Din OMILIILE DESPRE POCAINTA SFANTUL IOAN GURA DE AUR EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL B.O.R, 98 OMILIA A PATRA Despre pocainta si rugaciune

Pastorii duc des oile acolo unde vad ca iarba e mai mare si nu le muta pâna ce oile nu pasc toata iarba. Voi face si eu ca si pastorii. Iata, azi e a patra zi de când pasc turma aceasta pe imasul pocaintei si nici astazi nu ma pregatesc sa-mi duc în alta parte turma. Mai vad înca belsug de iarba pe imas si multa desfatare si folos. Frunzisul copacilor - acoperis si odihna oilor în namiaza zilei - nu le da o umbra atât de placuta si de folositoare si nu le face odihna atât de dulce, cât de întaritoare si de odihnitoare este citirea dumnezeiestilor Scripturi pentru sufletele cuprinse de tristete.
Citirea dumnezeiestilor Scripturi alunga din sufletul nostru taria si fierbinteala durerii si ne mângâie mai dulce si mai placut ca umbra; ne da mare mângâiere nu numai când avem paguba de bani, nici numai când ne mor copiii, nici în alte necazuri asemanatoare, ci si când pacatuim. Când un om cade, fiind cuprins si doborât de pacat, când îl mustra constiinta, amintindu-si necontenit pacatul, când este sufocat de taria tristetii, când arde în fiecare zi si nu gaseste nici o mângâiere, desi îl mângâie multi, atunci, daca intra în biserica, pe nesimtite se mângâie si pleaca linistit, auzind ca multi sfinti au cazut si s-au ridicat si au ajuns din nou la cinstea de mai înainte.
Ne rusinam de multe ori sa spunem oamenilor pacatele noastre; dar chiar daca le-am spune, mângâierea lor nu ne e de mare folos; dar când ne mângâie Dumnezeu si ne atinge inima, atunci e izgonita iute toata tristetea adusa de satana. De aceea ne-au fost lasate în scris caderile dreptilor, ca sa câstige din ele si cei ce fac fapte bune, si cei ce savârsesc pacate.
Pacatosul nu-si pierde nadejdea si nu se descurajeaza când vede ca un altul a cazut, dar a putut sa se ridice iarasi; dreptul ajunge mai râvnitor si mai întarit când vede ca multi altii, cu mult mai buni ca el, au cazut; atunci, înteleptit de teama caderii acelora, va fi totdeauna gata de lupta si va avea mare grija de el. Astfel, unul savârseste virtutea, iar celalalt scapa de deznadejde; unul sta tare, celalalt se ridica iute din cadere.
Când un om ne mângâie tristetea, parem pentru o clipa usurati; dar mai pe urma tristetea ne cuprinde iarasi; când însa ne mângâie Dumnezeu, prin pilda altora ce au pacatuit si s-au mântuit pocaindu-se, atunci ni se face vadita bunatatea Lui, ca sa nu ne mai îndoim de mântuirea noastra; pentru ca mângâierea ce o primim e trainica si adevarata. Ca si în cazuri de pacate, tot asa si în vreme de primejdie, vechile istorii ale Scripturii dau bune leacuri celor întristati, tuturor celor ce vor sa tina seama de ele.
De ni s-ar confisca averile, de-am fi calomniati, de-am fi bagati la închisoare, de-am fi biciuiti, de-ar veni peste noi orice alta primejdie, iute putem sa ne recapatam curajul când ne uitam la dreptii din Scriptura, care au îndurat aceleasi suferinte.
Când esti bolnav si te uiti la alti bolnavi, boala ti se înrautateste, iar adeseori capeti o boala pe care n-o aveai. Unii, de pilda, s-au îmbolnavit de ochi numai pentru ca s-au uitat la cei bolnavi de ochi. Cu sufletul nu-i asa, ci cu totul dimpotriva; daca te gândesti mereu la cei care au trecut prin aceleasi suferinte ca si tine, ti se usureaza tristetea pricinuita de necazuri. De aceea si Pavel îi mângâie pe credinciosi în acest chip, dându-le pilda nu numai pe sfintii din viata, ci si pe cei raposati.
Vorbind evreilor, care erau gata sa se împiedice si sa cada, le aduce înainte pe barbatii sfinti, pe Daniel, pe cei trei tineri, pe Ilie, pe Elisei, graindu-le asa: Au închis gurile leilor, au stins puterea focului au scapat de ascutisul sabiei, au fost ucisi cu pietre, au suferit batjocuri si biciuiri, înca si lovituri si temnita; au pribegit în piei de oaie si în piei de capra, fiind lipsiti strâmtorati îndurând rele, ei, de care nu era vrednica lumea.
Suferintele împartasite usureaza suferinta; si, dupa cum atunci când suferi singur un necaz, necazul este fara mângâiere, tot asa, când gasesti pe un altul care a cazut în acelasi necaz, necazul ajunge mai usor.
Deci, ca sa nu cadem doborâti de toate necazurile ce vin peste noi, sa fim cu mare luare-aminte la istoriile din Scriptura. Vom lua din ele temei de mare rabdare; ne vor mângâia nu numai prin aceea ca cei din vechime au îndurat aceleasi suferinte ca si noi, ci si prin aceea ca ne vor învata si cum sa scapam de nenorocirile ce vin asupra noastra; ne vor mai învata ca, dupa trecerea furtunii, sa ne pastram tihna, sa nu ne trândavim, dar nici sa ne mândrim. Nu-i deloc de mirare ca un om lovit de necazuri sa fie smerit si evlavios; asa e natura încercarilor; îi sileste sa faca asta, sa se întristeze, chiar pe cei cu inima de piatra.
Dar un suflet cu adevarat evlavios, care are necontenit în fata ochilor pe Dumnezeu, nu-L uita niciodata pe Dumnezeu dupa ce a scapat de încercari, asa cum îl uitau adesea iudeii; de aceea si profetul îsi bate joc de ei, spunându-le: "Când îi ucidea pe ei îl cautau; se întorceau si veneau la Dumnezeu"; iar Moise, cunoscându-le naravul, îi îndemna adesea cu cuvintele: "Când manânci, când bei când te saturi, ia aminte de tine însuti, sa nu uiti pe Domnul Dumnezeul tau".
Si aceasta s-a si întâmplat; ca spune Scriptura: "A mâncat Iacov, s-a îngrasat, s-a latit si a zvârlit din picioare cel iubit".
De aceea, sfintii trebuie admirati nu numai pentru ca au fost asa de evlaviosi si de filozofi în vremea când strâmtorarea era în toata puterea ei, ci si pentru ca au ramas tot asa de sârguitori si tot asa de vrednici si dupa trecerea furtunii, când s-au linistit lucrurile.
Un cal atunci e de admirat, când poate merge frumos fara frâu; dar nu-i deloc de admirat când merge frumos stapânit cu frâu si cu zabale; mersul lui frumos trebuie pus pe seama frâului, nu pe seama firii deosebite a animalului. Tot asa se poate spune si despre suflet, nu-i deloc de admirat un suflet care-i linistit din pricina fricii ce-1 ameninta; atunci sa-mi arati filozofia sufletului si toata buna lui rânduiala, dupa ce au trecut încercarile, dupa ce i-ai luat frâul fricii.
Dar tare mi-e teama ca nu cumva, vrând sa învinuiesc pe iudei, sa nu învinuiesc felul nostru de vietuire. Ca si noi facem la fel. Nu-i, oare, biserica prea strâmta din pricina multimii credinciosilor în zilele când suntem zguduiti de foamete, de ciuma, de grindina, de seceta, de foc, de navala vrajmasilor?
Atunci filozofia noastra e mare, si mare e si dispretuirea lucrurilor din lumea aceasta; atunci nu ne mai supara nici dragostea de avere, nici dorinta de slava, nici dorul si pofta de desfrânare, nici vreun alt gând pacatos, ci toti cinstim pe Dumnezeu cu rugaciuni si lacrimi; atunci desfrânatul se cuminteste, cel cu dor de razbunare cauta sa se împace cu vrajmasul sau, zgârcitul se pleaca spre milostenie, mâniosul, si artagosul, ajunge smerit si bun; dar, dupa ce Dumnezeu împrastie mânia aceea, dupa ce a îndepartat furtuna si a facut liniste dupa atâtea valuri, atunci ne întoarcem iarasi la gândurile si faptele de mai înainte. Eu, pe vremea încercarilor, nu încetam de a va prezice toate acestea si de a vi le marturisi mai dinainte; dar cuvintele mele nu v-au folosit la nimic; au trecut ca umbra si ca visul. Atât de repede ati izgonit din minte toate încercarile acelea.
De aceea ma tem acum, mai mult decât atunci, sa nu atragem asupra-ne nenorociri mai mari decât cele dinainte si sa nu primim de la Dumnezeu o lovitura de care n-am mai putea scapa. Când un om pacatuieste des si Dumnezeu îi trece cu vederea pacatele lui, dar el nu câstiga nimic de pe urma îndurarii lui Dumnezeu si nu se departeaza de pacat, atunci atrage asupra lui cea mai mare nenorocire, care-1 striveste desavârsit, ca nu mai are vreme de pocainta.
Asa cum s-a întâmplat cu Faraon. Faraon s-a bucurat de îndelunga rabdare a lui Dumnezeu si la întâia plaga, si la a doua, si la a treia, si la a patra, si la plagile de mai târziu; dar pentru ca n-a ajuns mai bun, a fost în sfârsit strivit si a pierit cu toata oastea lui.
Asa au patit si iudeii. De aceea si Hristos, vrând sa arate ca locuitorii Ierusalimului au sa piara si ca Ierusalimul are sa fie pustiit, a spus: " De câte ori am voit sa adun pe fiii tai si n~ati voit. lata vi se lasa casa voastra pustie". Ma tem sa nu patim si noi asa.
Nu ne învatam minte nici din suferintele altora, nici din suferintele noastre. Nu va spun aceste cuvinte doar voua, celor acum de fata, ci si celor care si-au pierdut zelul lor de fiecare zi, celor care au uitat necazurile de mai înainte, celor carora nu încetam a le spune, spargându-mi pieptul: "Dupa ce vor trece încercarile, sa ramâna în sufletele noastre amintirea încercarilor, pentru ca, amintindu-ne necontenit de binefacerea lui Dumnezeu, sa multumim neîncetat Celui ce ne-a facut aceasta facere de bine".
Acestea vi le spuneam atunci; vi le spun si acum; iar prin voi, acelora. Sa imitam pe sfintii care n-au fost doborâti de necazuri; dar nici n-au ajuns trândavi când au avut iarasi viata linistita, asa cum au ajuns multi dintre noi, ca niste corabii usoare, scufundate de orice val. Când a bântuit saracia, eram smeriti si cu capul plecat; dar dupa ce ne-am îmbogatit, iarasi ne-am îngâmfat si am ajuns neînchipuit de nepasatori.
De aceea va rog sa lasam la o parte totul si sa ne punem în rânduiala sufletele spre mântuirea fiecaruia dintre noi.
Daca sufletul este în buna rânduiala, înduram cu usurinta, de dragul poruncii Stapânului si al nadejdii în El, foametea, fie boala, fie calomnia, fie pierderea averilor, fie orice altceva; dupa cum iarasi, daca sufletul nostru nu-i împacat cu Dumnezeu, grijile si multele suparari ne vor sfâsia viata, de-ar curge bogatia pârâu, de-am avea copii, de-am avea bani cu nemiluita.
Sa nu umblam dar dupa bogatie, nici sa fugim de saracie; ci fiecare sa ne îngrijim înainte de toate de sufletul nostru; sa-1 facem destoinic si pentru chivernisirea vietii de aici, si pentru plecarea de aici. Înca putin si se va face cercetarea fiecaruia dintre noi, când toti ne vom înfatisa înaintea înfricosatorului scaun de judecata al lui Hristos, însotiti de faptele noastre, când cu ochii nostri vom vedea aici, lacrimile orfanului, colo desfrânarile noastre nerusinate, cu care ne-am înnebunit sufletele; ici suspinele vaduvelor, colo purtarea nemiloasa fata de saraci, jefuirea sarmanilor; si nu numai acestea si cele asemenea acestora, ci si faptele noastre netrebnice, pe care le-am savârsit cu mintea.
Ca Hristos a spus ca este Judecator al gândurilor. Judecator al cugetelor si iarasi ca cerceteaza "inimile si rarunchii" si ca rasplateste "fiecaruia dupa faptele lui.
Cuvintele acestea le spune nu numai celor care traiesc în lume, ci si celor care si-au ridicat chilii în munti, ca sa duca acolo viata singurateca; ca unii ca acestia nu sunt datori sa-si pazeasca numai trupurile lor de întinaciunea desfrânarii, ci si sufletul, de orice pofta draceasca.
Apostolul Pavel nu vorbeste numai femeilor, ci si barbatilor si întregii Biserici, spunând ca cel ce traieste în feciorie trebuie sa fie sfânt si cu trupul, si cu duhul; si iarasi: înfatisati trupurile voastre fecioara curata. Cum curata? Neavând pata sau zbârcitura.
Ca si fecioarele acelea, care au avut candelele stinse, erau fecioare la trup, dar nu erau curate la inima; chiar daca nu le stricase barbatul le stricase dragostea de bani; trupul le era curat, dar sufletul le era plin de desfrânare, de gânduri rele cuibarite în el, de dragostea de avutii, de neomenie, de mânie, de invidie, de lene, de uitare, de mândrie; toate acestea pângareau sfintenia fecioriei lor.
De aceea si Pavel spunea: Fecioara sa fie sfânta si cu trupul si cu duhul; si iarasi: Sa se înfatiseze fecioara curata lui Hristos.
Dupa cum trupul se strica de desfrânare, tot asa si sufletul se pângareste de gânduri dracesti, de învataturi rele, de cugete netrebnice. Cel care spune: "Sunt curat la trup", dar poarta în suflet pizma fratelui sau, acela nu-i curat.
Pizma i-a stricat fecioria.
Tot asa nu-i curat nici cel care umbla dupa slava desarta.
Dorinta de slava i-a stricat fecioria.
Odata intrata aceasta patima în suflet, fecioria sufletului s-a dus. Cel care uraste pe fratele sau este mai degraba ucigas decât curat la trup si suflet, decât fecior.
Pe scurt, îsi pierde fecioria orice om stapânit de o patima rea. De aceea Pavel a izgonit toate aceste amestecuri rele si ne-a poruncit sa fim feciorelnici în asa chip, ca sa nu primim de buna­voie nici un gând vrajmas în sufletul nostru.
Ce sa va mai spun pe lânga acestea? Sa va spun cum putem fi miluiti de Dumnezeu, cum sa ne mântuim? Sa va spun! Sa suim totdeauna în inima noastra rugaciunea si roadele ei, adica smerenia si blândetea, "învatati de la Mine, spune Hristos, ca sunt blând si smerit cu inima si veti avea odihna sufletelor voastre"; iar David spune: "Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi".
Nimic nu lauda si iubeste atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit si recunoscator.
Ia si tu aminte, frate! Când vezi ca te loveste si te supara o nenorocire la care nu te asteptai, nu alerga la oameni, nu umbla dupa ajutor omenesc, ci lasa la o parte pe toti si alearga cu mintea la Doctorul sufletelor. Numai Cel ce a plasmuit inimile noastre deosebi si cunoaste toate lucrurile noastre, numai Acela poate vindeca inima; El poate sa intre în constiinta noastra, sa ne atinga inima si sa ne mângâie sufletul. Daca nu ne mângâie El inimile, mângâierile omenesti sunt zadarnice si fara de folos; dupa cum, iarasi, când ne mângâie Dumnezeu, nu ne poate vatama nimeni, de ne-ar necaji mii si mii de oameni. Când Dumnezeu întareste inima, nimeni n-o poate clatina.
Stiind acestea, iubitilor, sa alergam totdeauna la Dumnezeu, Care vrea si poate sa ne scape de necazuri si nenorociri. Când e vorba sa rugam pe oameni, trebuie neaparat sa dam mai întâi ochii cu portarii lor, sa rugam pe favoritii si pe lingusitorii lor, sa batem cale lunga; dar când e vorba sa rugam pe Dumnezeu, nimic din toate acestea; pe Dumnezeu îl rugam fara mijlocitori, fara bani; El ne asculta rugamintea fara cheltuieli. 
E deajuns numai sa strigam din inima si sa varsam lacrimi, ca sa intram îndata la Dumnezeu si sa-L atragem spre mila. Când rugam pe un om, de multe ori ne temem ca nu cumva sa fie de fata un dusman sau unul dintre potrivnicii nostri, sa auda cererea noastra si sa înfatiseze spusele noastre altfel si sa strice dreptatea. Când însa rogi pe Dumnezeu nu poti banui nimic din acestea.
Dumnezeu ne spune: "Când vrei sa Ma rogi, vino singur la Mine, fara sa fie cineva de fata, striga cu inima, fara sa misti buzele!". "Intra, spune Hristos, în camara ta! închide usa si te roaga Tatalui tau întru ascuns; si Tatal tau. Care vede întru ascuns, îti va rasplati la aratare".
Vezi ce cinste covârsitoare? Dumnezeu îti spune: "Când Ma rogi, sa nu te vada nimeni! Dar când te cinstesc Eu, aduc martora întreaga lume pentru binefacerea ce-ti fac.
Sa ne convinga aceste cuvinte sa nu ne rugam de ochii lumii, nici împotriva dusmanilor nostri si nici sa-L învatam pe Dumnezeu cum sa ne ajute.
Daca aparatorilor si avocatilor le spunem numai pricina pentru care ne judecam si lasam pe seama lor chipul apararii, sa rânduiasca ei lucrurile noastre cum vor, apoi cu mult mai mult trebuie sa facem asta cu Dumnezeu.
I-ai spus Lui pricina ta? I-ai spus ce ai patit? Nu-I mai spune cum sa te ajute! Dumnezeu stie bine folosul tau. Sunt multi oameni care pun în rugaciunile lor mii de cereri, spunând: "Doamne, da-mi sanatate trupului, îndoieste-mi averile, pedepseste pe dusmanul meu!", cereri pline de multa nesocotinta. Trebuie sa lasi la o parte toate aceste cereri si sa te rogi lui Dumnezeu asa cum s-a rugat vamesul: "Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!", si Dumnezeu stie cum sa te ajute. "Cautati, spune Domnul, mai întâi împaratia lui Dumnezeu, si toate acestea se vor adauga voua".
Asadar, iubitilor, asa sa filozofam: sa ne rugam cu durere în suflet si cu smerenie, batându-ne pieptul ca si vamesul si vom dobândi ceea ce cerem; dar daca ne rugam plini de mânie si de furie, Dumnezeu se va scârbi de noi si ne va ura.
Sa ne zdrobim dar inima, sa ne smerim sufletele; sa ne rugam si pentru noi, dar si pentru dusmanii nostri. 
Daca vrei sa îndupleci pe Judecator ca sa vina în ajutorul sufletului tau si sa-L faci sa fie de partea ta, nu-L ruga niciodata împotriva dusmanului tau. Asa este felul de judecata al Judecatorului nostru.
Face dreptate si împlineste cererile acelora care se roaga pentru dusmani, care nu poarta în suflet dor de razbunare, care nu se ridica împotriva dusmanilor lor. Si cu cât se roaga mai mult lui Dumnezeu asa, cu atât Dumnezeu îi pedepseste mai cumplit pe dusmanii lor, daca ei nu se lasa de rautatile lor, daca nu se pocaiesc.
Cautati, iubitilor, sa nu va necajiti îndata si sa nu va suparati când va ocaraste cineva, ci, filozofând, sa multumiti, asteptând ajutorul Domnului. 
N-ar putea oare Dumnezeu sa ne dea cele bune înainte de a-L ruga? N-ar putea oare sa ne daruiasca o viata lipsita de dureri si fara de necazuri? Da, dar n-o face, din dragoste pentru noi.
- Dar pentru ce îngaduie sa avem necazuri si nu ne scapa iute de necaz?
- Pentru ca noi sa staruim, cerându-I sprijinul Lui, ca sa alergam la El si sa-L chemam mereu în ajutor. Dumnezeu trimite peste noi dureri trupesti, lipsa de roade, foamete, pentru ca, siliti de aceste strâmtorari, sa stam totdeauna cu ochii atintiti spre El si asa, datorita unor necazuri trecatoare, sa mostenim viata cea netrecatoare.
Suntem deci datori ca si pentru necazuri sa-I multumim lui Dumnezeu, Care pe multe cai ne vindeca si ne mântuie sufletul. 
Daca oamenii ne fac un bine cât de mic si apoi fara voia noastra îi suparam putin, se supara ca ne-au facut bine si îsi blesteama zilele; Dumnezeu însa nu este asa; ci, când e dispretuit si ocarât dupa ce a facut bine, se apara îndata si da socoteala celor ce L-au ocarât, graind asa: "Poporul Meu, ce ti-am facut tie?". Iudeii nu voiau sa-L numeasca Dumnezeul lor, iar El nu înceta a-i numi popor al Sau; iudeii respingeau stapânirea Lui, iar El nu-i tagaduia, ci cauta sa Si-i faca prieteni, îi tragea la El, spunându-le: "Poporul Meu, ce ti-am facut tie?.
Ti-am fost, oare, împovarator, greoi, de nesuferit? Dar nici asta n-o poti spune! Chiar daca as fi fost asa, nici atunci n-ar fi trebuit sa te abati! Care e fiul pe care nu-1 cearta tatal?
Totusi nici asta n-o puteti spune!". Si iarasi, în alta parte. Dumnezeu le spune: "Ce greseala au gasit parintii vostri întru Mine?".
Mari si minunate sunt cuvintele acestea. Iata ce vrea sa spuna Dumnezeu cu cuvintele: "Ce am gresit?". Da, Dumnezeu îi întreaba pe oameni: "Cu ce am gresit?", întrebare pe care nici robii nu îndraznesc s-o puna stapânilor lor. Si Dumnezeu nu le spune: "Cu ce v-am gresit?", ci: "Cu ce am gresit parintilor vostri?". "Dar voi, le spune Dumnezeu iudeilor, nici asta n-o puteti spune, pentru ca îmi pastrati ura stramoseasca.
Ca n-am dat prilej stramosilor vostri sa-Mi învinuiasca purtarea Mea de grija, ca i-as fi trecut cu vederea în vreo împrejurare mare sau mica". Si Dumnezeu n-a spus: "Ce au avut parintii vostri?", ci: "Ce au gasit?". "Multe au cautat ei, spune Domnul, mult au rascolit ei în atâtia ani cât au fost sub calauzirea Mea, dar n-au gasit greseala întru Mine".
Pentru toate acestea, dar, sa alergam necontenit la Dumnezeu; în orice necaz sa cautam mângâierea Lui; în orice nenorocire, mila Lui, izbavirea Lui; în orice încercare, ajutorul Lui. 
Oricât de mare ar fi raul, oricât de mari nenorocirile. Dumnezeu le poate pune capat, le poate îndeparta, nu numai atât, ci bunatatea Lui ne va da si toata taria, si puterea, si slava cea buna, si sanatatea trupului, si filozofia sufletului, si bunele nadejdi, si putinta de a nu pacatui iute. Sa nu murmuram, dar, ca robii cei nerecunoscatori, nici sa învinuim pe Stapân, ci în toate sa-I multumim si o singura fapta sa o socotim rea: pacatul fata de El. 
Daca vom fi însufletiti de astfel de gânduri fata de Dumnezeu, nu vor veni peste noi nici boala, nici saracia, nici necinstea, nici lipsa de roade, nimic din cele ce par a fi pline de tristete, ci vom avea necontenit bucurii curate si sfinte si vom dobândi si bunatatile cele viitoare, cu harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatalui slava, împreuna cu Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.