vineri, 20 ianuarie 2012

Sfîntul Mucenic Neofit (21 ianuarie)




În cetatea Niceea din Bitinia era un om, anume Teodor, care avea soţie cu numele Florentia, amîndoi creştini temători de Dumnezeu şi păzitori cu dreapta credinţă de poruncile Lui; aceea a născut fiu parte bărbătească şi l-au numit Neofit, apoi, luminîndu-l cu Sfîntul Botez, l-au crescut creştineşte. Crescînd copilul cu anii şi cu priceperea, şi apropiindu-se de 10 ani, şi începînd a învăţa carte, s-a sălăşluit într-însul darul lui Dumnezeu, care din gura pruncilor săvîrşeşte laudă, pentru că Sfîntul Duh, unde voieşte, suflă; şi s-a făcut copilul făcător de minuni, încît avea obiceiul, cînd plecau copiii din şcoală la casele lor, acest fericit copil Neofit lua cu sine pe copiii cei săraci, cu care învăţa, şi hrana pe care la prînz o lua de la părinţi o împărţea celor de-o vîrstă cu el, iar el rămînea flămînd.
    Mergînd la poarta dinspre răsărit, a însemnat acolo cu degetul său o cruce şi se închina, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu, care a fost răstignit pe Cruce pentru noi; iar copiii cei săraci, împreună ucenici ai lui, săturîndu-se din prînzul lui, veneau la dînsul, unde el se ruga la poarta dinspre răsărit; şi era acolo în zid o piatră, pe care Neofit fericitul lovind-o cu mîna, ieşea apă, ca din izvor, şi beau ucenicii lui. Aceasta o făcea sfîntul prunc în toate zilele, hrănind cu prînzul pe cei de-o seamă cu el şi adăpîndu-i cu apă scoasă din piatră, cu minune. Şi-i îndemna să nu spună nimănui ceea ce se făcea, şi ei nespunînd, nimeni nu ştia în anul acela de acea facere de minuni a lui, nici părinţii lui, fără numai acei copii săraci.
    În anul al doilea, maicii lui, Florentia, care era foarte iubitoare de Dumnezeu, i s-a descoperit de la Dumnezeu în vis că fiul său scoate apă din piatră, după asemănarea lui Moise, şi adapă pe copiii cei însetaţi; iar ea sculîndu-se, se ruga lui Dumnezeu să-i arate mai cu încredinţare despre fiul ei Neofit; dar iată, a zburat din înălţimea cerului un porumbel alb, strălucind cu lumină negrăită, care şezînd pe patul lui Neofit, a vorbit către dînsul cu glas omenesc: "Sînt trimis de la Mîntuitorul, că să-ţi păzesc patul tău fără prihană".
    Auzind aceasta maică-sa, de mare spaimă a căzut moartă. Deci, s-a aflat îndată prin toată cetatea Niceei cum că Florentia, femeia lui Teodor, a murit deodată; şi s-a adunat în casa aceea mulţime de lume, bărbaţi şi femei, vecini şi cunoscuţi, şi nu înţelegeau ce i s-a întîmplat de a murit astfel. Iar Teodor, bărbatul ei, era într-acea vreme la un sat şi trimiţînd îndată după el, i-au spus despre moartea cea grabnică a soţiei lui; iar el rupîndu-şi hainele de supărare, a alergat acasă degrabă, tînguindu-se, dar în poartă întîmpinîndu-l Neofit, i-a zis: "De ce te întristezi, tată, că maica mea n-a murit, ci a adormit tare". Şi mergînd cu tatăl, a luat de mînă pe maică, zicîndu-i: "Scoală-te, maica mea, că ai dormit destul". Ea, sculîndu-se ca din somn, a cuprins pe fiul său şi l-a sărutat cu dragoste. Văzînd aceasta poporul, ce se adunase acolo, a preamărit pe Dumnezeu, iar Florentia a spus bărbatului său toate cele ce a văzut în vis şi la arătare.
    Şi într-acea vreme s-a aflat şi despre minunea aceea cum că Neofit scotea apă din piatră şi erau toţi în mare mirare, iar mulţi dintre elinii cei ce erau acolo, auzind unele ca acestea, şi mirîndu-se de darul lui Dumnezeu cel minunat care era în tînărul Neofit cel curat şi neprihănit, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar porumbelul acela se arăta totdeauna şezînd lîngă patul sfîntului şi vorbind omeneşte.
    Odată a zis către dînsul: "Ieşi, Neofite, din casa tatălui tău şi vino după mine"; şi sculîndu-se acest dumnezeiesc tînăr, a sărutat pe părinţii săi şi s-a dus în urma porumbelului; iar porumbelul, ducîndu-l pînă la Muntele Olimpului, a zburat dintr-o crăpătură de piatră într-o peşteră ce se afla acolo, unde sfîntul, intrînd după dînsul, a găsit un leu mare şi i-a zis: "Ieşi de aici şi caută-ţi altă peşteră, căci Domnul mi-a poruncit să locuiesc aici". Leul, auzind acestea, a lins cu limba picioarele lui şi s-a dus. Deci, locuia sfîntul în peştera leului, fiind hrănit de înger.
    După un an, prin porunca lui Dumnezeu, s-a dus iarăşi la părinţii săi, în cetatea Niceea, fiind ei aproape de sfîrşit, şi dîndu-le cea mai de pe urmă sărutare şi trimiţîndu-i înainte spre Dumnezeu, a împărţit averea ce rămăsese după dînşii la săraci, şi s-a întors iarăşi în Muntele Olimpului, la petrecerea sa; şi a stat acolo pînă ce a împlinit 15 ani de la naşterea sa, lăudînd pe Dumnezeu totdeauna ca un înger, iar hrana primind-o din mîna cea îngerească.
    Într-acea vreme împărăţeau la Răsărit şi la Apus tiranii Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305), iar în ţara Bitiniei erau ighemoni Deciu şi Uar; iar Biserica lui Hristos era prigonită prin toată lumea de păgînii închinători la idoli. Venind Deciu în cetatea Niceea, striga ca toţi cetăţenii dimprejur să se adune şi să aducă jertfe zeilor şi a fost aşezată ziua acelei necurate prăznuiri cînd veniseră în Niceea şi împăraţii din casa Bitiniei.
    Deci, cînd a sosit acel diavolesc praznic şi se aduceau jertfe idolilor de tot poporul, atunci îngerii lui Dumnezeu, luînd pe Sfîntul Neofit din Muntele Olimpului, l-au pus în mijlocul tîrgului Niceei, cu faţa preaslăvită ca a lui Moise altă dată, şi a strigat sfîntul cu mare glas: "M-am aflat celor ce nu mă cunosc şi m-am arătat celor ce nu întrebau de mine, ca să se arate rătăcirea şi înşelarea necuratei credinţe". Iar poporul care prăznuia, fiind împreună şi ighemonul Deciu, văzînd pe tînărul luminat stînd în mijlocul lor şi strigînd cu mare glas, s-a mirat şi-l întrebau cine şi de unde este. Dar el îndată a fost cunoscut de cetăţeni că este Neofit, fiul lui Teodor şi al Florentiei. Deci, ighemonul Deciu i-a poruncit să aducă jertfe împreună cu dînşii.
    Sfîntul, cu îndrăzneală deschizîndu-şi gura, a zis către dînsul: "Nelegiuitule şi băutorule de sînge, ce faci ducînd la pierzare atîtea suflete de oameni? Oare nu ştii că pentru toate acestea, care le tragi la diavoleasca jertfă, vei fi schingiuit cu înfricoşată pedeapsă şi te vei munci în veci în focul gheenei?" Ighemonul Deciu, pentru mustrarea aceea pornindu-se spre mînie, a poruncit ca, dezbrăcînd pe sfîntul tînăr, să-l spînzure de un lemn legat de mîini şi să-l bată tare cu vine de bou; apoi să-l pună în oţet amestecat cu sare. Sfîntul răbdînd cu bărbăţie, striga cu glas tare către poporul ce era de faţă, zicînd: "Bărbaţilor, cei orbiţi cu nedumnezeirea şi cuprinşi cu nevederea, pocăiţi-vă şi vă izbăviţi de întunericul acela; veniţi la adevărata lumină a lui Hristos Dumnezeu şi vă luminaţi cu Sfîntul Botez, ca să cîştigaţi viaţa cea veşnică".
    Ighemonul, auzind nişte cuvinte ca acestea ale sfîntului tînăr, s-a umplut mai mult de mînie şi a poruncit ca să-l spînzure iarăşi pe lemn şi cu unghii de fier să-i strivească oasele. Sfîntul Neofit, fiind chinuit astfel, nu zicea nimic altceva decît: "Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă"; şi stînd înaintea lui unul din sfetnicii ighemonului, i-a zis: "De ce te îndrăceşti, Neofite, împotrivindu-te poruncii împărăteşti? Făgăduieşte să aduci jertfe zeilor şi îndată vei scăpa de aceste chinuri cumplite". Sfîntul a zis: "Eu Dumnezeului ceresc Îi aduc jertfe de laudă, iar idolilor celor fără de suflet şi celor ce locuiesc într-înşii, niciodată nu mă voi închina". Şi a poruncit slujitorilor ca mai cumplit să-l strujească peste tot trupul, schimbîndu-se chinuitorii, încît i se vedeau oasele goale. Iar sfîntul, întru acele chinuri de Dumnezeu întărindu-se, cînta: De voi merge prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine eşti, Doamne.
    Văzînd ighemonul că nimic nu sporeşte, a poruncit să înceteze a-l chinui şi să-l pogoare de pe lemn, apoi îl mîngîia, zicînd: "Văzîndu-ţi tinereţele tale şi cruţîndu-ţi sănătatea, mai mult nu te voi chinui, ci te îndemn ca să te închini zeilor noştri, că degrab se vor trimite de la împăratul doftori preaînţelepţi, care îndată vor putea să te tămăduiască de rănile acelea". Iar mucenicul a zis: "Eu am doctor pe Stăpînul meu, Domnul Iisus Hristos, pentru care rabd şi spre care nădăjduiesc". Şi a poruncit ighemonul ca să-l închidă în pivniţă legat.
    A doua zi, ighemonul a mers în palatul împărătesc şi a spus împăraţilor despre Neofit: "Pe un tînăr al unui creştin ieri legîndu-l, l-am chinuit, pentru că nu voieşte să se închine zeilor; iar el nu are grijă de chinuri, ci neîncetat cheamă pe Hristos al său". Împăratul a poruncit să-l ardă de viu pe tînăr şi nu numai pe tînărul acela, ci şi pe toţi cei ce mărturisesc pe Hristos. Şi a ieşit Deciu ighemonul din palat, iar cu dînsul era şi Uar fruntaşul, mergînd la locul ce se chema plimbarea lui Hercule. Acolo au pus chipurile împăraţilor şi a poruncit Deciu să aducă înaintea sa din temniţă pe tînărul Neofit; deci, adus fiind sfîntul, a zis către dînsul ighemonul: "Neofite, apropie-te şi jertfeşte zeului Hercule şi vei fi de toţi zeii bine primit, cum şi împăraţilor şi nouă". Iar sfîntul a zis: "Eu mă rog Dumnezeului meu Iisus Hristos, ca să mă aflu Aceluia bine primit şi iubit".
    Apoi, prin porunca chinuitorului, a aprins cuptor spre arderea Sfîntului Neofit, pe care aruncîndu-l într-însul, au astupat gura cuptorului trei zile şi trei nopţi, ca adică nici oasele ucenicului să nu rămînă, iar Sfîntul Mucenic Neofit răcorindu-se în mijlocul focului prin roua cea dumnezeiască, ca la un loc de odihnă se veselea, cîntînd: Domnul mă paşte, nimic nu-mi va lipsi. În locul păşunii, acolo m-a sălăşluit. El acolo nu s-a vătămat, precum altă dată şi cei trei tineri, care au fost aruncaţi în cuptorul Babilonului.
    După acele trei zile, slujitorii chinuitorului au mers să destupe cuptorul şi să lepede cenuşa, căci li se părea că cuptorul este stins şi mucenicul cu totul ars; dar destupîndu-l, deodată a ieşit o văpaie mare din cuptor şi a ars mulţime de păgîni, care veniseră acolo. Iar sfîntul cu glas mare a strigat: "Bine eşti cuvîntat, Doamne, Dumnezeul meu, care m-ai păzit întreg şi nebiruit în chinuri, care m-ai izbăvit de meşteşugirile chinuitorilor şi focul în rouă mi-ai prefăcut, apoi ai ars cu văpaia pe cei vrednici de văpaia cea nestinsă în veci; deci mă rog Ţie, Stăpîne, să nu mă ruşinezi pe mine, robul Tău, pînă la sfîrşit, pînă ce voi săvîrşi nevoinţa mea cu ajutorul Tău".
    Atunci a ieşit sfîntul din cuptor întreg, neavînd nici o vătămare de foc şi l-au prins pe el păgînii slujitori, care scăpaseră de arderea focului, mirîndu-se ei de o minune ca aceea; ticăloşii o numeau vrăjitorie, singuri fiind plini de vrăjile diavoleşti, pentru că îi orbise răutatea lor şi nu puteau să cunoască puterea lui Hristos. După aceasta au osîndit pe sfîntul la mîncarea fiarelor, pregătind chiar şi priveliştea şi, legînd pe sfîntul de un par, au slobozit asupră-i un urs, iar acela răcnind, mergea la sfîntul şi apropiindu-se, a stat, dar căutînd la dînsul, îndată s-a întors la locul său; deci, s-a mirat de aceasta ighemonul şi toţi cei ce veniseră la privelişte. Apoi sloboziră o ursoaică, care numai de două ori în an era adusă la privelişte, de vreme ce era foarte cumplită şi ucidea pe mulţi; aceea alergînd, s-a închinat la picioarele sfîntului, cinstind pe plăcutul lui Dumnezeu, şi s-a dus la locul ei.
    Astfel săvîrşindu-se priveliştea aceea, păstorii aduseseră la ighemon un leu foarte mare şi sălbatic, despre care ziceau: "L-am prins în pustie de cinci zile şi nu i-am dat hrană deloc". Iar ighemonul, bucurîndu-se, a poruncit să aducă pe leul acela înăuntrul priveliştii, unde sfîntul mucenic sta legat gol. Şi toţi se mirau de acel leu, căci era foarte mare şi fioros.
    Alergînd leul la sfîntul, a stat şi l-a privit, şi plecîndu-şi capul, scotea lacrimi din ochi şi lingea picioarele sfîntului, pentru că acela era leul pe care Sfîntul Neofit aflîndu-l la Muntele Olimpului, în peştera cea de piatră, l-a trimis aiurea, iar el s-a sălăşluit chiar în peştera aceluia. Deci, cunoscîndu-l sfîntul, i-a poruncit să se ducă în peştera sa cea dintîi în Olimp, pe care o lăsase sfîntul, poruncindu-i să nu vatăme neam de om niciodată; iar leul închinîndu-se mucenicului, s-a dus răcnind înfricoşat şi a sfărîmat uşile priveliştii, apoi a trecut degrabă prin popor, încît toţi se repezeau la fugă, temîndu-se de groaza fiarei; dar leul, nevătămînd pe nimeni, a fugit în pustie, la locul cel dintîi, după porunca sfîntului.
    Muncitorul, umplîndu-se de frică şi de spaimă şi neştiind ce să mai facă, a poruncit ostaşului să străpungă cu ţepi de fier tot trupul mucenicului, pînă cînd îi va ieşi duhul; şi văzînd că după toată dureroasa străpungere sfîntul nu a murit, ci sta cu vitejie şi fără frică, un barbar care sta acolo, fiind cu chip ca de fiară şi rău la obicei, acela avînd în mîini o suliţă, s-a repezit la sfîntul, l-a lovit cu suliţa în piept şi l-a străpuns. Astfel Sfîntul Mucenic Neofit, ca un miel fiind înjunghiat, şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, în 21 de zile ale lunii ianuarie, vieţuind de la naşterea sa 15 ani şi patru luni; iar acum moştenind viaţa cea fără de sfîrşit, slăveşte pe izvorul vieţii, Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit, în veci. Amin.

Niciun comentariu: