SFÂNTUL SFINŢIT TEODOR, EPISCOPUL EDESEI, ŞI CEI ÎMPREUNĂ CU DÂNSUL (Scrisă de Vasile, Episcopul Amasiei) (9 iulie)

    In cetatea Edesa era un bărbat cu numele Simeon şi avea de soţie o femeie ce se chema Maria. Amândoi erau binecredincioşi şi temători de Dumnezeu, umblând fără de prihană în poruncile Domnului şi făcând milostenie multă, pentru că erau bogaţi. Ei au născut o fiică, dar, dorind să nască un prunc de parte bărbătească, alergau la bisericile lui Dumnezeu şi se rugau Lui cu multă postire şi cu rugăciuni să le dăruiască un fiu.

    Şi sosind Postul Paştilor şi ajungând în sâmbăta întâi a marelui post, zi în care Biserica face pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Teodor Tiron, s-au dus amândoi cu daruri la biserica Sfinţilor Apostoli, la cântarea de dimineaţă. Acolo li s-a făcut la fiecare osebit o vedenie ca aceasta: Au văzut pe Sfântul Apostol Pavel stând în biserică cu Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron. Iar Sfântul Teodor a zis către Sfântul Apostol Pavel, arătând cu degetul spre Simeon şi spre Maria: „O, ucenice al Domnului, aceştia se roagă cu căldură şi cer naşterea unui fiu. Deci mijloceşte-le cererea la Dumnezeu, ca să aibă răsplătire pentru darurile şi milosteniile făcute de dânşii pe la biserici". Şi se vedea că apostolul le punea lor în mâini un prunc de parte bărbătească, zicându-le: „Iată, aveţi un fiu". Iar marele mucenic a zis: „Teodor să fie numele lui, că pruncul acesta va fi cu adevărat dar al lui Dumnezeu".

    După vedenia aceea şi după săvârşirea cântării de dimineaţă, şi-au spus unul altuia vedenia ce avuseseră şi amândoi se mirau cum de au avut aceeaşi vedenie. Şi au mulţumit lui Dumnezeu foarte pentru că au primit înştiinţare pentru zămislirea fiului şi, bucurându-se, s-au întors acasă. Deci maica zămislind, se păzea cu multă înfrânare, ca ceea ce purta în sine pe cel ce avea să fie vas al Sfântului Duh. Apoi, venind vremea naşterii, li s-a născut un fiu şi i-au pus numele Teodor, precum l-a numit marele mucenic în vedenie, şi l-au luminat cu Sfântul Botez.

    Iar pruncul crescând şi venind în anii copilăriei, părinţii l-au dat la învăţătura cărţii, dar era greoi la învăţătură şi zăbavnic cu vorbirea, deprinzându-se anevoie la cele ce i se spuneau lui. Dar toate acestea au fost după rânduiala lui Dumnezeu, ca nu de la oameni, ci din darul Domnului să i se dea lui înţelepciunea. Deci copilul era adeseori supărat de părinţi şi de dascăli şi era ocărât de cei de o vârstă cu el. Şi după o vreme, i-a venit un oarecare gând, ca să ceară de la Dumnezeu înţelegere. Şi a început a alerga adeseori la biserică şi a se ruga cu dinadinsul. Iar odată, povăţuindu-se de dumnezeiasca insuflare, a intrat într-o zi de Duminică în biserică şi, înainte de a începe Sfânta Liturghie, s-a ascuns în altar, sub sfântul prestol, nevăzându-l nimeni. Deci, venind arhiereul, a început a săvârşi Sfânta Liturghie.

    Intr-acea vreme, copilul Teodor adormise sub sfânta masă şi a dormit acolo până la sfârşitul Liturghiei. într-acel somn i s-a făcut o vedenie ca aceasta. El vedea pe un prunc cam de o vârstă cu el, strălucind ca soarele, care îl hrănea pe el cu fagure de miere şi îi dădea în mâini un toiag păstoresc, binecuvântându-l. După vedenia aceea, Teodor deşteptându-se din somn, a ieşit de sub prestol. Iar arhiereul şi cei ce erau cu dânsul în altar, văzându-l, s-au mirat şi-l întrebau, pentru care pricină a fost acolo. Iar el le-a spus cele despre sine şi ce fel de vedenie a văzut. Şi înfricoşându-se arhiereul, îndată a numărat pe Teodor împreună cu clerul său, făcându-l citeţ.

    De atunci, Teodor s-a făcut isteţ la minte şi cărturar, covârşind cu înţelegerea nu numai pe cei de o vârstă cu el, ci şi pe cei bătrâni. Şi s-a deprins cu înţelepciunea duhovnicească şi cu filozofia cea dinafară, pentru că era atunci în Edesa un dascăl vestit de filozofie, cu numele Sofronie. Deci aceluia i s-a dat pe sine la învăţătură şi în scurtă vreme a săvârşit toate învăţăturile. Iar când era el de 18 ani, tatăl său, Simeon, s-a mutat către Domnul. Apoi, după un an, şi Maria, mama lui, s-a dus către Domnul. Iar Teodor a împărţit săracilor averile cele multe care rămăseseră de la părinţii săi şi numai o parte a lăsat surorii sale, care acum era însoţită cu bărbat. Aceea a născut pe Vasile, care s-a învrednicit de arhiereasca rânduiala în cetatea Amasiei şi care a fost scriitorul vieţii Cuviosului Teodor.

    După moartea părinţilor, fericitul Teodor s-a dus în Ierusalim, având vârsta de 20 de ani. Iar după ce s-a închinat la Mormântul Domnului şi a înconjurat toate sfintele locuri, a mers la lavra Cuviosului Sava, care într-acea vreme era povăţuită de avva Ioan. Acolo îmbrăcând chipul monahicesc, s-a deprins la nevoinţele pustniceşti şi a umblat în ascultări prin toate ostenelile, slujind cu sârguinţă la toate slujbele mănăstirii, vreme de 12 ani. După aceea a rugat pe egumen să-i poruncească lui să petreacă deosebi în linişte, într-o chilie sihăstrească. Deci, luând o chilie pustnicească, se liniştea slujind lui Dumnezeu. Hrana lui era puţină pâine după apusul soarelui şi apă cu măsură, şi aceea, nu în toate zilele. Pentru că uneori petrecea două sau trei zile fără hrană. De multe ori el ieşea în pustiul Iordanului şi zăbovea într-însul multe zile, flămânzind şi însetând, şi se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea, ca un om fără de trup, apoi iarăşi se întorcea la chilia sa. Astfel a petrecut el 24 de ani, ducând o viaţă ca aceasta în nevoinţe pustniceşti.

    Iar un tânăr cu numele Mihail, rudenie de-a sa, auzind de petrecerea lui cea aleasă în pustnicie, a venit din Edesa la dânsul, vrând să urmeze faptelor lui celor bune. Deci Teodor, primindu-l pe acela şi călugărindu-l, îl avea pe lângă el ca ucenic şi împreună nevoitor. Şi s-a deprins Mihail a împleti coşniţe, blidişoare şi alte vase foarte alese, pe care le ducea, cu porunca dascălului, în sfânta cetate a Ierusalimului şi le vindea. Iar preţul pe care îl lua, îl aducea la părintele său, Teodor, şi acela îl trimitea la lavră la părintele Ioan, ca să nu ia pâinea din mănăstire în zadar.

    Intr-acele vremi, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, părţile Palestinei şi ale Feniciei nu erau sub stăpânirea împăraţilor greci, ci sub stăpânirea saracinilor, pentru păcatele omeneşti. Deci creştinii, dându-le multe dajdii, îşi răscumpărau viaţa şi credinţa lor, iar Domnul mângâia pe poporul Său cel credincios, făcând semne şi minuni la Sfântul Mormânt, prin care se astupau spurcatele guri ale agarenilor celor hulitori de Hristos, şi mulţi din cei mai mari ai lor mergeau de departe la Ierusalim ca să vadă Mormântul lui Hristos, şi dădeau cinste patriarhului creştinesc şi celorlalţi arhierei, făcând uşurare popoarelor.

    Intr-acea vreme, Adrameleh, împăratul Persiei, cu soţia sa Seida, pornind de la Babilon, au mers la Ierusalim, ca să vadă Mormântul lui Hristos şi minunile care se făceau acolo. Iar Adrameleh era om blând, nevrând să asuprească pe creştini, afară de dajdia pe care o lua, iar despre credinţă se întreba cu cei iscusiţi în Scripturi numai cu cuvinte, făcând întrebări şi răspunsuri după socoteala sa cea persană. Şi fiind el încă în Sfânta Cetate, fericitul Mihail, ucenicul şi rudenia lui Teodor, a mers în Sfânta Cetate cu porunca cuviosului, ca să-şi vândă lucrul mâinilor sale, găzduind în metocul Sfântului Sava, care era în cetate.

    Deci mai întâi s-a dus să se închine la Mormântul lui Hristos şi la Golgota, apoi a ieşit în târg ca să-şi vândă lucrul mâinilor sale. Şi l-a întâmpinat pe el un scopit al împărătesei Seida, care, văzând coşniţele cele bine lucrate şi vasele cele frumos împletite, s-a minunat de un lucru de mână ca acela preaales, şi a zis către dânsul: „Tânărule, vino după mine, că vei lua preţ bun pentru toate vasele tale". Iar Mihail i-a urmat lui, ca un miel fără de răutate, până la uşa casei egiptencei celei noi. Şi mergând scopitul, a spus împărătesei că un monah oarecare vinde nişte vase foarte frumoase. Deci împărăteasa îndată a poruncit să-l aducă înaintea sa.

    Şi intrând fericitul Mihail înaintea feţei ei, s-a rănit spurcata femeie cu gând necurat asupra tânărului monah, pentru că el era cu adevărat frumos la faţă şi bine împodobit la stat, începând abia a-i creşte barba. Şi era subţire şi uscăţiv din postirea cea mare, dar din frumoasa lui vedere cea dinafară, se arăta buna podoabă cea dinlăuntru a sufletului său celui îmbunătăţit.

    Iar împărăteasa, privind spre dânsul cu dinadinsul, se aprindea cu dragostea trupească spre el şi a început a-l întreba: „Cine eşti tu şi de unde vii?" Iar el a răspuns, zicând: „Sunt un monah sărac din lavra Sfântului Sava". Impărăteasa a zis către dânsul: „O, tânărule, te văd galben şi uscat şi mi-e milă de tine; deci voiesc să-ţi fac ţie bine. De eşti rob cuiva, te voi libera; de eşti robit, te voi izbăvi; de eşti neputincios, te voi tămădui; de eşti sărac, te voi îmbogăţi!" Iar curatul Mihail, auzind cuvintele ei înşelătoare, a cunoscut gândul ei cel viclean şi, ridicându-şi inima sa şi ochii cei dinăuntru la Dumnezeu, s-a rugat în mintea sa, zicând: „O, Stăpâne, iubitorule de oameni, izbăvitorul celor robiţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi, Cel ce ai izbăvit pe proorocul Tău Daniil din gurile leilor, izbăveşte-mă şi pe mine în ceasul acesta de această leoaică cumplită, care voieşte să înghită sufletul meu şi să-l coboare în iad de viu!"

    Apoi a zis către împărăteasă: „Oarecând am fost robit cu patimile cele dulci ale lumii, dar Stăpânul meu Hristos Dumnezeu m-a izbăvit cu darul Său. Am fost rob al păcatului, dar Domnul meu, luând chip de rob, m-a eliberat pe mine. Acela, aflându-mă bolnav şi luând neputinţa mea, m-a însănătoşit desăvârşit pe mine. Scăpătat am fost şi sărac, dar Fiul lui Dumnezeu Cel preabogat, sărăcind pentru mine, m-a îmbogăţit negrăit şi de nimic nu sunt lipsit. Deci bogăţiile tale nu-mi trebuiesc, căci am bogăţia mea şi sănătate şi libertate; şi mă îndestulez cu toate bunătăţile, din mila Mântuitorului meu".

    Dar femeie cea fără de ruşine a zis către dânsul cu cuvinte de desfrânare: „O, tânărule, de-mi vei fi mie prieten, de multe bunătăţi te vei îndulci. Mulţi te vor ferici pe tine şi multora vei fi stăpân". Iar Sfântul Mihail i-a răspuns: „Eu iubesc pe Domnul meu Hristos, Cel ce m-a iubit şi şi-a dat sufletul Său pentru mine, şi doresc a-L iubi cu nesaţ. Iar prieteni, am rânduielile îngerilor celor cereşti şi cetele tuturor sfinţilor care au vieţuit îngereşte pe pământ, a căror frumuseţe şi podoabă este nespusă. De aceea, având un stăpân milostiv ca Acesta şi nişte prieteni iubiţi ca aceştia, nicidecum nu voi să-ţi fiu prieten, căci eu n-am parte cu tine!" Atunci împărăteasa Seida a început cu mânie a grăi către dânsul: „De nu vei face voia mea, apoi cu multe munci te voi pedepsi şi cu bătăi voi zdrobi trupul tău!" Răspuns-a monahul: „Eu mă sârguiesc ca să fac voia Domnului meu, iar voii tale nicidecum nu voiesc să mă supun. Iar de vei chinui trupul meu cu munci şi cu pedepsiri, veşnică dulceaţă vei mijloci sufletului meu. Să ştii cu dinadinsul, că, cu nici un fel de amăgiri, nu mă vei pleca pe mine spre pofta ta şi nici cu munci nu mă vei înfricoşa".

    Impărăteasa a zis: „O, ticălosule, de câte bunătăţi te lipseşti, neîmplinind pofta mea! Oare nu sunt frumoasă şi vrednică de iubire şi de poftire?" Cuviosul monah a răspuns: „Nu numai că nu eşti frumoasă, dar eşti foarte urâtă la chip şi puturoasă; deci nu eşti vrednică de dragoste, ci de ură!" Atunci necurata împărăteasă, umplându-se de mare mânie, a poruncit ca să-l întindă la pământ pe feciorelnicul monah şi să-l bată fără de milă cu toiege. Deci, muncindu-l pe el foarte mult, l-a trimis la împărat legat cu lanţuri, scriindu-i astfel: „Acest spurcat monah m-a defăimat cu batjocori necinstite. Deci de-l vei lăsa pe el viu, apoi mă vei avea pe mine moartă". Iar împăratul, citind scrisoarea, s-a învoit la cererea ei, pentru că nu voia să o supere pe ea, însă mai întâi a voit ca singur să vadă pe monah şi a poruncit să-l aducă înaintea sa.

    Iar cuviosul, fiind adus înaintea împăratului, n-a voit să i se închine lui, precum este obiceiul perşilor a se închina înaintea împăraţilor şi boierilor, ci stătea neplecat, arătând cu bărbăţie vitejia şi neplecarea sufletească către cei potrivnici. Iar împăratul, uitându-se la el cu ochi mânioşi, a zis cu iuţime: „O, mândrule monah, ce ai să răspunzi la fapta care ai îndrăznit tu să o faci? Dar mi se pare că eşti fără de răspuns?" Răbdătorul de chinuri Mihail a zis: „Impărate, trei fapte bune ţi se cuvine să ai mai mult decât altele: frica de Dumnezeu, dreapta judecată şi îndelunga răbdare către cei greşiţi".

    Auzind împăratul nişte cuvinte ca acestea ale lui, s-a îmblânzit cu firea şi a poruncit să-l dezlege din lanţuri. Apoi a început cu blândeţe a-l întreba pe el de unde este. Iar el i-a răspuns: „De neam sunt din cetatea Edesa, iar acum sunt monah în lavra Sfântului Sava". Apoi când l-a întrebat împăratul despre ce era scris împotriva lui, sfântul a grăit: „La mine s-a împlinit pilda aceea ce se povesteşte: Cineva a nimerit din întâmplare peste un şarpe ce se cheamă vasilisc, care numai cu vederea omoară oameni. Deci, vrând să scape de el, a nimerit peste un leu. Insă mai cu voie i-a fost lui vecinătatea leului, decât a veninosului şarpe vasilisc, care omoară cu ochii!"

    Atunci împăratul, înţelegând puterea pildei şi cunoscându-l pe el că este nevinovat, l-a iubit pe el, pe de o parte pentru frumuseţea lui, iar pe de alta pentru buna lui înţelegere. Deci voia ca să-l întoarcă pe el de la credinţa creştină şi să-l aducă la credinţa persană cea rea. Şi avea împăratul pe lângă dânsul pe un iudeu oarecare, învăţător de lege, mult grăitor în cuvinte. Pe acela luându-l ca ajutor, a început a grăi către monah: „Eu mă milostivesc spre tine şi îţi cruţ tinereţea, văzând înţelegerea ta, dar te sfătuiesc, îţi poruncesc şi te rog: Depăr-tează-te de la învăţătura cea aspră a lui Hristos, leapădă-te de credinţa creştină şi lipeşte-te de slujba mea cea persană, căci îmi vei fi mie în loc de fiu şi te voi pune stăpân mai presus decât boierii mei, şi te voi face domn peste toate bunătăţile mele".

    Atunci Cuviosul Mihail, ridicându-şi ochii spre cer şi suspinând din adâncul inimii, a zis: „O, Hristoase împărate, să nu-mi fie mie a mă depărta de Tine, Dumnezeul meu, chiar şi munci fără de număr de voi primi". Iar lui Adrameleh i-a zis: „Impărate, eu sunt rob al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, al unei dumnezeiri nedespărţite. Pe Aceasta o mărturisesc şi nu mă voi depărta de la o mărturisire ca aceasta, ci sunt şi voi fi într-însa de-a pururea".

    Impăratul auzind aceasta, a zis către dânsul: „Iţi place ţie oare să fii îmbrăcat într-acest chip întunecos, în care eşti acum?" Sfântul a răspuns: „Eu mai bine mă împodobesc cu această haină monahicească, decât te împodobeşti tu, în hainele tale împărăteşti". Impăratul a zis: „Ştiu foarte bine cărţile noastre şi Scriptura voastră creştină, pe care o numiţi Evanghelie, am citit-o. Dar nicăieri n-am găsit nişte porunci ca acelea, ca să se îngreţoşeze de nuntă şi de carne". Sfântul a răspuns: „Viaţa creştinilor s-a despărţit în două: în cea monahicească şi în cea lumească. De aceea cei simpli au binecuvântare să se însoare şi să mănânce carne, nefiindu-le lor păcat una ca aceea, numai de vor păzi celelalte porunci ale lui Hristos, iar nouă, celor ce ne-am lepădat de lume şi ne-am făgăduit să ne păzim fecioria, nu ni se cade să ne însoţim cu nunta, pentru că învăţătorul neamurilor, Apostolul Pavel, a zis: Cel neînsurat se îngrijeşte de ale Domnului, cum să placă Domnului, iar cel însurat se îngrijeşte de cele lumeşti, cum să placă femeii. Şi iarăşi: Cel ce se însoară bine face, iar cel ce nu se însoară mai bine face. Deci noi, vrând a plăcea Domnului nostru Iisus Hristos, am ales să călătorim pe calea cea mai bună, adică să vieţuim fară a ne însura. Iar carne nu mâncăm, nupentru vreo spurcăciune, ci pentru înfrânare, pentru că Pavel zice: Impărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace, şi celelalte lucruri bune, precum şi postirea cu sfinţenie".

    Zis-a împăratul: „Pavel v-a înşelat pe voi". Sfântul a răspuns: „Nu ne-a înşelat, ci ne-a scos din înşelăciune şi ne-a povăţuit cum să intrăm în bunătăţile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Iar dacă voieşti, o, împărate, să ştii cu adevărat pe înşelătorul şi înainte mergătorul lui Antihrist, el este Mahomed al vostru, care a înşelat tot neamul saracinilor şi încă şi pe al perşilor, vărsându-şi veninul răutăţii sale". Dar iudeul ce stătea înaintea împăratului a zis către Sfântul Mihail: „Pavel al vostru nu era oare iudeu?" Răspuns-a sfântul: „Deşi era iudeu, însă, cu porunca Domnului, a făcut deşartă umbra Legii celei vechi şi a binevestit darul cel adevărat, pe care l-au proorocit proorocii în Legea veche". Zis-a iudeul: „Cum ai învăţat de la Pavel, când tu nici nu l-ai văzut? Invaţă-te de la mine, pe care mă vezi, şi auzi cuvinte din gura mea". Zis-a Mihail: „Dacă vei începe a învăţa ca şi acela, atunci te voi asculta, dar dacă vei amesteca învăţătură potrivnică, voi fugi de tine ca de un şarpe, pentru că Pavel a zis: Dacă cineva vă va propovădui vouă mai mult decât ceea ce aţi primit, anatema să fie!"

    Zis-a împăratul: „Pentru ce vă lepădaţi de proorocul Mahomed? Oare n-a propovăduit el pe Dumnezeu saracinilor, arabilor şi perşilor? Oare nu a sfărâmat idolii şi nu a învăţat viaţă bună?" Răspuns-a sfântul: „Dacă cineva scoate dintr-o temniţă pe oarecine şi îl închide în alta mai întunecoasă, atunci ce fel de facere de bine îi face acestuia? Au nu l-a înşelat pe acela, ducându-l de la un întuneric la altul? Astfel v-a făcut vouă Mahomed al vostru. Iar noi ştim că una este calea cea neînşelătoare spre lumina adevărată, adică, credinţa cea dreaptă în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh, într-un Dumnezeu în trei feţe". Zis-a împăratul: „înţelept şi bun cuvântător se pare că eşti, însă negreşit că doi vor birui pe unul". Răspuns-a sfântul: „Trei sunteţi, nu doi, şi veţi fi biruiţi de unul, cu puterea lui Hristos". Impăratul l-a întrebat: „Numai doi vorbim cu tine, eu şi cu iudeul; deci cum de ne numeşti trei? Cine este al treilea între noi?" Răspuns-a sfântul: „Intre voi amândoi stă nevăzut diavolul, învăţătorul vostru!"

    Iar împăratul deşi se umplea de mânie, însă se înfrâna de iuţime, nădăjduind că va dovedi cu cuvinte pe ostaşul lui Hristos. Deci a zis către el: „Lasă-ţi vorba ta cea multă şi supune-te mie, mărturiseşte că Mahomed e prooroc şi apostol al lui Dumnezeu, şi îmi vei fi ca un fiu, îndulcindu-te de multe bunătăţi". Grăit-a sfântul: „O, împărate, dar mărturiseşti tu pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui?" Răspuns-a împăratul: „Mărturisesc cu adevărat". Zis-a sfântul către iudeu: „Dar tu mărturiseşti, că prin Cuvântul Domnului s-a întărit cerul şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor?" Răspuns-a iudeul: „Adevărat că este aşa".

    Iar cel plin de Duhul Sfânt, mărturisitorul lui Hristos, a zis către ei: „Iată, voi singuri mărturisiţi adevărul, măcar că nu credeţi precum se cade. Eu însă nu voi mărturisi minciuni nicidecum, ci acum am zis şi iar voi zice, că Mahomed nu este prooroc, nici apostol, ci înşelător, mincinos şi înainte mergător al lui antihrist. Iar tu, iudeu fiind, să ştii cu adevărat, că acum Hristos a venit în lume prin nestricăcioasă naştere din Preasfânta Fecioară, şi mai mult să nu aştepţi naşterea Lui după trup. Iar acela pe care tu îl aştepţi, acela va fi necuratul antihrist, care va tulbura toată lumea; iar înaintea lui a mers acum înşelătorul Mahomed, înainte mergătorul lui".

    Zicând sfântul unele ca acestea, perşii şi saracinii care erau de faţă s-au mâniat asupra lui, iar cei ce erau creştini s-au bucurat cu duhul, zicând în sine: „A biruit monahul cu darul lui Hristos". Şi mâniindu-se împăratul asupra jidovului, i-a zis: „In zadar te-am chemat să te am ajutor, pentru că nici un ajutor n-am avut de la tine". Deci l-a izgonit de la faţa sa, zicându-i: „Eu singur îl voi dovedi pe monah şi îl voi întoarce la mine". Iar Sfântul Mihail, umplându-se de bucurie, a zis: „Iată, unul a fugit cu ruşine, fiind biruit de puterea Hristosului meu, dar mai sunt încă doi şi aceştia iute vor fi biruiţi, pentru că ajutorul meu este neînfrânt şi nebiruit". După aceea, împăratul a zis către răbdătorul de chinuri: „O, monahule, una din două îţi stă ţie de faţă: ori să te supui mie şi să vii la credinţa noastră, ori cu amară moarte să te lipseşti de această viaţă dulce". Zis-a sfântul: „O, împărate, mă rog ţie ca să-mi faci una din trei: ori slobozeşte-mă la stareţul meu, ori la Hristosul meu mă trimite, cu vreun chip de moarte, sau fă-te creştin şi să ai împărtăşire cu noi".

    Şi nesuferind împăratul acea îndrăznire a lui, s-a mâniat şi a poruncit să aştearnă pe pământ mulţi cărbuni aprinşi şi să pună pe mucenic cu picioarele desculţe peste ei. Iar răbdătorul de chinuri stătea nemişcat pe acei cărbuni aprinşi, neţinut de nimeni, răbdând cu bărbăţie arderea focului pentru dragostea lui Hristos şi cântând psalmii lui David. Şi stând el mult astfel, a poruncit să-l ia de pe cărbuni şi să-i dea un pahar cu otravă de moarte, pe care, luându-l, a zis întâi simbolul credinţei, adică "Crezul", până la sfârşit. Apoi, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a băut otrava cea de moarte şi a rămas nevătămat. Iar împăratul s-a mirat foarte şi a poruncit ca să aducă un tâlhar din cei vrednici de moarte şi să-i dea să bea din aceeaşi otravă. Şi bând tâlharul paharul cu otravă, îndată şi-a dat sufletul cu răcnet şi i-a crăpat tot trupul, iar Sfântul Mihail a rămas întreg şi sănătos.

    Atunci toţi creştinii ce erau acolo, văzând acea minune, s-au umplut de bucurie şi proslăveau pe Dumnezeu. Iar saracinii s-au ruşinat şi crezând ei că aceea este o batjocură pentru credinţa lor, strigau către împărat, ca ori să-l ucidă pe acel monah, ori să piardă pe toţi creştinii. Iar împăratul, făcând voia neamului saracinilor, a poruncit să scoată pe mucenic afară din cetate şi să-i taie capul cu sabia. Şi scos fiind răbdătorul de chinuri la moarte, mulţi dintre creştini şi saracini s-au dus după el ca să-i vadă sfârşitul. Şi mergând la locul de tăiere, a stat spre răsărit şi, ridicând ochii şi mâinile spre cer, s-a rugat, zicând: „Stăpâne Preaînalte, Atotţiitorule cel fără de început şi pururea fiitor, Ziditorule a toată făptura, Impărate al împăraţilor şi Doamne al domnilor, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit a-mi săvârşi nevoinţa, iar acum mă rog bunătăţii Tale să nu se atingă de mine mâna diavolului şi să nu mă surpe în adâncul pierzării, ci primeşte sufletul meu prin sfinţii Tăi îngeri şi du-l în locaşurile odihnei, că pe Tine, Doamne, Te-am iubit şi pe Tine Te cânt şi Te măresc, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, o dumnezeire şi o împărăţie. Că a Ta este slava în veci. Amin".

    Rugându-se astfel şi binecuvântând pe credincioşi, şi-a plecat capul sub sabie şi, fiind tăiat, s-a sfârşit. Iar creştinii, văzând aceasta, au înălţat slavă lui Dumnezeu, Cel ce a întărit pe pătimitorul Său. Şi venind monahii care locuiau în metocul Sfântului Sava cel din Ierusalim, voiau să ia trupul mucenicului şi să-l ducă în lavră. Iar credincioşii care erau în Ierusalim se împotriveau monahilor, zicând: „Aici a pătimit, aici să se îngroape, pentru sfinţenia şi binecuvântarea poporului celui credincios". Iar monahii ziceau dimpotrivă: „Este crescut în pustie şi este fiu al Cuviosului Sava; deci nu se cade a-l îngropa decât numai în lavră". Şi fiind multă neînţelegere între dânşii, a ajuns pricina până la împărat, iar împăratul a judecat ca monahii să ia trupul mucenicului. Deci ei l-au luat îndată şi l-au adus la metoc.

    In aceeaşi zi s-a descoperit Cuviosului Teodor cele ce a pătimit Sfântul Mihail şi, ducându-se în biserică, a spus avvei şi fraţilor, zicând: „Fratele Mihail şi-a săvârşit astăzi în cetate nevoinţa muceni-cească". Şi îndată a trimis părintele pe fraţi, să aducă pe mucenic în lavră cu cinste. Deci aceia, ducându-se, l-au adus de acolo noaptea, ca să nu li se facă vreo necinste din partea saracinilor. Şi a arătat Domnul atunci o minune cu moaştele robului Său. Căci, coborându-se din cer un stâlp de foc, mergea înaintea trupului mucenicului şi strălucea pe toţi care mergeau pe lângă dânsul. Incă s-a întâmplat că şi unii din cetăţeni, care n-aveau somn în noaptea aceea, au văzut acel stâlp mergând spre lavră şi strălucind partea aceea. Iar Cuviosul Teodor a ieşit în întâmpinarea mucenicului vărsând pâraie de lacrimi, pe de o parte de jale, iar pe de alta de bucurie, pentru că plângea ca pentru ucenicul şi rudenia sa, dar se bucura că iubitul lui împreună-vieţuitor s-a învrednicit de cununa mucenicească. Asemenea şi avva lavrei a ieşit cu toţi fraţii cu lumânări şi cu tămâieri, cântând cu lacrimi cântări muceniceşti. Şi astfel l-au adus în biserică.

    In lavră era un frate bolnav cu numele Gheorghe, care zăcea de trei ani şi la care Cuviosul Mihail se ducea adeseori pentru a-l cerceta. Acel slăbănog, auzind despre moartea cuviosului, se ruga de fraţii care mergeau la biserică să-l ducă şi pe el, ca să vadă pe mucenicul şi iubitul său frate. Dar nimeni nu se îngrijea atunci de el, căci fiecare alerga singur. Deci bolnavul a lăcrimat de mare jale şi a zis: „O, frate Mihaile, dacă ai aflat dar înaintea lui Dumnezeu şi dacă ai câştigat îndrăzneala spre Hristos, adu-ţi aminte şi de mine, prietenul tău, şi cere putere pentru mine, slăbănogul, ca să vin să te văd şi să-ţi dau sărutare întru Domnul!"

    Zicând el aceasta, deodată a simţit putere în sine, şi deşi până atunci nu putea să se mişte nici pe pat, s-a sculat sănătos şi a mers la biserică. Şi căzând la trupul mucenicului, îl săruta cu multe lacrimi, zicând: „Iubitul meu frate, cu adevărat ai mare îndrăzneală către Hristos! Cu adevărat tu mi-ai arătat dragostea cea desăvârşită mie, pătimaşului. Pentru că şi viu cât ai fost, mi-ai slujit mie, nevrednicului, şi acum, ducându-te la Hristos, mi-ai dăruit deodată neaşteptată sănătate!" Şi cântând fraţii obişnuitele cântări ale îngropării, au pus pe mucenic în gropniţa sfinţilor părinţi care pătimiseră înainte. Aşa s-a săvârşit Sfântul Mucenic Mihail în 24 de zile ale lunii iulie. După aceea se arăta adeseori Cuviosului Teodor în vedeniile de noapte, cu îmbrăcăminte mucenicească şi împodobit cu cunună. Şi strălucind cu negrăită lumină, zicea către dânsul: „Părinte, nu te mâhni pentru mine, că am aflat milă de la Hristos Dumnezeul meu, de la Care ţi s-a gătit şi ţie răsplătire, pentru învăţătura ta, cu care m-ai învăţat". Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea vieţii Cuviosului Teodor.

    Domnul, Care rânduieşte toate spre folos, n-a voit să ascundă mai mult sub obrocul petrecerii pustiei pe un luminător ca acesta, pe fericitul Teodor, care putea, cu chipul vieţii sale îmbunătăţite, să fie spre folos la mai mulţi şi să lumineze lumii ca o lumină. Deci l-a pus pe el în sfeşnicul vredniciei celei înalte a arhieriei, într-un chip ca acesta. Intr-un an oarecare, în sfântul şi marele post al Paştilor, Preasfinţitul Patriarh al Antiohiei a mers la Ierusalim, pe de o parte ca să se închine Mormântului lui Hristos, cel de viaţă primitor, iar pe de alta pentru unele trebuinţe bisericeşti. Şi fiind doi patriarhi împreună - al Antiohiei şi al Ierusalimului - şi adunându-se şi mulţi episcopi din amândouă eparhiile, au venit din cetatea Edesei nişte bărbaţi cinstiţi, din rânduiala duhovnicească şi mirenească, cerând episcop pentru cetatea lor, fiindcă episcopul lor murise. Deci s-a făcut cercetare cine ar fi vrednic de o cinste ca aceea şi de scaun.

    Iar Preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului, povăţuit fiind de dumnezeiescul Duh, şi-a adus aminte de fericitul Teodor şi a zis: „Pe nici unul nu-l socotesc să aibă acel fel de viaţă asemenea îngerilor şi să poată fi iscusit spre îndreptarea lucrurilor bisericeşti, precum este Teodor, minunatul între cei ce se liniştesc, monahul lavrei Sfântului Sava". Iar părinţii Palestinei mărturiseau că este adevărat, pentru că viaţa lui Teodor era slăvită prin toată Palestina. Deci, s-a bucurat tot soborul, iar patriarhii au trimis îndată de l-au chemat şi, numindu-l episcop, deşi se lepăda cu multe lacrimi, i-au poruncit să treacă prin obişnuitele trepte bisericeşti şi să primească sfinţirea preoţească.

    Şi s-au bucurat şi bărbaţii Edesei de episcopul ales, pe de o parte că auziseră de viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu, iar pe de alta că-l ştiau că este născut în cetatea lor. Şi sosind Joia cea Mare a Cinei celei de Taină a lui Hristos, au slujit amândoi patriarhii şi mulţime de episcopi cu dânşii şi au hirotonisit episcop pe Cuviosul Teodor. Iar în vremea hirotonisirii lui s-a făcut o minune, pe care au văzut-o toţi. Un porumbel mai alb ca zăpada, zburând prin înălţimea bisericii, s-a pogorât pe capul celui ce se numise episcop. Şi văzând aceasta patriarhii, episcopii şi preoţii care erau cu dânşii, s-au minunat şi au preaslăvit pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat, bărbatul acesta este vrednic de arhierie!"

    Iar după săvârşirea hirotoniei, Cuviosul Teodor s-a făcut ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind luminos cu faţa, fiind cu totul purtător de Dumnezeu şi învrednicindu-se a primi mai îndestulat darul Duhului Sfânt. Iar în Sfânta şi Marea Sâmbătă, asemenea şi în prealuminatul praznic al Invierii lui Hristos, a slujit împreună cu amândoi patriarhii; iar în Lunea cea luminată s-a dus la lavră să se închine sfinţilor părinţi, şi le-a fost tuturor multă bucurie şi plângere. Ei se bucurau că fratele lor s-a învrednicit de arhierie şi plângeau că se lipsesc de împreună vieţuirea cu un aşa părinte. Şi plângea mult şi Sfântul Teodor, căci lăsa pe iubiţii săi tovarăşi, chilia cea sihăstrească şi liniştea cea dorită lui. Deci, sărutându-i pe toţi cu lacrimi, s-a întors în Sfânta Cetate. Apoi, după Duminica Tomii, edesenii rugându-l să nu zăbovească mai mult, a plecat la Edesa, fiind cu dânsul şi Vasilie, scriitorul vieţii lui şi nepotul lui după soră.

    Iar când au sosit la râul Eufrat, s-au oprit la mal, vrând să rămână acolo, şi au pus corturile lor. Atunci cuviosul, tânguindu-se că s-a lipsit de Sfânta Cetate şi de sfânta lavră, a zis psalmul lui David: La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion... Aceasta zicând, a plâns şi se gândea să fugă. Şi înţelegând edesenii aceasta, au pus păzitori, ca nu cumva să se lipsească de păstorul lor. Iar în acea noapte i s-a făcut cuviosului o arătare dumnezeiască, zicându-i: „Nu ţi se cade ţie să te asemeni cu sluga cea leneşă care a ascuns în pământ talantul cel dat lui de Domnul, ci să fii asemenea cu sluga care a luat cinci talanţi şi zece a câştigat şi a dobândit stăpânire peste zece cetăţi. Deci nu te lepăda a purta jugul lui Hristos cel pus pe tine".

    După această vedenie, Sfântul Teodor a zis: „Voia Domnului să fie!" Deci a mers cu edesenii, lepădând gândul de a fugi şi tânguirea. Iar când s-au apropiat de Edesa, a ieşit toată cetatea în întâmpinarea noului arhiereu şi dreptcredincioşii l-au primit cu negrăită bucurie. Şi s-a bucurat Sfântul Teodor cu duhul văzând zidirea bisericii celei soborniceşti din Edesa, care avea mărimea şi frumuseţea doar cu puţin mai prejos decât cea a Invierii lui Hristos din Ierusalim. Şi dând tuturor pace, a căzut la cinstita raclă a Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv (pomenirea lor la 15 noiembrie) şi a udat-o cu multe lacrimi. Astfel şi-a primit scaunul arhiereul lui Hristos, împărăţind în acea vreme la greci Mihail cu maica sa, Teodora. Şi păştea bine turma cea încredinţată lui de Dumnezeu, cu cuvântul şi cu lucrul, hrănind-o prin păşunea învăţăturilor celor insuflate de Dumnezeu şi povăţuind-o la calea mântuirii, prin pilda vieţii celei îmbunătăţite.

    Iar de vreme ce vedea în cetatea aceea eresurile înmulţite, căci unii se ţineau de erezia lui Nestorie, iar alţii, de a lui Maniheu, de aceea se mâhnea foarte tare şi suferea multe osteneli, luptându-se cu ei ca şi cu fiarele. Şi era arhiereul lui Hristos bucurie celor dreptcre-dincioşi, iar celor răucredincioşi, mâhnire; pentru că cei ce ţineau la dogmele cele drepte, se veseleau de păstorul şi învăţătorul lor cel înţelepţit de Dumnezeu, iar cei ce aveau socoteala cea ereticească se tânguiau şi se îndemnau spre răutăţi, ridicând vicleşug împotriva lui. El însă petrecea tare ca un diamant, nebiruindu-se de nici un fel de ispite. Şi precum se întrista de cei păcătoşi, care lăsau legea lui Dumnezeu şi treceau cu vederea învăţătura cea dreaptă, tot astfel se bucura de bărbaţii cei îmbunătăţiţi şi întăriţi în dreapta credinţă şi-i plăcea să vorbească adeseori cu dânşii deosebi, ca şi cu nişte prieteni.

    In zilele acelea, aproape de Edesa şi aproape de mănăstirea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, în care nişte călugăriţe trăiau viaţa pustnicească, era un bărbat duhovnicesc, stâlpnic minunat, cu numele Teodosie. El era foarte bătrân, având mai mult de 100 de ani, şi avea de la Dumnezeu darul de a vedea mai înainte. Iar cuviosul Episcop Teodor mergea adeseori la el şi vorbea cu dânsul ca şi cu un prieten de aproape. Şi era mângâiat de acela, căci bătrânul îi zicea: „Slujitorule al Domnului, nu slăbi în ostenelile tale şi să nu ţi se pară jugul Domnului greu, căci toate îţi vor ieşi ţie spre bine, deşi mulţi din eretici sfătuiesc rele împotriva ta; dar nimic nu vor spori, pentru că Domnul va risipi sfaturile lor şi vor fi biruiţi, ruşinaţi şi izgoniţi din curţile bisericeşti". Aceste cuvinte ale stâlpnicului s-au împlinit la vremea lor, de care lucru se va aminti mai pe urmă, iar aici se va grăi despre desele vorbiri duhovniceşti avute de Episcopul Teodor cu stâlpnicul, în care stâlpnicul spunea multe povestiri folositoare.

    Odată i-a povestit aceasta: „Cu mulţi ani înainte, a fost în această cetate un bărbat cu numele Ader, de neam bun şi slăvit, având bogăţie mare, ca Iov cel drept de altădată. Acela era foarte milostiv către toţi, dând neîncetat milostenii săracilor şi mănăstirilor monahiceşti. El venea adeseori la mine şi se învăţa în duhovniceştile vorbiri. Şi avea soţie şi trei copii şi era bărbat drept, fără de răutate, blând, smerit, tânăr cu vârsta şi tare cu trupul.

    Acela într-una din zile a venit la mine, precum îi era obiceiul să vină. Şi l-am văzut foarte scârbit şi mâhnit, şi am zis atunci către dânsul: «Pentru ce eşti aşa scârbit, duhovnicescul meu fiu?» Iar el, plângând, mi-a zis: «Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol sunt dator a mă duce şi în mormânt. Nimic nu voi duce cu mine din vremelnica bogăţie şi slava deşartă, pentru că David a zis: Strânge comori şi nu ştie cui le adună...; Nici se va pogorî cu dânsul slava lui.... Omul va lăsa străinilor bogăţia sa şi nu se poate să fie într-alt chip. Şi Apostolul zice: Trece chipul acestei lumi... Incă aud şi pe Hristos, Mântuitorul nostru, strigând: De nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu poate să-Mi fie Mie ucenic. Şi iarăşi: Cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu vine în urma Mea, nu este Mie vrednic. Deci, o, părinte, voiesc să las toate - femeia, fiii şi averile - pentru dragostea lui Dumnezeu şi să mă lipesc de Insuşi Domnul, de Acela Care m-a adus din nefiinţă întru fiinţă. Iar tu dă-mi binecuvântarea ta cea părintească şi o pâine din chilia ta şi roagă-te pentru mine».

    Eu, auzind acestea, m-am minunat şi am zis către dânsul: «Inţeleg scopul tău cel bun, dar se cade să ai mare răbdare. Cela ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. Deci, păzeşte-te, fiul meu, ca nu cumva în urmă să te căieşti. Mai bine este să nu te făgăduieşti, decât să te făgăduieşti şi să nu săvârşeşti. Iar dacă le vei săvârşi, vei fi fericit când vei schimba cele vremelnice pentru cele veşnice». Iar el a zis: «Voia Domnului să fie». Deci m-am rugat pentru dânsul şi, dându-i o pâine, l-am slobozit pe el.

    Iar el scăpând ca dintr-o temniţă din tulburătoarea lume, a ajuns la Ierusalim, unde rugându-se cu căldură la Mormântul Domnului Hristos şi închinându-se pe la toate Sfintele Locuri, s-a dus în Lavra Sfântului Sava. Acolo a primit rânduiala monahicească, numindu-se Atanasie în loc de Ader şi, făcându-se călugăr desăvârşit, a bineplă-cut lui Dumnezeu şi s-a mutat către Dânsul. Iar fericita lui soţie, după plecarea lui de la dânsa, a plâns mult timp, tânguindu-se de a sa văduvie. Iar în plângerea sa vorbea astfel ca şi cum ar fi cu dânsul de faţă: «O, domnul meu, tu te-ai sârguit ca să-ţi mântuieşti sufletul tău, iar pe mine m-ai lăsat cu copiii tăi. Vadă aceasta Atotvăzătorul Dumnezeu şi să judece între mine şi tine».

    Iar după multă vreme, într-una din nopţi, bărbatul ei a stat înaintea ei în vedenia visului, strălucind luminos, fiind în haină albă, în chip de lumină. Deci a zis către dânsa: «Incetează de a plânge şi a striga împotriva mea, că eu pe copiii mei îi iau la mine; iar tu, de vei voi, sârguieşte-te să-ţi mântuieşti sufletul tău». Apoi mi s-a arătat şi mie după aceea, zice stâlpnicul, tot într-acel chip şi mi-a zis: «Bătrâna care se linişteşte în mănăstirea care este aproape de tine, se va duce către Domnul după trei zile, iar tu să o rânduieşti pe soţia mea în locul ei, ca să se liniştească în chilia aceea, întru monahicească pustnicie. Pe lângă dânsa să fie şi copilul cel mai mic, pană ce va creşte, pentru că va fi următor paşilor mei şi primitor al apostolescului scaun din Ierusalim».

    După trei zile de la această arătare, acea bătrână care se liniştea în mănăstire a murit, asemenea au murit şi cei doi fii ai lui Ader, rămânând în viaţă numai cel mai mic copil, dar şi acela era bolnav şi aproape să moară. Iar mama lor se tânguia, pe de o parte pentru lipsa bărbatului, iar pe de alta pentru moartea celor doi fii. Apoi, văzându-l şi pe cel mai de pe urmă fiu, că este aproape de sfârşit, a rămas în mare mâhnire şi întristare, plângând cu amar şi strigând mereu din adâncul inimii. Apoi, luându-şi pruncul pe mâini, a alergat degrab la a mea nevrednicie, dar, pe la jumătatea drumului, pruncul a murit pe mâinile maicii sale, iar ea, de mare mâhnire, nu se pricepea ce să facă. Insă din întâmplare, sau mai bine zis din dumnezeiasca rându-ială, a întâmpinat-o pe dânsa o femeie desfrânată.

    Şi îndată punând mama pruncul cel mort în mâinile ei, s-a aruncat la picioarele ei, rugând-o cu multe lacrimi să se roage lui Dumnezeu pentru prunc. Iar femeia aceea desfrânată, mirându-se de o cerere ca aceea, mărturisea că este păcătoasă şi vinovată de multe fărădelegi şi necuraţii trupeşti, neavând nici o îndrăzneală către Dumnezeu, nici a privi spre cer şi nici a-şi deschide gura spre rugăciune. Dar maica cea umilită de mâhnire o ruga pe dânsa, ţinându-se de picioarele ei.

    Atunci desfrânata aceea, stând spre răsărit, a suspinat din adâncul inimii, apoi lovindu-se în piept şi vărsând multe lacrimi, a început a se ruga, zicând: «Doamne, nu sunt vrednică să privesc şi să văd înălţimea cerului de mulţimea greşelilor mele, nici să chem cu întinatele mele buze numele Tău cel preasfânt. Insă, asemănându-mă cu desfrânata cea de demult, care a plâns la picioarele Tale, mă rog iubirii Tale de oameni, revarsă acum spre noi milostivirea Ta din îndurările Tale. Păcătoasa cea de demult cerea iertarea greşelilor sale, însă eu nu îndrăznesc a cere iertarea fărădelegilor mele celor fără de număr, ci mă rog pentru acest prunc fără de prihană, silită fiind de această întreg-înţeleaptă roabă a Ta, Mântuitorule şi dătătorule de viaţă al tuturor, dăruieşte viaţă pruncului acestuia; că dacă mie, cea sălbatică şi nemilostivă, mi-e jale de dânsul, cu atât mai mult Tu, care eşti din fire milostiv şi iubitor de oameni, Te vei milostivi spre zidirea Ta».

    Astfel rugându-se păcătoasa, pruncul a înviat. O, negrăită milostivire a lui Dumnezeu! Pe femeia cea greşită la arătare, care se ruga întru zdrobirea inimii şi întru smerită mărturisire a greşelilor sale, a auzit-o Domnul şi pe cel mort l-a înviat ca un Atotvăzător ce este, ştiind mai dinainte pocăinţa şi viaţa cea sfântă pe care avea să o aibă desfrânata aceea. Deci maica, văzându-şi pruncul viu, s-a umplut de o negrăită bucurie şi a dat laudă lui Dumnezeu. Iar păcătoasa, văzând o minune ca aceea, s-a minunat şi s-a spăimântat, rămânând ca fără de glas. Apoi s-a aruncat cu faţa la pământ, vărsând izvoare de lacrimi. Aşa de minunat este Dumnezeu întru iconomiile Sale, căci înviind pe pruncul acela, pe maica cea mâhnită a mângâiat-o, pe desfrânată a adus-o la adevărata pocăinţă, iar pe robul său vrednic l-a pregătit pentru slujirea arhierească, căci pruncul cel înviat a fost după aceea patriarh al Ierusalimului.

    Aceasta facându-se pe drum, eu am privit de pe stâlp, zice stâlpnicul, şi din dumnezeiasca descoperire am văzut o lumină prealu-minoasă pogorându-se din cer şi luminând pe păcătoasa care se ruga, pe pruncul care murise şi pe maica care plângea. Apoi, chemând pe ucenicul meu, l-am trimis să cheme pe cele două femei împreună cu pruncul cel înviat. Şi venind ele, le-am întrebat despre cele ce li se întâmplaseră şi mi-au spus toate cu de-amănuntul, precum mi le descoperise Domnul şi mie.

    Soţia lui Ader grăia: «Cinstite părinte, eu am judecată între mine, soţul meu şi duhovnicescul tău fiu. Căci eu, unindu-mă cu dânsul cu nuntă fără prihană, m-am făcut maică a trei fii; apoi, neaflând nici o prihană în mine, s-a dus nu ştiu unde. Pentru aceasta plângând mult, mi s-a arătat bărbatul meu în vedenie, îmbrăcat luminos, şi mi-a zis: „Iată, eu voi lua pe copii la mine, iar tu, de voieşti, mântuieşte-ţi sufletul tău". După vedenia aceea, mi-au murit doi copii ai mei, iar acum şi acest copil de pe urmă voieşte să mi-l ia şi să-mi ucidă cu jale şi mâhnire sufletul meu. Deci de o face aceasta după a ta poruncă, apoi să judece Dumnezeu între mine şi între voi». Atunci eu am zis către dânsa: «Fiică, nu fi mâhnită, pentru că fiul tău nu va muri, ci va fi viu şi se va învrednici de mare slavă. Iar tu, după sfatul soţului tău, îngrijeşte-te de mântuirea sufletului tău. Iată este gata pentru tine o chilie, în mănăstirea care este aproape de mine, după mutarea plăcutei roabe a lui Hristos, care întru pustnicie a îmbătrânit. Deci, fii moştenitoare locului ei şi următoare vieţii sale».

    Zicând eu aceasta către dânsa, femeia îndată s-a învoit. Insă şi păcătoasa s-a rugat cu lacrimi să fie primită şi ea întru pocăinţă, şi numărată cu sfintele femei pustnice. Deci, în puţine zile, femeile acelea împărţind averile lor săracilor, au intrat în mănăstirea sfintelor pustnice şi s-au făcut monahii foarte îmbunătăţite, slujind lui Dumnezeu întru multe nevoinţe şi plăcându-i lui până la sfârşit.

    Iar copilul cel înviat, venind în vârstă, s-a dus în Palestina şi mergând în lavra Sfântului Sava, s-a înştiinţat că tatăl lui s-a călugărit acolo. Deci s-a tuns şi el în călugărie şi cerând chilia tatălui său, s-a nevoit într-însa pustniceşte mulţi ani şi a strălucit viaţa lui cea îmbunătăţită între toţi părinţii Palestinei. Apoi a fost ridicat cu voia dumnezeiască la patriarhia Ierusalimului, pe care a păstorit-o timp de şapte ani, bine îndreptând Biserica lui Hristos; şi săvârşindu-şi viaţa fără prihană, a trecut la veşnicele locaşuri".

    Cu această povestire a acelui minunat stâlpnic, arhiereul lui Hristos, Teodor, s-a îndulcit preamult şi l-a întrebat, zicând: „Duhovnicescule părinte, mă rog ţie, spune-mi câţi ani sunt de când petreci pe stâlpul acesta şi toate cele despre viaţa ta nu le ascunde dinaintea mea, pentru Domnul".

    Iar stareţul, suspinând din adâncul inimii şi umplându-i-se ochii de lacrimi, a zis: „O, bunule păstor al turmei cuvântătoare a lui Hristos, pentru numele Domnului şi pentru adevărata dragoste, îţi voi spune toate cele despre mine, iar tu să le păstrezi în tine, nespunând nimănui nimic, până ce Domnul mă va slobozi din viaţa aceasta. Eu, în zilele tinereţilor mele, m-am lepădat de lume cu Ioan, fratele meu cel mai mare şi, slujind trei ani în mănăstire, am dorit viaţa pustnicească cea liniştită. Deci, cu sfatul părintelui nostru cel duhovnicesc, ne-am dus în pustiul care este aproape de Babilon.

    Acolo, aflând nişte peşteri aproape una de alta, ne-am sălăşluit în ele, fiecare petrecând deosebi. Hrana noastră erau ierburi şi roade din pomii pustiului. Sâmbăta şi Duminica cântam şi ne rugam împreună. După aceea, gustând obişnuita hrană pustnicească, iarăşi ne duceam fiecare la peştera sa, nevoindu-ne la singurătate în rugăciuni şi în gândire de Dumnezeu. Iar când umblam prin pustie, nu mergeam împreună, ci fiecare deosebi. Şi adeseori venind îngerul Domnului, pe fiecare din noi îl cerceta şi-l mângâia. Iar într-una din zile, umblând noi prin pustie deosebi şi adunând verdeţuri, eu am văzut de departe pe fratele meu mergând şi deodată stând cu mirare.

    Apoi, mai aşteptând puţin, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci şi a sărit acel loc care era înaintea lui, ca pe o cursă, fugind degrabă la peştera sa. Iar eu m-am minunat de acea mare săritură şi fugire grabnică a fratelui meu şi m-am dus la locul acela, ca să văd ce rău a zărit de a fugit el. Deci, mergând, am văzut jos o grămadă de galbeni vărsaţi. Iar eu făcând rugăciune şi dezbrăcând mantia, am adunat într-însa aurul cel vărsat şi abia am putut să-l duc în peştera mea, nespunând despre aceasta fratelui meu.

    După aceea m-am dus în cetate şi am cumpărat o casă bună şi îngrădită tare, având înăuntru cămări alese şi apă curată. Acolo am zidit o biserică şi am făcut o mănăstire, adunând 40 de călugări. Am zidit încă şi o casă de străini şi o bolniţă, spre odihnirea neputincioşilor. Am cumpărat sate şi moşii şi pe toate rânduindu-le cu îndestulare, am găsit un bărbat bun iconom şi l-am pus egumen al mănăstirii aceleia. încă au mai rămas 2000 de galbeni după zidirea mănăstirii. Deci o mie am încredinţat-o egumenului, pentru trebuinţele mănăstireşti, iar o mie am împărţit-o săracilor, neoprindu-mi pentru mine nici un galben. Apoi, sărutând pe egumen şi pe fraţi, m-am întors iarăşi în pustie ca să caut pe fratele meu.

    Şi mergând eu prin pustie, a intrat în inima mea un gând de înălţarea minţii, cum că fratele meu n-a putut să facă nici un bine cu aurul ce s-a găsit, iar eu am săvârşit o faptă mare şi plăcută lui Dumnezeu. Gândind astfel, m-am apropiat de locul acela, unde petrecea fratele meu. Şi nu încetam tulburându-mă cu gândurile, punându-mă pe mine mai presus decât pe el. Atunci, iată, m-a întâmpinat îngerul care mă cerceta pe mine mai înainte, şi, căutând la mine cu ochi groaznici, mi-a zis mie cu mânie: «Pentru ce te măreşti în deşert şi te înalţi cu gânduri de mândrie înaintea fratelui tău? Iţi spun adevărul că toată osteneala ta cea de atâta vreme, adică zidirea bisericii, rânduiala mănăstirii şi toate cele ce le-ai făcut, nu se aseamănă nici cu o săritură a fratelui tău, cu care a sărit peste grămada de aur găsită. Pentru că el nu a sărit peste aur, ci peste prăpastia cea mare care s-a întărit între bogatul şi între Lazăr. El a zburat cu aripi uşoare şi îl aşteaptă sânul lui Avraam, pentru că el s-a sârguit să placă lui Dumnezeu, iar tu oamenilor. Deci, fără de îndoială este fratele tău mai înalt înaintea lui Dumnezeu, iar tu la măsura aceluia nu vei ajunge deloc, deşi prin înălţarea minţii te lauzi că eşti mai bun. De aceea nu vei mai vedea faţa lui în toate zilele vieţii tale, şi nici vederea feţei mele n-o vei câştiga, până ce nu vei milostivi pe Dumnezeu cu multe lacrimi».

    Aceasta zicând-o îngerul, s-a făcut nevăzut din ochii mei. Iar eu, grăbindu-mă, am ajuns la peştera fratelui meu, dar nu l-am văzut într-însa. Apoi, ridicându-mi glasul, am început a plânge şi a mă tângui cu amar până ce n-a mai rămas putere în mine. Petrecând eu şapte zile într-o tânguire ca aceea, am auzit glasul îngerului, zicându-mi de departe: «Se cade să mergi în cetatea Edesa şi acolo, aproape de biserica Sfântului Gheorghe, să te sui pe un stâlp şi să petreci în pocăinţă, până ce Domnul se va milostivi de tine».

    Deci m-am dus din pustie plângând şi, venind aici, m-am suit pe stâlpul acesta pe care am petrecut 49 de ani, luptându-mă cu multe gânduri, care, ca un nor întunecat, năvăleau asupra mea şi umpleau inima mea de o mâhnire nemângâiată. Insă în al cincizecilea an, într-o seară de sâmbătă, târziu, o lumină dulce a răsărit în inima mea şi a izgonit acel nor al gândurilor. Toată noaptea aceea am petrecut-o fără somn, rugându-mă întru umilinţa inimii şi udându-mă cu lacrimi mângâietoare.

    Apoi sosind ziua Duminicii şi fiind al treilea ceas, pe când cântam cântarea cea obişnuită de psalmi a acelui ceas, deodată mi-a stat înainte sfântul înger, zicându-mi: «Pace ţie şi mântuire!» Iar eu, mângâindu-mă cu inima, am căzut la pământ şi am zis cu lacrimi: «Pentru ce m-ai lepădat pe mine de la faţa ta şi m-ai despărţit de fratele meu, şi iată, zac cuprins de multe ispite?» Iar îngerul m-a ridicat, luându-mă de mână, şi mi-a zis: «Pentru înălţarea minţii tale şi pentru că ai defăimat în gând pe fratele tău, m-am depărtat de la ochii tăi, dar nu te-am părăsit cu totul, căci nevăzut am petrecut cu tine, păzindu-te, precum mi-a poruncit Dumnezeu. Iar acum, pentru smerenia ta, Domnul şi-a adus aminte de tine şi m-a trimis ca să fiu cu tine la arătare, în veacul de acum şi în cel ce va să fie. Şi ţi se dă ţie dar de la Dumnezeu, ca să ai înainte vedere, adică să vezi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, ca pentru cei drepţi să te veseleşti, iar pentru cei păcătoşi să te rogi, ca să se întoarcă de la păcate la pocăinţă. Iar fratele tău este încă viu şi totdeauna se roagă Domnului pentru tine, şi-l vei vedea pe el în viaţa cea fără de moarte». O, sfinte arhiereule al lui Dumnezeu, iată ţi-am spus cele pentru mine!"

    Iar Sfântul Teodor, întrebându-l cum vede pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, stâlpnicul a răspuns: „De trece pe aici vreun om drept şi temător de Dumnezeu, atunci văd darul Domnului strălucind deasupra lui şi îngeri sfinţi şi prea luminoşi călătorind în amândouă părţile lui, iar diavolii merg departe, neîndrăznind a se apropia de el. Iar dacă trece pe lângă mine un om păcătos, atunci văd ceata diavolilor dănţuind împrejurul lui, pe când îngerul merge departe, tânguindu-se şi mâhnindu-se pentru pierderea păcătosului. Iar când diavolii vor să piardă pe omul cel păcătos, atunci îngerul cu arma cea de foc aleargă şi îi goneşte".

    Din astfel de cuvinte folositoare de suflet ale acestui cuvios stâlpnic, Sfântul Episcop Teodor primea multă bucurie duhovnicească în inima sa şi mulţumea lui Dumnezeu că a putut să afle în păstoria sa un bărbat ca acela, plăcut lui Dumnezeu, insuflat de El şi înainte văzător. De atunci mergea adeseori la dânsul spre cercetare şi se îndeletnicea cu dânsul în vorbiri duhovniceşti.

    Sfântul Teodor păscând bine turma lui Hristos şi sârguindu-se să piardă eresurile ce se înmulţiseră, s-au umplut de mânie şi de iuţime inimile ereticilor, şi s-au sculat spre răutate pe faţă. Deci, adunându-se, s-au sfătuit ca să năvălească înarmaţi asupra bisericii, într-o zi de praznic, în timpul cântării soborniceşti, ca să ucidă pe păstor şi să-i risipească oile. Dar nimic n-au sporit, încât s-au împlinit cu ei cuvintele Sfintei Scripturi: Cugetat-au sfaturi deşarte în inimile lor... Pentru că de câte ori porneau spre biserică ca să facă răutatea cea sfătuită, puterea lui Dumnezeu îi oprea. Uneori le amorţeau mâinile, iar alteori o văpaie de foc ieşea din biserică întru întâmpinarea lor şi-i gonea. Deci, neştiind ce să mai facă, s-au abătut la alt meşteşug. Pentru că mai marii cetăţilor acelei ţări erau agareni -Edesa fiind atunci sub stăpânirea perşilor - ereticii le-au umplut mâinile cu daruri, îndemnându-i asupra bisericii lui Dumnezeu şi asupra sfântului arhiereu, şi au luat multe din averile bisericeşti -sate, ţarini, vii şi toate celelalte -, de unde era hrana casei arhiereului şi a clerului bisericesc. încă şi celorlalţi dreptcredincioşi le-au făcut multe răutăţi şi jafuri în averile lor, mai cu seamă maniheii, care erau plini de bogăţii.

    Deci a fost nevoie ca arhiereul Teodor să meargă la Babilon, la împăratul Persiei, care era după Adrameleh şi se numea Mavie, ca să-l roage să potolească acea năpăstuire a bisericii şi să facă judecată dreaptă. Deci mai întâi a mers la cuviosul stâlpnic, căutând de la el un sfat de folos. Iar stâlpnicul i-a lăudat socoteala lui şi i-a proorocit cele ce aveau să i se întâmple, şi că îi va fi binecuvântată calea, pentru că nu numai cele de trebuinţă bisericii le va isprăvi bine, dar şi pe împărat îl va aduce la credinţa lui Hristos. Stâlpnicul l-a mai sfătuit ca să caute şi pe Ioan, fratele lui, care petrecea într-o pustie din părţile de sus ale Babilonului şi a trimis la fratele său o scrisoare de la el. Iar arhiereul Teodor, sărutând pe stâlpnic, s-a întors la episcopie şi, după câteva zile, gătindu-se de călătorie şi rugându-se destul lui Dumnezeu pentru turma sa şi pentru sine, a plecat pe calea cea pusă înaintea lui.

    Şi sosind în Babilon, s-a dus la biserica creştină şi s-a înfăţişat mitropolitului de acolo. Iar acela a primit cu bucurie pe Sfântul Teodor şi l-a odihnit pe el cu dragoste. Şi întrebându-l de pricina venirii lui, Sfântul Teodor i-a spus cu de-amănuntul toate sfaturile cele rele şi întărâtările ereticilor, jefuirile averilor bisericeşti, pătimirile şi strâmtorările celor dreptcredincioşi. Din întâmplare, erau atunci la mitropolit doi oameni împărăteşti, dintre care unul era mai mare între scriitorii împărăteşti, iar altul mai mare între doctorii lui; şi amândoi erau creştini dreptcredincioşi.

    Aceştia şi mitropolitul, auzind cele spuse de episcop, sufereau împreună cu dânsul în inimile lor. Deci mitropolitul a rugat pe acei oameni împărăteşti ca să facă cunoscut împăratului de venirea episcopului Teodor al Edesei. Iar ei au răspuns: „Nu este acum vremea potrivită, ca să aducem acestea la cunoştinţa împăratului, pentru că este greu bolnav şi ochii lui s-au întunecat din pricina bolii, făcându-se nişte vătămări pe amândouă genele lui. Până şi rărunchii îi sunt bolnavi, pătimind de aprindere, şi credem că boala aceasta este de moarte. Deci cine îndrăzneşte acum să-i pomenească lui de vreun lucru?" Şi a grăit Sfântul Teodor către ei: „Cine ştie, o, domnii mei? Dar dacă l-ar tămădui Domnul prin smerenia mea?" Iar ei au zis: „Dacă eşti aşa de iscusit, sau ai de la Dumnezeu darul tămăduirii, atunci vremea aceasta îţi este de bună trebuinţă, ca să-ţi câştigi lucrurile tale cu înlesnire".

    Iar a doua zi, intrând la împărat mai marele doctorilor şi făcând leacurile cele obişnuite, i-a adus aminte de episcopul cel ce venise din Edesa, că este iscusit la meşteşugul tămăduirii. Iar împăratul îndată a poruncit să-l cheme. Şi mergând episcopul la împărat, se ruga şi cânta în sine psalmul lui David: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui preaînalt... şi celelalte. Şi intrând el în cămara împăratului care abia putea grăi, acela i-a zis cu glas neputincios: „O, episcope, de poţi, ajută-mi mie, cel ce sunt aşa de cumplit bolnav, căci sunt aproape de moarte".

    Iar arhiereul lui Hristos, ridicându-şi ochii inimii spre Dumnezeu şi chemând cu credinţă neîndoită ajutorul grabnicului doctor - Stăpânul Hristos, a poruncit să aducă un vas curat şi apă curată. Şi avea episcopul la el ţărână de la mormântul cel primitor de viaţă al lui Hristos. Deci, amestecând ţărâna aceea cu apă, a poruncit ca o parte s-o bea împăratul, iar cu partea ce a rămas, i-a uns lui capul, fruntea, genele, ochii, pieptul şi spatele şi a poruncit să fie tăcere, ca să doarmă împăratul puţin. După ce a făcut aceasta, sfântul s-a dus la gazdă, iar bolnavul a adormit cu somn dulce şi, în vremea somnului, toată boala s-a depărtat de la dânsul. Astfel s-a întors de la porţile morţii, cu darul lui Hristos şi cu rugăciunile Sfântului Teodor, episcopul Edesei.

    Şi deşteptându-se împăratul din somn, a simţit că este sănătos desăvârşit, vedea bine cu ochii şi se mira foarte mult de o schimbare atât de grabnică şi neaşteptată, de la boala cea grea la sănătatea cea deplină. Deci, umplându-se de bucurie mare, a poruncit să cheme îndată pe bunul doctor, adică pe Sfântul episcop Teodor şi i-a mulţumit foarte mult, dându-i cu dragoste mare cinste. Iar sfântul a poruncit împăratului să primească hrană, şi împăratul a mâncat şi a băut sănătos, ca şi cum nu fusese niciodată bolnav.

    Iar a doua zi, împăratul a chemat pe toţi sfetnicii săi, a ieşit luminos la locul cel de privelişte şi a stat pe un scaun înalt, arătân-du-se tuturor că este sănătos. Atunci toată mulţimea s-a bucurat de sănătatea împăratului. Iar împăratul a făcut în ziua aceea ospăţ mare tuturor boierilor şi mai marilor cetăţii, ostaşilor şi la tot poporul de obşte; şi toţi, ospătându-se, se veseleau. Iar pe Sfântul Teodor, episcopul Edesei, l-a cinstit înaintea tuturor, i-a dăruit mari daruri şi-l numea pe el lumina ochilor săi.

    Iar a treia zi, împăratul chemându-l pe el cu mare cinste, i-a zis: „Omule al lui Dumnezeu, luminătorul ochilor mei, spune-mi care este pricina venirii tale aici, căci câte îţi trebuie de la stăpânirea mea, îţi voi da ţie". Atunci Teodor, arhiereul lui Hristos, a spus împăratului cu amănuntul toate cele făcute de eretici Sfintei Biserici şi dreptcredincioşilor creştini, adică nedreptăţile, jefuirile, necazurile, năpăstuirile şi strâmtorările. Şi îndată împăratul a poruncit să se scrie la stăpânitorii Ciliciei, ai Siriei şi ai Mesopotamiei, ca să întoarcă degrabă Bisericii Edesei toate averile ei, iar nedreptăţile făcute creştinilor să se pedepsească cu dreaptă judecată şi cei ce se numesc eretici să se supună la soborniceasca Biserică. Şi de nu vor voi, maniheilor să le taie limbile, iar pe nestorieni, pe eutihieni şi pe severieni să-i gonească din cetate, iar capiştile lor să le dărâme până în temelie.

    După ce s-a scris această poruncă, împăratul a zis către sfânt: „Părinte, tu să stai cu noi aici câtăva vreme, iar eu voi trimite scrisoarea cu un voievod credincios al meu, ca s-o împlinească cu totul. Incă să trimiţi şi tu cu dânsul pe unul din ucenicii tăi şi să nu te îngrijeşti de nimic mai mult, pentru că toate se vor face după dorinţa ta". Astfel s-a trimis de împărat un voievod, iar de episcop trei clerici. Şi ajungând ei degrabă la Edesa, toate le-au rânduit după porunca împăratului, căci mulţi din eretici, temându-se de îngrozirea împărătească, s-au supus la cei dreptcredincioşi, iar cei ce trăiau neschimbaţi în răutatea lor, au suferit bătăi şi izgoniri.

    Şi pe când Sfântul episcop Teodor petrecea în Babilon, era chemat adeseori de împărat ca un doctor. Iar el intrând la el şi ieşind, semăna câte puţin seminţele cuvintelor lui Dumnezeu şi acelea cădeau pe pământul cel bun al inimii împăratului, încât acela începea în parte a se lumina prin cunoştinţa adevărului. Apoi arhiereul a rugat pe împărat să-i poruncească să se ducă în pustie, pentru câteva zile, ca să caute pe un pustnic de care i se zisese. Şi poruncindu-i împăratul, a plecat cu doi ucenici ai săi; şi ducându-se ca la 100 de stadii de la cetate, fiind povăţuit de Dumnezeu, a aflat în pustie, la un loc neumblat, pe Cuviosul Ioan, fratele lui Teodosie Stâlpnicul, vieţuind într-o peşteră întunecoasă.

    Acela, ieşind în întâmpinarea episcopului, l-a chemat pe nume, atât pe el, cât şi pe ucenicii lui. Deci, făcând rugăciune şi sărutându-se unul cu altul, au şezut şi s-au îndulcit cu vorbiri duhovniceşti. Şi era Cuviosul Ioan întru toate asemenea cu fratele său, Teodosie Stâlpnicul. El a rugat pe Episcopul Teodor ca să săvârşească în peştera lui Sfânta Liturghie şi să-l împărtăşească pe el cu Preacuratele lui Hristos Taine. Deci episcopul a făcut după dorinţa lui, a slujit şi l-a împărtăşit. Iar după ce s-a împărtăşit, pustnicul s-a umplut cu totul de bucurie duhovnicească şi a pus înainte masă pustnicească, plină de oarecare minunate dulceţuri, din care gustând, au mulţumit lui Dumnezeu, apoi iar s-au îndeletnicit cu vorbiri duhovniceşti.

    Stareţul a zis către episcop: „Părinte, unde este scrisoarea care a scris-o către mine fratele meu, Teodosie Stâlpnicul?" Iar episcopul, minunându-se de vederea înainte a stareţului, a zis către dânsul: „Părinte, cine ţi-a spus că eu am scrisoarea fratelui tău?" Cuviosul stareţ a răspuns: „In ceasul în care s-a scris acea scrisoare, tot atunci s-a şi citit de mine; şi îndată, pe dosul aceleiaşi hârtii, s-a scris către fratele meu".

    Deci episcopul, scoţând din săculeţ scrisoarea pecetluită, a vrut să o dea pustnicului, dar acela l-a rugat pe episcop să desfacă pecetea şi s-o citească. Şi deschizând-o episcopul, a găsit pe partea cealaltă un răspuns scris în acest fel: „Ioan, cel mai de pe urmă dintre călugării din peştera Babilonului, lui Teodosie, stâlpnicul din Siria, adevăratul meu frate, bucurie de la Domnul! Am citit scrisoarea ta şi, în ceasul când s-a scris, în acelaşi ceas ţi-am şi răspuns, pentru că deşi suntem cu trupurile deosebi unul de altul, dar duhul meu petrece nedepărtat de tine şi cele ce ţi se descoperă ţie de Dumnezeu, acelea sunt ştiute şi de mine. Iar câte ai scris despre sfântul episcop, acelea toate se săvârşesc bine prin rânduiala lui Dumnezeu: Sfânta Biserică se înmulţeşte, ereticii se ruşinează şi se izgonesc, necredinciosul împărat, odată cu luminarea ochilor trupeşti, se luminează şi la cei sufleteşti. Frate, fii sănătos în Domnul şi te roagă Domnului Hristos pentru mine, ca în viaţa viitoare să ne învrednicim a ne vedea unul cu altul şi a petrece nedespărţiţi". Episcopul, citind cu mirare o minunată scrisoare de răspuns ca aceea, şi-a adus aminte de Proorocul Avacum - care a fost răpit de înger din Iudeea la Daniel, în Babilon, şi iarăşi din Babilon s-a întors într-un ceas în Iudeea - şi a zis în sine: „Dumnezeu Atotputernicul, Care a făcut de demult această minune, a putut şi acum să facă aceasta, asemenea cu aceea, pentru că este minunat întru sfinţii Săi".

    Sfântul episcop Teodor a petrecut o zi şi o noapte la acel cuvios pustnic, iar a doua zi, după săvârşirea rugăciunilor, sărutându-l pe el, s-a întors la Babilon şi s-a arătat înaintea împăratului, care i-a zis: „O, preaiubite părinte, aş fi voit să nu mă despart niciodată de tine în viaţa de acum şi în ceea ce va să fie, pentru că sufletul meu s-a legat de tine cu legătura dragostei celei negrăite". Episcopul a răspuns: „Văd uşile deschise între mine şi tine; de aceea eu nu ies afară, iar tu nu intri la mine înăuntru. Iar când se vor închide uşile, ne vom despărţi unul de altul. De aceea boleşte foarte sufletul meu".

    Atunci împăratul a zis: „Rogu-mă ţie, spune-mi ca să înţeleg, ce înseamnă uşile acestea şi ce înseamnă închiderea lor?" Atunci arhiereul, scoţând din sânul său Sfânta Evanghelie, a zis: „împărate, aceasta este uşa care duce la mântuire şi la petrecerea cea nedespărţită cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi". Apoi a început a-i citi din acea Sfântă Evanghelie în singurătate, în camera cea mai dinăuntru, tâlcuindu-i în limba siriană şi ismailiteană. Iar împăratul ascultând cu luare aminte, se aprindea cu sufletul spre dumnezeiasca dorire, umilindu-se cu inima. Şi împreună cu împăratul erau acolo şi trei tineri ai lui prea credincioşi, cu neamul din Arabia. Aceia, ascultând Sfânta Evanghelie, veneau şi ei întru umilinţă; astfel că au petrecut până seara, luând aminte la citirea Sfintei Evanghelii. Iar a doua zi, împăratul, slobozindu-se de toate lucrurile şi gâlcevile, a chemat pe episcopul Teodor iarăşi la dânsul, ca şi cum voia să fie doftoricit de dânsul; căci cu adevărat primea doctorie pentru sufletul său. Apoi iarăşi toată ziua aceea a ascultat tâlcuirile Evangheliei şi învăţăturile Mântuitorului. Deci a crezut în Hristos împreună cu cei trei tineri mai credincioşi ai lui.

    După aceasta arhiereul le-a poruncit să se pregătească pentru Sfântul Botez, poruncindu-le să postească. Şi învăţându-i a se ruga lui Dumnezeu, le-a scris în limba lor "Sfinte Dumnezeule", "Tatăl nostru" şi alte rugăciuni, încă şi simbolul credinţei, adică "Crezul". Şi toate acestea se făceau în taină, ca să nu afle agarenii, pentru că împăratul se temea, ca să nu se scoale împotriva sa. Iar episcopul venea la împărat în toate zilele, şi îl învăţa deosebi pe el şi pe acei tineri tainele sfintei credinţe. Iar după puţin timp i-a botezat în taină, dând împăratului numele de Ioan. După aceea, săvârşind Sfânta Liturghie chiar în cămara împărătească, a împărtăşit pe cei nou botezaţi cu sfintele şi dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. Şi s-a făcut mare bucurie împăratului; asemenea s-a bucurat şi episcopul Teodor şi cei trei tineri. Incă s-au bucurat şi sfinţii îngeri de întoarcerea păcătoşilor; iar în palatele cele dinlăuntru ale împăratului s-a făcut dănţuire duhovnicească, dănţuind împreună şi cereştile puteri.

    Iar împăratul Ioan, cel nou luminat, având înaintea ochilor săi celor gândiţi pe Răscumpărătorul neamului omenesc, pe Iisus Hristos, Care a pătimit pe cruce, dorea să aibă o parte din cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului, pe care Domnul nostru a fost pironit. Iar de vreme ce pe atunci lemnul Sfintei Cruci nu se găsea în Ierusalim, pentru că fusese luat mai dinainte de către împăraţii greci şi dus în Constantinopol, de aceea a fost nevoie ca episcopul Teodor să se ducă la Constantinopol cu scrisoarea împărătească de rugăminte, care era scrisă astfel: „Preaînaltului şi binecredinciosului Mihail, stăpânitorul şi împăratul grecilor, împreună cu binecredin-cioasa şi de Dumnezeu înţelepţita maica sa, Teodora; Ioan, împăratul Persiei, doreşte să vă bucuraţi întru Domnul. Mulţumesc Preabunului Dumnezeu, Cel ce m-a izbăvit de înşelăciune şi m-a povăţuit spre cunoştinţa adevărului Sfintei Evanghelii şi spre mărturisirea credinţei creştine. Rog pe împărăţia voastră să-mi dăruiţi mie o parte din lemnul făcător de viaţă al cinstitei Cruci, pe care S-a răstignit Hristos al meu, căci pe acela voiesc să-l am spre apărarea mea".

    Impăratul Ioan a trimis scrisoarea aceasta însoţită cu multe daruri la împăratul grecesc, prin Sfântul Episcop Teodor. Iar el, ajungând la Constantinopol cu scrisoarea şi cu darurile împărăteşti, a fost primit cu cinste, atât de împărat, cât şi de patriarh. In acel timp, se întâmplase că o dureau ochii pe mama împăratului, Teodora, căci, punându-i-se albeaţă pe ochi, i se întunecase vederea. Iar episcopul Teodor, luând ţărâna ce o avea la el de la Mormântul Domnului şi, amestecând-o cu apă curată, a uns ochii ei şi a tămăduit-o; şi nu numai împărătesei, ci şi la mulţi alţi neputincioşi le-a dat sănătate.

    După aceasta, împăratul a poruncit să se facă pentru Sfânta Crace un sicriaş de aur de mult preţ, împodobit cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, şi a pus într-însul o parte din cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului. După aceea a răspuns împăratului Persiei, astfel: „Mihail, cel ce crede în Hristos Dumnezeu, singur stăpânitor al tuturor grecilor, lui Ioan, iubitul blândeţilor noastre, împăratului Persiei, în Domnul să se bucure. Am primit scrisoarea ta cea plină de toată buna credinţă şi ne-am bucurat foarte mult, şi mulţumim lui Dumnezeu că te-a scos din întuneric la lumina Lui cea minunată, spre moştenirea vieţii veşnice şi a împărăţiei celei fără de sfârşit. Iată, acum te-ai făcut fiu al lui Avraam, iar nu al lui Ismail, şi fecior al Sarrei, iar nu al Agarei. De aceea fericim înţelegerea ta, că ai cunoscut pe Hristos, Impăratul cel adevărat. Deci să petreci până la sfârşit întru credinţa lui Hristos şi întru poruncile Lui. Iar cererea ta am împlinit-o cu bucurie, ca acest cinstit lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului, să-ţi fie ţie spre apărare de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, şi spre fericita nădejde a vieţii ce va să fie".

    O scrisoare ca aceasta, cu o parte din lemnul Crucii cel de viaţă purtător şi cu o icoană a Mântuitorului, le-a încredinţat împăratul grecesc Sfântului Teodor, episcopul Edesei, împreună cu multe daruri către împăratul Persiei. Iar episcopul Teodor, întorcându-se la cel ce l-a trimis, a trecut şi pe la păstoriţii săi din cetatea Edesei, unde a veselit mult turma oilor celor cuvântătoare. Apoi, cercetând şi pe Cuviosul Teodosie Stâlpnicul, n-a mai zăbovit mult la Edesa, ci s-a dus în Babilon. Şi, pretutindeni pe unde trecea, tămăduia toate bolile în popor, pe de o parte prin punerea făcătorului de viaţă lemn al Crucii şi a ţărânii de la Mormântul Domnului, iar pe de alta, prin sfintele sale rugăciuni. Iar când a venit la împăratul Ioan, acela l-a primit cu negrăită bucurie şi, închinându-se până la pământ înaintea lemnului Sfintei Cruci şi a icoanei Mântuitorului, le-a sărutat pe dânsele cu lacrimi şi le-a pus în camera sa, aşezând cu mâinile sale înaintea acelei sfinţenii o candelă nestinsă, iar scrisoarea împăratului grec a citit-o cu multă dragoste.

    Deci zăbovind Sfântul Teodor în Babilon câtăva vreme, a făcut multe tămăduiri cu darul lui Hristos. El gonea diavolii din oameni şi pentru aceasta creştinii se bucurau foarte mult, iar saracinii şi evreii se topeau de mare zavistie. Pe atunci era între aceia unul mai mare al soborului evreiesc şi învăţător al legii lor. Acela a îndemnat pe mai-marii Persiei şi ai saracinilor să vorbească cu împăratul, ca să poruncească să se facă întrebare sobornicească a creştinilor cu iudeii pentru credinţă. Şi ştiind împăratul că robii Domnului Hristos nu vor fi biruiţi, s-a învoit la dorinţa lor. Şi s-a hotărât o zi pentru acea întrebare şi s-a adunat popor mult - perşi, saracini, iudei şi creştini -şi a venit şi împăratul cu tot sfatul său la sobor. Deci şezând împăratul pe un scaun înalt, învăţătorul de lege al evreilor a stat singur pentru toţi iudeii săi, împotriva învăţătorilor şi arhiereilor creştini, a mitropolitului Babilonului şi a episcopului Edesei, căci acel evreu era mare vorbitor şi se mândrea cu înţelegerea sa. Şi când a început jidovul a grăi, nu spunea din Sfânta Scriptură, ci bârfea din necurata lui gură cuvinte proaste şi multe hule împotriva Domnului nostru Iisus Hristos.

    Atunci Sfântul Teodor, umplându-se de râvnă dumnezeiască, a făcut semn cu mâna ca să fie tăcere şi a zis către evreu: „Dacă ai fi pus înaintea noastră ceva din aşezământul lui Moise şi de la alţi sfinţi prooroci, ţi-am fi răspuns. Dar fiindcă tu ţi-ai deschis gura ta cea multvorbitoare pentru hulire şi spre cuvinte mincinoase, şi nu spui ceea ce au vestit sfinţii prooroci mai înainte, ci cele ce tatăl tău satana îţi spune ţie, fiule al diavolului, plin de toată răutatea şi nedreptatea; deci, împotriva vorbirii tale celei mult hulitoare şi mincinoase, îţi grăiesc un cuvânt al lui David: Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc cu mândrie şi cu defăimare fărădelege asupra dreptului!" Atunci îndată acel mare vorbitor evreu a rămas fără glas şi hulitoarea lui limbă s-a legat cu amuţirea, încât nimic n-a mai putut vorbi.

    Văzând aceasta, evreii s-au ruşinat, creştinii s-au veselit, iar perşii şi saracinii s-au mirat. Şi se bucura împăratul cu duhul şi slăvea puterea lui Iisus Hristos. După aceea el a poruncit ca pe acel evreu învăţător de lege, care era bătut de Dumnezeu cu muţenia, să-l bată fără cruţare cu vine de bou şi să-l închidă în temniţă. Asemenea a bătut şi pe ceilalţi fruntaşi evrei şi i-a izgonit din soborul acela cu necinste şi cu ocări. Iar după trei zile, acel evreu care era aruncat în temniţă, neputând să vorbească, a scris pe hârtie către Sfântul Episcop Teodor, cerând milă şi făgăduind că se va face creştin. Iar arhiereul, înştiinţând pe împărat despre aceea, a scos pe evreu din temniţă. Şi căzând evreul la picioarele lui, cerea botezul, făcând semne cu mâinile, pentru că gura lui era mută. Drept aceea, învăţân-du-l pe el episcopul, când l-a băgat în sfânta scăldătoare a Botezului şi a chemat asupra lui numele Preasfintei Treimi, îndată s-a dezlegat limba lui şi a început a preamări pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh.

    Şi mărturisea că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul Dumnezeului Celui viu, Care a fost propovăduit de Lege şi de prooroci. Astfel s-a făcut iudeul creştin şi a fost numit din Sfântul Botez Samon. La aceasta căutând şi alţi evrei, au primit sfânta credinţă şi s-au botezat. Asemenea, mulţi din perşi şi din saracini au crezut în Hristos şi în taină păzeau credinţa, temându-se de judecători şi de stăpânitorii neamului lor, ca să nu fie munciţi de dânşii.

    Trecând câteva zile după aceasta, Sfântul Teodor a voit să meargă la Cuviosul Ioan Pustnicul şi a spus şi împăratului despre aceasta. Impăratul i-a zis: „Aş voi şi eu să văd pe acel plăcut al lui Dumnezeu şi să aud cuvintele lui". Răspuns-a sfântul: „Bună este dorinţa ta, deoarece, dacă îl vei vedea, mult te vei folosi de la el, pentru că omul acela este foarte duhovnicesc şi are darul proorociei. El îţi va spune cele ce au să fie, ca şi pe cele de faţă". Astfel s-au sfătuit amândoi să meargă împreună la pustnic şi s-a făcut împăratul că merge la vânătoare şi va zăbovi câteva zile pe acolo, vânând fiare sălbatice prin pustie. Deci a ieşit cu mulţime de slujitori şi ostaşi, având împreună cu el şi pe Episcopul Teodor ca pe un doctor nedespărţit. Şi au străbătut prin munţii şi prin văile pustiului, câştigând mult vânat. Iar când s-au apropiat de locul peşterii unde petrecea pustnicul, a împărţit împăratul slugile în dreapta şi în stânga, ca să caute fiare sălbatice, iar el cu puţini tovarăşi au rămas acolo. Apoi, mergând mai aproape, i-a lăsat şi pe aceia, afară numai de acei trei tineri mai credincioşi, care au fost luminaţi împreună cu el, şi pe care i-a luat cu el. Asemenea, episcopul Teodor a luat pe ucenicul lui, Vasile, care după aceea a scris viaţa aceasta, şi au mers la sfântul pustnic.

    Iar Cuviosul Ioan, înainte văzând cu duhul venirea împăratului şi a episcopului, a ieşit în întâmpinarea lor, purtând în mâini foc şi tămâie. Deci, închinându-se lor, i-a sărutat şi i-a băgat în peştera sa şi vorbea cu ei cele de folos. Şi a zis pustnicul către împărat: „Fericit eşti, împărate, că ai fugit de întuneric şi te-ai învrednicit să fii fiu al luminii. Fericit eşti că ai lepădat cele deşarte şi mincinoase şi ai iubit adevărul care te duce pe tine în viaţă. Fericit eşti căci ai să te încununezi cu cunună mucenicească, şi în locul vremelnicei împărăţii pământeşti vei câştiga împărăţia cea cerească şi veşnică cu Hristos. Slavă lui Dumnezeu, Unul în Treime, că te-a scos din groapa patimilor şi din adâncul spurcăciunilor! El a pus picioarele tale pe piatră, a îndreptat paşii tăi şi a pus în gura ta cântare nouă".

    După aceasta, cuviosul stareţ a pus înaintea celor ce veniseră hrană pustnicească şi apă. Şi gustând ei, au mulţumit lui Dumnezeu, iar împăratul a zis: „Cu adevărat vă spun că niciodată în toate zilele împărăţiei mele nu s-a îndulcit aşa gura mea de mâncare şi de băutură precum astăzi de aceasta! Adevărat este, duhovnicescul meu părinte, că tu eşti împărat, iar eu sunt sărac şi scăpătat!" Stareţul a răspuns: „Dumnezeu degrabă îţi va da să câştigi împărăţia cea adevărată, căci ai venit la mine, săracul, ca să mă cercetezi". Atunci împăratul i-a dat mult aur, pe care el nu l-a primit, zicând: „Cel ce petrece în pustie n-are nevoie de aur, dar să-l împărţi săracilor în cetate şi vei lua însutit în cer". Şi se minuna împăratul de viaţa cuviosului stareţ, cea asemenea cu a îngerilor. Iar după îndelungată vorbire, sărutându-l şi învrednicindu-se de binecuvântarea şi rugăciunea aceluia, s-a dus.

    Şi adunându-se cu slujitorii şi cu ostaşii lui, cu toţii s-au întors în cetate, iar împăratul a zis către Sfântul Teodor: „Multe mulţumiri sunt dator să-ţi dau ţie, sfinte părinte, că m-ai învrednicit a vedea un om cu adevărat ceresc, căruia toată lumea nu-i este vrednică". După aceasta, nevoile turmei sale chemau pe bunul păstor Teodor, pentru că se temea ca nu cumva să intre iarăşi ereticii, ca nişte lupi răpitori, şi să vatăme oile cele cuvântătoare. Deci a rugat pe împărat să-l lase să plece în Edesa. Iar împăratul, lăcrimând, a zis: „Părinte, după plecarea ta nu nădăjduiesc că voi petrece mult între cei vii, pentru că nu vreau să fiu cinstitor de Dumnezeu noaptea, nici să mă numesc creştin în taină. De aceea mergi cu pace la locul tău şi să iei cu tine cinstitul lemn al Crucii Domnului cea făcătoare de viaţă, ca, după sfârşitul meu, să nu fie călcat de picioarele necredincioşilor. Iar de vei auzi de mine, după anul acesta, că sunt între cei vii, să vii iarăşi să mă cercetezi şi să aduci acest cinstit lemn. Iar de te vei înştiinţa de mine că m-am sfârşit, atunci să te rogi pentru odihna sufletului meu".

    Şi a dat împăratul Sfântului episcop Teodor mult aur şi argint şi tot felul de lucruri de mult preţ, unele spre împodobirea dumnezeieştilor biserici, iar altele spre împărţire la săraci şi scăpătaţi. Deci, sărutându-se unul cu altul, s-au despărţit cu multe lacrimi. Şi pornind episcopul în calea sa, a lăsat în Babilon pe unul din slujitorii săi, ca să vadă ce va fi după dânsul. Deci plecând din Babilon, a ajuns cu bine în Edesa la oile sale.

    După plecarea Sfântului Teodor la locul său, trecând puţină vreme, Ioan, binecredinciosul împărat al Babilonului, nevrând ca să mai ascundă sub obroc credinţa şi dragostea sa cea fierbinte pe care o avea în taină către Hristos, ci vrând să o arate cu fapta la toată lumea, a chemat la sine pe toţi boierii şi voievozii săi şi pe rânduitorii de cetăţi, şi le-a zis: „Taina lui Dumnezeu vreau să vă spun, şi nimeni să nu fie necredincios cuvintelor mele. Mi s-a descoperit de la Dumnezeu că s-a apropiat sfârşitul vieţii mele şi nu după multe zile mă voi duce din viaţa aceasta. Deci vă poruncesc ca mâine dimineaţă să vă adunaţi cu tot poporul la mine în câmp - şi le-a spus numele locului -, pentru că voiesc să vă spun vouă aşezământul meu".

    Aceasta zicând-o, i-a slobozit pe ei mâhniţi, şi a poruncit propovăduitorilor să strige prin cetate, ca tot poporul să se adune de dimineaţă în câmpul acela. Iar el însuşi a petrecut toată noaptea în rugăciuni şi foarte de dimineaţă a chemat pe mitropolit, căruia i-a spus scopul său şi pe care l-a rugat să săvârşească Sfânta Liturghie în cămara cea mai dinăuntru a palatului. Şi făcându-se slujba, s-a împărtăşit cu multă umilinţă din mâinile mitropolitului cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos şi, dăruind arhiereului daruri de mult preţ, l-a liberat. După aceea a încălecat pe cal, împodobit cu îmbrăcăminte împărătească luminată, şi a ieşit din cetate cu slavă la câmpul numit. Acolo se adunase acum popor fără de număr: perşi, ismailiteni, evrei şi creştini, şi toţi boierii şi stăpânitorii. Şi a fost pregătit un loc înalt şi un scaun împărătesc pus pe el, ca să fie văzut de tot poporul. Şi toţi cei din adunarea aceea se mirau, şi unul pe altul se întrebau: „Ce înseamnă aceasta şi despre ce va vorbi împăratul?" Deci venind împăratul, a şezut pe scaunul său şi, alinându-se puţin, a poruncit să fie tăcere.

    Apoi sculându-se el de pe scaun, a început a vorbi cu glas mare astfel: „Ascultaţi voi toţi: perşi, agareni, evrei şi tot poporul creştinesc cel ales! Eu sunt creştin şi numele meu este Ioan; cred în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, într-o dumnezeire în trei Ipostasuri, pentru că nu este altă credinţă dreaptă, în partea cea de sub cer, decât numai credinţa creştină. Şi, de vreme ce Domnul meu Iisus Hristos a zis în Evanghelie: Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe el înaintea Tatălui meu Care este în ceruri, pentru aceasta Il mărturisesc înaintea cerului şi a pământului, înaintea îngerilor şi a oamenilor". Acestea zicându-le, a scos din sânul său o cruce de aur împodobită cu pietre de mare preţ şi a ridicat-o sus ca s-o vadă toţi; apoi, însemnându-se cu Sfânta Cruce şi închinându-se până la pământ, privind spre răsărit, a sărutat-o, zicând: „Mă închin Crucii Tale celei cinstite Hristoase, şi pe Tine te ştiu de Dumnezeu şi Mântuitor al meu. Ţie Iţi înalt slavă, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, în veci. Amin!"

    Acestea auzindu-le toţi, s-au mirat şi stăteau ca nişte muţi. Apoi boierii şi voievozii cu ceilalţi stăpânitori, umplându-se de mânie, au strigat: „Să se ucidă batjocoritorul credinţei noastre!" Şi năvălind asupra împăratului cu săbiile şi cu suliţele, l-au rănit şi l-au ucis. Iar împreună cu dânsul au ucis şi pe acei trei tineri credincioşi, care au mărturisit numele lui Hristos. Astfel s-a sfârşit muceniceşte în Babilon binecredinciosul împărat Ioan, împreună cu cei trei tineri ai săi, în a treia zi a lunii mai. Atunci toţi creştinii, văzând ceea ce se făcuse, s-au temut de mânia perşilor şi, fugind din privelişte, s-au ascuns. Iar trupul cel împărătesc a fost aruncat în câmpul acela, neîngropat.

    Şi în noaptea următoare, sfântul răbdător de chinuri s-a arătat la cei mai mari şi la stăpânitori, zicându-le cu multă îngrozire: „Degrabă să daţi trupul meu mitropolitului creştin, ca să-l îngroape, iar de nu, îndată vă voi pierde pe toţi!" Şi deşteptându-se aceia din somn şi adunându-se dimineaţa, şi-au spus unul altuia vedenia, şi s-au spăimântat. Atunci îndată au trimis la mitropolitul creştin, porun-cindu-i să ia trupul împăratului şi să-l îngroape. Iar mitropolitul, mergând degrabă, a luat mucenicescul trup al sfântului împărat Ioan, împreună cu trupurile celor trei tineri ai lui, şi le-a dus în biserică, îngropându-le cu cinste. La mormântul lor se făceau multe minuni, căci multe tămăduiri se dădeau la tot felul de boli, pe care le primeau nu numai creştinii, ci şi perşii, şi se plecau la credinţa creştină.

    In aceeaşi noapte, după uciderea sa, Sfântul împărat Ioan s-a arătat în vedenie Sfântului episcop Teodor din Edesa, îmbrăcat în haină albă şi strălucind cu lumină negrăită. Şi avea pe cap o cunună minunată, a cărei frumuseţe nu este cu putinţă s-o spună limba omenească. Şi a zis către episcop: „Iată, cinstite părinte, Domnul Hristos m-a preamărit cu multă slavă şi m-a numărat în ceata mucenicilor, pentru că ieri am mărturisit înaintea tuturor Preasfântul Lui nume, şi am fost ucis de perşi şi de saracini. Iar sufletul meu, ieşind din temniţa cea trupească, a câştigat bunătăţile cele propovăduite de tine. Tu eşti binecuvântat de Dumnezeu, că te-ai făcut mijlocitorul mântuirii mele şi, iată, mă rog Stăpânului celui de obşte să-ţi poruncească să vii la mine, ca împreună să ne îndulcim de fericita viaţă în darul Preasfintei Treimi".

    Şi deşteptându-se din somn Sfântul episcop Teodor, a mers la Cuviosul Teodosie Stâlpnicul şi i-a spus vedenia care i se făcuse lui. Iar stâlpnicul îl încredinţa că acea vedenie este adevărată, că şi lui i s-a descoperit aceeaşi de la Dumnezeu. Iar după câteva zile, a venit de la Babilon slujitorul pe care-l lăsase acolo şi a spus sfântului episcop cu de-amănuntul toată întâmplarea aceea, adică cum a pătimit pentru Hristos binecredinciosul împărat Ioan cu cei trei tineri. Deci Sfântul Teodor s-a bucurat cu duhul, mulţumind lui Dumnezeu că osteneala lui n-a fost în zadar, ci a adus atât de frumos rod în împărăţia cerească.

    După aceasta, trecând puţină vreme, stâlpnicul Teodosie a văzut în descoperire pe fratele său, Cuviosul Ioan pustnicul, ducându-se către Domnul şi a spus despre aceasta arhiereului. După aceea, însuşi Cuviosul Teodosie, îmbolnăvindu-se puţin, a murit şi a fost îngropat de episcop în biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, unde era mănăstirea sfintelor pustnice. Şi trecând trei ani de la uciderea Sfântului împărat Ioan, s-a arătat acel răbdător de chinuri iarăşi Sfântului Teodor, cu asemănarea arătării celei dintâi, şi a zis: „Vino, iubite părinte, că te cheamă Hristos. El a voit ca amândoi să vieţuim împreună în împărăţia Lui şi să ne saturăm de lumina Lui cea dulce". Din această vedenie, arhiereul lui Hristos, Teodor, a cunoscut că se apropiase plecarea lui către Dumnezeu. Deci, rânduind bine toate cele pentru Biserica Edesei şi pentru poporul cel dreptcredincios, a dat binecuvântare şi pace oilor celor cuvântătoare, şi-a lăsat păstoria şi s-a dus la Ierusalim.

    Şi închinându-se Mormântului lui Hristos cel primitor de viaţă, a mers la lavra Sfântului Sava, unde se călugărise la început, şi s-a sălăşluit în chilia sa cea sihăstrească de mai înainte. Şi petrecând într-însa trei săptămâni, s-a mutat în locaşul cel nefăcut de mâna omenească, dându-şi sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în 9 zile ale lunii iulie.

    Şi venind preasfinţitul patriarh al Ierusalimului cu episcopii, au îngropat cu cinste, în aceeaşi lavră, trupul cel mult ostenit al plăcutului lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.