Pe vremea împărăţiei lui Aurelian, fiind mare prigonire împotriva creştinilor din Galia, precum şi de prin alte părţi, era în cetatea Tricasinei un bărbat cinstit cu numele Patroclu. El vieţuia înaintea cetăţii, în casa care îi rămăsese de la părinţii săi, având bogăţii şi averi multe, slujind ziua şi noaptea Dumnezeului ceresc, iubind legea Lui şi păzind creştineasca credinţă. Deci, fiind învăţat bine la înţelegerea cărţilor, se îndeletnicea întotdeauna cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în toate ceasurile îşi pleca genunchii la rugăciune. El gusta hrană o dată în zi, şi anume în ceasul al doisprezecelea, săvârşind mai întâi, înaintea mâncării, multe laude şi rugăciuni lui Dumnezeu. Iar bogăţiile pe care le avea, el le împărţea la săracii care aveau trebuinţă, la văduve şi la orfani, dar mai vârtos la creştinii cei săraci, care iubeau din toată inima pe Dumnezeu. Deci atât de multe erau îndurările lui, încât li se părea săracilor că învăţătorul acela le împarte comori cereşti, pentru că nu-şi ascundea lui comori pe pământ, ci la ceruri; şi se înstrăina de toate desfătările lumeşti, aşteptând împărăţia lui Dumnezeu.
Astfel acest sfânt bărbat, fiind cu frica lui Dumnezeu, trăia în postiri şi rugăciuni şi vieţuind în toată plăcerea de Dumnezeu, i s-a dat de la El stăpânire asupra diavolilor şi darul tămăduirii bolilor. Deci sfântul izgonea duhurile cele viclene cu puterea lui Hristos şi tămăduia toate bolile întru oameni.
In acea vreme, păgânul împărat Aurelian, prigonitorul cel cumplit al creştinilor, plecând din cetatea Seconiei, s-a dus în Tricasia şi, auzind de Sfântul Patroclu, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la dânsul. Şi, văzându-l pe dânsul, i-a zis: „Am auzit despre neînţelegerea ta, că cinsteşti credinţa cea deşartă şi te închini Aceluia Care a fost bătut de oameni peste obraz!" Dar sfântul n-a răspuns împotriva acelui cuvânt fără de minte.
Atunci Aurelian a zis: „Cum te numeşti?" Sfântul a grăit: „Numele meu este Patroclu". Aurelian l-a întrebat: „De ce credinţă eşti şi cărui Dumnezeu te închini?" Sfântul Patroclu a răspuns: „Mă închin Dumnezeului celui viu şi adevărat, Care vieţuieşte în ceruri, Care priveşte pe cei smeriţi şi Care le ştie pe toate, mai înainte de a se face ele". Aurelian a zis: „Depărtează-te de nebunia aceasta şi închină-te zeilor noştri, căci vei avea de la noi cinste şi bogăţie, iar numele tău va fi slăvit". Sfântul a răspuns: „Eu nu ştiu alt Dumnezeu afară de Cel Unul adevărat, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele văzute şi nevăzute". Aurelian a zis: „Arată-ne nouă, dacă sunt adevărate cele ce grăieşti". Patroclu a răspuns: „Cu adevărat, toate cele grăite de mine sunt adevărate; dar, de vreme ce minciuna a biruit întru voi, de aceea nu credeţi, pentru că adevărul este urât minciunii".
Aurelian a zis: „De nu vei jertfi zeilor, te voi da pe tine focului". Sfântul a răspuns: „Eu aduc jertfa de laudă şi pe mine însumi întru jertfă Dumnezeului meu, Care a binevoit a mă chema pe mine la mucenicie pentru numele Lui cel sfânt". Atunci împăratul Aurelian, umplându-se de mânie, a poruncit să pună în picioarele mucenicului obezi de fier înroşite în foc, să-i lege mâinile înapoi cu lanţ de fier înroşit în foc şi să-l arunce în temniţă până ce va socoti cum să-l piardă pe el. Iar sfântul, fiind în legături, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Fie, Doamne, mila Ta ca să mă mângâie pe mine, robul Tău, după cuvântul Tău". Şi iarăşi: „Mă voi bucura şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea".
Iar după trei zile, împăratul Aurelian, şezând înaintea poporului la divanul cel din privelişte, a poruncit să scoată pe mucenic din temniţă şi să-l pună înaintea judecăţii sale. Deci, sfântul fiind adus, împăratul a zis către el: „Vino, hulitorule, de te răscumpără de la moarte şi jertfeşte zeilor!"
Mucenicul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a răscumpărat sufletele robilor Săi din moartea cea veşnică şi nu părăseşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul; iar de voieşti să ai ceva din vistieriile mele, îţi voi da ţie, pentru că te văd că eşti sărac!" Aurelian a zis: „Cum mă numeşti pe mine că sunt sărac, când sunt împărat şi am bogăţii fără de număr?" Sfântul a răspuns: „Ai bogăţii pământeşti pieritoare, dar eşti sărac, neavându-te nici pe tine însuţi, căci sfânta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos nu ai strâns-o în vistieria inimii tale; de aceea vei fi osândit de Dumnezeu, Dreptul judecător, împreună cu tatăl tău, diavolul". Aurelian a zis: „Mult mă ocărăşti pe mine şi nu pot ca să-ţi fiu ţie milostiv". Mucenicul a zis: „Milostiv îmi este mie Dumnezeul meu, Căruia îi slujesc din tinereţe; şi amar va fi ţie, când vei fi dus la locul acela unde este muncit diavolul, căruia tu acum îi slujeşti; acolo vei vedea chinurile cele veşnice ce te aşteaptă pe tine!"
A zis împăratul: „Eu nu ştiu cele ce zici, ci ştiu numai că tu eşti în mâinile mele şi nu este altul care să te scoată pe tine din mâinile mele". Sfântul a zis: „Ai trupul meu în stăpânirea ta, dar nu poţi să te atingi de sufletul meu, pentru că nimeni nu are putere peste dânsul, decât numai singur Dumnezeu, Care l-a zidit pe el şi Care ne-a zis şi nouă, robilor Săi: Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeţi mai ales de Acela Care poate ca şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului". Impăratul Aurelian a zis: „Oare n-au o putere ca aceea zeii noştri, care ne dau nouă adevărate răspunsuri ori de câte ori îi întrebăm pe ei, şi pe tine, vrăjmaşul şi hulitorul lor, te lasă până acum să trăieşti?" Grăit-a sfântul: „Ştii cine sunt zeii voştri?" Aurelian a răspuns: „Zeii noştri sunt: Apolon cel ales, Dia cel mare şi Artemida, mama zeilor. Ei spun înaintea oamenilor, fără minciună, cele ce au să fie".
Sfântul Patroclu a zis: „Despre Apolon, căruia tu îi zici că este dumnezeu, am auzit de la părinţii noştri că a fost păstor la dobitoacele lui Amdet, împăratul Tesaliei. Iar Dia, căruia tu te închini ca lui Dumnezeu, ştim că a fost un om necurat, prea desfrânat, răpitor şi scornitor de toate răutăţile. El semăna învrăjbiri şi zavistie între oameni, făcea ucideri şi jefuia cele străine; şi a murit cu preanecurată moarte, încât nici pământul n-a primit stârvul lui. Iar Artemida, care se zice că este maica zeilor voştri, cine nu ştie că a fost o îndrăcire adevărată? O, ce ticăloasă nebunie a oamenilor celor orbiţi cu necredinţa, care cinstesc cele deşarte şi mincinoase!"
Impăratul a zis: „Mare este răbdarea mea, că ascult până acum aceste hule ale tale. Deci cuvântul cel mai de pe urmă îţi spun ţie: de nu te vei închina cu jertfe lui Apolon, lui Dia şi Artemidei, îndată te voi ucide în ceasul acesta". Mucenicul a răspuns: „Tiranule preane-curat, tu eşti asemenea cu tâlharul care ucide pe omul nevinovat, iar trupul lui nu poate să-l mănânce; tot astfel eşti şi tu, care te lauzi asupra trupului meu! Chiar de mă vei şi ucide, dar nu mă vei mânca; iar de ai şi mânca trupul meu, dar sufletul meu nu poţi să-l vatămi". Mucenicul zicând acestea, Aurelian s-a mâniat foarte tare şi îndată l-a judecat să fie tăiat cu sabia. Deci a poruncit ostaşilor să-l taie, nu pe pământ uscat, ci într-o baltă mocirloasă, ca să nu se învrednicească de îngroparea omenească, ci să fie mâncat de jivine, de păsări şi de fiare.
Şi luând ostaşii pe Patroclu, mucenicul lui Hristos, l-au dus la malul râului, care se numea Secvan, ca să-l taie în balta care este lângă mal. Iar sfântul, mergând cu veselie la moarte, se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa trupul meu să se afunde în acel loc mocirlos, ci dă slavă preasfântului Tău nume, ca să se mărească înaintea ochilor vrăjmaşilor Tăi, şi să nu zică păgânii: «Unde este Dumnezeul lor?» Ascultă, Stăpâne, rugăciunea mea, precum ai ascultat pe Moise şi pe Aaron, care se rugau pentru poporul Tău, şi, despărţindu-le lor marea, i-ai trecut pe ei uscat. Aşa să-mi porunceşti şi mie, ca să trec râul acesta în partea cealaltă, în loc uscat, ca acolo să se verse sângele meu pentru Tine şi trupul meu să se odihnească în loc fără baltă. Mântuieşte-mă de tină, ca să nu mă afund; izbăveş-te-mă de cei ce mă prigonesc".
Sfântul rugându-se astfel, s-au întunecat ochii ostaşilor care îl duceau pe el şi au început a nu mai vedea pe mucenicul; iar el, intrând în pârâu, mergea cu picioarele în apă până la jumătatea fluierelor. Şi era râul acela mare şi adânc, şi încă atunci era umflat din pricina ploilor, însă apa n-a ajuns nici până la genunchii mucenicului. Deci, trecând pe celălalt mal, s-a suit în muntele care era acolo, zicând: Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Săi şi îi izbăveşte pe ei din mâna păcătosului. Iar ostaşii, nevăzând pe mucenicul pe care-l duceau, se mirau şi se spăimântau, temându-se de împărat, ca să nu spună că au eliberat de voie pe cel osândit şi să înceapă a-i pedepsi pe ei. Deci ziceau între ei: „Cât de mare este Dumnezeul acelui om, care l-a izbăvit din mâinile noastre nevăzut!" Iar alţii ziceau între ei: „Acela nu era om, ci oarecare nălucire, căci s-a stins din ochii noştri!"
Astfel cercetând ei mult şi neîndrăznind să se întoarcă la împărat, o femeie slujitoare de idoli a trecut cu luntrea de la malul celălalt al râului şi, auzind cearta şi mâhnirea lor, a zis către ei: „Omul acela creştin, pe care voi îl căutaţi, l-am văzut în partea cealaltă a râului, pe munte, zăcând cu faţa în jos şi rugându-se către Dumnezeul său". Iar ei, având picioare grabnice ca să verse sângele cel nevinovat, îndată au trecut râul cu luntrea şi, alergând la munte, au găsit pe sfântul, precum le-a spus acea femeie. Atunci cel mai mare ostaş a zis cu mânie către sfânt: „Cu adevărat eşti vinovat de moarte, căci ai fugit de noi; dar, iată, iarăşi eşti în mâinile noastre şi de acum nu vei mai scăpa de noi până ce vei muri sau vei jertfi zeilor, de voieşti să fii viu". Sfântul le-a răspuns: „Eu nu mă voi închina diavolilor celor necuraţi, ci numai Unuia adevăratului Dumnezeu".
Ostaşii au zis către dânsul: „Dar ce fel este Dumnezeul tău, născut sau făcut?" Sfântul a zis: „O, ce rătăcire deşartă! O, ce necredinţă a înşelătorului! O, ce cuvinte de nebunie! Pentru Dumnezeul cel ce este fără de început, cine poate să grăiască ceva? Şi neamul Lui cine îl va spune? Acela a zis şi toate s-au făcut. Acela a poruncit şi s-au zidit toate cele ce sunt văzute şi cele nevăzute. Acela a trimis izbăvitor neamului omenesc pe unul născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care Şi-a vărsat sângele Său pentru noi, ca să ne izbăvească pe noi din pierzare şi din veşnica moarte. Şi, înviind a treia zi din morţi, S-a înălţat la cer, ucenicii privindu-L, şi le-a trimis lor pe Sfântul Duh, pe care Il făgăduise. Şi precum Sfântul Duh a învăţat prin gurile apostolilor, tot aşa se cuvine a crede; pentru că învăţătura Aceluia este dreaptă şi adevărată. Iar cel ce nu va crede învăţătura Aceluia, nu va vedea viaţa veşnică, ci mânia lui Dumnezeu va fi asupra lui în veci. Iar noi, creştinii, credem cu neîndoire şi aşteptăm să câştigăm viaţa veşnică de la Hristos, Dumnezeul nostru. Noi pătimim cu dragoste pentru Dânsul şi murim cu osârdie, ştiind că ori de vom fi vii, ori de vom muri, ai Domnului suntem. Iar toţi cei ce se închină diavolilor, ca şi voi, cu diavolii împreună vor fi afundaţi în focul gheenei!"
Sfântul grăind acestea, ostaşii mai mult s-au pornit spre mânie şi, numindu-l pe el hulitor al zeilor lor, au scos săbiile spre tăierea lui. Atunci mucenicul s-a rugat către Dumnezeu, zicând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu, căci Tu ştii că mor pentru numele Tău cel preasfânt!" Astfel a fost tăiat capul Sfântului Mucenic Patroclu. Iar după tăiere, ostaşii luând capul lui, l-au aruncat departe de trup şi s-au dus. In vremea aceea, erau în acel munte, undeva aproape, doi bătrâni săraci, care mai înainte primeau milostenie din mâinile sfântului. Deci, fiind şi ei creştini, au văzut sfârşitul mucenicului şi au auzit ultimele sale cuvinte. Iar după plecarea ostaşilor, au luat cu mare frică trupul şi capul mucenicului, temându-se să nu fie prinşi de păgâni, şi l-au ascuns până seara, spunând despre aceasta în taină întâiului preot al acelei cetăţi, cel cu numele Evsevie.
Şi sosind noaptea, preotul Evsevie a mers cu diaconul Liberie şi, învelind cu pânză curată acel sfânt trup, l-au îngropat în aceeaşi noapte, cântând cuviincioasa cântare de psalmi cu linişte şi nu cu multe lumânări, pentru că se temeau de păgâni. Aşa s-a sfârşit mucenicul lui Hristos, Sfântul Patroclu, împărăţind Aurelian peste romani; iar întru noi stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu