CUVIOSUL ALIPIE, ZUGRAVUL PECERSCĂI (17 august)

  Cuviosul părintele nostru Alipie al Pecerscăi s-a arătat următor dumnezeiescului Evanghelist Luca, căci el slujea Domnului, Care ne-a făcut pe noi după chipul şi după asemănarea Sa, închipuind cu minune nu numai feţele sfinţilor pe icoane, dar şi bunătatea acelora, în sufletul său. Pe lângă aceasta s-a arătat şi doctor minunat, a cărui viaţă dreptcredincioasă s-a închipuit nouă astfel:

    In zilele binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi pe vremea egumeniei Cuviosului Nicon, după rânduiala lui Dumnezeu şi după sfătuirea Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodo-sie, care s-au arătat la zece ani după moartea lor în Constantinopol, au venit la împodobirea sfintei biserici Pecersca nişte zugravi greci. La aceştia a fost dat fericitul Alipie de către părinţii săi, pentru învăţătura zugrăvirii icoanelor. Deci Alipie a fost el însuşi văzător al minunii despre care se scrie în povestirea cea pentru sfânta biserică a Pecerscăi, când zugravii împodobeau cu mozaic altarul şi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit într-însul, apoi s-a luminat mai mult decât soarele; după aceasta un porumbel a zburat din gura ei, şi după mult zbor a intrat în gura icoanei Mântuitorului ce era sus. Pe atunci fericitul Alipie, învăţându-se, ajuta meşterilor săi şi a scris în mintea sa, că lucrarea Preasfântului Duh petrece în acea sfântă biserică a Pecerscăi.

    Deci, zugravii sfârşindu-şi lucrul lor şi împodobind cu chipuri sfânta biserică, Alipie a fost împodobit şi el cu îmbunătăţitul chip al rânduielii celei călugăreşti, de către cuviosul egumen Nicon. El a început a se deprinde a închipui duhovniceştile fapte bune ale sfinţilor, căci acum ştia bine închipuirea cea materialnică a feţei lor. Şi era aşa de meşter şi preaînţelept în lucrul său, încât şi din icoanele cele materialnice, cu darul lui Dumnezeu, putea să pună de faţă îmbunătăţitele chipuri duhovniceşti, căci a învăţat meşteşugul zugrăvirii icoanelor, nu pentru adunare de bogăţii, ci pentru săvârşirea faptelor bune; pentru că lucra sfintele icoane, pe cât era de trebuinţă tuturor, egumenului şi fraţilor, neluând nimic pentru osteneala sa.

    El mai ales îi ruga pe toţi ca, văzând în vreo biserică icoane învechite, sa-i spună lui; iar el, netrebuindu-i nici o plată pe pământ, le împodobea prin lucrul mâinilor sale. Sau de nu avea cândva să lucreze cuiva, atunci luând împrumut aur şi argint pentru trebuinţa icoanelor, se îndeletnicea în ostenelile sale şi, cărora le era dator, le plătea cu icoane. Aceasta o făcea ca să nu fie fără lucru, ci să se asemene sfinţilor părinţi celor de demult, care la lucrul mâinilor se nevoiau de-a pururea, şi însuşi mai-marelui Apostol Pavel, care zice pentru sine: Că trebuinţei mele şi celor ce sunt cu mine, au slujit aceste mâini ale mele.

    Iar de i se întâmpla cândva vreo dobândă din lucrul mâinilor lui, atunci o împărţea în trei părţi: întâia parte o lăsa pentru nevoia icoanelor; a doua, pentru milostenia săracilor, iar a treia pentru, trebuinţa mănăstirească. Deci, astfel făcând în toţi anii, nu se odihnea nici ziua, nici noaptea, pentru că noaptea se îndeletnicea în privegheri, în rugăciuni şi la închinăciuni, iar ziua sosind, se nevoia la lucrul mâinilor, cu toată smerenia, necâştigarea, curăţia, răbdarea, postul, dragostea şi dumnezeiasca gândire. El niciodată nu se vedea fără lucru, încă nici nu lipsea niciodată de la soborul bisericesc pentru lucrul său.

    Şi văzând egumenul meşteşugul atât de îmbunătăţit al acestui cuvios zugrav, căci era vrednic ca pe lângă monahicescul chip cel îngeresc, să închipuiască în sine şi lucrarea chipului celui de o fiinţă al lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, preotul după rânduiala lui Melchi-sedec, l-a ridicat pe el prin sârguinţa sa la treapta preoţiei. Atunci cuviosul, punându-se în sfeşnic ca o făclie, sau mai bine zis ca un chip la locul înalt, a strălucit cu mai multă podoabă îndoitelor fapte bune - monahiceşti şi preoţeşti -, încât el s-a arătat nu chip simplu, ci făcător de minuni, dintre ale cărui faceri de minuni se cuvine a pomeni pe unele aici.

    Un bogat oarecare din cetatea Kievului, fiind plin de lepră şi căutând multă vreme ajutor de la doctori, de la vrăjitori şi de la oameni de altă credinţă, n-a folosit nimic, ci mai mult rău şi-a făcut. Atunci unul din prieteni l-a îndemnat să meargă la Mănăstirea Pecersca şi să roage pe părinţii aceia să se roage pentru dânsul, dar el abia a voit. Apoi, când îl duseră acolo, egumenul a poruncit să-l adape cu apă din puţul Cuviosului Teodosie şi să-i spele capul şi faţa lui. Şi îndată a scos atâta puroi pentru necredinţa sa, încât toţi, de mirosul urât, au fugit de la dânsul. Deci s-a întors la casa sa, plângând şi tânguindu-se, şi de ruşinea mirosului n-a ieşit la lumină multe zile, zicând către prietenii săi: „Acoperit-a ruşinea obrazul meu, înstrăinatu-m-am de fraţii mei şi nemernic m-am făcut fiilor maicii mele, căci nu am mers cu credinţă la Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie".

    Deci în toate zilele aştepta moartea. Insă venindu-şi odată în sine, s-a gândit să-şi mărturisească toate greşelile sale; de aceea a mers iarăşi la Mănăstirea Pecersca, la Cuviosul acesta Alipie, şi s-a mărturisit înaintea lui. Iar cuviosul i-a zis lui: „Bine ai făcut, fiule, mărturisindu-ţi lui Dumnezeu păcatele tale înaintea nevredniciei mele, pentru că aşa şi proorocul mărturiseşte de sine, către Domnul, zicând: Zis-am: mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai lăsat păgânâtatea inimii mele". Apoi l-a învăţat pe el mult despre mântuirea sufletului şi, luând vopsele pentru zugrăvirea icoanelor, i-a împodobit faţa lui, ungându-i bubele cele cu puroi. Apoi, ducându-l în biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi i-a poruncit să se spele cu apa aceea cu care obişnuiesc preoţii a se spăla după împărtăşire. Deci chiar acolo i-au căzut lui bubele şi îndată i s-a întors cea dintâi închipuire frumoasă a sănătăţii sale. Astfel, întru această facere de minuni, Cuviosul părintele nostru Alipie s-a făcut de un chip cu Domnul Hristos, căci precum Hristos a tămăduit pe cel lepros şi i-a poruncit să se arate preotului şi să aducă dar pentru curăţia sa, tot astfel şi acest cuvios a poruncit bubosului său să se arate înaintea lui, fiind în rânduiala slujbei preoţeşti, şi să aducă darul acela de care proorocul grăieşte: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua! Să pomenim aici şi acest dar: că strănepotul acestui bubos, ca mulţumire pentru curăţia lui, a ferecat un chivot de aur, care se află pe sfântul prestol al bisericii Pecerscăi.

    Pe lângă aceasta, Cuviosul Alipie a mai fost iarăşi de un chip cu Hristos, Cel ce a tămăduit şi pe un orb din naştere; căci, precum Hristos a tămăduit pe acela, întâi ungându-i ochii cu tină, apoi poruncindu-i să se spele în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte "trimis", tot astfel şi acest cuvios, întâi a uns bubele leprosului său cu vopsele de zugrăvit icoane, apoi i-a poruncit să se spele cu apa cu care se spală preoţii după împărtăşire şi în acest fel l-a tămăduit de bubele cele întunecate, împreună încă şi de orbirea păcatelor.

    Deci toţi cei ce atunci veniseră împreună din cetate, s-au mirat foarte mult de acea grabnică tămăduire, dar Cuviosul Alipie le-a zis lor: „Fraţilor, luaţi aminte la ceea ce se zice: Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci acest om mai înainte se robise vrăjmaşului prin păcatele farmecelor, iar mai pe urmă a venit aici la Dumnezeu, deznădăjduit de mântuirea sa, după sfatul vrăjmaşului, necrezând Domnului cel ce singur poate să mântuiască; de aceea mai multă stricăciune năvălise asupra lui, pentru necredinţa sa. Pentru că Domnul a zis: Cereţi, dar nu aşa cu îndoială, cereţi cu credinţă, şi vi se va da. Iar acum, când acela s-a întors şi s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu de cele ce a făcut, ascultându-l eu şi Dumnezeu fiind bogat în milă, L-a tămăduit". Auzind oamenii acestea, s-au închinat şi s-au întors înapoi cu cel tămăduit, slăvind pe Dumnezeu şi pe ceea ce l-a născut pe El, încă şi pe Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi pe acest cuvios părinte, Alipie, ucenicul acelora, de care ziceau că într-adevăr acesta este la noi un nou Elisei, care l-a tămăduit de lepră pe bărbatul acela, ca Elisei pe Neeman Sirianul.

    A mai fost încă şi un alt oarecare bărbat iubitor de Hristos, tot din aceeaşi cetate a Kievului, care a zidit o biserică, şi a voit să facă şapte icoane mari pentru împodobirea ei. Atunci a dat argint şi scânduri pentru icoane la doi monahi ai Mănăstirii Pecersca, cunoscuţi ai lui, rugându-i ca pentru zugrăvire să întrebe pe Alipie. Acei monahi n-au spus nimic lui Alipie, iar argintul l-au oprit pentru ei. Apoi, trecând câtăva vreme, a trimis omul acela la monahi, să afle dacă îi sunt icoanele zugrăvite. Iar ei au răspuns: „Mai mult argint îi trebuie lui Alipie". Şi iar au luat argintul trimis de om, pe care, de asemenea, l-au oprit. Apoi, fiind fără de ruşine, au trimis la omul acela cuvinte nedrepte asupra sfântului, zicând că: „Ii mai trebuie încă pe atât pe cât a luat". Iar omul cel iubitor de Hristos a dat a treia oară, zicând: „Voiesc din mâinile lui numai rugăciune şi binecuvântare". Dar fericitul Alipie nu ştia nimic din ceea ce făceau acei monahi.

    Deci după aceasta, omul iar a trimis, vrând să ştie cu adevărat dacă îi sunt icoanele zugrăvite sau nu. Iar monahii, nemaiştiind ce să răspundă, au zis: „Alipie a luat argintul tău în trei rânduri şi acum nu vrea să zugrăvească icoanele". Pentru aceea, acel om iubitor de Hristos a mers cu mulţi tovarăşi în Mănăstirea Pecersca la Cuviosul egumen Nicon şi i-a spus pricina mâhnirii sale. Iar egumenul, chemând pe Alipie, i-a zis: „Frate, de ce ai făcut acestui fiu al nostru o nedreptate ca aceasta, că te-a rugat de multe ori, dându-ţi cât ai voit; iar tu, făgăduindu-te şi luând atâta argint, nu-i zugrăveşti lui icoanele, pe care uneori le faci şi în dar?"

    Răspuns-a Alipie: „Cinstite părinte, ştii sfinţia ta că niciodată nu m-am lenevit în acest lucru, dar acum nu ştiu despre ce-mi vorbeşti!" Egumenul iarăşi a zis: „Ai luat trei preţuri pentru şapte icoane şi nici până acum nu le-ai zugrăvit". Deci îndată, spre mustrarea sfântului, a trimis să aducă scândurile acelor icoane, care înainte de acea noapte se văzuseră nezugrăvite într-o cămară mănăstirească. Asemenea a poruncit să cheme şi pe acei monahi, prin care acel om trimitea sfântului argintul. Deci cei trimişi după scânduri le-au găsit zugrăvite foarte cu meşteşug şi le-au adus înaintea egumenului şi a celor ce erau cu el. Pe acelea văzându-le, toţi s-au mirat şi, înspăi-mântându-se cu cutremur, au căzut cu faţa la pământ şi s-au închinat acelor chipuri ne făcute de mână al Domnului, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor Săi.

    După aceasta au venit şi cei doi monahi care minţiseră împotriva lui Alipie, şi neştiind de minunea ce se făcuse, au început a se certa cu sfântul, zicându-i: „Trei preţuri ai luat, iar icoanele nu le zugrăveşti". Şi auzind cei ce erau acolo de această năpastă, le-au arătat icoanele, zicându-le: „Iată, icoanele acelea au fost zugrăvite de Dumnezeu Insuşi, Care mărturiseşte nerăutatea lui Alipie".

    Iar ei văzându-le, s-au spăimântat de minunea ce se făcuse. Atunci egumenul, vădind furtişagul şi minciuna lor, i-a izgonit din mănăstire şi au căzut din toate lucrurile lor. Insă nici aşa nu şi-au lăsat răutatea lor, ci grăiau hule împotriva Cuviosului Alipie şi spuneau oamenilor în cetate: „Noi singuri am zugrăvit acele icoane, iar stăpânul lor, nevrând să ne dea plata şi lipsindu-ne de tocmeală, iată, a gândit şi a minţit că acele icoane au fost zugrăvite de Dumnezeu, îndreptăţind pe Alipie". Astfel au oprit poporul ce alerga la privirea icoanelor şi voia să se închine lor. Insă deşi acei oameni au crezut atunci acelor monahi ce cleveteau pe Cuviosul Alipie, dar Dumnezeu, Care preamăreşte pe sfinţii Săi, precum singur a zis în Evanghelie: Nu poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui, nici aprind făclia şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor, n-a tăinuit îmbunătăţitele nevoinţe ale acestui cuvios bărbat, pentru că vestea despre minunea ce s-a făcut cu acele icoane a ajuns la domnul Vladimir Monomahul.

    Această minune s-a adeverit încă şi mai mult, pentru că, oarecând, prin voinţa lui Dumnezeu, luând foc toată cetatea Kievului, a ars şi biserica ce avea acele icoane; dar după foc s-au găsit toate acele şapte icoane întregi şi nevătămate. Deci auzind voievodul de acest lucru, a mers el însuşi să vadă minunea ce se făcuse. Şi văzând icoanele ce rămăseseră, a auzit cu încredinţare despre ele cum s-au zugrăvit într-o noapte, cu voia lui Dumnezeu, Care a izbăvit de năpaste pe Cuviosul Alipie. Atunci voievodul Vladimir Monomahul a proslăvit pe Dumnezeu, Făcătorul tuturor, Care a făcut atâtea minuni, pentru faptele bune ale Cuviosului Alipie; apoi, luând din acele icoane una a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a trimis-o în cetatea Rostovului, în biserica cea de piatră zidită de dânsul. Şi s-a întâmplat oarecând de a căzut şi acea biserică din Rostov, însă acea icoană a rămas nevătămată. Atunci a dus-o în biserica de lemn, care şi aceea după o vreme a ars de foc, dar icoana a rămas iarăşi nevătămată, neavând nici o stricăciune de foc. Toate acestea închipuiau îmbunătăţita viaţă a Cuviosului părintelui nostru Alipie, pentru care acele icoane s-au zugrăvit fără de mână.

    Acum să venim şi la minunea care s-a întâmplat la sfârşitul sfântului, anume, cum acest meşter zugrav făcător de minuni a trecut de la această viaţă vremelnică la cea veşnică. Un dreptcredincios i-a dat Cuviosului părinte Alipie o icoană, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca s-o zugrăvească, rugându-l s-o gătească de praznicul Adormirii. Iar după câteva zile cuviosul s-a îmbolnăvit şi se apropia de sfârşitul său; icoana rămânând nezugrăvită. Din această pricină, omul acela se supăra şi se mâhnea asupra sfântului. Dar Alipie îi zicea: „Fiule, nu te supăra venind la mine, ci aruncă-ţi spre Domnul grija ta, căci El va face cum va voi: Icoana va sta la locul ei la praznicul său". Deci omul, crezând cuvintelor cuviosului, s-a dus bucurându-se la casa sa. Apoi, venind iarăşi la Vecernia praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi văzându-şi icoana nezugrăvită şi pe Cuviosul Alipie mai bolnav, îl defăima, zicându-i: „De ce nu mi-ai spus de slăbiciunea ta, că aş fi dat altuia să-mi zugrăvească icoana, ca praznicul să-mi fie luminos şi cinstit? Dar acum, iată că m-ai ruşinat". Cuviosul i-a răspuns cu blândeţe: „O, fiule, oare am făcut aceasta din lenevire? Insă Dumnezeu poate ca icoana Maicii Sale să o zugrăvească cu un cuvânt, pentru că eu acum mă duc din lumea aceasta, precum mi-a arătat mie Domnul, iar pe tine nu te voi lăsa întristat". Auzind aceasta, omul acela a plecat foarte întristat.

    Şi iată, după plecarea acelui om, a intrat un tânăr luminos la Cuviosul Alipie şi a început a zugrăvi acea icoană; iar Alipie, socotind că stăpânul icoanei s-a supărat pe dânsul şi a trimis alt zugrav, la început i se părea că acela este un om, dar graba şi frumuseţea lucrului îl arăta pe el că este înger, căci uneori punea aur pe icoană, iar alteori freca pe piatră felurite vopsele şi cu acelea zugrăvea; şi astfel, în trei ceasuri a zugrăvit o icoană foarte frumoasă. După aceea a zis către cuvios: „Părinte, oare lipseşte ceva de aici sau am greşit în ceva?" Cuviosul i-a răspuns: „Bine ai făcut-o, Dumnezeu ţi-a ajutat să o zugrăveşti cu aşa frumoasă podoabă, şi Insuşi El a lucrat aceasta prin tine". Apoi, sosind seara, zugravul acela s-a făcut nevăzut cu icoana.

    Iar stăpânul icoanei a petrecut toată noaptea fără somn, de mâhnire că nu avea icoana gata pentru praznic, numindu-se pe sine nevrednic de un dar ca acesta şi foarte păcătos. Apoi, sculându-se, s-a dus la biserică ca să plângă acolo de a sa greşeală; dar, deschizând uşa bisericii, a văzut icoana la locul său, strălucind foarte. Atunci a căzut de frică, socotind că o nălucire i s-a arătat lui; apoi, intrând puţin şi privind, a cunoscut că este icoana lui, şi de aceea, fiind în cutremur şi spaimă mare, şi-a adus aminte de cuvintele Cuviosului Alipie, care îi zisese că icoana îi va fi gata la praznicul său. Deci, alergând, a deşteptat pe casnicii săi, iar ei îndată au mers cu bucurie în biserică după dânsul, cu lumânări şi cu tămâieri.

    Şi văzând ei icoana că strălucea ca soarele, au căzut cu feţele la pământ, i s-au închinat ei şi au sărutat-o cu toată veselia sufletului. După aceasta, acel om dreptcredincios s-a dus la egumen şi a început a-i spune şi lui minunea ce se făcuse cu acea icoană. Deci au mers împreună la Cuviosul Alipie şi l-au văzut pe el ducându-se din lumea aceasta. Insă l-a întrebat egumenul: „Părinte, cum şi de cine s-a zugrăvit icoana omului acesta?" Iar el le-a spus lor toate cele ce a văzut şi a zis: „Ingerul a zugrăvit-o şi iată-l şi acum stă de faţă, vrând să mă ia pe mine". Acestea zicându-le, şi-a dat duhul său în mâinile Domnului, în 17 zile ale lunii august. Iar fraţii, îngrijindu-i trupul, l-au dus în biserică şi, făcând deasupra lui cântarea cea obişnuită, l-au pus în peştera Cuviosului Antonie.

    Astfel, acest sfânt zugrav făcător de minuni a împodobit cerul şi pământul, suindu-se acolo cu sufletul său cel îmbunătăţit, iar aici fiind cu trupul, în cinstea lui Dumnezeu Tatăl, începătorul zugravilor, Care a zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră; aşijderea şi după a chipului ipostasului său, a lui Dumnezeu Fiul, Care cu chipul s-a aflat ca omul; împreună cu a Sfântului Duh, Care s-a pogorât în chip de porumbel şi de limbi de foc. Care fiind de o fiinţă, să ne fie nouă, ca, împreunându-ne cu părintele nostru Alipie, să-L lăudăm în nesfârşiţii veci ai vecilor. Amin.