Pătimirea Sfîntului Mucenic Bonifatie (19 decembrie)

http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.com/2011/12/acatistul-sfantului-bonifatie-ziua.html

Era în Roma o femeie oarecare cu numele Aglaida, fata unui tată slăvit, anume Acachie, care fusese mai înainte antipat al aceleiaşi cetăţi a Romei. Aceasta fiind tînără şi frumoasă la faţă, avînd multe averi ce-i rămăseseră de la părinţii ei şi ducînd o viaţă liberă, fără bărbat legiuit, îşi petrecea zilele sale în desfrîu şi în păcate, fiind biruită de patima cea firească a neputinţei trupeşti. Ea avea la dînsa un om, ca slugă credincioasă a casei şi a toată avuţia ei, cu numele de Bonifatie, tînăr şi frumos la chip. Cu acesta vieţuia în necurăţie. Nu spre ruşinare se vorbeşte aceasta, căci degrabă se va spune fericita şi minunata schimbare a acestora. Pentru că, fiind lăudaţi sfinţii lui Dumnezeu, nici păcatele lor cele mai dinainte nu se tac. Ca să se arate aceasta cum că nu toţi din tinereţe au fost buni şi drepţi, ci avîndu-şi firea stricată, asemenea multora, s-au săvîrşit cu pocăinţa cea adevărată şi cu schimbarea cea bună, făcîndu-se mari prin faptele cele bune şi slăviţi cu sfinţenia, precum vom vedea. Că şi noi, păcătoşi fiind, să nu deznădăjduim de mîntuire, ci să ne deşteptăm către ridicarea cea grabnică, ştiind, că după pocăinţa păcatelor, putem a fi sfinţi, Dumnezeu ajutîndu-ne, numai noi de vom vrea.

    Cu adevărat este frumoasă această povestire, prin care se veseleşte inima şi cu urechea care aude, că mai presus de nădejde, păcătosul se face sfînt, ba încă şi mucenic al lui Hristos. Aşa şi acest Bonifatie, care mai înainte se tăvălea în necurăţie, ba era şi beţiv, s-a arătat apoi mărturisitor al lui Dumnezeu, viteaz nevoitor şi slăvit răbdător de chinuri.

    Dar în vremea vieţuirii sale, cel cu iubire de patimă, deşi slujea păcatului, avea şi oarecare fapte bune vrednice de laudă: către cei săraci, era milostiv, către cei străini avea dragoste şi către cei ce pătimeau în nevoi, avea durere de inimă. Pe unii cu milostivire miluindu-i, pe alţii cu dragoste odihnindu-i şi altora cu durere de inimă ajutîndu-le; totdeauna avea în mintea sa dorinţa ca să-şi îndrepteze cîndva viaţa sa. De aceea adeseori suspina către Dumnezeu, că doar o scăpa de cursele diavolului, ca să se facă domn peste poftele şi patimile sale. Domnul însă n-a trecut cu vederea zidirea sa şi n-a lăsat pe un om ca acesta, care în parte avea şi fapte bune, să se cufunde mai mult în pofta cea rea. N-a lăsat mai mult a-şi întina cu păcatele cele necurate faptele lui cele de milostenie. Ci a binevoit şi i-a rînduit lui ca să-şi spele faptele sale cele rele, prin vărsarea chiar a sîngelui său, iar cu a lui roşeală să împodobească sufletul său ca şi cu o porfiră împărătească şi cu cununa muceniciei să se încununeze. Iată cum s-a făcut aceasta:

    În acea vreme era încă prigoană asupra creştinilor şi adîncul întunericului celui idolesc cuprinsese tot răsăritul, încît mulţime de credincioşi erau munciţi pentru Hristos. Atunci stăpînei sale Aglaida, i-a venit gînd de mîntuire şi o dorinţă foarte mare şi nebiruită a pătruns în inima ei, ca să aibă în casa sa sfinte moaşte muceniceşti. Şi întrucît socotea că din slugile sale nu este mai credincios şi mai cu sîrguinţă spre a împlini acea slujbă decît Bonifatie, l-a chemat şi i-a arătat dorinţa sa. Deci, luîndu-l la o parte, i-a zis: "Ştii, frate, cu cîte păcate ne-am îngreunat şi nicidecum nu ne îngrijim de cele ce vor să fie! Cum vom sta înaintea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu, unde avem să primim munci grele după faptele noastre? Eu am auzit de la un oarecare bărbat binecredincios că, dacă cineva are sfinte moaşte ale celor ce au pătimit pentru Hristos şi le cinsteşte pe cît se poate, acela mult ajutor află către mîntuire şi în casa aceluia nu se mai înmulţeşte păcatul. Apoi, încă şi de răsplătire veşnică se învredniceşte, pentru că în aceeaşi fericire veşnică se va îndulci, de care se satură şi sfinţii mucenici. Şi mulţi chiar acum, după cum se spune, intră pentru Hristos în nevoinţele cele frumoase, dîndu-şi trupurile spre răni şi primesc cunună mucenicească.

    Deci, slujeşte-mi, tu, la aceasta, căci a venit vremea ca să arăţi cîtă dragoste ai către mine. Mergi cu sîrguinţă în părţile acelea unde se aude de prigoană şi de muncirea creştinilor şi te sîrguieşte a aduce moaştele oricăror sfinţi mucenici, ca să le ţinem la noi cu cinste şi să-i zidim acelui sfînt biserică. Căci îl vom avea pe acela totdeauna nouă păzitor, ajutor şi de-a pururea mijlocitor către Dumnezeu".

    Zicînd acestea, Bonifatie cu bucurie voia să săvîrşească lucrul ce i se poruncea şi s-a arătat gata spre o cale ca aceea. Deci, i-a dat stăpînă sa mulţime de aur, pentru că în alt chip nu se puteau lua sfintele moaşte ale unui mucenic, dacă n-ar fi dat daruri şi mulţime de aur. Căci păgînii muncitori, văzînd dragostea şi osîrdia cea mare a credincioşilor către moaştele mucenicilor, nu le dădeau în dar, ci le vindeau cu mare preţ şi multă avere cîştigau ei cu acestea.

    Luînd Bonifatie de la stăpînă sa mulţime de aur, pe de o parte pentru răscumpărarea moaştelor muceniceşti, iar pe de alta spre a da milostenie săracilor, a pregătit şi diferite feluri de aromate, pînză curată şi toate cele ce se cuvin pentru cinstita înfăşurare a trupurilor sfinţilor. Apoi, a luat caii şi robii stăpînei sale ca tovarăşi şi a plecat la drum.

    Ieşind din casă, a zis către stăpînă sa, rîzînd: "Ce va fi, doamnă, de nu voi găsi vreun mucenic acolo unde mă duc şi de vor aduce la tine trupul meu muncit pentru Hristos? Oare îl vei primi cu cinste?" Iar ea, rîzînd şi numindu-l beţiv şi păcătos, a început a-l dojeni zicînd: "Acum nu este vreme de glumit, frate, ci de bună cucernicie. Căci trebuie în calea aceasta a te păzi cu mare grijă, de toată neorînduiala şi gluma; şi cu cinste şi cu bună credinţă să săvîrşeşti toate, apoi cu blîndeţe şi cu înfrînare să călătoreşti, că vezi că slujeşti moaştelor sfinţilor, de care nu sîntem vrednici nu numai a ne atinge, ci nici măcar a căuta spre dînsele. Deci, mergi în pace, iar Domnul Care a primit chipul robului şi Şi-a vărsat sîngele pentru noi, să trimită cu tine pe îngerul Său, neaducîndu-Şi aminte de păcatele noastre, ci să îndrepteze mergerea şi întoarcerea ta bine şi cu sporire bună".

    Bonifatie, punînd mustrarea stăpînei sale în inima sa, a mers la drum şi cugeta în mintea sa cum se va atinge de sfintele moaşte, avînd mîini necurate. Deci se căia de necurăţia sa cea mai dinainte şi a început a posti, a nu mînca deloc carne şi a nu bea vin, a se ruga cu sîrguinţă şi des. Astfel, încet, încet a venit întru frica lui Dumnezeu, căci frica era tatăl luării-aminte, iar luarea-aminte era maică a odihnei celei dinăuntru, care naşte ştiinţa, şi face ca sufletul să-şi vadă grozăvia sa, ca într-o oarecare apă curată şi netulburată. Aşa se nasc începuturile şi rădăcinile pocăinţei, începînd de la frica lui Dumnezeu, de la luarea-aminte de sine şi de la socotirea conştiinţei sale.

    Apoi s-a arătat întru dînsul dorinţa vieţii celei desăvîrşite, din post, din înfrînare şi din rugăciunile cele neîncetate. După ce a ajuns în părţile Asiei şi a intrat în Tars, preaslăvita cetate a Ciliciei, în care atunci erau munciţi sfinţii, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, a lăsat pe ceilalţi robi la gazdă, cu caii, poruncindu-le să se odihnească de osteneală. Iar el singur îndată, nici praful scuturîndu-şi, s-a dus să vadă pe cei despre care a auzit că se muncesc; şi, venind în privelişte, a văzut mulţime de popor adunat, care privea la muncile ce se făceau sfinţilor.

    Deci a văzut pe sfinţi în multe feluri de chinuri schingiuiţi, cărora, tuturor deopotrivă, o vină le era pusă înainte: credinţa cea creştinească şi viaţa cea cu dreapă credinţă. Iar muncile cu care erau chinuiţi, nu erau deopotrivă. Unul era spînzurat cu capul în jos şi dedesubtul lui era foc aprins; altul era întins în patru părţi şi legat de patru stîlpi; altul zăcea fiind tăiat cu fierăstrăul; altul de mîinile muncitorilor, cu unelte ascuţite se zdrobea; unuia i se scoteau ochii, altuia i se tăiau mădularele; altul era înfipt în ţeapă şi ridicat de la pămînt şi intra ţeapa pînă la grumazi, altuia i se frîngeau şi i se zdrobeau oasele, iar altul era cu mîinile şi picioarele tăiate, tăvălindu-se pe pămînt ca un ghem. Şi toţi aveau atîta răbdare şi atîta bărbăţie, încît pe feţele lor se arăta o veselie creştinească, duhovnicească, pentru că, fiind întăriţi cu darul lui Dumnezeu, răbdau cele nesuferite firii omeneşti.

    Văzînd acestea fericitul Bonifatie şi socotindu-le toate cu sîrguinţă, pe de o parte minunîndu-se de bărbăţia mucenicilor, iar pe de alta poftind şi el cunună, s-a aprins cu totul de rîvnă dumnezeiască. Deci, stînd în mijlocul priveliştii şi făcîndu-se tuturor arătat, pe mucenicii care erau douăzeci la număr îi îmbrăţişă pe cîte unul, apoi a zis cu glas mare, în auzul tuturor: "Mare este Dumnezeul creştinilor, mare este Cel ce ajută robilor Săi şi îi întăreşte întru atîtea munci". Zicînd acestea, se apropia de mucenici şi le săruta picioarele cu multă dragoste, iar care nu aveau picioare, le cuprindea mădularele rămase din trupurile lor şi le punea la pieptul său, numindu-i fericiţi, că în puţină vreme, răbdînd acele munci cu bărbăţie, îndată vor dobîndi veşnica uşurare, odihna şi bucuria cea fără de sfîrşit. Iar pentru dînsul se ruga să le fie tovarăş în acea nevoinţă şi părtaş al cununilor pe care vor să le dobîndească de la Hristos, punătorul de nevoinţe.

    Atunci şi-a întors tot poporul ochii spre dînsul, dar mai ales judecătorul, care şedea la judecată şi chinuia pe sfinţii răbdători. Acela, văzînd un om străin şi necunoscut, întrebă: "Cine şi de unde este acesta?" Apoi, îndată porunci să-l prindă şi să-l aducă la el, întrebîndu-l cine este? Iar sfîntul a răspuns: "Sînt creştin". Judecătorul a vrut să ştie numele lui şi de unde este, iar el a răspuns: "Numele cel dintîi cu care iubesc foarte mult a mă numi, este creştin şi acum am venit aici din Roma. Iar de voieşti a-mi şti şi numele cu care m-au numit părinţii, iată: Bonifatie mă numesc". Iar judecătorul a zis: "Apropie-te, Bonifatie, mai înainte pînă nu-ţi rup trupul şi oasele şi jertfeşte zeilor, ca să-ţi mijloceşti multe bunătăţi; căci şi pe zei vei milostivi şi de muncile ce au să-ţi fie te vei izbăvi, iar de la noi cu multe daruri te vei îmbogăţi". La acestea Bonifatie răspunse: "Nu se cuvine nici măcar a răspunde la aceste cuvinte ale tale; însă, zic ceea ce am zis de multe ori: sînt creştin şi numai aceasta vei auzi de la mine, iar dacă nici aceasta nu suferi a auzi, atunci fă cu mine ceea ce-ţi place". Judecătorul atunci a poruncit să-l dezbrace şi să-l spînzure cu capul în jos şi să-l bată tare.

    A fost bătut cumplit, încît carnea a căzut de pe el, de i se vedeau oasele goale. Iar el ca şi cum n-ar fi simţit dureri, nu băga în seamă rănile ce i se făcuseră, ci îşi întorcea ochii către sfinţii mucenici şi, avînd pătimirea acelora pildă, se mîngîia că în tovărăşia acelora s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos.

    După aceasta, poruncind muncitorului a-l slăbi puţin, îl ispitea din nou, poate îl va îndupleca: "O! Bonifatie, începuturile muncilor să-ţi fie în destul pentru sfătuirea ta, ca să-ţi alegi ce este mai bun. Ai gustat acum dureri cumplite, deci miluieşte-te acum, ticăloase şi apropiindu-te, jertfeşte zeilor, iar de nu, îndată să începi a pătimi mai mari şi mai cumplite munci". Iar sfîntul a răspuns: "Pentru ce îmi porunceşti a face cele necuviincioase, o! nebunule. Eu nici cu auzul nu pot răbda de pomenirea zeilor tăi şi tu îmi porunceşti să le jertfesc lor?" Mîniindu-se iarăşi, judecătorul a poruncit să-i bage trestii ascuţite pe sub unghiile mîinilor şi picioarelor; iar sfîntul, ridicîndu-şi ochii şi mintea către cer, tăcea răbdînd.

    Apoi a poruncit să topească plumb şi să-l toarne în gura lui şi, fiind topit plumbul, sfîntul, ridicîndu-şi mîinile în sus, se ruga, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai făcut mai tare decît muncile, fii şi acum împreună cu mine, uşurîndu-mi durerile, Cela ce Însuţi eşti mîngîierea mea şi cu dinadinsul arată că-mi ajuţi a birui pe satana, cum şi pe acest judecător nedrept, că pentru Tine pătimesc acestea, precum Însuţi ştii". Zicînd acestea, a rugat pe sfinţi să-i ajute, cu rugăciunile lor, ca să poată răbda acea muncă înfricoşată. Şi apropiindu-se muncitorii, i-au deschis gura cu o unealtă de fier şi i-au turnat plumbul, dar nu l-au vătămat pe sfînt.

    Poporul, văzînd o muncire atît de cumplită, s-a cutremurat şi, făcînd zgomot, striga: "Mare eşti Dumnezeule al creştinilor! Mare eşti, Împărate Hristoase şi toţi credem în Tine, Doamne!" Strigînd toţi aşa, s-au întors către o capişte idolească ce era aproape, vrînd s-o risipească. Apoi strigau asupra judecătorului şi aruncau cu pietre asupra lui, vrînd să-l omoare. Judecătorul, sculîndu-se de la locul de judecată, a fugit ruşinat la casa sa, iar pe Bonifatie a poruncit să-l ţină sub strajă.

    A doua zi, încetînd tulburarea poporului, judecătorul a venit din nou la judecată şi, aducînd pe Sfîntul Bonifatie, hulea numele lui Hristos şi batjocorea numele Lui, ca unul ce a fost răstignit. Iar sfîntul, nerăbdînd a auzi hulă asupra lui Dumnezeu, a răspuns cu batjocură judecătorului, bătîndu-şi joc de zeii săi cei fără de suflet şi ocărînd orbirea lor şi nebunia celor ce se închină lor. Şi, mîniind iarăşi judecătorul, a poruncit de a fiert un cazan cu smoală şi a aruncat pe sfîntul mucenic într-însul. Însă, Domnul n-a lăsat pe robul Său, căci, pogorîndu-se îndată îngerul, a rourat pe mucenic în acel cazan, iar smoala, vărsîndu-se, s-a aprins şi a ars pe mulţi din păgînii care stăteau împrejur. Sfîntul a ieşit sănătos, neavînd nici o vătămare de la foc şi de la smoală.

    Atunci muncitorul văzînd puterea lui Hristos şi temîndu-se ca să nu pătimească ceva rău, a poruncit să taie îndată cu sabia pe Bonifatie. Deci, luîndu-l pe el ostaşii, l-au scos spre ucidere. Iar sfîntul, cerînd vreme de rugăciune, s-a întors către răsărit şi a zis: "Doamne, Doamne, Dumnezeule, să mă întîmpine pe mine milele Tale şi acum fii mie ajutor ca vrăjmaşul meu să nu-mi împiedice calea văzduhului, pentru păcatele mele cele făcute întru nebunie. Primeşte sufletul meu în pace şi mă rînduieşte împreună cu cei ce şi-au vărsat sîngele pentru Tine şi şi-au păzit credinţa pînă la sfîrşit. Iar pe turma cea cîştigată cu cinstitul Tău sînge, adică pe poporul Tău, Hristoase, cel de o fire cu mine, izbăveşte-l de toată necurăţia şi rătăcirea păgînească, căci bine eşti cuvîntat în veci, Amin".

    Astfel rugîndu-se, şi-a plecat capul sub sabie şi a fost tăiat, dar a curs din rană sînge şi lapte. Văzînd acest lucru, necredincioşii şi-au întors privirile la Hristos în număr de cinci sute cincizeci şi scuipînd pe idolii cei urîcioşi, s-au creştinat. Astfel a fost sfîrşitul Sfîntului Bonifatie. Şi ceea ce a zis mai înainte stăpînei sale în glumă, atunci cînd pornea de acasă, s-a adeverit.

    Iar tovarăşii, robii Aglaidei, cei ce veniseră cu dînsul spre căutarea sfintelor moaşte, şedeau la gazdă, neştiind nimic din cele ce făcuse Bonifatie şi îl aşteptau. Şi văzînd că nu se mai întoarce nici seara, nici toată noaptea, la fel şi a doua zi nevăzîndu-l, au început a cugeta despre dînsul lucruri rele (precum singuri au mărturisit mai pe urmă), căci socoteau că el s-a îmbătat undeva şi zăboveşte cu femeile desfrînate. Apoi ziceau, rîzînd: "Iată, Bonifatie al nostru a venit spre căutarea sfintelor moaşte". Dar văzînd că nici în cealaltă noapte nu se mai întoarce la dînşii, au rămas întru nepricepere şi au început a-l căuta, umblînd prin toată cetatea şi întrebînd. Din întîmplare sau mai bine zis prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au întîlnit un om, ce era fratele logofătului, care scrisese la judecată întrebările mucenicilor, cum şi răspunsurile cele de moarte asupra lor. Şi l-au întrebat pe acela: "N-aţi văzut un om străin, care a venit pe aici?" Iar el a zis: "Ieri a venit un străin, pătimind pentru Hristos în privelişte şi s-a osîndit la moarte, tăiat fiind cu sabia. Nu ştiu de este acela pe care îl căutaţi voi, însă spuneţi, cum arăta la chip?". Iar ei i-au dat toate cîte cerea, că nu era mare de stat, cu părul galben, arătîndu-i şi asemănarea chipului. Acela a zis lor: "Cu adevărat acela este pe care îl căutaţi". Dar ei nu credeau, zicînd: "Nu ştii, omule, pe care căutăm noi". Şi vorbind între dînşii, pomeneau năravurile lui Bonifatie şi rîzînd ziceau: "Au doară beţivul şi desfrînatul va pătimi pentru Hristos?" Iar fratele logofătului întărea zicînd: "Cu acel chip precum spuneţi voi, un om alaltăieri s-a întrebat la judecată. Dar ce vă opreşte pe voi ca să mergeţi şi să-i vedeţi trupul zăcînd la locul unde este tăiat?".

    Deci au mers după acel om şi ajungînd la locul de ucidere, unde era strajă de ostaşi pentru ca să nu fure creştinii trupurile mucenicilor, le-a arătat pe mucenic, zicînd: "Au nu este acesta pe care îl căutaţi?" Ei, văzînd trupul, l-au cunoscut şi luînd capul lui care zăcea deoparte, l-au lipit de trup. Atunci l-au cunoscut că este Bonifatie, s-au mirat foarte şi s-au ruşinat de gîndurile lor de rău grăite pentru dînsul şi se temeau să nu pătimească vreun rău pentru osîndirea sfîntului cu gîndurile lor urîte şi pentru că au rîs de viaţa lui, neştiind inima lui cea bună şi nici voia lui.

    Apoi, căutînd ei la faţa sfîntului cu spaimă au văzut că sfîntul cîte puţin şi-a deschis ochii săi şi, privindu-i cu dragoste, le-a zîmbit şi, cu faţa luminîndu-se, le-a arătat că le iartă lor greşelile. Iar ei, spăimîntîndu-se şi mai mult, lăcrimau zicînd: "Nu pomeni, robule al lui Hristos, fărădelegile noastre, căci cu nedreptate osîndeam viaţa ta şi nebuneşte rîdeam de tine". Apoi, dînd păgînilor cinci sute de galbeni, au luat trupul şi capul Sfîntului Bonifatie şi, ungîndu-l cu aromate, l-au înfăşurat în pînză curată care era pregătită pentru aceea şi, punîndu-l în raclă, s-au întors ducînd pe mucenicul doamnei sale.

    Cînd s-au apropiat de Roma, îngerul Domnului s-a arătat în vis Aglaidei, zicînd: "Primeşte pe acela care odinioară ţi-a fost slugă, iar acum este frate al nostru şi împreună slujitor. Primeşte pe acela care ţi-era rob, iar acum este stăpîn al tău şi de acum cu bună cinstire să îl cinsteşti, căci este păzitor al sufletului tău şi apărător al vieţii tale". Iar ea, deşteptîndu-se înspăimîntată, a luat pe unii din clericii bisericii, bărbaţi cinstiţi şi au ieşit întru întîmpinarea Sfîntului Mucenic Bonifatie. Deci acela, pe care îl trimisese în cale ca un rob, l-a primit în casa sa, ca pe un domn al său, cu cinste şi cu multe lacrimi de bucurie. Apoi şi-a adus aminte de proorocia sfîntului cînd a plecat la drum. Şi mulţumea lui Dumnezeu care a rînduit aşa. Căci Sfîntul Bonifatie s-a făcut jertfă bine primită lui Dumnezeu, pentru păcatele sale şi ale ei. Apoi a zidit o biserică prealuminată, în numele Sfîntului Bonifatie, într-un sat al său, care era la o depărtare de cincizeci de stadii de Roma. Acolo a dus cinstitele lui moaşte cu mare cinste, unde se săvîrşeau multe minuni cu rugăciunile mucenicului, căci izvorau tămăduiri celor bolnavi, diavolii se izgoneau din oameni şi îşi cîştigau cererile mulţi din cei ce se rugau la mormîntul acestui sfînt.

    După aceasta, fericita Aglaida, împărţindu-şi averile sale la săraci şi scăpătaţi, s-a lepădat de lume şi a vieţuit cincisprezece ani în mare pocăinţă, a adormit întru Domnul şi s-a adăugat către Sfîntul Mucenic Bonifatie, fiind pusă lîngă mormîntul lui. Astfel, această doime, schimbîndu-şi viaţa cea mai dinainte, cu schimbare minunată, şi-a dobîndit sfîrşit bun; unul, spălîndu-şi păcatele cu sîngele s-a învrednicit cununii muceniceşti, iar cealaltă, cu lacrimile şi cu viaţa cea aspră şi-a curăţit viaţa şi aşa s-au arătat îndreptaţi şi fără prihană înaintea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.