EVANGHELIA ZILEI: 2012-07-12 JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A ŞASEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Matei (XIII, 37-43)

n vremea aceea, intrând Iisus în casă, ucenicii Lui s'au apropiat de El, zicând: „Lămureşte-ne parabola neghinei din ţarină“. Iar El, răspunzând, le-a zis: „Cel ce seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului, iar ţarina este lumea; sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei; iar neghina sunt fiii Celui-Rău. Vrăjmaşul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul veacului, iar secerătorii sunt îngerii. Şi după cum se strânge neghina şi se arde în foc, aşa va fi la sfârşitul veacului. Fiul Omului îi va trimite pe îngerii Săi şi ei vor strânge din împărăţia Lui toate pietrele de poticnire şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit, să audă!

SFINŢII MUCENICI PROCLU ŞI ILARIE (12 iulie)

    Aceşti sfinţi mucenici, Proclu şi Ilarie, au fost din hotarele cetăţii Caliptiei, care este aproape de Ancira. Ei au fost munciţi de Maxim ighemonul pe vremea împărăţiei lui Traian. Mai întâi a fost prins Sfântul Proclu şi l-au dus la însuşi împăratul, care era atunci în acele ţări. El a fost pus în fiare şi aruncat în temniţă, iar împăratul, cercetându-l şi aflându-l nesupus la porunca sa păgânească, l-a dat lui Maxim ighemonul ca să-l muncească.

    Iar Maxim, şezând la judecată, a pus de faţă la întrebare pe legatul lui Hristos şi l-a întrebat, zicând: „De ce neam eşti?" El a răspuns: „Neamul meu este al lui Hristos şi nădejdea mea este Dumnezeul meu!" Ighemonul a zis: „Mă jur pe zei, că nu te voi cruţa". Şi iarăşi l-a întrebat: „Ştii poruncile împărăteşti cele puse de faţă pretutindeni, ca toţi creştinii să aducă jertfe zeilor?" Sfântul a răspuns: „Am auzit de poruncile celor fără de lege, pe care le-au pus multora spre sminteală, iar lor spre pierzare!" Ighemonul a zis: „Ocărăşti pe împărat şi îndrăzneşti a huli legile lui? Au nu vezi muncile care sunt înaintea ta, ticălosule?"

    Mucenicul a răspuns: „Fă ceea ce voieşti, pentru că eu nu voi jertfi zeilor tăi, nici nu mă tem de muncile care ucid trupul, dar nu şi sufletul. Mai bine este a ne teme de Dumnezeu, decât de oameni!" Ighemonul a zis: „O, omule, alege-ţi una din două, ori viaţa, ori moartea! Iată, vezi că stă pregătit pentru tine lemnul cel de muncire şi uneltele cele puse dinainte; deci aşteptăm răspunsul tău, ce vei voi!" Sfântul Proclu a răspuns: „Dacă voi vă temeţi a călca porunca împăratului, ca să nu cădeţi în muncile cele de puţină vreme, cu atât mai vârtos noi, creştinii, ne temem a călca porunca lui Dumnezeu, ca să nu cădem în muncile cele veşnice, pe care Dumnezeul nostru le-a pregătit celor ce se leapădă de El şi se închină zeilor voştri, celor mincinoşi, care, la judecata ce va să fie, se vor da la pierzarea cea nesfârşită împreună cu cei ce le jertfesc lor". Ighemonul a zis: „Dar acum îndrăzneşti a ocărî şi pe zeii noştri? Apoi să ştii că şi nevrând te voi face să mărturiseşti mărimea lor!"

    Mucenicul a răspuns: „Nădăjduiesc spre Dumnezeul meu că, mai înainte de a mă sili tu pe mine să mărturisesc pe zeii tăi, eu mai degrabă te voi face pe tine, ca, înaintea tuturor ostaşilor şi a slugilor tale, şi nevrând, să mărturiseşti pe Stăpânul meu şi să scrii cu mâna ta, că El este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul păcătosului Proclu şi nu este altul afară de El". Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să spânzure pe mucenic la muncire, să-i lege de picioare o piatră grea şi să-i rupă trupul cu unghii de fier. Deci, Sfântul Proclu, fiind muncit astfel, răbda cu vitejie, negrăind nimic, decât numai privea spre cer. Apoi, luându-l de la muncire, îl păzeau în legături.

    După aceasta, ighemonul s-a dus în cetatea Calipta, poruncind ca şi pe mucenic să-l ducă după dânsul. Deci sfântul a fost dus cu sila pe lângă caii care mergeau iute. Iar când au ajuns la jumătatea drumului, mucenicul s-a rugat cu mare glas lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu pentru Care pătimesc, fiind dus cu batjocură de ostaşii aceştia, ascultă-mă astăzi pe mine, robul Tău, ca să se proslăvească numele Tău în veci! Tinde mâna Ta cea atotputernică, ţine pe acest ighemon fără de lege şi nu-l lăsa să călătorească, până ce nu va mărturisi înaintea poporului acesta că nu este alt Dumnezeu afară de Tine!"

    Astfel rugându-se el, deodată ighemonul a stat în drum ca un legat, pentru că nici caii lui nu puteau să păşească, nici el singur nu putea să se mişte din loc, fiind ţinut cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Incă stăteau cu el şi toţi ostaşii, care se mirau de un lucru minunat ca acela şi se osteneau mult bătând caii şi schimbându-i cu alţii, apoi înhămând mai mulţi. Şi silindu-se ei a trage careta, nimic n-au sporit, nici n-au putut să-l scoată pe ighemon din careta ce stătea nemişcată ca un munte. Atunci ighemonul a zis către cei ce erau cu dânsul: „Oare vedeţi voi minunata putere vrăjitorească a creştinului acesta? Iată, nu putem păşi din loc, ci mergem înapoi!"

    Deci ighemonul a trimis pe una din slugile sale, anume Ermie, la mucenic, care era înapoi departe, zicându-i: „De ce ai făcut aceasta şi ne-ai oprit pe noi în mijlocul drumului cu vrăjile tale? Arătat este că, temându-te de muncile care te aşteaptă în cetate, ai făcut acest meşteşug ca să nu fii dus acolo!" Iar Sfântul Proclu a zis către sluga ighemonului: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu veţi putea să vă mişcaţi din locul acela, până ce ighemonul nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum i-am zis lui mai înainte!" Ermie a zis: „Chiar de ar şi mărturisi ighemonul numele Dumnezeului tău, stând în mijlocul drumului, apoi tu cum vei putea să auzi sau să ştii, fiind atât de departe de dânsul?" Mucenicul a grăit: „Să scrie ighemonul mărturisirea aceasta pe o hârtie şi să o trimită la mine. Şi apoi în acel ceas veţi pleca în drumul vostru la cetatea Calipta". Atunci Ermie, întorcându-se, a spus ighemonului cuvintele mucenicului. Iar acela, şi nevrând, a fost silit de primejdia de faţă şi, luând o hârtie, a scris: „Mărturisesc că Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe care Proclu Il cinsteşte, şi nu este alt Dumnezeu afară de El!" Astfel scriind ighemonul, a trimis hârtia aceea mucenicului şi îndată au pornit caii şi ostaşii, ducându-se cu ighemonul în calea ce le stătea înaintea lor.

    Şi ajungând în cetatea Calipta, ighemonul a stat la judecată şi punând în faţă pe Sfântul Proclu, i-a zis: „Toată puterea farmecelor tale ai arătat-o spre noi pe drum, iar eu aici îmi voi arăta spre tine puterea stăpânirii mele şi, precum tu m-ai silit ca să mărturisesc pe Dumnezeul tău, tot aşa şi eu te voi sili pe tine să mărturiseşti pe zeii noştri şi să le aduci jertfe". Zicând acestea, a poruncit ca să aducă lumânări aprinse şi să-i ardă pântecele şi coastele lui. Deci atât de tare a fost ars mucenicul, încât toată carnea lui s-a topit, iar el nearătând nici un lucru de nerăbdare, tăcea răbdând ca în trup străin. Iar ighemonul a zis către dânsul: „Oare nu bagi în seamă muncile?" Sfântul a răspuns: „Nu bag în seamă acestea, ci mă tem de cele veşnice!" Ighemonul a zis iarăşi: „Te vei supune zeilor noştri?" Sfântul a răspuns: „Mă voi supune lui Hristos, Cel ce petrece în veci, pentru că El este nădejdea mea!" Ighemonul a zis: „Dar voieşti ca să mori rău?" Sfântul a răspuns: „Chiar de voi muri, însă iarăşi voi fi viu!" Atunci ighemonul a poruncit ostaşilor să-l scoată pe el afară din cetate şi, răstignindu-l pe lemn, să-l săgeteze cu săgeţi.

    Şi luând ostaşii pe mucenic, i-au zis: „Ascultă-ne pe noi şi jertfeşte zeilor şi îndată te vor tămădui de răni doctorii cei iscusiţi, apoi vei fi cinstit cu mare dregătorie". Răbdătorul de chinuri a răspuns: „Eu dregătorie am la ceruri, cu care mă va cinsti pe mine Hristos Dumnezeul meu; iar voi să încetaţi de a mă înşela şi faceţi ceea ce vi s-a poruncit!" Astfel vorbind ei şi mergând, i-a întâmpinat pe dânşii pe drum un bărbat tânăr, anume Ilarie, nepot de frate al Sfântului Proclu. Acela, alergând, s-a închinat unchiului său. Apoi, sărutându-se amândoi, Ilarie striga: „Şi eu sunt creştin!" Atunci ostaşii, prinzând pe Ilarie, l-au dus în temniţă, iar pe Sfântul Proclu l-au dus la locul cel de moarte, unde l-au răstignit pe lemn şi, încordându-şi arcurile lor, l-au săgetat pe dânsul. Iar răbdătorul de chinuri, primind multe săgeţi prin tot trupul său, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „In mâinile Tale îmi dau sufletul meu; izbăveş-te-mă, Doamne, Dumnezeul adevărului!" Astfel, plecându-şi capul, Sfântul Mucenic Proclu şi-a dat duhul în 12 zile ale lunii iulie, iar credincioşii, luând în taină cinstitele lui moaşte, le-au îngropat.

    Iar Sfântul Ilarie, şezând în temniţă, cânta: Iubite-voi, Doamne, vartutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea... şi celelalte ale psalmului aceluia. Şi adormind el, i s-a arătat îngerul Domnului în vedenie, zicându-i: „Imbărbătează-te şi te întăreşte, că eu sunt cu tine, fiind trimis de Dumnezeu să te întăresc!" Iar a treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu, au scos pe Sfântul Ilarie la cercetare, iar ighemonul l-a întrebat, zicând: „Eşti creştin?" Mucenicul a răspuns: „Da, cu adevărat sunt creştin, precum şi tot neamul meu a fost întru creştinătate, şi toţi, pe Hristos cinstindu-L, s-au sfârşit". Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l spânzure pe mucenic la muncire şi să-l bată aspru multă vreme. Apoi l-a osândit la moarte, poruncind să-l târască ca la trei stadii afară de cetate şi acolo să-i taie capul.

    Iar ostaşii, legând mâinile mucenicului, l-au aruncat la pământ şi, legându-l de picioare cu o frânghie, l-au târât. Şi fiind târât, mucenicul cânta: Temeliile Lui pe munţii cei sfinţi, Domnul iubeşte porţile Sionului mai mult decât toate sălaşurile lui Iacov... Deci, trupul mucenicului, târându-se, se zdrobea, iar pământul se înroşea cu sângele lui. Iar când era ca la trei stadii de cetate, călăul şi-a scos sabia şi sfântul s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu!" Şi i-au tăiat capul.

    Sfântul Mucenic Ilarie s-a sfârşit în 15 zile ale lunii iulie, a treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu, iar trupul lui a fost aruncat în acelaşi loc unde i s-a tăiat capul. Deci, credincioşii mergând noaptea, l-au luat şi l-au îngropat cu cinste împreună cu trupul Sfântului Proclu, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.

CUVIOSUL MIHAIL MALEIN (12 iulie)

    Acest fericit părinte era dintr-o latură a Capadochiei, care se numea Harsian. El s-a născut din părinţi de bun neam şi vestiţi, foarte credincioşi şi bogaţi. Şi nu numai tatăl lui, ci şi moşul lui, adică tatăl tatălui său, cu numele Evstatie, era foarte cinstit şi vestit în împărăţie, având slujba de patriciu şi fiind preastrălucit între voievozi. Asemenea şi celălalt moş al lui, tatăl mamei sale, cu numele Adralest, era mai înainte în vrednicia de patriciu, apoi s-a făcut stratilat al întregului Răsărit, pentru multa lui vitejie şi înţelepciune; iar bunica lui era rudenie a împăratului Roman. Toţi aceştia din care s-au născut părinţii acestui cuvios erau cucernici şi dreptcredincioşi, fiind împodobiţi cu toată fapta bună şi buna cuviinţă. Iar părinţii lui se înrudeau cu împăratul Leon, care era atunci în Constantinopol, şi se numeau Evdochim şi Anastasia.

    Dar să venim la minunata naştere a cuviosului, care s-a făcut din făgăduinţă, încât a fost numit fiu al rugăciunii. Căci, pentru ca să ştie fiecare din ce fel de oameni a ieşit de trei ori fericitul, am scris foarte puţin, însă toate rudeniile lui se trăgeau din sânge împărătesc.

    Deci maica Cuviosului Mihail a fost mulţi ani stearpă şi fără fiu. De aceea, amândoi părinţii erau întristaţi că şi-au trecut toată tinereţea şi n-au făcut nici un copil care să moştenească bogăţia lor. Ei de multe ori mergeau la biserici şi se rugau lui Dumnezeu să le dea fiu; dar Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea lor. Mai pe urmă s-au dus la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, care este în locul numit Cuna şi la a cărei icoană locuitorii aveau multă evlavie. Deci Anastasia şi Evdochim s-au rugat la aceasta ca să le dea moştenitor după dorinţa lor.

    Iar Cea întru totul fără prihană, Maica Domnului, a ascultat rugăciunea lor, căci s-a arătat preotului celui de rând al bisericii, cu numele Metodie, ţinând un omofor şi având în dreapta sa trei mahrame. Şi a poruncit să le dea Anastasiei, cu această tocmeală, ca întru tot Sfânta să ia iarăşi înapoi o basma din acele trei. Deci îndată ce preotul a arătat femeii vedenia, atunci cea care mai înainte nu avea copii, s-a făcut cu mulţi şi buni fii. Intâiul fiu ce s-a născut, părinţii l-au numit Manuil şi, ajungând la vârsta legiuită, împăratul l-a cinstit cu vrednicia de candidat, iar părinţii aveau mult dor să-l însoare, după obiceiul lumii, şi să vadă nepoţi dintr-însul.

    Şi căutau o fecioară bogată şi frumoasă, din sânge împărătesc asemenea lui, ca să-l însoţească cu femeie pe cel ce după puţin avea să fie aproape fără de carne şi fără de sânge. Dar când făceau tocmelile nunţii, ca nişte oameni pământeşti, atunci Tatăl cel ceresc, Care sfinţise pe tânăr în pântecele mamei sale, râvnind a râvnit şi l-a răpit din mijlocul lor. Adică, în zilele acelea, Evdochim s-a dus la Constantinopol pentru o trebuinţă oarecare şi a luat şi pe Manuil împreună cu el; apoi s-a întors la casa sa, lăsând acolo pe tânăr, ca să înveţe rânduielile împărăţiei.

    După puţină vreme, binecredinciosul împărat Leon a murit, iar Manuil văzându-l cum era purtat mort, a plâns, socotind nescăparea de la moarte, şi a zis în mintea sa: „Dacă şi împăraţii mor, ce folos voi avea eu, aflându-mă în deşertăciunea lumii? Mai bine să mă duc într-un loc liniştit şi acolo să mă rog pentru mântuirea mea". Deci plângând el şi tânguindu-se, s-a dus la o biserică şi a făcut rugăciune către Domnul, zicând: „Stăpâne, de-ţi este plăcut Ţie să mă fac monah, arată-mi voia Ta!" Acestea le-a zis ţinând în mâinile sale Psaltirea şi, deschizând-o, a aflat al zecelea psalm, ce zice: Spre Domnul am nădăjduit; cum veţi zice sufletului meu: Mută-te în munţi ca o pasăre..., şi celelalte. Deci, citind acest stih, s-a bucurat, făgăduind lui Dumnezeu să se facă monah. Şi găsind pricină către rudeniile sale că doreşte să meargă la părinţii săi, a plecat din Constantinopol, fără voia lor. Iar aceia, văzând că nu-i ascultă să rămână, i-au dat oameni mulţi să meargă cu dânsul, după vrednicia lui. Deci, ajungând la râul ce se numea Galos, care curge alături de muntele Chimineu, a trecut podul lui Monocamar şi a poruncit oamenilor care îi urmau pentru slujba lui să se ducă la tatăl său, că el va veni mai pe urmă.

    Şi oprind cu sine câţiva, s-a dus în satul Chersin, care este lângă poalele muntelui. Acolo slujitorii pregătind masa, Manuil a luat de o parte pe un om din sat şi l-a întrebat de este acolo aproape vreun monah îmbunătăţit. Iar acela i-a zis: „Aici în munte este un bătrân sfânt, numit Ioan, cu porecla Elatit, şi mulţi se mântuiesc cu sfaturile lui". Deci Manuil, îndată cum a auzit, n-a mai căutat masă, ci a luat numai pe unul, pe cel dintâi om al tatălui său, şi s-a suit la acel bătrân şi, căzând la picioarele lui, plângea fierbinte.

    Iar cuviosul s-a minunat văzând podoaba hainelor, mulţimea lacrimilor şi tinereţea vârstei lui. Deci îl întreba cine şi de unde este şi care este pricina unui necaz ca acela. Iar el a răspuns: „Nu am nici un necaz, părintele meu, ci caut numai mântuirea mea!" Bătrânul a zis: „Nu cumva eşti rob al cuiva şi ţi s-a întâmplat vreo mare primejdie? Spune adevărul, ce om este acesta ce este cu tine? Cum şi unde ai aflat aceste haine scumpe?" Iar el a răspuns: „Sunt robul lui Dumnezeu şi fiul unui tată bogat. Şi având mult dor să mă pustnicesc, am venit de la loc depărtat cu acest om, căruia i-am făgăduit, de-mi voi dobândi dorinţa, să-i dăruiesc calul". Zicând el acestea, bătrânul a primit să-l ţină, văzând fierbinţeala şi dorul lui. Atunci a rugat pe omul său să ia calul şi să se întoarcă cu tovarăşii săi la tatăl său. Deci acela a primit fără voia sa şi s-a întors plângând. Iar Manuil, rănin-du-se de dumnezeiescul dor, silea în fiecare zi pe sfântul bătrân să-l facă monah; căci se temea ca nu cumva să-l ia cu sila tatăl său şi astfel să-l lipsească de dorul său.

    Deci bătrânul văzând setea ce avea, a patra zi l-a îmbrăcat în chipul îngeresc, şi numindu-l Mihail în loc de Manuil, l-a tuns. Iar după ce şi-a căpătat dorinţa, a mărturisit pricina pe faţă. Şi auzind bătrânul că este de sânge împărătesc, fiu al unui boier aşa de bogat, s-a minunat de dumnezeiasca lui râvnă şi dorinţă, dar s-a şi temut puţin de tatăl lui, ca nu cumva să se mânie dobitoceşte şi să-l omoare. Apoi, având nădejde în Dumnezeu, i-a zis: „Dacă tu, care eşti tânăr, te-ai lepădat de lume şi de părinţi, pentru dragostea lui Dumnezeu, cum eu, fiind bătrân, să nu defaim moartea, pentru porunca lui Dumnezeu?" Deci a rămas acolo minunatul Mihail, nevoindu-se cu sârguinţă, şi a făcut mare rană vicleanului diavol, cu lepădarea aceasta de lume.

    Iar slugile ajungând la Evdochim, tatăl său, şi vestindu-i părăsirea copilului, atâta durere în inimă a primit acela, încât răcnea ca un nebun ieşit din minte şi ca şi cum l-ar fi împuns cu suliţe, zicând: „O, silă! Mi-am prăpădit lumina mea, mi-am pierdut nădejdea bătrâneţii şi întărirea casei mele. Am văzut bine în vis, că a căzut stâlpul cel mare al casei mele". Deci slugile, văzându-l pe el că plângea aşa de tare, se tânguiau cu toţii, iar mai ales soţia lui, cum a auzit, a căzut fără de glas, încât toţi au crezut că a murit. Şi nu după multă vreme, venindu-şi în simţire, îşi rupea carnea, îşi smulgea părul din cap fără milă şi a făcut atâta tânguire şi bocet, încât era jalnică privire şi vrednică de lacrimi, căci plângeau toate rudele şi casnicii. Iar Evdochim mai întâi a bătut tare pe toţi care fuseseră împreună cu copilul, pentru că nu s-au dus la mănăstire să-l ia cu sila, ci l-au lăsat; apoi a luat mult popor şi a alergat la muntele lui Chimina.

    Şi ajungând acolo, a poruncit oamenilor să stea afară, împrejurul mănăstirii, să nu scape vânatul. Iar el a intrat pe furiş şi, mergând la biserică, a stat într-un colţ al tindei bisericii, căci se cânta Utrenia; şi într-adins se dusese noaptea, ca să nu-l simtă şi să se ascundă undeva. Şi s-a întâmplat în acel ceas, după iconomia lui Dumnezeu, de cânta fiul său acest tropar: Suflete, cele de aici sunt vremelnice, iar cele de acolo sunt veşnice... Iar tânărul era atât de dulce la glas, încât întrecea privighetoarea cu dulceaţa. Deci tatăl său, cunoscându-l după glas, a strigat, oftând din adâncul inimii, şi a plâns. Iar Mihail, cunoscând pe tatăl său din greaua oftare, a lăsat cântarea şi a alergat la bătrân, care nu s-a tulburat nicidecum, ci a săvârşit Utrenia. Apoi a ieşit-şi s-a închinat boierului. Iar boierul a început să-l certe şi să-l ocărască, zicând: „O, omule neînvăţat şi pricinuitorul morţii mele mai înainte de vreme! Pentru ce mi-ai stins lumina mea aşa, fără de cercetare? O, amăgitorule şi înşelătoriile, unde ai învăţat să desparţi pe fiii cei preaiubiţi de părinţi? Oare nu mă ştii cine sunt şi pricina care m-a adus aici fără veste?" Iar cuviosul i-a răspuns cu glas blând: „O, preacinstite, eu nu ştiu cine eşti; numai Stăpânul Hristos te cunoaşte, El care ştie cele ascunse. Iar pe fiul tău nu l-am primit fără desluşire, precum zici tu, preastrălucitule, ci m-am învăţat evangheliceşte, ca să nu scot pe cel ce se apropie!" Iar boierul, văzând îmbunătăţirea şi nerăutatea marelui bătrân, înţelegând şi bunătatea obiceiurilor lui, nu i-a mai zis nici un cuvânt aspru, ci a luat numai pe fiul său şi s-a dus. Iar Mihail, văzând pe bătrân că plângea de lipsirea lui cea năprasnică şi groaznică, l-a mângâiat, zicându-i: „Părinte, roagă-te şi nu te întrista nicidecum pentru mine, că nici un lucru din lume nu mă va despărţi de dragostea Stăpânului meu".

    Deci ajungând la casa lor şi văzându-l maica sa aşa tuns şi îmbrăcat în negru, în loc să se bucure, plângea amar şi se tânguia. Şi îl rugau amândoi să scoată hainele cele negre şi să pună haine strălucite. Şi i-au spus multe şi l-au schingiuit, dar n-au putut să-l înduplece la socoteala lor. Iar ca să-l dezbrace cu sila, se temeau de greutatea păcatului, căci erau cinstitori ai lui Dumnezeu şi preacucernici. Atunci ei au încercat să-l amăgească cu felurite meşteşugiri şi nenumărate măiestrii, dar n-au putut; căci el, fiindcă încercase mierea pustniciei şi era tot beat de dumnezeiasca îndrăgire, nu simţea dorul cel trupesc, care se veştejise ca o floare de buruiană. Iar când au văzut că se muncesc fără de folos, l-au izgonit mânioşi.

    Şi fugind el de supărarea lumii ca de foc, a alergat la mănăstire şi l-a primit bătrânul, bucurându-se împreună cu el. Şi a proorocit bătrânul către ceilalţi părinţi pentru dânsul, zicând: „Fraţilor, să ştiţi că acest tânăr va spori muntele şi-l va umple de oi cuvântătoare". Aşa s-a şi întâmplat, după înainte grăirea aceluia, că muntele acela s-a umplut de monahi, care se află acolo până astăzi şi se împlineşte astfel proorocia lui Isaia, care zice: A izvorât apă în pustie şi pământul însetat s-a prefăcut în bălţi, că mulţime de pustnici s-au sălăşluit într-însul.

    Deci îndată după ce Mihail a venit la mănăstire, bătrânul l-a făcut trapezar. Iar el slujea fraţilor cu atâta sârguinţă şi osârdie, dându-le înaintea lor când mâncau şi aducându-le bucatele cu smerenie de slugă, încât se minunau toţi cum primea să facă nişte slujbe aşa de proaste, un om de treabă ca acela, care crescuse în atâta strălucire şi fiind slujit de mulţi. Iar el gătea bucatele, spăla vasele, mătura şi săvârşea fără pregetare şi cu osârdie alte lucruri proaste asemenea cu acestea. Dar, fiindcă era supărat de somn, tiranisindu-se mult de dânsul din ispită diavolească, se ostenea şi el cât putea ca să-l biruiască. Astfel petrecea toată ziua numai într-o cămaşă şi desculţ, iar noaptea se odihnea pe scânduri, chiar şi când era frig.

    Şi trecând doi ani, l-a făcut monah, fiind acolo şi tatăl său, care, văzându-l monah desăvârşit, s-a bucurat şi, lăcrimând, l-a sfătuit, zicând: „Fiul meu, vezi să nu pierzi pe Dumnezeu, pe Care L-ai iubit mai mult decât pe părinţi şi decât lumea". Apoi, sărutându-l, s-a dus plângând. Şi ajungând la femeia sa, i-a spus: „Am văzut pe Manuil şi mi s-a înveselit sufletul. Şi am pus în mintea mea, că el este acela cu adevărat, care ni l-a dăruit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi, după vedenie, l-a luat iar. Deci să nu ne întristăm, ci mai vârtos să slăvim pe Stăpâna, că acest fiu al nostru are să se facă lauda şi întărirea noastră. El are să fie podoabă la tot neamul şi bună îndemnare către fapte bune şi mângâiere la multe suflete".

    De atunci au încetat de a mai fi trişti şi se bucurau duhovniceşte. Şi după puţină vreme, Evdochim a murit fără de veste, iar acea bună maică a luat pe Mihail şi a împărţit toată averea copiilor săi, apoi s-a făcut şi ea monahie. Şi petrecând cu plăcere de Dumnezeu şi ajutată fiind de Mihail, şi-a sfârşit viaţa plăcută lui Dumnezeu. Cuviosul avea încă şi o soră, care s-a măritat şi a născut pe împăratul Nichifor, încoronatul de Dumnezeu, şi pe Leon. Iar Mihail, purtătorul de Dumnezeu, a împărţit săracilor toate lucrurile cele mişcătoare care i-au venit în partea lui, de vreme ce avea un frate cu numele Constantin, cu care a împărţit toate lucrurile părinţilor. Deci pe cele mişcătoare le-a dat săracilor şi robilor săi, pe care i-a eliberat; iar pe cele nemişcătoare le-a lăsat fratelui său şi a luat plata pe ele întocmai cum le preţuise. Şi galbenii i-a luat la mănăstire şi i-a dat bătrânului, să facă cu ei ce va voi. Acela a împărţit jumătate la monahii săraci, iar pe ceilalţi i-a cheltuit pentru creşterea mănăstirii. Iar fratele lui Mihail, fiind patriciu, s-a făcut voievod vestit al întregii Capadochii.

    Deci izbăvindu-se cuviosul de toată grija părinţilor, după al treilea an al săvârşirii lor a poftit să se ducă la un loc liniştit. Şi aflând departe de mănăstire o piatră mare care era potrivită pentru pustnicie, şi-a luat iertare de la bătrân şi, ducându-se, şedea pe piatră cinci zile ale săptămânii, mâncând o dată pe zi şi făcând rucodelie, după porunca bătrânului. Iar sâmbăta venea în mănăstire, unde stătea două zile împreună cu fraţii. Şi împlinind acolo patru ani, s-a îndulcit gustând mierea liniştii. Apoi, luând cu el pe o rudenie a sa foarte îmbunătăţită, cu numele Agapie, s-a dus, cu binecuvântarea bătrânului, în pustia cea mai dinăuntru a muntelui. Şi au stat acolo doi ani cu o petrecere atât de aspră, încât din pătimirea cea rea şi din slăbiciune, cu anevoie se cunoştea la ei chipul omenesc. Şi făcând amândoi împreună atâta vreme, au voit să se liniştească şi fiecare deosebi. Deci Agapie s-a dus în alt loc şi a făcut mari şi strălucite isprăvi, iar Mihail a rămas singur. Şi povăţuit fiind de Dumnezeu, a aflat un loc mai liniştit, numit de cei de acolo Xirolimni, lângă care era şi un pustnic îmbunătăţit.

    Deci Mihail făcându-şi o colibă mică în acel loc, petrecea în linişte, ducând o viaţă îngerească şi nevoindu-se cu vitejie împotriva diavolilor. Şi a făcut atâtea fapte bune, încât în puţină vreme s-a dus vestea lui în multe părţi ale lumii şi multe popoare se adunau, dorind să urmeze petrecerii lui. Iar el nu voia să primească pe nimeni la început; dar mai pe urmă, văzând osârdia lor, primea pe fiecare, învăţându-i să se mulţumească a se hrăni numai cu pâine şi cu apă.

    Şi văzând toţi înfrânarea lui, smerita cugetare, dulceaţa vorbirii şi celelalte fapte ale lui, se bucurau şi, avându-l pe el ca pe o pildă, îşi îndreptau bine petrecerea lor. Cei întristaţi din felurite pricini se mângâiau văzându-l; cei împietriţi şi neumiliţi se îndemnau spre lacrimi prea fierbinţi, auzind umilicioasele lui învăţături; cei somnoroşi şi lenevoşi, văzând mulţimea privegherii lui şi răbdarea stării celei de toată noaptea, se schimbau cu dumnezeiască schimbare. In scurt, toţi luau pildă de faptă bună de la el şi s-au adunat acolo mai mult de cincizeci de fraţi.

    De aceea a trimis de a luat pe părintele Agapie cel mai sus zis şi l-a făcut proestos, ca să chivernisească lavra Xirolimniei, pentru că acolo era locul strâmt şi nu puteau să petreacă mulţi monahi. Iar el luând pe oarecare din ucenici, a cercetat tot muntele, până când a găsit un loc îndemânatec, dinspre Bitinia, foarte liniştit şi cu izvoare de apă rece şi prea dulce, pe care văzându-l, s-a bucurat şi l-a cumpărat. Apoi îndată a început zidirea lavrei şi a bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care zugrăvind-o cu osârdie, se arăta aceea ca un alt cer împodobit cu stele. De aceea, în puţine zile s-au adunat acolo atâţia fraţi, încât pustia s-a făcut cetate cu mulţi oameni. Iar sfântul le-a scris legile pustniciei şi toate aşezămintele pustniceşti, punându-le lege ca un al doilea Moise.

    Şi aducea în fiecare zi dar lui Dumnezeu popor de moştenire, scoţând vrednici din nevrednici şi trecându-i neudaţi prin tulburata mare a vieţii la pământul făgăduinţei, cu povestirile şi scrisorile lui cele folositoare şi mântuitoare de suflet. Deci acea pustie care mai înainte era neîmpodobită s-a făcut înfloritoare ca un crin bine mirositor. Acolo unde nimeni nu îndrăznea mai înainte să stea nici o zi, acum, prin Mihail, s-a adunat mulţime nenumărată şi n-a rămas loc în acel munte râvnit şi minunat al lui Chimina, care să nu aibă monahi ca să slăvească pe Domnul. Dar acest lucru nu l-a făcut cuviosul cu înlesnire şi fără pătimire, ci cu multe sudori, cu lacrimi şi cu multe osteneli a încetăţenit acea pustie.

    Căci văzându-l vicleanul diavol cum se îngrijea atât de mântuirea fraţilor, s-a luptat mult şi se nevoia, neputinciosul, să împiedice pe omul lui Dumnezeu, ca să nu săvârşească un lucru ca acesta plăcut Domnului. Dar a rămas ruşinat şi nelucrător, fiind biruit lesne cu rugăciunea şi lacrimile fierbinţi ale cuviosului; căci nu putea suferi văpaia ce ieşea din gura lui, când se ruga Domnului, de vreme ce gura lui era sfinţită, căci nu s-a jurat, nici nu a ocărât şi nu a certat pe cineva cândva, ci mai vârtos se ruga pentru cei ce-l urau pe el şi, fiind nepomenitor de rău, le răsplătea cu faceri de bine. Şi era atât de milostiv şi iubitor de oameni, încât nu putea să vadă pe cineva necăjit şi să nu pătimească durerea împreună cu acela, şi să-i ajute după trebuinţa lui. Pe săraci, mai cu seamă, îi miluia în fiecare zi cu îmbelşugare şi pentru ei a zidit dedesubtul muntelui o casă mare primitoare de străini, în care să se odihnească străinii şi călătorii ce treceau. Acolo avea slujitori şi toate cele trebuincioase, adică hrană şi haine spre îndestulare.

    Acest mare părinte s-a învrednicit şi de darul preoţiei, fiind curat şi fără de prihană. Cu aceasta şi-a împodobit viaţa şi, cugetând ziua şi noaptea la dumnezeiasca Scriptură, a arătat că preoţia se cuvine a fi împreună înjugată cu aşezarea monahicească. Şi, ca să nu grăiesc mai mult, a ajuns la atâta nepătimire şi înălţime de privire duhovnicească, încât vedea pe cele depărtate ca pe nişte apropiate şi spunea mai înainte cele ce erau să fie, ca un prooroc. Incă a săvârşit şi multe minuni, din care vom spune puţine spre încredinţarea celor multe,.

    In lavra cuviosului era un monah oarecare cu obicei rău, cu numele Chiriac. Acel necuvios fura lucrurile fraţilor şi pe toţi îi tulbura. Iar Cuviosul Mihail îl sfătuia de multe ori să-şi îndrepteze viaţa, ca să nu se muncească. Dar el nu se supunea, ci mai vârtos atât de mult l-a urât pe sfânt pentru că-l învăţa, încât a vrut să-l ucidă. Deci într-o noapte s-a dus la chilia cuviosului, ţinând cuţitul în mână, şi, căutând printr-o crăpătură a uşii, a văzut pe cuviosul rugându-se şi stând în mijloc de foc. Drept aceea s-a îngrozit de ce a văzut şi i s-a uscat mâna. Iar cuviosul, ştiind din dumnezeiescul dar cele cugetate de dânsul, i-a grăit dinăuntru, zicând: „Intră, fiule, şi leapădă cuţitul pe care îl ţii ascuns". Iar el, aruncând cuţitul, a intrat, strigând: „Am păcătuit!" Şi căzând la picioarele lui, şi-a mărturisit păcatul. Iar cel fără de răutate l-a iertat, zicându-i cu blândeţe: „Du-te, fiule, şi pocăieşte-te din toată inima pentru păcatele tale, căci în puţine zile se va sfârşi surghiunul tău!" Iar acela a mai trăit patruzeci de zile şi atunci s-a împlinit proorocia cuviosului.

    In altă zi, cuviosul a trimis la râul Gal, pentru o slujbă oarecare, pe un ucenic liniştitor care se numea Isihie, spunându-i să se întoarcă la mănăstire tot în acea zi. Iar el, ducându-se cu osârdie, după poruncă, s-a întâmplat de a căzut o ploaie mare şi, ca să nu-l plouă, a intrat într-un loc prăpăstios şi neumblat care era ca o peşteră, şi a înserat acolo. Şi văzând că se află în primejdie de moarte şi de neascultare, deoarece, fiind noapte, nu vedea să iasă din acele prăpăstii fără primejdie, a strigat acestea cu credinţă: „Sfinte Mihaile, ajută-mi!" Atunci îndată, o, minune! I s-a arătat cuviosul cu lumini, dincolo de prăpastie şi i-a luminat calea ca să vadă, până ce a ajuns la mănăstire. Atunci el s-a făcut nevăzut, iar Isihie a intrat în mănăstire. Şi i-a zis lui cuviosul mai înainte de a zice Isihie ceva: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?" El a răspuns: „Dacă nu apucai înainte să-mi ajuţi, viaţa îmi era în primejdie". Iar cuviosul i-a poruncit să nu spună la nimeni minunea aceea.

    Altădată, în vremea verii, umblând sfântul, a stat sub umbra unui copac ca să se odihnească la amiază. Stând el acolo, un ţăran sărac i-a adus trei pere, care erau foarte mari şi frumoase. Şi întrebându-l unde a găsit aşa frumoase, ţăranul i-a răspuns, oftând: „Aveam un pom de la părinţii mei şi era atât de roditor, încât mă ţineam dintr-însul. Dar, pizmuindu-l un oarecare om invidios, nu mai rodeşte nicidecum; astfel că mă primejduiesc de sărăcie". Deci cuviosul s-a milostivit spre sărac şi, ducându-se la pom, l-a binecuvântat şi, făcând rugăciune către Dumnezeu şi gonind pe vicleanul diavol, care se încuibase într-însul, pomul acela s-a făcut mai roditor decât întâi. Drept aceea, săracul acela mergea cu venitul său spre îndestulare şi aducea cuviosului poame în fiecare an, ca să nu se facă nemulţumitor către făcătorul lui de bine.

    Cuviosul avea un ucenic, cu numele Constantin, care era cântăreţ. Acela era neputincios cu trupul şi mai neputincios cu sufletul, fiind puţin credincios, de vreme ce avea trei galbeni şi îi păzea cu dinadinsul să-i aibă pentru trebuinţa sa. Iar cuviosul îl sfătuia să nu-şi pună nădejdea într-înşii, ci să-i pună la mijloc şi să nădăjduiască spre Atotputernicul Dumnezeu şi spre Sfânta Născătoare de Dumnezeu, dar el nu primea. Iar după câteva zile, cuviosul a avut trebuinţă de doisprezece bani şi, negăsind, s-a împrumutat. Pentru aceasta, bunul Constantin grăia de rău pe cuviosul, zicând: „El nu are doisprezece bani şi pe mine mă sfătuia să risipesc cei trei galbeni, ca să nu-i păstrez pentru nevoia mea". Bârfind acestea, a adormit şi a văzut în vis că era sărbătoare şi se adunaseră toţi în biserică. Acolo s-a arătat Stăpâna cea cu totul fără prihană, ţinând într-o mână pe Domnul Hristos, iar de cealaltă o ţinea cuviosul şi astfel umbla prin biserică. Şi când a ajuns în tindă, întru tot Sfânta a poruncit cuviosului să-şi întindă rasa. Şi făcându-se aceasta, a aruncat pe dânsa nenumăraţi galbeni, apoi s-a întors către Constantin, zicând: „Necredinciosule şi prea nemilostivule cu chipul, nu-ţi ajung aceştia să te hrăneşti?" Acestea auzindu-le acela, s-a sculat tremurând. Şi alergând către cuviosul, a aruncat cei trei galbeni şi făcând metanie, îşi cerea iertare.

    Voind cuviosul a zidi o biserică mare, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maicii Lui şi spre odihna fraţilor celor întru Hristos, s-a dus un ucenic care voia să aducă bârne pentru zidire şi a luat binecuvântare dimineaţa de la cuviosul. Dar cuviosul, ca un mai înainte văzător, a cunoscut ceea ce era să se întâmple şi i-a zis: „Fiule, ia aminte să nu cazi în ispită, pentru cârtirea şi necredinţa ta". Iar el ducându-se, din lucrarea diavolească s-a oprit şi, cârtind, a căzut peste dânsul un lemn mare, pentru necredinţa lui. După aceea, Leon zăcea, căci aşa se numea ucenicul, chinuindu-se cumplit. Iar cuviosul, cunoscând din Duhul Sfânt acestea, a ieşit din chilie cu sârguinţă şi a trimis pe un monah puternic, zicând: „Aleargă să scapi pe Leon, că a căzut un lemn peste el şi este în pericol de moarte". Iar locul acela era departe ca la 15 stadii. Deci, ducându-se în fugă, l-a izbăvit.

    Dar nu numai aceste întâmplări le-a cunoscut mai înainte cuviosul, ci şi altele foarte multe, mai ales despre războaiele şi tulburările împăraţilor şi smintelile ce s-au întâmplat pe vremea lui Roman şi Constantin, pe care sfântul le-a spus mai înainte, fiind rugat de unii. Apoi, iar a mângâiat pe Constantin, zicându-i să nu se întristeze, că degrabă îşi va lua iar strămoşeasca împărăţie. Astfel, toate câte a proorocit cuviosul s-au împlinit. Acestea le spunem pe scurt, de vreme ce în hronograf se arată mai pe larg.

    Intre ceilalţi ucenici ai cuviosului era unul bun scriitor şi osâr-dnic, care se numea Teofan. Acela i-a slujit patruzeci de ani, de mic copil până la sfârşit, şi nu s-a despărţit de dânsul niciodată, ca să-i moştenească faptele lui cele bune, precum s-a şi întâmplat. Acestuia i-a poruncit odată să scrie o carte folositoare, iar el, ca un ucenic bine cunoscător şi adevărat, şi-a silit firea peste puterea sa, aşa încât în puţină vreme a sfârşit lucrul. Dar, de osteneală multă, i s-a umflat obrazul şi mai tot capul, atât de urât şi fără de măsură, încât nu i se vedeau nici ochii, nici urechile; nasul şi gura i se astupaseră desăvârşit şi nu se vedea chip sau asemănare de om la dânsul, ci a rămas jalnică vedere. Deci era în primejdie de moarte, căci, cu mare osteneală îi deschideau gura şi îi turnau puţină apă când îi venea leşin. Şi lipsind pe atunci Cuviosul Mihail, fiind dus la Constan-tinopol, bolnavul se chinuia, căci puterea omenească cu meşteşug doctoricesc, nu putea să-l vindece. Deci văzându-l aşa jalnic şi chinuindu-se cumplit, s-au sfătuit să-i spintece obrazul şi grumazul, ca să se tămăduiască sau măcar să moară şi să nu se mai chinuiască.

    Deci cugetând ei acestea, marele Mihail s-a arătat bolnavului noaptea, zicându-i: „Să nu laşi să te spintece, că mori; crede numai!" Şi odată cu cuvântul, şi-a scos potcapul său şi l-a pus pe capul bolnavului. Şi îndată, o, minunile Tale, Hristoase Atotputernice, Teofan s-a arătat fără de nici o boală, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Şi sculându-se din pat, el, care înainte stătea nemişcat, striga în miezul nopţii: „De nu venea părintele nostru, cu adevărat muream; dar daţi-mi să mănânc, că nu mă mai doare niciunde!" Deci fraţii, auzind glasul, socoteau că de dureri şi-a ieşit din minţi şi, aprinzând o lumină, l-au văzut pe dânsul tot sănătos şi au slăvit pe Domnul, Care nu numai pe robii Săi de demult, dar şi pe cei ce sunt de faţă îi preamăreşte.

    Doream să ies puţin din ceea ce-mi stă înainte, ca să împodobesc sfinţitul chip al cuviosului cu laude. Dar, de vreme ce faptele sale ajung spre lauda lui şi spre folosul nostru, nu voiesc să spun mai multe, ci voi spune despre fericita lui moarte. Acest minunat cuvios a călugărit şi pe Cuviosul Atanasie, care a zidit Lavra Atonului. Căci, aflându-se odată Cuviosul Mihail în Constantinopol, l-a văzut Atanasie şi cucerindu-se de faptele lui cele bune, a mers cu el la muntele lui Chimina şi a rămas mulţi ani sub ascultarea lui. Şi când Atanasie a cunoscut că sfântul bătrân avea să se săvârşească, a fugit ca să nu-l facă egumen. Şi a luat din evlavie culionul lui Mihail, pe care îl purta totdeauna la sărbătorile cele mari, câtă vreme a trăit, până în cea din urmă zi, pe care a cunoscut-o mai dinainte. Atunci, punându-şi mantia şi acel sfinţit culion, le-a purtat până ce şi-a dat sufletul, pentru multa evlavie ce avea către acel duhovnicesc părinte al său. Nu scriem aici mai mult despre aceasta, fiindcă s-a scris mai arătat în viaţa lui, cum a zidit lavra cu cheltuiala împăratului Nichifor, care era nepot al acestui Cuvios Mihail, precum s-a zis.

    Deci Sfântul Mihail, având nişte rudenii de neam bun ca acelea, nu s-a slăvit în deşert niciodată, ci mai vârtos se smerea tuturor, ca şi cum ar fi fost un ţăran prea prost. El s-a lepădat de lume când era de optsprezece ani şi a stat în pustie 50 de ani, petrecând îngereşte, cel cu nume de înger, neschimbându-şi deloc canonul înfrânării, până la cea mai de pe urmă suflare. El postea totdeauna, afară de boală grea sau praznic împărătesc sau când i se întâmplau oarecare cinstiţi şi mari boieri. Intâi, când s-a făcut monah, mânca o dată la două zile, apoi, în anii din mijloc, la cinci zile, iar pe urmă, şi mai ales în sfintele posturi, o dată la doisprezece zile. Iar hrana lui era din poame şi verdeţuri, fierte sau nefierte, legume şi zeamă de orz, iar ca băutură avea apa. Imbrăcămintea lui era foarte sărăcăcioasă şi aspră. Când era sănătos, dormea şezând pe scaun, iar când era bolnav, dormea pe pat, pe care avea o rogojină şi două piei. El era foarte iubitor de prăznuiri, şi mai ales când era praznicul Stăpânului Hristos, sau al Născătoarei de Dumnezeu, priveghea toată noaptea, veselindu-se în cântări. Iar în altă zi nu-l vedea nimeni vesel, numai atunci când avea praznice, pe care le săvârşea cu multă evlavie. Din această pricină, întru tot lăudata Stăpână venea ea însăşi în acea biserică şi îi dădea binecuvântarea sa, precum ne-am încredinţat dintru această minune:

    In Constantinopol era aşijderea un iubitor de Hristos, care, prăznuind cu multă evlavie, pe când stătea în strană şi se ruga la privegherea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a văzut-o pe ea în vedenie, zicându-i lui: „Este trebuinţă să mă duc la muntele Chimina, ca să prăznuiesc împreună cu monahul Mihail, credincioasa mea slugă, care mă primeşte cu mult dor şi evlavie". Văzând aceasta, acel cucernic care o prăznuia s-a dus la Chimina şi, vorbind împreună cu cuviosul, a văzut că, pe bună dreptate, împărăteasa îl pune pe monahul Mihail înaintea tuturor, şi a mărturisit minunea. Deci aşa petrecând acest cuvios întocmai cu îngerii şi cu nume de înger, cu cuvioşie şi cu plăcere de Dumnezeu, s-a dus către veşnica împărăţie, pe care s-o dobândim şi noi cu dumnezeiescul dar şi iubire de oameni. Amin.

SFINŢII MUCENICI TEODOR NEAMŢUL ŞI IOAN, FIUL SĂU, CARE AU FOST UCIŞI ÎN KIEV (12 iulie)

    In zilele marelui domn al Rusiei, Vladimir, mai înainte de luminarea lui, era în Kiev un om al lui Dumnezeu, anume Teodor, neamţ de neam. Acela, fiind mai întâi la greci, s-a luminat acolo cu credinţa în Hristos; apoi, mergând la Kiev, petrecea în poporul cel necredincios, ca şi crinul între mărăcini. El avea un fiu numit Ioan, copil mic, frumos la faţă, dar mai frumos la suflet; iar casa lor era în acel loc, unde, mai pe urmă, după primirea Sfântului Botez, Vladimir a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe acea vreme, Vladimir fiind încă întru necredinţă, s-a dus împotriva unui popor ce se numea iatveghi şi, biruindu-i pe ei, a luat pământul lor.

    Deci, întorcându-se cu bucurie în Kiev, făcea jertfe idolilor cu boierii săi şi cu toţi kievenii. Atunci diavolul, care nu suferea să vadă pe un creştin petrecând cu plăcere dumnezeiască între necuraţii închinători de idoli - căci pe toţi îi avea ca pe oamenii săi, slujindu-i lui prin închinarea de idoli, iar un creştin printre păgâni îi era diavolului ca un spin în inimă - a găsit vreme lesnicioasă răutăţii sale ca să chinuiască şi să piardă din neamul cel păgânesc pe Teodor, robul lui Hristos, cu fiul lui. Deci a băgat sfat viclean între boieri şi între cei mari şi aceia au zis: „Să tragem sorţi pe fiii şi pe fiicele noastre; şi pe cine va cădea soarta, pe acela să-l junghiem zeilor ca jertfă". Şi începând ei a trage sorţi, îndată, prin lucrarea diavolului, a căzut soarta pe casa lui Teodor. Deci au trimis la dânsul ca să ia pe fiul său, Ioan, ca să-l junghie spre jertfă.

    Şi mergând trimişii, i-au zis lui Teodor: „Soarta a căzut pe fiul tău, căci zeii noştri l-au iubit. Deci dă-ni-l nouă ca să-l înălţăm jertfa zeilor, care ne-au dat biruinţă asupra vrăjmaşilor noştri". Fericitul Teodor le-a răspuns: „Zeii voştri nu sunt zei, ci idoli, făcuţi din lemn, care după puţină vreme o să putrezească. Deci cum pot idolii să fie zei, când sunt neînsufleţiţi şi nesimţitori? Voi singuri vedeţi şi nu vreţi să înţelegeţi, că în idolii voştri nu este suflet, nici suflare, nici vreo simţire, căci nu mănâncă, nu beau, nu vorbesc şi nici nu umblă. Deci cum sunt zei? Insă este un Dumnezeu adevărat, nezidit de nimeni, mai înainte de veci şi veşnic, în care cred creştinii, ai Cărui robi suntem eu şi fiul meu, botezându-ne în numele Aceluia. El a făcut cerul şi pământul, soarele, luna şi stelele şi toate cele văzute în cer şi pe pământ. Acela şi pe om l-a făcut, i-a dat să vieţuiască şi să stăpânească toate cele de sub cer şi l-a împodobit cu înţelegere, ca să cunoască pe Dumnezeu, Care l-a zidit, şi să-i slujească cu credinţă, înălţându-i laudă şi mulţumită, şi păzind poruncile Lui. Dar zeii voştri cei păruţi ce au făcut? Nimic. Ci ei înşişi sunt făcuţi de mână omenească şi de unealtă de fier; sunt locuinţe diavoleşti, căci diavolii locuiesc în idolii voştri şi aceia sunt cinstiţi de voi ca nişte zei. Deci nu voi da diavolilor pe fiul meu!"

    Iar trimişii, întorcându-se, au spus mai marilor şi poporului toate cuvintele lui Teodor. Iar nebunii kieveni, umplându-se de mânie, au alergat strigând şi chiuind la curtea lui Teodor, au dărâmat gardul şi au început a tăia uşile casei cu securile. Deci fericitul Teodor cu fiul său, văzând acestea, au alergat în foişorul ce era pe stâlp şi, ridicând ochii în sus şi înălţând mâinile, s-au rugat Domnului Hristos. Iar aceia, văzându-i, strigau cu mânie: „Dă-ne pe fiul tău, ca să-l jertfim zeilor noştri!" Fericitul Teodor le-a zis: „De sunt vii zeii voştri, să trimită pe unul dintr-înşii şi să-l ia pe fiul meu, iar vouă ce vă trebuie el?" Iar kievenii, răcnind, au tăiat foişorul pe dedesubt şi zidirea a căzut şi a ucis pe robii lui Hristos.

    Astfel au pătimit pentru Hristos, Teodor. Neamţul şi fiul său Ioan. Ei au fost cei dintâi mucenici pe pământul Rusiei, al căror sfânt sânge, ca o sămânţă bună, degrabă a crescut şi a dat rod mult. Pentru că, nu după mulţi ani, cu sfintele lor rugăciuni, Vladimir, marele domn, a primit Sfântul Botez. De atunci tot pământul Rusiei s-a luminat cu credinţa şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

SFÂNTUL MUCENIC SERAPION (12 iulie)

    Acest bărbat dreptcredincios şi îmbunătăţit a trăit pe vremea împăratului Sevir. El, fiind prins de boierul Achivila şi întrebându-se de ce credinţă este, a mărturisit cu îndrăzneală, preamărind pe adevăratul Dumnezeu. Deci pentru aceea a fost muncit cu felurite munci. După aceea, aruncându-l în foc, mucenicul şi-a dat obştescul sfârşit.

ARHIEPISCOPIA TOMISULUI - UN AN DE LA MOARTEA PĂRINTELUI ARSENIE PAPACIOC

Vineri, 13 iulie, începând cu ora 17.00, în Aula Magna a Universității „Ovidius” (bdul. Mamaia, nr. 124) se va desfășura simpozionul „Arsenie Duhovnicul”.

Printre cei care vor vorbi despre personalitatea părintelui se numără: IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Arhim. Andrei Tudor, starețul mănăstirii Dervent, pr. Iustin Petre, starețul mănăstirii „Sf. Ioan Casian”, pr. Ilarion Ion de la mănăstirea Crucea și pr. Cezar Axinte.

La sfârșitul evenimentului IPS Teodosie va lansata cartea „Teme augustiniene” a protos. dr. Arsenie Obreja, apărută la editura Arhiepiscopiei Tomisului.

Sâmbătă, 14 iulie, începând cu ora 8.45, din încredințarea PF Daniel, Patriarhul României, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, va săvârși Sfânta Liturghie, iar de la ora 11.00 va oficia slujba parastasului de un an de la mutarea la Domnul a părintelui Arsenie Papacioc la mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol.

Părintele Arsenie s-a născut în data de 15 august 1913, în comuna Perieți din județul Ialomița. La vârsta de 36 de ani a primit călugăria la mănăstirea Sihăstria, județul Neamț. Un an mai târziu, pe data de 26 septembrie 1950 a fost hirotonit preot la mănăstirea Slatina din Suceava, unde a fost prieten al Părintelui Ilie Cleopa.  

A suferit mulți ani de închisoare și prigoană comunistă alături de Părintele Iustin Pârvu, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic și mulți alții. Din anul 1976 a fost  duhovnic al mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol. Numit și „duhovnicul de la Malul Mării”, Părintele Arsenie este cunoscut ca unul dintre marii duhovnici ai României. A avut o evlavie deosebită față de Maica Domnului, al cărei ajutor ne-a sfătuit să îl cerem neîncetat.

EVANGHELIA ZILEI: 2012-07-11 MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A ŞASEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Matei (XIII, 31-36)

is-a Domnul pilda aceasta: „asemănatu-s'a împărăţia cerurilor cu grăuntele de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Acesta este mai mic decât toate seminţele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui“. Le-a spus o altă parabolă: „Asemănatu-s'a împărăţia cerurilor cu aluatul pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s'a dospit toată“. Pe toate acestea le-a grăit Iisus mulţimilor în parabole, şi fără parabole nimic nu le grăia, ca să se plinească ceea ce s'a spus prin profetul care zice: În parabole îmi voi deschide gura, spune-voi pe cele ascunse de la'ntemeierea lumii. Atunci, lăsând mulţimile, a venit în casă; şi ucenicii Lui s'au apropiat de El, zicând: „Lămureşte-ne parabola neghinei din ţarină“.

MINUNEA SFINTEI MAREI MUCENIŢE EUFIMIA, PRIN CARE S-A ÎNTĂRIT DREAPTA CREDINŢĂ (11 iulie)

 Sfânta Mare Muceniţă Eufimia s-a născut, a crescut şi s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuieşte pomenirea ei. Iar acum se pomeneşte acea minune care s-a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit şi s-a întărit mărturisirea dreptei credinţe. Această minune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi, ca să nu treacă spre împărtăşirea celor rău credincioşi.

    Şi s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, într-una singură. Şi pe mulţi din rânduiala duhovnicească şi mirenească i-au amăgit cu această rea credinţă a lor; iar pe bărbaţii şi boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres şi aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a ţinut în Efes sinodul cel de loc (După cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu muţi ani înainte), iar mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfinţitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului şi mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor şi cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres şi era primit ca o credinţă dreaptă, iar credinţa ortodoxă era lepădată ca o rea credinţă oarecare. Deci era de trebuinţă să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, pentru lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei credinţe.

    In vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viaţă către Domnul. Iar după el a luat împărăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Aceşti râvnitori ai dreptei credinţe, văzând Biserica tulburată de eresuri şi feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului sfinţii părinţi din toată lumea creştină, ca să cerceteze şi să hotărască toate cele pentru dreapta credinţă. Deci s-au adunat Sfinţii Părinţi în număr de 630, cu preasfinţitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului şi cu preasfinţitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Papa Romei. Şi au fost de faţă şi răi credincioşii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, şi ceilalţi arhierei de un gând cu ei, şi Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încât mulţimea ereticilor era fără de număr. Şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul, adunându-se în biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ţinea de scaunul mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. In ea se odihneau şi moaştele acestei mari muceniţe, de la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

    In ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toţi anii izvora sânge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr-o rană, şi se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură şi acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaştele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. In acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie şi se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea şi înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o vărguţă lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge şi îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând sângele acela, înălţa slavă atât lui Dumnezeu, cât şi Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvântare şi tămăduirea neputinţelor lor.

    Acel sânge era foarte bine mirositor, ca şi cum era amestecat cu un mir de mult preţ, însă nici un fel de mir din cele pământeşti nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârşea cu neasemănare toate aromatele şi tămăduia toate bolile. Iar sfânta mu-ceniţă izvora din cinstitele ei moaşte un sânge mirositor şi tămăduitor ca acela, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi, şi mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii şi o chemau în ajutor. Şi alergau spre închinare cu credinţă la dânsa în Calcedon popoare din toate ţările şi cetăţile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinţilor Părinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se săvârşească.

    La acel sinod, făcându-se multă neînţelegere şi ceartă a dreptcredincioşilor creştini cu ereticii, pentru că rău credincioşii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalţi sfinţi părinţi, a zis către eretici: „Să scrieţi voi într-o carte mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră şi amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne rugăm soborniceşte lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plăcută a sa, să ne descopere care este credinţa cea dreaptă". Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărţi: dreptcre-dincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu peceţile lor şi descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Şi iarăşi acoperind mormântul, l-au întărit cu pecete împărătească şi cu strajă şi s-au rugat trei zile cu postire.

    Şi sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia şi, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioşi şezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioşi zăcând la picioarele ei. Şi de mirare era şi aceasta, că ea şi-a întins mâna sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toţi s-au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi închinându-se cu fierbinte dragoste moaştelor ei făcătoare de minuni.

    Şi îndată toţi au propovăduit credinţa cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu şi adeverită prin sfânta şi marea muceniţă, iar credinţa ereticilor au dat-o anatemei. Şi mulţi dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioşi, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor şi i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniţă Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului. Şi precum atunci, aşa şi după aceea, sfânta muceniţă n-a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sânge mirositor ca mirul.

    Iar după ce au trecut mulţi ani, împărăţia a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai târziu a cam slăbit în credinţă, îndoindu-se de minunile sfintei şi de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredinţeze şi să afle adevărul, a făcut astfel:

    Mai înainte cu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei şi marii muceniţe, a întărit atât mormântul, cât şi fereastra mormântului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon şi, desfăcându-şi pecetea sa, a deschis ferestruia. Şi îndată a ieşit miros foarte plăcut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sângele, a curs din cinstitele moaşte ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acela, spre înfruntarea puţinei credinţe a împăratului şi spre întărirea credinţei fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare nu putea ca din moaştele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sânge şi mir? Deci împăratul, cunoscând greşeala sa, s-a căit şi a câştigat mare credinţă şi evlavie către Sfânta Eufimia.

    După aceasta, în timpul împărăţiei lui Eraclie, a fost, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, mare năvălire a perşilor asupra ţării Bitiniei şi asupra hotarelor Calcedonului. Şi cuprinzând ei toată cetăţuia aceea, au pustiit-o, după obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii muceniţe, au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormântul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemişcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perşii, adunând mulţime de lemne şi de vreascuri, au împresurat mormântul şi, făcând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzătoare şi le-au dat foc, aşteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere.

    Dar nici aşa n-au sporit ceva, pentru că arzând toată materia aceea, s-a prefăcut în cenuşă, dar mormântul sfintei a rămas nevătămat, Dumnezeu făcând pe plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perşilor, împăratul cu patriarhul au ţinut sfat pentru moaştele Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia şi au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se de năvălirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului.

    Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare şi frumoasă în numele sfintei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaşte, împreună cu mormântul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaşte. Iar mormântul l-au pus în altar în locul dumnezeieştii mese, şi pe el se săvârşea jertfa cea fără de sânge, înăuntru fiind cinstitele moaşte ale Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de la care se săvârşeau minuni, precum în Calcedon, şi sângele cel mirositor şi dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul obişnuit.

    Deci, trecând mulţi ani şi schimbându-se mulţi împăraţi, şi Sinoadele Sfinţilor Părinţi a toată lumea, al cincilea şi al şaselea săvârşindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume şi obicei de fiară. Acela mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gând cu el zicea: „Iată, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, gură au şi nu vorbesc...". Şi i se împotrivea lui Preasfinţitul Patriarh Gherman, însă el l-a izgonit cu necinste din scaun şi în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea i-a izgonit şi pe ceilalţi arhierei dreptcredincioşi, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci şi împotriva moaştelor sfinţilor lătra fără de ruşine, ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul.

    Deci, văzând şi auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaşte ale Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaştelor, temându-se de ridicarea şi de tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meşteşug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gând ai săi în biserica Sfintei Eufimia şi a descoperit mormântul ei, pe care perşii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mâinile celor răucredincioşi de cinstitele moaşte ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mâinile necredincioşilor păgâni. Căci perşii greşeau în neştiinţa lor, iar creştinii cei răucredincioşi, ştiind, îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osândă, ca să necinstească pe acea sfântă.

    Deci împăratul Leon, descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaştele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră nişte oase putrede şi puturoase, pe care le pregătise înadins şi, acoperindu-le iarăşi cu lespedea, s-a dus, luând cu sine tâlhăreşte acele sfinte moaşte, pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului şi cu fiicele sale, tăinuin-du-se de el, mergeau la sfintele moaşte şi le cădeau cu miruri şi le aprindeau lumânări, cinstindu-le cu osârdie şi închinându-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înştiinţându-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaşte şi a aruncat-o noaptea în mare.

    Iar a doua zi, strângând adunare din cei răucredincioşi, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind şi defăimând moaştele sfintei marii muceniţe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeţi şi vedeţi înşelăciunea cu care vă înşelaţi, spunând că sunt nestricăcioase şi făcătoare de minuni moaştele prealăudatei Eufimia; descoperiţi mormântul şi vedeţi care este adevărul!" Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormântul şi tot poporul a văzut oasele cele putrede şi puturoase. Drept aceea ereticii au început a râde şi a batjocori pe cei dreptcredincioşi, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioşii, minunându-se de un lucru neaşteptat ca acela, nu ştiau ce se întâmplase şi s-au umplut de ruşine şi de jale.

    Atunci mulţi au socotit că toate minunile sfintei sunt înşelăciuni, şi scuipând oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea şi mormântul acela de marmură l-au scos afară şi biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urâciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Şi era biserica aceea ca o peşteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă şi mai rea, pentru că toate spurcăciunile şi necurăţiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii îşi făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie şi lucrau într-însa meşteşugurile lor. Şi, unde mai înainte se auzea glas de cântări dumnezeieşti, acum ieşea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală şi se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate şi ceartă între oameni fără de rânduială.

    Şi petreceau acei meşteri în acea biserică pustiită, cu femeile şi cu copiii lor. Iar în Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, îşi aveau locul unde îşi făceau nevoile trupeşti. Şi a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omeneşti, care spurcau până într-atât sfinţenia Lui, până ce pe cei răi i-a pierdut rău şi iarăşi a ridicat dreapta credinţă, curăţind şi sfinţind locul Său, pe care l-a făcut iarăşi sălăşluire a slavei Sale.

    Iar cinstitele moaşte ale întru tot lăudatei muceniţe, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, după rânduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea "al Sofiei". Acea corabie avea stăpâni doi fraţi, Serghie şi Sergon. Şi văzând ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie lumească. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Şi sosind la portul care se numeşte "al lui Avid", au deschis sicriul şi văzând moaştele nestricate şi cu bună mirosire ale sfintei muceniţe, s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, iar mai ales când s-au adeverit în vedenie de sfinţenia acelor moaşte. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis o slavă mare deasupra moaştelor şi un sfeşnic în care ardeau lumânări şi nişte bărbaţi prea luminoşi cântând şi lăudând pe Dumnezeu.

    După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfânt sunt acele moaşte. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In insula aceea se aflau moaştele făcătoare de minuni şi izvorâtoare de mir ale Sfintei Muceniţe Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Şi rămânând ei lângă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfânta Muceniţă Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieşind în întâmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, şi amândouă s-au îmbrăţişat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieşise din corabie: „Bucură-te, muceniţa lui Hristos, fericită Eufimia!" Iar aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniţă a lui Hristos, fericită Glicheria!" Şi sărutându-se una cu alta, s-au despărţit - Sfânta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfânta Eufimia s-a întors în corabie.

    Această vedenie s-a făcut la amândoi fraţii şi s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înştiinţat ale cui sunt moaştele acelea. Deci, rugându-se cu căldură către Sfânta Mare Muceniţă Eufimia, au căzut cu osârdie la sfintele ei moaşte şi le sărutau, plângând de bucurie. Şi voiau să ducă acea vistierie fără de preţ în patria lor, dar Dumnezeu şi sfânta cea plăcută Lui n-au voit aşa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pânzele corăbiei şi au pornit spre ţara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună şi o învăluire mare, încât corabia, fiind purtată de valuri, iarăşi a venit la aceeaşi insulă. Şi liniştindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor.

    Dar iarăşi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Şi aceasta s-a întâmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat muceniţa lui Hristos, zicându-le: „Pentru ce vă siliţi să mă duceţi pe mine încoace şi încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiţi să mă duceţi voi!" Apoi iarăşi a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol şi aducerea mea aici? Pentru ce mai voiţi să mă duceţi în părţile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putinţă. Deci să nu vă mai osteniţi cu aceasta, ci să-mi faceţi în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa".

    Zicând acestea, sfânta s-a făcut nevăzută, iar acei fraţi cinstiţi, Serghie şi Sergon, îndată s-au supus cu osârdie poruncii sfintei şi, fiind în port, au ieşit din corabie la uscat. Şi ducându-se ei, au spus episcopului insulei de moaştele Sfintei Eufimia, de arătarea şi de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta şi le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaşte, căci şi în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, ca să se lepede şi să se dea focului sfintele icoane şi cinstitele moaşte ale sfinţilor. Din pricina acestei porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc şi moaştele Sfintei Muceniţe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutând un loc ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie şi pe Sergon să zidească o biserică mică pentru muceniţa lui Hristos, nu departe de malul mării. Şi săvârşindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfinţit biserica, iar cinstitele moaşte le-a pus în altar, sub pământ, ca să nu afle de ele luptătorii de icoane.

    Apoi, săvârşindu-se aceasta, acei doi fraţi s-au sfătuit şi s-au făgăduit către sfânta, zicând: „Sfântă mare şi prealăudată Muceniţa Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată şi nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaşte, ci aici îţi vom sluji ţie până la sfârşitul vieţii noastre!" Făcând ei o făgăduinţă ca aceasta, şi-au vândut toate negu-ţătoriile lor ce le aveau în corabie şi, lepădându-se de lume, vieţuiau în postiri şi rugăciuni lângă acea biserică. Şi nu după multă vreme, plăcând lui Dumnezeu, s-au mutat la viaţa cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Muceniţe Eufimia, căreia i-au slujit cu osârdie.

    Iar mai înainte de sfârşitul lor, au pus pe mormântul sfintei muceniţe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preţ, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie şi Sergon, fraţi de un pântece, înotând cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaşte ale Sfintei şi prealăudatei Muceniţe Eufimia, care erau purtate de valuri, şi le-am pus aici, după porunca ei".

    După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă şi voia să mute într-însa moaştele Sfintei Eufimia. Şi venind el în acea mică biserică zidită de acei doi fraţi, a săvârşit rugăciunile de toată noaptea; apoi, dormitând, i s-a arătat sfânta, zicând: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gândeşti, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci să mergi la sora mea, la Sfânta Muceniţă Glicheria, şi s-o rogi pe ea, căci o voi ruga şi eu, şi ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă laşi ca să mă odihnesc în locul acesta, până ce mă voi întoarce iarăşi la locul meu". Iar episcopul, deşteptându-se din somn, s-a înspăimântat şi nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Muceniţă Glicheria, care se păzea în alt loc, şi făcând rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa şi a pus-o sub ţărână. Pentru că aşa erau tăinuite moaştele sfinţilor înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmă-şuiau împotriva lor. Şi deşi erau sub ţărână, însă cei dreptcredincioşi se adunau la ele şi săvârşeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile şi neputinţele.

    Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, săvârşindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor şi râvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în corăbii pe lângă insula aceea şi, ieşind la uscat, a văzut lângă biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Şi întrebând el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvârşeşte praznic pentru moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mânie şi pornind cu oaste spre biserică, a risipit poporul, strigând şi zicând: „Oare aşa vă poruncesc vouă împăraţii, o, închinătorilor de idoli şi slujitorilor de oase moarte?" Astfel a batjocorit ticălosul pe creştinii cei dreptcredincioşi şi a risipit acea biserică aproape până la temelie. Iar moaştele sfintei s-au păzit întregi sub ţărână, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.

    După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăţie fiul său Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină şi de Insuşi Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă şi batjocorea pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinereţe la toată răutatea şi la viaţa cea spurcată, căci a învăţat vrăji şi farmece, şi sângele omenesc îl vărsa fără cruţare.

    Constantin Copronim era mai cumplit decât tatăl său şi a ucis mulţi bărbaţi nevinovaţi şi drepţi, şi a pierdut cu totul rânduiala monahicească din Constantinopol. El a împărăţit mult, prin îngăduinţa dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, şi făcând răutăţi fără de număr, a murit cu amară moarte. Iar după el a luat împărăţia fiul său Leon, care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atât de râvnitor ca tatăl şi bunicul lui. Apoi luându-şi Leon sfârşitul vieţii, a împărăţit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii, căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.

    Fiul ei fiind încă mic, în anii copilăriei, ea singură ocârmuia bine şi cu plăcere dumnezeiască împărăţia grecească, îndreptând toate cele răsturnate şi risipite de împăraţii cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinţii Părinţi care fuseseră izgoniţi pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al şaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de Sfinţii Părinţi.

    Atunci şi biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăşi de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o cureţe de spurcăciuni şi să-i înnoiască toată risipirea, înfrumuseţând-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviinţate, cu veşminte sfinţite şi cu vase de mult preţ. Deci după ce biserica a fost sfinţită, iarăşi se săvârşeau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeieşti şi mitropolitul Calcedonului petrecea lângă ea.

    Iar împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sarguinţă pentru căutarea moaştelor prealăudatei Muceniţe Eufimia, pentru că din vremea aceea când Leon Isaurul a luat tâlhăreşte moaştele sfintei şi le-a aruncat în mare, s-a răspândit vorba între cei dreptcredincioşi de fapta cea rea şi tăinuită a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaşte s-au aflat într-un loc şi se păzesc de credincioşi şi se îngrijea împărăteasa să afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de ştire împărătesei, despre moaştele sfintei muceniţe cele dorite de dânsa, în chipul acesta:

    In insula aceea care se numea Lemnos, unde se păzeau moaştele sub ţărână, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregă-toria comit şi cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moştenire acel loc, pe care cei doi fraţi pomeniţi mai înainte, Serghie şi Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, şi în care au ascuns cinstitele ei moaşte, punând deasupra mormântului o lespede de piatră scrisă.

    Acel Anastasie comitul, văzând că biserica prealăudatei muceniţe era risipită, a zidit una nouă pe temelia celei dintâi şi a înfrumuseţat-o cu cuviincioasă podoabă. Iar după o vreme oarecare i s-a întâmplat de a căzut într-o ispită, pentru nişte clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, şi a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte şi să-şi câştige iarăşi dregătoria sa.

    Şi căutând el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decât alţii, ca să folosească celor ce au strâmbătate. Iar Anastasie, căutând pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărăteşti şi, căzând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale, rugându-l să-i fie mijlocitor şi ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicând: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea". Aceasta zicând-o mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie, urmând după dânsul până la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă şi a intrat într-însa să se roage.

    Şi rugându-se el din destul cu plecarea genunchilor, a şezut la un loc, pentru că nu era cântare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rând în acea săptămână, a venit la dânsul şi l-a întrebat cine şi de unde este. Şi i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine şi mâhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A cărui sfânt este biserica aceasta?" Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, cea prealău-dată". Auzind Anastasie aceasta, îndată şi-a pus cu dragoste mâna dreaptă la piept şi a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!" Clericul a zis: „Pentru ce o numeşti a ta?" Anastasie i-a răspuns: „Am pe moşia mea în biserică cinstitele ei moaşte; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală". Clericul a zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăieşti? Omule, păzeşte-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ţi vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta, căutând să afle moaştele Sfintei Eufimia, şi a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înştiinţare despre cinstitele moaşte ale mucenitei Sale". Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaştele prealăudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!"

    Aceasta auzind-o clericul, l-a rugat să aştepte puţin la locul acela, iar el, alergând cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie şi chemând pe Anastasie, l-a întrebat de moaştele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, câte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaşte ale Sfintei Eufimia. A spus, aşijderea, şi ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi fraţi, care au scos moaştele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la preasfinţitul patriarh Tarasie şi i-a spus acestea.

    Atunci Preasfinţitul Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitropolitul la împărat şi la maica lui, ducând cu dânşii şi pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului şi maicii sale toate cele ce le ştia despre cinstitele moaşte ale muceniţei lui Hristos şi toţi s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri şi l-au rânduit în cea dintâi dregătorie.

    Deci, gătind fără de zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbaţi cinstiţi din rânduiala duhovnicească şi din palatele împărăteşti, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă moaştele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergând cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă locuitorii de acolo, aflând că dregătorii Constanti-nopolului au venit să ia de la ei moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, s-au adunat cu mânie, voind să se împotrivească trimişilor împărăteşti şi să nu-i lase să ia din insula lor acea vistierie duhovnicească nepreţuită. Şi se mâniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vânzător, şi se făcea ceartă în popor.

    Şi abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicând: „O oamenilor, nu vă împotriviţi la o voinţă ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniţi pe împărat spre mânie, pentru că mânia împăratului este ca mânia leului". Şi liniştindu-se poporul, au descoperit mormântul sfintei şi au scos dinăuntrul pământului cinstitele moaşte ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasă, şi s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cântări de psalmi, cu lumânări şi cu tămâieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând că se lipseşte de o bogăţie aşa de scumpă ca aceea; şi a stat pe malul mării, petrecându-le cu ochii, până ce corabia nu s-a mai văzut.

    Şi ajungând corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul şi maica împăratului şi cu preasfinţitul patriarh au ieşit întru întâmpinarea cinstitelor moaşte ale muceniţei lui Hristos şi le-au primit cu bucurie, veselindu-se şi prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, şi le-au pus în acelaşi mormânt de piatră, precum fuseseră mai întâi. Astfel Sfânta şi Marea Muceniţă Eufimia cea prealăudata şi-a luat cinstitul său loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru sfinţii Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin.

SFÂNTA ŞI DREAPTA OLGA, DOAMNA RUSIEI (11 iulie)

La sfârşitul întunecatei nopţi a închinării idoleşti, care acoperea pământul Rusiei, fericita Olga a răsărit ca un luceafăr, mai înainte de a sosi ziua prealuminată a sfintei credinţe în Hristos - Soarele dreptăţii. Ea era de neam vestit, strănepoata lui Gostomislu, bărbatul cel slăvit, care a stăpânit în marele Novgorod mai înainte de cnejii Rusiei şi cu al cărui sfat a fost chemat Ruric cu fraţii săi de la nemţi, ca să ia marea domnie a Rusiei.

    Olga s-a născut în satul Vibuţca, care şi acum este aproape de cetatea Pscov, cetate care în acel timp încă nu era. Deci Olga, deşi că a fost crescută în păgânătatea închinării la idoli, însă a fost deprinsă întru bună învăţătură de părinţii cinstiţi, pentru că era foarte înţeleaptă şi întreagă la minte, precum se va arăta din cuvântul ce ne stă înainte.

    Ruric, marele domn al Rusiei, murind, a lăsat după dânsul pe fiul său, Igor, pe care, fiind încă mic cu anii, l-a încredinţat cu domnia lui Oleg, ruda sa, până când va veni în vârstă. Iar Oleg, adunând oaste multă, s-a dus în Kiev, având cu dânsul şi pe micul Igor, moştenitorul domniei. Acolo, omorând pe Oscold şi pe Dira, a luat Kievul în stăpânirea sa şi s-a făcut singur stăpânitor al tuturor părţilor Rusiei, păzind acea mare domnie pentru nepotul său, Igor Ruricovici. Şi, de la început, Oleg stătea uneori în Kiev, alteori în marele Novgorod, ocârmuindu-şi stăpânirea sa.

    Iar tânărul Igor, ajungând la vârsta tinerească, se îndeletnicea cu vânatul. Deci i s-a întâmplat lui odată că, umblând prin cetăţile şi satele de prin jur ale stăpânirii sale şi alergând după vânat, a ajuns până în acea parte, unde acum sunt hotarele cetăţii Pscovului, aproape de satul Vibuţca, ce s-a zis mai sus. Şi vânând, a văzut de cealaltă parte a râului un vânat dorit de el, dar nu putea să treacă râul, deoarece nu avea luntre. Iar după puţin timp a văzut pe un tânăr venind pe râu într-o luntre şi, chemându-l pe acela la mal, i-a poruncit să-l treacă râul.

    Deci, pornind ei, Igor s-a uitat la faţa acelui vâslaş şi a cunoscut eă nu este tânăr, ci fecioară foarte frumoasă la faţă, căci era fericita Olga, despre care ne este nouă vorba. Iar Igor, la vederea ei, îndată s-a rănit cu inima şi aprinzându-se cu poftă spre dânsa, a început a-i grăi cuvinte de desfrânare şi înşelătoare. Iar ea, înţelegând tulburarea gândului său şi aprinderea spre poftă, a început a grăi către dânsul, nu cu judecată tinerească, ci bătrânească, tăindu-i vorba, şi zicând astfel: „Pentru ce te tulburi, domnule, şi gândeşti la deşertăciuni? Pentru că din cuvintele tale se arată necuviincioasa ta poftă, căci voieşti să mă batjocoreşti, dar să nu fie aşa, căci eu nu voiesc nici să aud de aceasta. De aceea, te rog, stăpâne, ascultă-mă şi leapădă-te de aceste gânduri necuviincioase şi ruşinoase, de care ar trebui să te ruşinezi. Adu-ţi aminte şi gândeşte-te în tine, că eşti domn, iar domnului i se cade să fie luminător tuturor spre lucruri bune, ca un ocârmuitor şi judecător al legilor omeneşti. Iar tu în ce fel de fărădelege voieşti să cazi acum? De vei face tu însuţi răutăţi, biruindu-te de pofta cea necurată, apoi cum vei putea să opreşti pe alţii de la fapte rele şi să judeci cu dreptate stăpânirea ta? Deci lasă-ţi pofta ta de ruşine, de care oamenii cei cinstiţi se îngreţoşează şi pentru care pot să te urască pe tine, chiar dacă eşti domn, şi să râdă de fapta ta cea de ruşine. Şi să ştii şi aceasta că, deşi mă vezi singură aici şi neputincioasă împotriva puterii tale, însă nu mă vei putea înfrânge; iar de voi fi şi biruită de silirea ta, atunci îndată adâncul râului acesta îmi va fi scăpare. Căci mai bine este să mor în curăţie şi apa aceasta să-mi fie mormânt, decât să-mi fie batjocorită fecioria".

    Unele cuvinte ca acestea şi altele multe despre curăţie le-a grăit fericita Olga către Igor, iar el şi-a venit în fire şi s-a ruşinat de a sa nebunie, şi, neputând să răspundă nimic împotrivă, tăcea. Şi aşa trecând râul, s-au despărţit. Şi se mira domnul Igor de buna înţelegere şi de curăţia acelei tinere fecioare. Iată un început bun şi vrednic de mirare al fericitei Olga. Căci ea încă neştiind pe Dumnezeu şi nici auzind de poruncile Lui, a arătat o nevoinţă ca aceea pentru întreaga înţelepciune, păzindu-şi curăţia sa feciorească cu dinadinsul, şi a îmblânzit pofta cea sălbatecă a tânărului domn, aducându-l pe el în simţire cu cuvinte înţelepte, grăite din priceperea cea cu minte bărbătească.

    Apoi, nu după multă vreme, domnul Igor s-a dus iarăşi la Kiev cu rudenia sa, Oleg, voind să aşeze acolo scaunul domniei a toată Rusia. Şi a făcut astfel pentru că şedea cu domnia în Kiev, iar în marele Novgorod, precum şi în celelalte cetăţi mari ale Rusiei, punea înlocuitori de ai săi. Deci, venind vremea marelui cneaz Igor să se însoţească cu nunta şi alegându-se dintre multe fecioare frumoase, care ar fi fost vrednică de cămara împărătească, voievodul n-a iubit pe nimeni, ci, aducându-şi aminte de înţeleapta şi frumoasa Olga, a trimis îndată pe Oleg, rudenia sa, şi, aducând-o cu mare cinste în Kiev, s-a însoţit cu ea prin nuntă legiuită.

    După aceea a murit Oleg, ruda şi învăţătorul voievodului, iar Igor a început a fi singur stăpânitor în tot pământul Rusiei şi a avut de la început războaie mari cu popoarele dimprejur. Incă a mers şi până la Constantinopol, unde, robind multe părţi greceşti şi punând dajdie, s-a întors cu dobândă şi cu slavă şi după aceea a vieţuit în linişte, având pace cu toate ţările, cu care se învecina. Şi a avut de la Olga un fiu, numit Sviatoslav, care mai în urmă a fost tatăl marelui domn Vladimir. Deci Igor stăpânea singur în domnia cea mare cu bună sporire, având scaunul în Kiev; iar bogăţia îi curgea de pretutindeni cu îndestulare, că şi ţările cele îndepărtate îi dădeau lui dajdii şi multe daruri.

    Apoi l-a ajuns pe el sfârşitul în acest chip: deoarece acum se uşurase de multe războaie şi avea petrecere paşnică, a voit să-şi vadă stăpânirea sa şi a început a umbla prin cetăţi şi prin ţările pământului Rusiei, luând de la dânşii obişnuitele dajdii. Şi venind la drevleni, şi-a adus aminte de răutatea lor cea de mai înainte, că la începutul domniei sale ei se depărtaseră de el şi abia prin război i s-au supus. Pentru aceea, a îndoit dajdia asupra lor şi i-a împovărat. Iar ei, mâhnindu-se, s-au sfătuit cu voievodul lor Maldit, care se numea şi Nizchin, şi au zis: „Dacă lupul se obişnuieşte la oi, atunci scoţând una câte una, va mânca toată turma, dacă nu se va ucide. Tot astfel şi noi, dacă nu-l vom ucide pe Igor, apoi el ne va pierde pe toţi". Astfel sfâtuindu-se ei, căutau vreme prielnică să-l omoare pe Igor. Deci când domnul Igor a trimis la Kiev dajdia luată de la drevleni, iar el rămăsese încă la dânşii cu puţini tovarăşi, atunci ei găsind vreme potrivită, au năvălit fără de veste asupra lui şi i-au tăiat pe toţi tovarăşii săi, iar pe el l-au ucis sub cetatea lor, Corestina, îngropându-l acolo.

    Astfel a fost sfârşitul marelui domn Igor Ruricovici, bunul stăpânitor al pământului Rusiei şi înfricoşătorul popoarelor dimprejur. El a petrecut singur la domnie treizeci şi doi de ani, după moartea povăţuitorului său, Oleg. Şi auzind marea doamnă Olga în Kiev despre uciderea bărbatului său, a plâns după dânsul foarte mult împreună cu fiul său Sviatoslav. Asemenea au plâns şi toţi locuitorii Kievului. Iar drevlenii, după uciderea marelui domn, au luat mare îndrăzneală şi s-au sfătuit să ia pe doamna Olga de soţie voievodului lor Maldit Nizchin, iar pe Sviatoslav, moştenitorul lui Igor, fiind copil mic, să-l omoare în taină, ca astfel voievodul lor să fie stăpânitor în toată Rusia. Deci îndată au trimis în Kiev la Olga douăzeci de bărbaţi vestiţi cu luntrile, pe de o parte ca s-o roage să se însoţească cu voievodul lor, iar pe de alta ca s-o ameninţe, dacă nu ar voi, ca şi de nevoie să fie femeia stăpânului lor. Şi mergând pe calea apei bărbaţii trimişi, au ajuns la Kiev şi au stat la mal.

    Iar doamna Olga, auzind de venirea lor, i-a chemat la dânsa şi a zis către ei: „Bine aţi venit, cinstiţi oaspeţi?" Ei au răspuns: „Bine am venit". Doamna a zis: „Spuneţi, pentru ce aţi venit la noi?" Bărbaţii au răspuns: „Locuitorii drevleni, ne-au trimis la tine, zicând astfel: «Să nu te mânii că am ucis pe bărbatul tău, căci era ca un lup care răpea şi jefuia, iar domnii noştri sunt buni. Ei au lărgit pământul drevlenilor, iar domnul nostru de acum este mai bun decât Igor. El este blând, iubitor şi milostiv spre toţi, tânăr de ani şi frumos la faţă. Deci să mergi după voievodul nostru, ca să ne fii nouă stăpână, şi nu numai peste pământul Rusiei, dar şi peste cel al drevlenilor să fii stăpânitoare»".

    Iar Olga, ascunzându-şi jalea sa şi durerea inimii după bărbat, s-a prefăcut veselă şi a zis către ei: „Cuvintele voastre îmi sunt plăcute, căci eu acum nu-l voi mai învia pe bărbatul meu, iar a petrece în văduvie nu este fără primejdie, nici nu pot - fiind femeie -a ocârmui precum se cade o domnie atât de mare, iar fiul meu este încă copil mic. Deci voi merge de bună voie după voievodul vostru, fiind tânăr, căci nici eu nu sunt încă bătrână. Iar acum să vă duceţi să vă odihniţi în luntrile voastre, şi mâine dimineaţă vă voi chema la ospăţ cinstit, pe care îl voi face vouă, ca toţi să ştie pricina venirii voastre şi învoirea mea. După aceea voi merge la voievodul vostru. Insă voi, când trimişii noştri vor veni să vă cheme dimineaţă la ospăţ, să ştiţi cum să păziţi cinstea voievodului care v-a trimis şi pe a voastră, ca în ce chip aţi venit la Kiev, aşa să mergeţi şi la palatele ospăţului. Kievenii să vă aducă în luntrii purtate pe capete, ca toţi să vadă cinstea voastră şi să cunoască dragostea mea către voievodul vostru, pentru care vă cinstesc cu mare cinste înaintea oamenilor mei". Iar ei s-au bucurat şi s-au dus la luntrile lor.

    Insă Doamna Olga se gândea cu ce fel de moarte să-i piardă, ca să se răzbune pentru uciderea bărbatului său. Deci a poruncit ca întru acea noapte să se sape o groapă adâncă în curtea domnească, care era afară de cetate, unde erau şi palate foarte frumoase, pregătite pentru ospăţul făgăduit. Şi făcându-se dimineaţă, doamna a trimis bărbaţi ca să cheme pe peţitori la ospăţ. Iar ei, şezând în luntrii ca nebunii, ziceau: „Noi nu vom merge pe jos, nici călări, nici în carete, ci precum suntem trimişi în luntrii de marele nostru voievod, tot aşa să ne duceţi pe capetele voastre la doamna voastră". Iar kievenii, râzând de nebunia lor, le-au zis: „Voievodul nostru este ucis, iar doamna noastră merge după voievodul vostru şi acum suntem ca neputincioşi; deci facem ceea ce ni se porunceşte". Şi punându-i pe ei câte unul în luntrişoare mici, îi duceau astfel, umflându-se ei şi mândrindu-se. Şi dacă i-au dus în curtea domnească, despre care s-a zis mai înainte, doamna Olga, privind din palate spre ei, a poruncit să-i arunce în groapa cea adâncă, care era gătită pentru dânşii. Apoi ducându-se singură la groapă şi uitându-se într-însa, a strigat, zicând: „Vă este plăcută cinstea aceasta?" Ei au răspuns: „O, amar nouă, că am ucis pe Igor şi bine n-am aflat, ci încă am câştigat rele". Şi a poruncit Olga să-i astupe pe ei de vii cu pământ, în groapa aceea.

    Aceasta făcând marea doamnă Olga, a trimis degrabă sol la drevleni, zicând: „Dacă voiţi cu adevărat să mă luaţi pentru voievodul vostru, apoi să trimiteţi la mine oameni mai mulţi şi mai vestiţi decât cei dintâi, ca să mă ducă cu cinste la voievodul vostru. Insă să-i trimiteţi fără de întârziere, mai înainte de a mă opri poporul din Kiev". Iar drevlenii au trimis la dânsa, cu mare bucurie şi cu sârguinţă, cincizeci de bărbaţi aleşi, care după voievod erau bătrâni mai de frunte în pământul drevlenilor. Şi când au sosit ei în Kiev, doamna Olga a poruncit să gătească pentru dânşii o baie mare. După aceea a trimis la ei să-i poftească, ca mai întâi după osteneala dramului, să se spele în baie şi să se odihnească, apoi să vină la dânsa. Iar ei, bucurându-se, au intrat în baie. Şi când au început a se spăla, îndată slujitorii au întărit uşile, închizându-le bine, şi împresurând baia cu paie şi cu vreascuri, i-au dat foc după porunca doamnei. Astfel au ars toţi boierii drevlenilor cu slugile lor, în acea baie.

    După aceea, Olga a trimis iar veste la drevleni, înştiinţându-i de grabnica sa venire spre însoţire cu voievodul lor şi le-a poruncit să pregătească din toate băuturile şi mâncărurile la acel loc, unde ei au ucis pe bărbatul său, pentru ca, venind la ei, mai înainte de nunta a doua, să facă pomenire şi ospăţ bărbatului său cel dintâi, după obiceiul păgânesc, şi după aceea să facă nunta. Iar drevlenii s-au bucurat mult de aceasta şi îndată au pregătit toate cu îndestulare. Iar marea doamnă Olga, după făgăduinţa sa, a mers la drevleni cu mulţi oameni pregătiţi nu atât pentru nuntă, cât pentru război. Şi când se apropiau de cetatea de scaun a drevlenilor, Corestina, aceia au ieşit în întâmpinarea ei, împodobiţi în haine luminoase, unii călări, alţii pe jos; şi au primit-o cu bucurie şi veselie mare. Iar ea a mers mai întâi la mormântul bărbatului său şi l-a plâns. Apoi, săvârşind pomenirea lui, a poruncit ca deasupra mormântului să se grămădească o movilă mare, după vechiul obicei păgânesc. Şi au zis drevlenii către ea: „Stăpână doamnă, am ucis pe bărbatul tău că era nemilostiv spre noi, ca un lup răpitor, iar tu eşti milostivă, ca şi domnul nostru, şi de acum vom petrece întru tot binele". Răspuns-a Olga: „Nu sunt mâhnită acum pentru bărbatul cel dintâi, pentru că am săvârşit deasupra lui cele ce se cădea a le săvârşi. Iar acum este timpul ca să merg la a doua nuntă, veselindu-mă cu voievodul vostru". Atunci au întrebat-o drevlenii de solii lor cei dinainte. Răspuns-a doamna: „Vin după noi pe altă cale cu toată bogăţia mea".

    După aceea Olga, lepădând hainele cele de plângere, s-a îmbrăcat cu haine luminoase de nuntă, precum se cuvine cinstei domneşti, arătându-se că este bucuroasă şi veselă. Deci a poruncit drevlenilor să mănânce, să bea şi să se veselească. Iar oamenilor săi le-a poruncit să slujească drevlenilor şi să mănânce cu ei, dar să nu se îmbete. Iar după ce s-au îmbătat toţi drevlenii, doamna a poruncit fără de veste oamenilor săi, ca cu armele pregătite pentru aceasta, adică cu săbiile, cu cuţitele şi cu suliţele să ucidă pe drevleni, încât mai mult de 5000 au căzut ucişi. Astfel marea doamnă Olga a amestecat veselia drevlenilor cu sânge şi, răzbunând uciderea bărbatului ei, s-a întors la Kiev.

    Iar în al doilea an, adunând Olga putere de oaste, s-a dus la drevleni cu fiul său Sviatoslav Igorovici, povăţuindu-l spre răzbunarea morţii tatălui său. Deci au ieşit şi drevlenii împotriva lor cu putere mare. Şi luptându-se cu putere amândouă părţile şi kievenii biruind pe drevleni şi tăindu-i, i-au gonit până la Corestina, cetatea lor cea de scaun, şi drevlenii s-au închis în ea. Iar Olga a bătut asupra lor un an întreg, stând nedepărtată de cetate. Şi văzând că nu este cu înlesnire a lua cetatea cu bătălie, înţeleapta doamnă s-a dat la purtarea de grijă cea cu meşteşug şi a trimis la cei din cetate, zicându-le: „Nebunilor, pentru ce voiţi să muriţi de foame, nevrând să vă plecaţi mie? Iată, toate celelalte cetăţi mi s-au supus şi îmi dau dajdii, petrecând acum fără frică prin cetăţi şi prin sate, lucrându-şi ţarinile lor". Iar ei au zis: „Am voi şi noi să ne supunem ţie, dar ne temem ca să nu te răzbuni asupra noastră pentru bărbatul tău".

    Deci Olga a trimis iarăşi la ei, zicând: „M-am răzbunat de mai multe ori pe mai marii voştri şi pe ceilalţi, iar acum nu-mi trebuie răzbunare, ci supunere şi dajdie din partea voastră". Şi au voit drevlenii să-i dea dajdie, precum va voi ea singură, iar Olga a zis către ei: „Ştiu că acum aţi sărăcit de războaie şi nu puteţi să-mi daţi dajdie de miere, de ceară, de pielicele sau de alte lucruri oarecare alese. Deci nici eu nu voiesc să vă îngreunez cu dajdii mai mari, ci să-mi daţi o dajdie mică, ca semn de supunere. Să-mi daţi câte trei porumbei şi câte trei vrăbii de la casa fiecăruia şi îmi este destul, văzând supunerea voastră". Iar drevlenii socotind această dajdie întru nimic şi batjocorind încă şi înţelegerea ei cea femeiască, îndată au adunat cu sârguinţă mare fiecare câte trei porumbei şi vrăbii, trimiţându-i la ea cu plecăciune. Şi a zis Olga bărbaţilor care veniseră din cetate la ea: „Iată, acum v-aţi supus mie şi fiului meu, deci să locuiţi cu pace. Iar eu de dimineaţă mă voi depărta de cetatea voastră şi mă voi duce la locul meu". Aşa a slobozit pe acei bărbaţi şi auzind cei din cetate de aceste cuvinte ale doamnei, s-au bucurat.

    Iar Olga a împărţit păsările pe la ostaşii ei, poruncindu-le ca seara târziu, să lege la fiecare porumbel şi vrabie peticuţe mici, întocmite cu pucioasă aprinsă, şi la toate împreună să le dea drumul în văzduh. Făcându-se aceasta, păsările au zburat în cetate de unde erau luate şi fiecare porumb a intrat în cuibul lui şi fiecare vrabie în locul ei şi îndată s-a aprins cetatea în mai multe locuri. In vremea aceea, Olga a poruncit puterilor sale ostăşeşti să se apropie de cetate din toate părţile şi să atace, iar oamenii cetăţii, neputând suferi focul, au fugit din cetate şi au căzut în mâinile potrivnicilor lor. Astfel a fost luată cetatea şi a fost ucisă o mulţime nenumărată din poporul drevlenilor; unii au pierit de sabie, alţii au ars în foc împreună cu femeile şi copiii lor, iar alţii s-au înecat în râul de sub cetate. In vremea aceea a pierit şi voievodul drevlenilor, iar din cei ce au rămas vii, mulţi au fost duşi în robie; doar cei mai de pe urmă au fost lăsaţi să petreacă la locurile lor, punându-se dajdie grea asupra lor. Astfel a răsplătit Olga drevlenilor moartea bărbatului său, iar pământul lor l-a supus ei.

    Intorcându-se ea la Kiev cu biruinţă, cârmuia toate părţile stăpânirii ruseşti, nu ca o femeie, ci ca un bărbat puternic şi înţelept, stăpânind şi ostăşindu-se cu tărie împotriva vrăjmaşilor. Şi era înfricoşată duşmanilor, iar popoarelor ei iubită, fiind milostivă şi bună la obicei, nefăcând nimănui strâmbătate, făcând judecăţi drepte, pedepsind cu milostivire, celor buni răsplătindu-le cu daruri, celor răi cu frică, fiecăruia măsurându-le după lucruri şi după vrednicie. Ea era înţeleaptă şi cumpătată în toate lucrurile, miluind pe cei săraci, scăpătaţi şi lipsiţi, fiind plecată spre cei ce cer milă, auzind iute rugăminţile şi împlinind cererile cele drepte.

    Şi toate lucrurile ei, deşi se făceau în necredinţa păgânească, erau plăcute lui Dumnezeu şi vrednice darului creştinesc, căci pe lângă acestea ea avea viaţă înfrânată şi curată, fiindcă n-a voit să se mărite după alt bărbat, ci petrecea în văduvie curată, păzind sceptrul monarhiei ruseşti fiului său, până la vârsta lui. Iar după ce fiul ei a crescut şi s-a îmbărbătat, i-a încredinţat lui toată ocârmuirea domniei celei mari. Iar ea, uşurându-se de toate grijile şi gâlcevile, petrecea fără de grijă, neîncetând cu facerile de bine.

    Iar când s-a apropiat vremea cea bine primită, în care Preabunul Dumnezeu a voit să lumineze cu lumina sfintei credinţe pe ruşii cei orbiţi cu necredinţa, să-i aducă la cunoştinţa adevărului şi să-i povăţuiască la calea mântuirii, a binevoit ca începătura acestei luminări s-o facă prin neputinciosul vas femeiesc, prin fericita Olga, spre ruşinarea bărbaţilor celor împietriţi la inimă. Căci precum mai înainte a propovăduit învierea Sa prin mironosiţe şi prin împărăteasa Elena a arătat la toată lumea cinstita Cruce pe care S-a răstignit, scoasă din sânul pământului, tot astfel şi după aceea a voit a sădi sfânta credinţă pe pământul Rusiei, prin minunata femeie, Elena cea nouă, doamna Olga, căci pe ea a aflat-o vas ales al Preasfântului Său nume, ca să-l poarte în ţările Rusiei.

    Deci a răsărit în inima ei raza darului Său cel nevăzut, deschizând ochii minţii ei spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu pe care nu-L ştia. Căci ea acum înţelesese înşelăciunea şi rătăcirea necurăţiei păganeşti şi ştia arătat că idolii pe care oamenii cei fără de minte îi cinsteau, nu sunt zei, ci lucru neînsufleţit, făcut de mâini omeneşti. De aceea, nu numai că nu-i cinstea, ci se şi îngreţoşa de ei, iar pe dreapta şi buna credinţă o căuta cu tot sufletul, ca un bun negustor pe mărgăritarul cel de mult preţ, pe care l-a şi aflat, căci povăţuită fiind prin dumnezeiasca purtare de grijă, a auzit de la cineva că Unul este adevăratul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului şi a toată făptura, în care cred grecii şi că afară de Acela nu este alt Dumnezeu. Deci fiind îndemnată de dorinţa adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu şi fiind din fire nelenevoasă, a voit ca ea însăşi să meargă la greci şi să vadă cu ochii ei rânduiala slujbei creştineşti, ca să ştie desăvârşit cele despre adevăratul Dumnezeu.

    Deci luând cu sine pe unii din boierii şi curtenii vestiţi ai Rusiei, au mers la Constantinopol în corăbii, având cu ea avere multă. Acolo a fost primită cu mare cinste de împărat şi de patriarh, cărora le-a adus şi daruri multe, vrednice de unele feţe ca acelea. Şi a învăţat acolo credinţa creştinească, ascultând cu osârdie în toate zilele dumnezeieştile cuvinte, luând aminte la podoabele bisericeşti, la cântare şi la toată rânduiala dreptei credinţe creştineşti. Şi se aprindea cu inima de dragostea lui Dumnezeu, crezând în El cu neîndoire, şi dorea să primească Sfântul Botez.

    Iar împăratul grecesc, fiind văduv într-acea vreme, voia să se însoţească cu dânsa, căci pe de o parte se biruia de frumuseţea feţei ei, iar pe de alta, era îndemnat de buna ei înţelegere, de slava, de vitejia şi de mărimea ţărilor Rusiei. Deci a zis către dânsa: „O, doamnă Olga, tu eşti vrednică să fii împărăteasă creştină şi să locuieşti împreună cu noi în această cetate a împărăţiei noastre". Astfel îi vorbea el despre însoţire. Iar ea se arăta ca şi cum nu se lepăda de însoţirea împăratului, însă mai întâi cerea Botezul, zicând: „Pentru Sfântul Botez am venit aici, iar nu pentru nuntă. Iar dacă mă veţi boteza, atunci veţi vorbi şi despre însoţire. Căci nu se cade ca femeia cea nebotezată şi necreştină să meargă după bărbat creştin". Atunci împăratul s-a sârguit ca s-o boteze degrabă, iar patriarhul, după ce a învăţat-o din destul despre dreapta credinţă, a pregătit-o de Botez.

    Şi când s-a pregătit scăldătoarea Sfântului Botez, Olga s-a rugat ca însuşi împăratul să fie primitorul ei din sfânta scăldătoare, căci zicea: „Intr-alt fel nu voiesc să mă botez, dacă nu-mi va fi însuşi împăratul tată din botez. Şi mă voi duce fără a mă boteza şi voi veţi da lui Dumnezeu răspuns pentru sufletul meu!" Deci împăratul s-a învoit la dorinţa ei şi fericita Olga a fost botezată de preasfinţitul patriarh. Şi însuşi împăratul s-a făcut ei tată de botez, primind-o din sfânta scăldătoare şi i-a pus numele ei Elena, ca şi cea dintâi împărăteasă între creştini, Elena, maica marelui Constantin.

    Iar după botez, slujind preasfinţitul patriarh, a împărtăşit-o cu Preacuratele Taine ale lui Hristos şi a binecuvântat-o, zicându-i: „Binecuvântată eşti tu între femeile Rusiei, că ai lăsat întunericul şi ai căutat lumina cea adevărată. Tu ai urât pe zeii idoleşti cei mulţi şi ai iubit pe Unul adevăratul Dumnezeu. De moartea cea veşnică ai fugit şi te-ai logodit cu viaţa cea fără de moarte. De acum vor începe a te ferici pe tine toţi fiii Rusiei". Astfel a binecuvântat-o patriarhul. Tot atunci s-au botezat şi mulţi din cei ce veniseră cu dânsa, bărbaţi şi femei, şi s-a făcut bucurie în Constantinopol pentru botezul marii doamne a Rusiei, iar împăratul a făcut ospăţ mare într-acea zi şi s-a veselit, slăvind pe Hristos Dumnezeu.

    După aceasta, împăratul iarăşi a vorbit despre nuntă fericitei Olga, care s-a numit la botez Elena, însă dânsa i-a răspuns: „Cum ai putea să iei de soţie pe fiica ta cea din Botez? Acesta este lucru spurcat şi lepădat nu numai în legea creştinească, dar şi în cea păgânească, ca tatăl să aibă de soţie pe fiica sa". Şi a zis către dânsa împăratul: „O, Olga, m-ai întrecut cu meşteşugul". Fericita Olga a zis către împărat: „Ţi-am spus de mai înainte că nu pentru aceea am venit aici, ca să împărătesc cu tine - căci mi-e destulă mie şi monarhia Rusiei cu fiul meu - ci ca să mă fac mireasa Impăratului Ceresc celui fără de moarte, Hristos Dumnezeu, pe Care L-am iubit cu tot sufletul meu, şi ca să mă învrednicesc împărăţiei Lui celei veşnice". Atunci împăratul, părăsind dorinţa sa deşartă şi dragostea trupească, a iubit-o cu dragoste duhovnicească, ca pe fiica sa, şi dându-i daruri mari, a trimis-o cu pace.

    Iar ea, ducându-se din Constantinopol, a mers la preasfinţitul patriarh, ca să ia binecuvântare de cale, şi a zis către dânsul: „Părinte preasfinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, care mă întorc în ţara mea, unde fiul meu petrece în rătăcirea păgânească şi toţi oamenii cei întăriţi în necurăţia cea veche sunt împietriţi, ca Domnul să mă izbăvească acolo de toate răutăţile, cu sfintele tale rugăciuni". Iar Patriarhul a zis către dânsa: „Fiica mea cea în Sfântul Duh credincioasă şi binecuvântată, Hristos, întru Care te-ai îmbrăcat prin Sfântul Botez, Insuşi Acela să te păzească de tot răul, precum a păzit pe Noe de potop, pe Lot din Sodoma, pe Moise cu poporul Israel de Faraon, pe David de Saul, pe Daniil din gurile leilor şi pe cei trei tineri în cuptor. Tot aşa şi pe tine să te izbăvească de toată ispita, că binecuvântată eşti în neamul tău, iar nepoţii şi strănepoţii tăi te vor ferici în anii cei de pe urmă". O binecuvântare ca aceasta, luată de la preasfinţitul patriarh, fericita Elena a primit-o ca mai de preţ decât toate darurile. Ea a mai luat şi învăţătură pentru curăţie şi rugăciune, pentru post şi înfrânare şi pentru toate lucrurile cele bune, care se cuvin vieţii creştine celei plăcute lui Dumnezeu. A mai luat de la dânsul şi cinstita cruce, sfinte icoane, preoţi, cărţi şi celelalte lucruri sfinţite şi s-a dus întru ale sale.

    Se mai povesteşte încă şi aceasta, că cinstita cruce pe care ea a luat-o din mâinile preasfinţitului patriarh, avea deasupra această scriere: „Pământul Rusiei s-a înnoit pentru viaţa întru Dumnezeu prin Sfântul Botez, pe care l-a primit fericita Olga". Această cruce, după fericitul sfârşit al Sfintei Olga, a fost păzită de credincioşii ce rămăseseră după dânsa, până în timpul marelui domn al Kievului, Iaroslav Vladimirovici, care, zidind biserica cea mare şi prea frumoasă a Sfintei Sofia, a pus într-însa crucea aceea în partea dreaptă a altarului. Dar acum ea nu se mai află, căci prin risipirile cele multe, Kievul cu sfintele biserici dintr-însul s-a pustiit. Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea despre Sfânta Olga.

    Venind în Kiev Elena cea nouă, marea doamnă Olga, a început ca un soare a izgoni, prin lumina credinţei, întunericul păgânătăţii idoleşti, şi a lumina pe cei întunecaţi. Şi a zidit prima biserică pentru sine, în numele Sfântului Nicolae, la movila Oscoldova şi pe mulţi din kieveni i-a întors la Hristos. Insă pe fiul său Sviatoslav n-a putut nicidecum să-l aducă la înţelegerea cea adevărată şi la cunoştinţa lui Dumnezeu, pentru că nu lua aminte la cuvintele ei, de vreme ce îndeletnicirea lui era în lucrurile oştilor, fiind bărbat viteaz şi iubitor de războaie, şi toată viaţa sa şi-a petrecut-o mai mult la oaste şi în războaie decât în casă. Iar către maica sa, care îl învăţa credinţa creştinească, zicea: „De voi primi botezul şi credinţa creştină, apoi boierii mei, voievozii şi toate popoarele se vor depărta de mine şi nu voi mai avea cu cine să mă lupt împotriva vrăjmaşilor, ca să apăr moştenirea noastră". Astfel a răspuns voievodul Sviatoslav, iar pe cei ce voiau să se boteze nu-i oprea, dar nu mulţi din boieri primeau Sfântul Botez, iar pe cei ce se botezau îi batjocoreau, pentru că la cei necredincioşi, credinţa creştină este o nebunie; însă, din poporul cel simplu, mulţi se adăugau la Sfânta Biserică.

    Iar Sfânta Olga se ducea în marele Novgorod şi în celelalte cetăţi ale stăpânirii sale şi, pe cât putea, pretutindeni aducea pe oameni la credinţa lui Hristos, iar idolii îi sfărâma şi în locurile lor punea cinstitele cruci, de la care, după aceea, multe semne şi minuni se săvârşeau spre încredinţarea necredincioşilor.

    După aceea s-a dus în patria sa, în satul Vibuţca, în care s-a născut, şi acolo a învăţat pe oameni şi pe rudeniile sale cunoştinţa de Dumnezeu. Iar când s-a dus la malul râului care se chema Mare, care curgea de la miazăzi spre miazănoapte, şi a ajuns în dreptul locului acela în care un alt râu numit Pscova, care curgea de la răsărit, se vărsa în râul cel mare, unde era atunci o pădure mare şi dumbrăvi multe, a văzut de cealaltă parte a râului trei raze prealuminoase, coborându-se din cer spre acele locuri şi luminându-le. Şi nu numai sfânta singură a văzut acea lumină minunată, ci şi toţi cei care erau cu dânsa. Şi s-a bucurat fericita foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru acea preaslăvită vedenie, care înainte îi însemna ei luminarea părţilor acelora prin darul lui Dumnezeu. Deci, întorcându-se la însoţitorii săi, a proorocit, zicând: „Să vă fie în ştiinţă că, prin voia lui Dumnezeu, în acest loc luminat de trei raze strălucitoare, are să fie biserica Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi şi se va zidi cetate mare, slăvită şi întru toate îndestulată". Aceasta zicând, s-a rugat mult lui Dumnezeu şi a pus o cruce într-acel loc, unde este încă şi astăzi un loc de rugăciune.

    Deci înconjurând multe cetăţi ale Rusiei, propovăduitoarea lui Hristos s-a întors în Kiev, unde făcea multe fapte bune. Căci dacă întru necredinţă fiind, era plină de lucruri bune, cu cât mai ales luminându-se prin sfânta credinţă, se împodobea cu toate faptele bune, sârguindu-se să placă lui Dumnezeu, Ziditorul şi Luminătorul său. Apoi, aducându-şi aminte de vedenia care a văzut-o la râul Pscova, a trimis acolo mult aur şi argint spre zidirea bisericii Sfintei Treimi, poruncind ca oamenii să se sălăşluiască lângă dânsa. Deci, în scurt timp s-a făcut cetatea cea mare Pscovul, care se numea aşa de la râul Pscov şi se preamărea într-însa numele Preasfintei Treimi.

    Intr-acel timp, marele domn Sviatoslav, lăsând pe maica sa, Sfânta Olga, în Kiev şi cu dânsa şi pe fiii săi, Iaropolc, Oleg şi Vladimir, a plecat împotriva bulgarilor. Şi luptându-se el în pământul lor, le-a luat optzeci de cetăţi şi i-a plăcut a petrece în cetatea lor cea de scaun, Pereiaslaveţ. Iar fericita Olga, rămânând în Kiev, învăţa pe nepoţii săi - fiii lui Sviatoslav - credinţa creştinească, pe cât puteau copiii să înţeleagă. Insă n-a îndrăznit a-i boteza, ca să nu facă vreun rău fiul ei cel nesupus, ci i-a lăsat pe ei la voia Domnului. Şi zăbovind Sviatoslav la bulgari, pecenegii au venit fără de veste asupra hotarelor Kievului şi, înconjurând cetatea, se luptau asupra ei. Iar Sfânta Olga cu nepoţii săi s-au închis în cetate şi pecenegii n-au putut să ia cetatea pentru că Domnul, păzind pe Olga, credincioasa roaba sa, a apărat cetatea de vrăjmaşi cu rugăciunile ei.

    Şi înştiinţându-se şi Sviatoslav despre năvălirea pecenegilor asupra Kievului, s-a sârguit degrabă a veni cu puterea sa şi fără de veste a năvălit în ostile pecenegilor, pe care, bătându-i, i-a izgonit departe. Deci, intrând în Kiev, s-a închinat maicii sale, care era bolnavă; dar iarăşi voia să o lase şi să se ducă la bulgari. Iar fericita Olga, plângând, a zis către dânsul: „Pentru ce mă laşi, fiul meu, şi unde te duci? Căutând cele străine, pe ale tale cui le încredinţezi? Căci fiii tăi sunt încă mici, iar eu bătrână şi bolnavă şi de acum aştept sfârşitul meu şi ducerea mea la doritul meu Hristos, întru Care cred. Şi acum nu mă îngrijesc de nimic, decât numai de tine, că mult te-am rugat şi te-am învăţat ca să laşi păgânătatea idolească şi să cunoşti pe dreptul Dumnezeu pe Care eu L-am cunoscut. Iar tu n-ai băgat de seamă rugămintea mea şi ştiu că, pentru neascultarea ta către mine, pe pământ te aşteaptă sfârşit rău, iar după moarte muncile veşnice, care sunt pregătite necredincioşilor. Insă acum, măcar această rugăminte de pe urmă a mea să o împlineşti: Nu te duce nicăieri, până ce nu mă voi duce din viaţa aceasta. Iar după ce mă vei îngropa, atunci te vei duce unde vei voi. După moartea mea însă, să nu-mi faceţi nimic deasupra mormântului, după obiceiul vostru păgânesc, ci preoţii mei să-mi îngroape păcătosul meu trup, precum este obiceiul creştinilor. Să nu îndrăzniţi a grămădi movilă deasupra mea, nici să faceţi privelişte. Ci să trimiteţi aur preasfinţitului patriarh din Constantinopol, ca acela să săvârşească rugăciuni şi prinos către Dumnezeu pentru sufletul meu şi să ospăteze cu milostenie pe săraci".

    Acestea auzindu-le Sviatoslav, a plâns şi a făgăduit că va face toate cele poruncite de dânsa, afară numai că nu primeşte sfânta credinţă. Iar după trei zile, fericita Olga, venind la slăbiciunea cea de pe urmă, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Preacuratului Trup şi de viaţă făcătorului Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi s-a făcut cu totul întru rugăciunea cea cu dinadinsul către Dumnezeu şi către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care ea o avea totdeauna ajutătoare, după Dumnezeu. De asemenea, chema într-ajutor pe toţi sfinţii şi mai ales făcea rugăciune pentru luminarea pământului Rusiei, pentru că vedea înainte cele ce aveau să fie şi, de multe ori, în zilele vieţii sale, spunea înainte, prooroceşte, că Dumnezeu va lumina poporul Rusiei şi mulţi dintr-înşii vor fi sfinţi mari, pe care lucru ea îl cerea de la Dumnezeu ca să se împlinească degrabă, când era aproape de sfârşitul său. Şi fiind încă rugăciunea în gura ei, cinstitul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti şi a intrat în mâinile lui Dumnezeu ca un drept. Astfel s-a mutat ea de la cele pământeşti la cele cereşti şi s-a învrednicit a intra în cămara nemuritorului Impărat, Iisus Hristos Dumnezeu, şi s-a numărat întâia sfântă din ceata sfinţilor din pământul Rusiei.

    Fericita Olga, numită Elena din Sfântul Botez, s-a săvârşit la 11 Iulie. Ea a petrecut în însoţire 42 de ani de la fecioria sa; iar mai înainte de însoţire era în putere desăvârşită, având 20 de ani. După moartea bărbatului său, în anul al zecelea, s-a învrednicit de Sfântul Botez, iar după Botez a vieţuit cu dumnezeiască plăcere 15 ani; astfel că toţi anii vieţii ei erau aproape nouăzeci. Şi au plâns după dânsa fiul ei Sviatoslav, marele domn, şi nepoţii, boierii, dregătorii şi tot poporul, şi au îngropat-o cu cinste după obiceiul creştinesc.

    Iar după săvârşirea Sfintei Olga, s-au împlinit proorociile ei despre răul sfârşit al fiului său şi despre buna luminare a pământului Rusiei, căci fiul ei Sviatoslav, după câţiva ani, precum scrie Cuviosul Nestor al Pecerscăi, a fost ucis în război de voievodul pecenegilor, care se chema Curia. Acela, tăindu-i capul, a făcut pahar de băut din ţeasta lui Sviatoslav, ferecând-o în aur şi scriind pe dânsa cuvintele acestea: „Cel ce caută cele străine, pierde pe ale sale!" Şi bea cu paharul acela când benchetuia cu boierii săi. Astfel, pe marele domn al Kievului, Sviatoslav Igorovici, care era viteaz şi nebiruit în războaie, l-a ajuns sfârşit rău, după proorocia maicii sale, căci n-a ascultat-o. Şi s-a împlinit şi proorocia ei despre pământul Rusiei, pentru că, trecând douăzeci de ani după pristăvirea Sfintei Olga, Vladimir, nepotul ei, a primit Sfântul Botez şi a luminat toate părţile Rusiei cu sfânta credinţă. Şi zidind o biserică de piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a numit-o "Deseatniţe", căci dădea pentru dânsa a zecea parte din averea sa.

    Apoi, sfătuindu-se cu Preasfinţitul Leontie, Mitropolitul Kievului, care venise după Mihail, a scos din pământ cinstitele moaşte, întregi şi nevătămate, ale bunicii sale, Sfânta Olga, care erau pline de plăcută mirosire, şi le-a mutat cu mare cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi nu le-a ţinut ascunse, ci le-a pus la vedere, pentru cei ce alergau la dânsele cu credinţă şi îşi câştigau împlinirea rugăciunilor lor. Căci de la acele cinstite moaşte se dădeau multe tămăduiri la toate neputinţele.

    Nu se cuvine a trece cu vederea nici aceasta: în peretele bisericii, deasupra mormântului ei, era o ferestruie. Şi atunci când cineva se apropia de sfintele ei moaşte cu credinţă neîndoită, ferestruia aceea se deschidea singură şi era arătat celui ce stătea afară, ca să vadă înăuntru cinstitele ei moaşte făcătoare de minuni, de la care cei vrednici de o vedere ca aceea, vedeau ieşind o minunată strălucire şi, de orice boală era cuprins cineva din cei ce aveau credinţă, îndată câştigau sănătate. Insă celui ce se apropia cu puţină credinţă, nu i se deschidea ferestruia, nici nu putea să vadă cinstitele moaşte, chiar de-ar fi intrat şi în biserică, ci vedea numai mormântul. Unul ca acela nu putea să câştige nici tămăduire. Iar cei ce credeau, câştigau toate cele spre folosul sufletelor şi trupurilor, cu rugăciunile Sfintei şi dreptei Olga, care din botez s-a numit Elena, şi cu ajutorul darului Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.