luni, 27 august 2012

Cuviosul Moise Arapul (28 august)



  În părţile Egiptului era un tîlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian şi negru la faţă; el mai înainte a fost rob la un stăpîn vestit, care, pentru obiceiul lui cel rău şi pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecînd, s-a alăturat de tîlhari. Văzîndu-l ei că este tare cu trupul şi aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înşişi. Aceasta se povesteşte despre dînsul, ca şi îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viaţă a avut şi în ce fel de pocăinţă şi plăcere de Dumnezeu a venit; căci şi greşelile sfinţilor ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici şi din păcătoşi se fac drepţi.
    Deci, Moise, făcînd tîlhării şi jafuri împreună cu tovarăşii săi, mult sînge a vărsat şi a săvîrşit multe fapte necurate şi ruşinoase, făcîndu-se vestit prin răutatea sa şi înfricoşat tuturor. Între alte fapte tîlhăreşti ale lui, se povesteşte şi aceasta: el avea gînd rău asupra unui cioban de oi, pentru că, mergînd el la o faptă rea, a fost împiedicat de cîinii lui. Înştiinţîndu-se de acel păstor că paşte oile de partea cealaltă a rîului Nil, a voit să-l ucidă; dar rîul era atunci revărsat. Deci, legîndu-şi hainele şi punîndu-le pe cap, şi-a luat sabia în dinţi şi s-a dus înotînd pe rîul cel mare. Văzîndu-l păstorul de departe cum înota prin rîu, şi-a lăsat oile şi s-a ascuns. Moise, înotînd cu repeziciune, a ajuns şi, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleşi, pe care, legîndu-i cu o funie, a înotat iarăşi înapoi pe rîul Nilului, trăgînd berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mîncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.
    Petrecînd Moise într-o viaţă rea ca aceasta multă vreme, şi-a venit în simţire după o întîmplare oarecare. Şi anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dînsul, l-a chemat la pocăinţă, pentru că El nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor spre mîntuire. Deci, păcătosul s-a umilit cu inima şi, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tîlhăritul şi pe tovarăşii săi şi s-a dus în pustie la o mînăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului şi a fraţilor; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu şi vărsa multe lacrimi ziua şi noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecînd toate slujbele care i se porunceau cu osîrdie ostenindu-se, s-a făcut monah ales. După cîtăva vreme, luînd o chilie sihăstrească, vieţuia singur întru Domnul, curăţindu-şi prin pocăinţă greşelile făcute mai înainte.
    Petrecînd el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tîlhari, neştiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit şi i-a legat şi, luîndu-i în spate ca pe nişte saci umpluţi cu paie, i-a dus în mînăstire la biserică, zicînd fraţilor: "Deoarece mie nu mi se cade a face strîmbătate nimănui, iar aceştia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciţi pentru ei?" Părinţii au poruncit să-i dezlege şi să-i lase liberi, zicînd: "Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni". Cunoscînd tîlharii că este Moise, care mai înainte a fost vătaf de tîlhari, s-au mirat de această schimbare a vieţii lui, au preamărit pe Dumnezeu şi, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toţii monahi iscusiţi. Nu numai dînşii, dar şi alţi tîlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a pocăit şi s-a făcut monah, s-au lepădat şi ei de tîlhărit şi de toate obiceiurile cele rele şi s-au făcut monahi îmbunătăţiţi.
    Acest nevoitor petrecînd în ostenelile pocăinţei, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrînării prin gînduri necurate şi prin pofte ispititoare, trăgîndu-l la obiceiul cel dintîi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraţilor, zicînd: "Atîta supărare am suferit de la războiul poftei trupeşti, încît puţin de n-am căzut din făgăduinţa monahicească".
    Mergînd în schit la părintele Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupeşti. Sfîntul Isidor a zis către dînsul: "Nu te tulbura, frate, că încă eşti între cei noi începători; şi pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutînd în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povăţuiesc să primeşti postirea cea din toate zilele şi înfrînarea în mîncare, ca să nu-ţi saturi pîntecele. Că precum cîinele cel obişnuit a roade oasele lîngă măcelărie, nu se duce pînă nu se închide, şi după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea şi diavolul desfrînării şade lîngă omul care se hrăneşte pînă la săturare. Iar dacă vei petrece în post şi în înfrînare, omo-rîndu-ţi mădularele cele trupeşti, închizîndu-ţi uşa mîncării prin postire şi nelăsînd să intre în stomac săturarea, care naşte pofta trupească, atunci diavolul, ca un cîine gonit de foame, supărîn-du-se, se va duce de la tine".
    Intrînd în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, şi închizîndu-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mîncînd o bucăţică mică de pîine seara, după apusul soarelui şi ostenindu-se mult la lucrul mîinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvîrşea în genunchi. Deşi ostenea trupul său cu osteneli şi-l ascuţea în postiri, nu înceta într-însul pofta care porneşte spre păcat. Pentru aceea a mers iarăşi la părintele Isidor şi i-a zis: "Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptîndu-mă de patimile trupeşti". Iar fericitul Isidor, luîndu-l, l-a suit pe vîrful casei şi i-a zis: "Caută spre apus".
    Moise, căutînd, a văzut o mulţime de diavoli înfricoşaţi, gîlcevindu-se şi gătindu-se de război. Atunci iarăşi a grăit sfîntul: "Caută de priveşte spre răsărit". Privind, a văzut o mulţime de sfinţi îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiţi de război. Zis-a Sfîntul Isidor către Moise: "Cei dinspre apus ridică război asupra sfinţilor lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioşilor celor buni. Însă vezi că mai mulţi sînt aceia ce ne ajută nouă, decît aceia ce se scoală asupra noastră". Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta şi cu cuvintele stareţului, s-a întors în chilia sa, şi iarăşi se îndeletnicea cu postire şi rugăciuni şi cu obişnuitele lui osteneli.
    Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzîndu-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaş. Deci, sculîndu-se, a mers la un alt stareţ oarecare, sfînt şi foarte iscusit, şi i-a zis: "Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea şi, aprinzîndu-mi trupul, îndulcindu-mi mintea şi nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat". Stareţul a zis: "De vreme ce mintea ta n-ai despărţit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimeşti această urîtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ţi voi zice ţie: să stai la priveghere şi încet să te obişnuieşti cu ea; să te rogi cu trezire şi te vei izbăvi de acel război".
    Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfîntul povăţuitor cel iscusit, s-a întors la chilie şi a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecîndu-şi genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stînd drept. El a petrecut şase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, şi nici aşa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului - aşa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieţii celei pătimitoare.
    După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rînduială de viaţă aspră: ieşind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstreşti ale bătrînilor celor din pustie, şi, luînd vasele lor de apă, pe care le găsea deşarte, le aducea apă fără să ştie ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrîni îşi aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alţii ca la trei, la patru şi mai mult. Şi cum unii nu puteau să-şi aducă apă singuri, fiind bătrîni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, şi diavolul nesuferind să-i vadă suferinţa lui, i-a făcut - cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecînd la un puţ, diavolul l-a lovit foarte tare peste şale cu un par mare, şi a rămas acolo zăcînd ca un mort. Făcîndu-se ziuă, monahii au mers la puţ pentru apă şi au găsit pe Moise zăcînd mai mult mort.
    Deci, ducîndu-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergînd cu fraţii, l-a luat şi l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atîta vreme, încît abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: "Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci şi în această vitejie se cade a păzi măsura". Moise, nebiruitul ostaş al lui Hristos, a răspuns: "Nu voi înceta de la luptă pînă nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor". Atunci Isidor i-a zis: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimaşe supărări, şi de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală şi împărtăşeşte-te cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos; însă să ştii aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri şi nevoinţe şi ca să nu pieri, înălţîndu-te".
    Moise, auzind acestea şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luînd aminte de sine în liniştita viaţă pustnicească. După cîteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: "De cînd a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc". După nişte ispitiri ca acestea, fericitul Moise a cîştigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu şi a vieţuit din acea vreme restul vieţii sale fără de patimă şi fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încît el îi defăima pe aceia ca pe nişte muşte. Deci, el s-a umplut de darul Sfîntului Duh şi s-a făcut cinstit între părinţi.
    Sfîntul ajungînd vestit pentru viaţa sa îmbunătăţită, a auzit despre dînsul stăpînitorul acestei laturi şi a mers la schit, vrînd să vadă pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus stareţului, dar cuviosul, sculîndu-se, a ieşit din chilie, vrînd să fugă şi să se ascundă într-o baltă cu trestie. Atunci l-au întîmpinat slujitorii care erau cu boierul şi l-au întrebat, zicînd: "Unde este chilia părintelui Moise?" Iar el a răspuns: "El este un bătrîn nebun şi foarte mincinos şi are viaţă necurată". Ei, auzind aceasta, s-au mirat şi au trecut alăturea. Cînd au mers la biserică, boierul a zis către clerici: "Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvintez de dînsul. Dar ne-a întîmpinat pe noi un monah mergînd în Egipt, şi, întrebîndu-l unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l nebun, mincinos şi că ar avea viaţă necurată". Clericii, auzind aceasta, s-au mîhnit şi au zis: "Ce fel era acel stareţ care v-a spus vouă cuvinte urîte împotriva sfîntului bărbat?" Ei au răspuns: "Un bătrîn înalt, negru la faţă şi îmbrăcat în haină proastă".
    Clericii au zis: "Acela este cu adevărat părintele Moise şi de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi şi cinstit, de aceea a grăit acele vorbe pentru sine însuşi". Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slava şi cinstea omenească şi de vorbirea cu mirenii care veneau la dînsul, precum se scrie în Pateric despre iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinţilor vieţuitori în pustie, zicîndu-le: "Să postiţi toată săptămîna aceasta şi să faceţi Paştile". Din întîmplare au venit nişte fraţi străini din Egipt la părintele Moise şi stareţul le-a dat să mănînce puţină fiertură. Vecinii lui, văzînd fumul, au spus clericilor: "Iată, Moise a nesocotit porunca, şi-şi face bucate!" Iar ei au zis: "Cînd va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el". Însă toţi ştiau postirea lui Moise. Cînd a sosit sîmbăta, Moise a venit la biserică, la cîntarea cea sobornicească, şi i-au zis părinţii înaintea tuturor: "Părinte Moise, porunca cea omenească ai căl-cat-o, iar pe a lui Dumnezeu ai săvîrşit-o".
    Încă şi în viaţa Cuviosului Arsenie cel Mare, se povesteşte: "Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie şi, fiind dus la dînsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru că stareţul şedea şi privea în jos, fără să zică o vorbă. Apoi, ieşind de la dînsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la părintele Moise, care din tîlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurîndu-se; apoi i-a odihnit, i-a ospătat şi i-a eliberat, arătîndu-le multă dragoste. Deci, clericul a zis către acel frate străin: "Iată, i-ai văzut pe amîndoi, pe părintele Arsenie şi pe părintele Moise. Care din ei ţi se pare că este mai bun?" Fratele cel străin a zis: "Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!" Atunci un stareţ din cei plăcuţi lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinţi, căci unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primeşte pe toţi pentru numele Tău; drept aceea, care este mai desăvîrşit dintr-înşii?" Stareţul a văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotînd pe un rîu mare; într-una era Cuviosul Arsenie şi duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă linişte; iar în cealaltă era Cuviosul Moise şi îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia şi puneau faguri de miere în gura lui.
    Cuviosul Moise, petrecînd mulţi ani în nevoinţele pustniceşti, s-a învrednicit de rînduiala preoţească după o descoperire dumnezeiască. Deci, cînd l-a ridicat întîi la treapta preoţiei şi a fost îmbrăcat în stihar, episcopul a grăit către dînsul: "Acum părintele Moise este alb cu totul!" Moise a zis către episcop: "Stăpîne, oare cele din afară fac pe preot alb, sau cele dinăuntru?" Ca şi cum ar fi zis: "Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face vrednic pe om de preoţie, sau bunătăţile cele dinăuntru?" Episcopul, voind să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos şi dacă are bunătăţi înăuntru, a zis clericilor: "Cînd va intra Moise în altar, să-l goniţi; apoi să vă duceţi după dînsul, să ascultaţi ce va grăi". Clericii au făcut aceasta şi l-au izgonit din altar, zicîndu-i: "Arapule, ieşi afară".
    El, ieşind şi stînd la loc deosebit, se ocăra pe el, zicînd: "Cîine, bine ţi-a făcut! Bine ţi-a făcut, trup negru! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar? Nu eşti om, şi pentru ce te duci la oameni, care sînt slujitorii lui Dumnezeu?" Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar şi l-a hirotonit preot. După aceea, l-a întrebat, zicîndu-i: "Părinte, ce-ai gîndit cînd te-am izgonit şi cînd te-am chemat iar?" Moise a răspuns: "M-am asemănat cîine-lui care cînd este gonit, fuge, şi cînd este chemat se întoarce iar, alergînd degrabă". Episcopul a zis: "Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă har".
    Acestui părinte i s-a făcut şi mai înainte o ispitire ca aceasta. Cînd era încă între noii începători, odată, fiind adunare de fraţi în schit, părinţii au vrut să-i ispitească smerenia lui şi l-au defăimat, zicînd: "Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?" El, auzind aceasta, a tăcut. Fraţii, cînd erau să plece, l-au întrebat, zicîndu-i: "Părinte Moise, nu te-ai tulburat cînd te-au defăimat părinţii?" El le-a răspuns cu cuvintele psalmistului: M-am tulburat şi n-am grăit...
    După primirea rînduielii preoţeşti, Cuviosul Moise, petrecînd 15 ani şi împlinind de la naştere şaptezeci şi cinci de ani, a adunat şaptezeci şi cinci de ucenici şi s-a sfîrşit muceniceşte într-acest chip: într-una din zile, şezînd cu fraţii, a zis: "Sculaţi-vă şi fugiţi de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi". Fraţii i-au zis: "Părinte, tu pentru ce nu fugi?" El a zis către dînşii: "Eu am atîţia ani şi aştept ziua aceasta ca să se împlinească cuvîntul Stăpînului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri! Fraţii au grăit: "Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine".
    El le-a zis: "Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece". Fraţii, sculîndu-se, au fugit, rămînînd dintre ei lîngă dînsul numai şapte. După un ceas le-a zis: "Se apropie barbarii". Unul din cei şapte fraţi, temîndu-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrînd, au tăiat pe părintele şi pe cei şase fraţi care erau cu dînsul. Fratele care fugise, şezînd în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis şi şapte cununi luminoase pogorîndu-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcîndu-se el în chilie, a găsit pe părintele şi pe fraţi tăiaţi, iar trupurile lor zăcînd în sînge. După aceasta, venind şi ceilalţi fraţi, le-au îngropat trupurile plîngînd.
    Aşa a fost sfîrşitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tîlhar se făcuse monah şi care, prin adevărată pocăinţă, a plăcut desăvîrşit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar şi cerul i s-a deschis ca unui mucenic, şi s-a învrednicit de cununa slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povăţuiască şi pe noi la adevărata pocăinţă şi iubitorul de oameni Stăpînul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Niciun comentariu: