săracilor hainele sale şi nu lua în seamă mustrarea făcută de aceştia. Aprinsă de dragostea Mirelui Ceresc, ea părăsi casa părintească şi se duse în pustie, unde se dărui postului, privegherii şi rugăciunii. Acolo „pururi suspina şi nepărăsit tânjea cumu-şi va înfrumuseţa sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui Ceresc…De aceasta…ochii de lacrimi îi erau întunecaţi pururi”. Astfel, înfruntând bărbăteşte vicleşugurile şi meşteşugirile diavoleşti, s-a nevoit asupra firii sale, înfrumuseţându-şi sufletul cu dumnezeieştile învăţături ale Mântuitorului.
După ce a petrecut în pustie mulţi ani, într-o noapte, un înger a îndemnat-o să lase pustia şi să se întoarcă în locul său natal „că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu pe care l-ai iubit”. Astfel, Sfânta a lăsat pustia şi a plecat spre Epivatul Traciei. Ajungând la Constantinopol, a intrat în biserica Vlaherna, închinată Născătoarei de Dumnezeu, unde s-a închinat Fecioarei, după care a mers la Ierusalim, la Locurile Sfinte, apoi în pustia Iordanului, unde a intrat într-o mănăstire de călugăriţe, unde a rămas până la vârsta de 25 de ani.
După aceasta, s-a întors în satul său, Epivatul Traciei, unde a mai trăit 2 ani, timp în care, prin trudă durere şi post continua să se înfrumuseţeze pentru Mirele Ceresc. În acest chip petrecând, „şi cu rugăciune stăruind, ea îşi dădu luminat sufletul în mâna lui Dumnezeu şi nimănui nu-i spuse de unde a fost şi cine este”.
Pentru viaţa sa închinată în întregime Lui Dumnezeu, Paraschiva a fost slăvită de Acesta cu darul neputrezirii trupului şi al facerii de minuni. Descoperirea trupului său neputrezit s-a făcut prin rânduiala divină, căci murind un corăbier şi săpându-se groapa pentru acesta, pe ţărmul mării, trupul Sfintei a fost aflat neputrezit şi plin de mireasmă. Prin vedeniile avute de către unul din oamenii ce săpaseră groapa, anume Gheorghe, şi de către o femeie ce se numea Eftimia, Trupul Sfintei a fost luat din acel loc şi dus în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivat. Aici, moaştele au stat timp de aproape 200 de ani, până în jurul anului 1235. În tot acest timp, ele au fost mângâiere şi întărire dreptcredincioşilor, prin minunile săvârşite. Vestea despre aceste minuni se răspândise în toată Tracia şi Peninsula Balcanică.
După anul 1235, moaştele Sfintei au fost strămutate de la Epivat la Târnovo, capitala Imperiului româno-bulgar. Aici moaştele ei au stat aproape 160 de ani, timp în care se pare că a fost alcătuită slujba Cuvioasei. De aici, moaştele Cuvioasei au fost duse la Belgrad, iar în 1521, după cucerirea Belgradului de către sultanul Suleiman, sfintele moaşte au fost strămutate la Constantinopol, unde au stat 120 de ani.
Ctitorind la Iaşi frumoasa biserică a Sfinţilor Trei ierarhi, îndemnat de convingerile şi sentimentele sale ortodoxe şi hotărât să transforma capitala ţării într-un important centru ortodox, Vasile Lupu va face demersurile necesare la Patriarhia din Constantinopol, pentru ca aceasta să încuviinţeze mutarea moaştelor Sfintei la Iaşi.
În luna mai a anului 1641, patriarhul Partenie şi alţi sfetnici semnau un act sinodal din care reieşea că până la acea dată, Vasile Lupu plătise o parte din datoriile pe care Patriarhia le avea, şi o va ajuta şi în viitor. În schimbul acestor ajutoare, Patriarhia a hotărât să dăruiască voievodului Moldovei, în semn de mulţumire, moaştele Cuvioasei Paraschiva. Potrivit unor mărturii istorice, Preţiosul dar a fost coborât peste zidul de incintă al Constantinopolului şi transportat apoi, cu ştirea autorităţilor turceşti, la Iaşi. Ieşirea cât mai tainică din capitală se impunea ca măsură de evitare a unor eventuale tulburări ale ortodocşilor, care se vedeau astfel lipsiţi de ocrotirea şi mângâierea Sfintei. Trecerea peste zid s-a făcut deoarece legea islamică interzicea transportarea trupurilor morţilor, afară de cel al sultanului, mai mult de trei mile.
Istoria strămutării sfintelor moaşte a fost săpată în piatră, în slavonă, şi această inscripţie a fost fixată la baza nişei din naosul bisericii Sfinţii Trei Ierarhi, unde s-au aşezat sfintele moaşte. De atunci, necontenit, Sfânta a fost scut şi ocrotire, chemare la rugăciune, evlavie şi săvârşirea binelui, pentru întreaga Moldovă, mai ales în momentele de grea încercare în care s-a aflat ţara.
În 1884, moaştele Cuvioasei au fost mutate din biserica Sfinţilor Trei Ierarhi în paraclisul mânăstiresc din clădirea egumeniei şi aşezate pe un catafalc de lemn, deoarece din acel an au început lucrările de restaurare a bisericii. In seara zilei de 26 decembrie1888, a izbucnit un incendiu, care a prefăcut catafalcul pe care se aflau sfintele moaşte în scrum. Din cauza căldurii, ferecăturile din argint ale raclei s-au topit în parte, capacul s-a carbonizat, dar moaştele, prin minune dumnezeiască, au rămas neatinse. Ridicate din mormanul de jar, moaştele au fost aşezate într-o nouă raclă, construită de un binecredincios din Fălticeni, Lupu Botez, ajutat de alţi creştini, după care au fost depuse în catedrala mitropolitană.
La 10 octombrie 1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte în ţara noastră, iar la 14 octombrie 1955, la Iaşi, după Sfânta Liturghie, s-a dat citire unei Enciclici trimisă de Sfântul Sinod, prin care clerul şi credincioşii erau chemaţi să cinstească sfinţii cu moaşte la noi în ţară.
Înflăcăraţi de puterea credinţei în Atotţiitorul şi de vrednicia pilduitoare a Cuvioasei Paraschiva, compunătorul Acatistului Sfintei, ca şi aceia care au zugrăvit în tropare şi stihiri., smerenia şi frumuseţea ei feciorelnică, au privit-o ca pe un „dar al lui Dumnezeu ce s-a trimis pământului acesta”, ca pe „a Moldovei luminătoare” ”a Moldovei laudă preacinstită” ”A Moldovei casnică luminătoare”. Mai mult decât atât, ea este ”hrană duhovnicească” ”mijlocitoarea tuturor” la părintele luminilor, „floare neveştejită” a întregii Ortodoxii, iar în preajma raclei în care s-a păstrat nestricat cortul Sfintei , cei copleşiţi de necazuri găsesc mângâiere, cei învăluiţi de suferinţă, alinare, cei zăbavnici în săvârşirea lucrului celui bun, hotărâre şi tărie.
Bibliografie
Pr. Scarlat Porcescu , Cuvioasa Paraschiva „de la Iaşi”, în vol. „Sfinţi români şi apărători…” , ed cit., p. 258.
D. Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, traducere de Dr. I. Hodoşiu, vol. I, Bucureşti, 1876, p. 541-542, apud Pr. Scarlat Porcescu, op. cit. , p. 265.
Preotul mărturisitor Ioan din Galeş (21 octombrie)
A trăit în Transilvania, pe la mijlocul sec. al XVIII-lea. Se crede că a fost hirotonit fie la Bucureşti, fie la Râmnic ori Carloviţ, în lipsa unui ierarh ortodox în Transilvania. În decembrie 1750, el figura printre cei 6 semnatari ai unui lung memoriu adresat de românii din părţile sudice ale Transilvaniei mitropolitului ortodox sârb din Carloviţ, Pavel Nenadovici, prin care-i relatau suferinţele pe care aceştia le suferă pentru credinţa lor strămoşească, prin obligarea trecerii la uniaţie. .
Cu două săptămâni înainte de Paştele anului 1752, împreună cu preotul Ioan din Poiana Sibiului şi cu mai mulţi români, Ioan din galeş porneşte spre Becicherec, în Banat, unde se aflau alţi doi luptători pentru ortodoxie, Preotul Moise Măcinic din Sibiel, şi credinciosul Oprea Miclăuş. Acestora le înmânează un memoriu, pe care ei urmau să-l prezinte împărătesei Maria Tereza, la Viena.
La 10 aprilie 1756, el adresează un nou protest Sfatului Oraşului Sibiu, în care arăta că el este un „preot nevinovat”. Ca urmare a acestor proteste, nu peste mult timp, în luna mai 1756, a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Tatăl său, Ioan Burborea, a înaintat o scrisoare Tezaurariatului din Transilvania, prin care solicita eliberarea lui pe cauţiune. Însă nimeni n-a ţinut seama de rugămintea lui, împărăteasa dând ordin să fie dus în secret la închisoarea cetăţii Deva, unde să fie ţinut până la moarte.
In anul următor (1757), el a fost transferat cu escortă militară, de la Deva în Banat, iar de acolo la Graz. Se pare că de acolo, după un lung şir de ani, a fost mutat la închisoarea din Kufstein, unde îşi sfârşiseră viaţa şi alţi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. Aşa şi-a sfârşit viaţa şi preotul Ioan din Galeş, departe de familia şi de păstoriţii săi. Împodobit cu nimbul mucenicesc, numele lui cinsteşte în veci neamul din care s-a ridicat, rămânând statornic în credinţa ortodoxă.
Bibliografie
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Preotul mărturisitor Ioan din Galeş. în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.443.
Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru seminariile teologice, ed a II-a, Sibiu, 1978, p. 252-254.
Preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie)
Contemporan cu preotul Ioan din Galeş, era originar din satul Sibiel, aşezat la marginea Sibiului. Câteva ştiri despre viaţa sa le desprindem dintr-o declaraţie a sa, pe care a dat-o în faţa unei comisii de anchetă la Viena, în data de 14-15 aprilie 1752. Din aceasta deprindem că în urmă cu vreo 6 ani (1746), el a fost hirotonit la Bucureşti, de către mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit Cretanul. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean unit Manuil Olszavsky din Muncaci, trimis în Transilvania, constata că printre cei ce se împotriveau uniaţiei se afla şi „popa Măcinic din Sibiel”.
Datorită acestei împotriviri, este arestat şi dus la Sibiu, unde a pătimit timp de 17 luni, până când a fost eliberat cu condiţia de a renunţa la preoţie. Se întoarce acasă, unde nu va mai sluji până când va sosi în sat Petru Aron care îl va invita să facă din nou „jurământ preoţesc”.
La 10 decembrie 1750, el se va număra printre cei 6 semnatari memoriului adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici.
În 1752, cu două săptămâni înainte de Paşti, el s-a întâlnit cu Preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, care au adus un memoriu al românilor din sudul Transilvaniei, pe care Moise Măcinic urma să-l prezinte împărătesei Maria Tereza, împreună cu credinciosul Oprea Miclăuş. Astfel, tânărul Moise Măcinic va ajunge pentru prima oară în capitala Imperiului Habsburgic, unde au fost primiţi în audienţă de împărăteasă. Dar, în loc să li se dea răspuns la memoriul lor, ei au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein.
Îngrijoraţi de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliştenii adresează un memoriu către acelaşi mitropolit, în care se rugau pentru eliberarea celor doi din temniţă. Aceiaşi cerere era şi într-un memoriu adresat generalului Bukow, în data de 7 aprilie 1761.
Însă cei care întocmiseră memoriile nu aveau de unde să ştie că pe la începutul anului 1756, unul din prizonierii de la Kufstein reuşise să evadeze. Însă acesta nu era cu siguranţă Moise Măcinic, de vreme ce soţia lui Oprea Miclăuş, Stana, va cere în data de 24 iulie 1784, împăratului Iosif al II-lea, îndurare pentru eliberarea lui, după o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii va raporta însă că nu ştie nimic despre el, ceea ce duce la concluzia că şi el, şi tovarăşul său de drum, preotul Moise Măcinic, şi-au sfârşit viaţa în fioroasa temniţă de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însă cununile muceniciei şi ale Împărăţiei lui Dumnezeu.
Bibliografie
Preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.447.
Sfântul Mucenic Oprea Nicolae din Sălişte (21 octombrie)
Cunoscut şi sub numele de Oprea Miclăuş, acesta a fost ţăran, contemporan cu ceilalţi doi martiri ai ortodoxiei transilvane, preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, cu acesta din urmă fiind şi tovarăş de suferinţă în închisoare. El s-a dovedit a fi un neînfricat luptător pentru apărarea Ortodoxiei, ca dovadă stând şi mărturiile scrise ale acelor vremi. El a ajuns să bată de cel puţin trei ori la porţile împărătesei Maria Tereza şi ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva regimului la care erau supuşi românii din Transilvania, şi cerând libertate pentru credinţa strămoşească.
Cel dintâi drum spre Viena l-a făcut în luna octombrie a anului 1748, când a însoţit pe măcelarul Ioan Oancea din Făgăraş, care îşi va găsi sfârşitul în temniţă. Ei nu au fost primiţi de împărăteasă însă au bătut la alte uşi din preajma palatelor ei, dintre care şi la cea a soţului împărătesei. Când a trebuit să pornească a doua oară la drum, Mucenicul Oprea a fost mai grijuliu şi mai înţelept, aşezându-se mai întâi în Banat, de unde a luat legătura cu cei din părţile Sibiului, de unde a primit ştiri şi bani, pentru a putea compune în latină sau germană cuprinsul jalbelor destinate împărătesei şi sfetnicilor ei. Aşa se face că în decursul anilor 1749-1752, cancelariile din Viena şi Sibiu au trebuit să dea un răspuns întemeiatelor plângeri privind libertatea credinţei ortodoxe.
Al doilea drum la Viena a avut loc în toamna anului 1750, alături de alţi patru deputaţi, şi anume : Bucur Mogoş (sau Bârsan) din Gura Râului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana, şi Constantin Petrică din Jina. Ei au fost primiţi de contele Kolovrat, preşedintele comisiei Curţii din Viena, care i-a sfătuit să plece acasă. La întoarcere se va opri în Banat, în satul Becicherec. Aici îi va întâmpina, în 1752, pe cei doi trimişi ai românilor din sudul Transilvaniei, preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, cu acesta din urmă plecând în al treilea şi ultimul drum spre Viena. Aici vor fi arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein, în care îşi vor găsi sfârşitul.
Nu se ştie condiţiile în care cei doi şi-au dat sufletele în mâinile Domnului, dar cert este că eroismul şi curajul acestui ţăran sunt uimitoare, drept pentru care îngerii lui Dumnezeu şi inima poporului român i-au înălţat Sfântului Oprea locaş de neuitat în altă patrie, plină de slava cerească. Acest gând l-a împlinit în 21 octombrie 1955 şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a canonizat pe Sfântul Oprea Nicolae, dimpreună cu cei doi vrednici preoţi, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel.
Bibliografie
Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sfântul mucenic Oprea Nicolae din Sălişte, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.451.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu