Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci - Luarea Crucii si urmarea lui Hristos - 16 septembrie

Evanghelia Duminicii dupa Inaltarea Sfintei Cruci: "Zis-a Domnul: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape viata, o va pierde, iar cine isi va pierde viata sa pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va mantui. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?

Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el cand va veni in slava Tatalui Sau, cu sfintii ingeri. Si le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pana cand nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru putere." (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

Evanghelia randuita a se citi in Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci are ca tema urmarea lui Hristos.

Prima lucrare in urmarea lui Hristos sau in cultivarea comuniunii de viata cu El este lepadarea de sine. A doua este asumarea sau luarea crucii, iar a treia este implinirea voii lui Hristos in viata omului.

Lepadarea de sine este lepadarea de viata egoista, de modul patimas de a trai, de a gandi si de a faptui. In mod concret, lepadarea de sine inseamna renuntarea la mandrie si la lacomie, deoarece in mandrie si lacomie pentru lucrurile materiale, trecatoare, se vede cel mai puternic iubirea patimasa de sine. Egoismul, sub toate formele lui, este un mod de existenta in care omul este plin de sine, de eul sau, astfel ca in sufletul sau nu mai au loc iubirea de Dumnezeu si iubirea fata de aproapele.

Sfintii Parinti considera iubirea patimasa de sine ca fiind izvorul tuturor patimilor: "Pazeste-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea nerationala a trupului. Fiindca din aceasta se nasc, dupa toate semnele, cele dintai trei ganduri patimase, care sunt si cele mai generale: al lacomiei pantecelui, al iubirii de argint si al slavei desarte. Caci acestea isi iau prilejurile din asa-zisa trebuinta a trupului. Din ele se naste toata lista patimilor. Trebuie, prin urmare, cum s-a zis, sa ne pazim in chip necesar si sa ne razboim cu ea cu multa trezvie.

Caci starpita fiind aceasta, se starpesc totodata toate gandurile ce se nasc din ea" 1. Deci, este vorba aici de o iubire pervertita, patimasa, nu de iubirea despre care vorbeste Mantuitorul Iisus Hristos cand zice: "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (cf. Matei 19, 19) "si care consta in a te iubi pe tine ca faptura a lui Dumnezeu, creata dupa chipul Lui, a te iubi deci in Dumnezeu si a-L iubi pe Dumnezeu in tine" 2. Adica lepadarea de sine nu inseamna desfiintarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a vietui. Lepadarea de sine inseamna renuntarea la modul patimas de a trai in uitare de Dumnezeu si de semeni. Mantuitorul ne arata, de fapt, ca numai atunci putem sa-I urmam Lui, cand centrul vietii noastre nu mai suntem noi insine, ci El. Cand viata omului nu mai este centrata pe eul sau posesiv, trecator si limitat, ci pe legatura de iubire vesnica si infinita cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viata omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre imbogatire spirituala vesnica, in iubirea eterna a Preasfintei Treimi.

Lepadarea de sine inseamna descatusarea sufletului de egoism pentru ca el sa cultive iubirea de Dumnezeu manifestata in rugaciune, in ascultarea cuvantului Sau, impartasirea de El si savarsirea faptelor bune.

Lepadarea de sine este o permanenta necesitate in viata omului pentru ca exista mereu, din cauza naturii pacatoase a omului, tendinta de a uita de Dumnezeu, de a neglija iubirea fata de aproapele si a-si da lui insusi prioritate. In acest sens, Cuviosul Nichita Stithatul spune ca pe cel ce s-a angajat in lupta duhovniceasca "nimic nu-l impiedica asa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine" 3.

Atat de mult sunt preocupati oamenii de sine incat uita ca sunt trecatori, ca Dumnezeu ii mentine in existenta si ca ii cheama la viata vesnica care se pregateste inca de pe pamant. Cel ce este preocupat exclusiv de sine, chiar daca iubeste pe altii, doreste sa-i foloseasca pentru a creste in lacomia sa de bunuri materiale sau pentru a stapani asupra altora. Lepadarea de sine adevarata inseamna respectul fata de altii, ajutorarea si ridicarea lor din caderi, pacate si din lipsuri, nu folosirea lor in mod egoist.

A doua lucrare in urmarea lui Hristos este asumarea crucii. Crucea are o multime de intelesuri spirituale in Sfanta Evanghelie. Ea poate insemna recunoasterea unei neputinte si a unei suferinte personale, recunoasterea finitudinii si fragilitatii conditiei umane. Crucea este adesea o neimplinire, o boala incurabila, o patima nevindecata, o tristete ca nu am devenit sau nu am realizat ceea ce ne-am dorit. Uneori, crucea in viata omului poate fi si o copilarie traita fara parinti sau o familie fara copii. Crucea poate fi si un handicap, ca urmare a unui accident.

Crucea mai poate fi si o durere prelungita in tot timpul vietii pentru ca am pierdut o fiinta draga, mai ales poate fi o vaduvie de toata viata. In multe feluri, crucea este traita ca fiind o neputinta sau o suferinta care marcheaza viata omului. Astfel, cand Mantuitorul cheama pe fiecare "sa-si ia crucea sa", aceasta inseamna: "Ia, accepta, neputinta ta si urmeaza-mi Mie! Adu la Mine durerea ta, neputinta ta, boala ta, nefericirea ta, lupta pe care o duci cu tine insuti si cu neputintele tale!". Hristos voieste sa poarte impreuna cu noi suferinta noastra, ca sa umple cu prezenta Lui iubitoare, mantuitoare si sfintitoare neimplinirea noastra apasatoare. El, Dumnezeu-Doctorul, vrea sa intre in viata noastra pentru a ne vindeca de neputintele noastre sufletesti sau trupesti, pentru a ne darui viata Sa divino-umana, adica mantuirea.

El vrea sa ne ajute ca sa putem purta Crucea suferintei spre a dobandi bucuria Invierii. El doreste ca necazul, incercarea, neputinta si suferinta pe care le traim sa nu ne desparta de Dumnezeu, sa nu ne instraineze de El, ci sa le folosim pe toate acestea in asa fel incat sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferintele nu ne lasa niciodata neutri. Oamenii care trec prin suferinta sau poarta o cruce grea nu mai raman complet indiferenti. Suferinta ii poate apropia sau indeparta de Dumnezeu. De aceea, Evanghelia de azi ne indeamna sa luam Crucea, sa o asumam, sa o purtam venind cu ea la Hristos si sa facem din ea drum spre Inviere. Numai astfel calea Crucii devine cale mantuirii.

Un alt inteles duhovnicesc adanc al Crucii este "rastignirea" permanenta a omului intre idealul propus si rezultatul obtinut. Despre aceasta cruce, ca permanenta neimplinire si lupta cu egoismul din noi insine, vorbeste Sfantul Apostol Pavel cand zice: "Nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc" (Romani 7, 19). Aceasta este crucea sau neimplinirea cea mai frecventa din viata duhovniceasca a celor ce lupta cu patimile si neputintele din firea omeneasca inclinata spre pacat. Adesea omul isi propune o innoire duhovniceasca si un inceput bun, un ideal inalt, dar constata cu regret esecul in implinirea acestui ideal. Totusi, cand constata ca in aceasta lupta are mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, intelege mai bine ceea ce Mantuitorul Insusi spune in cuvintele: "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5). Insa cu El, prin harul Lui vindecator, omul poate face mult bine, dupa cum ne invata si Sfantul Pavel cand zice: "Toate le pot intru Hristos, Cel care ma intareste" (Filipeni 4, 13).

Dar crucea mai are si un alt inteles, si anume ea este si dificultatea de a trai cinstit si corect intr-o societate in care stapanesc minciuna, necredinta, nedreptatea si lipsa de iubire. In acest sens, lepadarea de sine urmata de asumarea crucii inseamna si lupta pentru a savarsi binele intr-o societate plina de rautati. Astfel, fiecare crestin trebuie sa poarte crucea nevointelor pentru savarsirea binelui, cu gandul la Hristos si cerand ajutorul Lui.

Asadar, asumarea Crucii si urmarea lui Hristos inseamna sa ne aducem pe noi insine la Hristos, purtand cu rabdare si speranta neputintele noastre, bolile noastre, "rastignirile" noastre intre idealul propus si rezultatul obtinut, pentru ca El sa devina Doctorul si Mantuitorul vietii noastre. Astfel, putem marturisi impreuna cu Sfantul Apostol Pavel: "M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine. Si viata mea de acum, in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine" (Galateni 2, 20).

A treia lucrare in urmarea lui Hristos este marturisirea Lui si implinirea poruncilor. Mantuitorul Iisus Hristos spune: "cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" (Ioan 14, 21). Deci, nu putem urma lui Hristos fara a implini poruncile Lui si fara a-L marturisi pe El inaintea oamenilor. In Sfanta Evanghelie, Hristos arata ca, daca cineva se rusineaza de El in acest neam desfranat si pacatos, si El se va rusina de acesta cand va judeca lumea (cf. Marcu 8, 38).

Marturisirea lui Hristos in viata pamanteasca este o conditie pentru unirea sau comuniunea cu El. Iar a fi marturisitor al lui Hristos inseamna a implini poruncile Lui, mai ales porunca iubirii fata de Dumnezeu si de aproapele: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si Proorocii" (Matei 22, 39-40). Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca "nimic nu poate face pe cineva a fi urmator al lui Hristos, precum a se ingriji de fratele si aproapele sau. Dar chiar de ai posti, sau te-ai culca jos pe pamant, sau te-ai sugruma pe sineti, insa de aproapele tau nu te ingrijesti, nu ai facut atunci nici un lucru mare, caci purtandu-te astfel, tu ai stat inca si mai departe de aceasta icoana" 4, adica de omul creat dupa chipul lui Dumnezeu.

Implinind poruncile lui Hristos ne impartasim cu Hristos, Care este ascuns in poruncile Sale, dupa cum ne invata Parintii Filocaliei: "Domnul e ascuns in poruncile Sale. Si cei ce-L cauta pe El Il gasesc pe masura implinirii lor" 5. Implinirea poruncilor lui Dumnezeu inseamna trairea virtutilor crestine care aduc harul lui Dumnezeu in viata omului si, in acelasi timp, il ajuta sa scape de patimile care il robesc. Cine implineste poruncile lui Hristos ramane in El si Hristos ramane in cel care se face implinitor al poruncilor.

Deci, ne impartasim cu Hristos prin rugaciune si ascultarea Evangheliei, dar mai ales prin Sfintele Taine, prin Sfanta Euharistie. In Ortodoxie, urmarea lui Hristos nu este doar o imitare morala a Lui, ci presupune si o prezenta mistica a lui Hristos in crestin prin harul Duhului Sfant. Cand omul dobandeste prezenta harului sfintitor al lui Hristos in viata sa, atunci devine cu adevarat urmator al lui Hristos si gandeste potrivit gandirii lui Hristos. Deci, forma cea mai profunda a urmarii lui Hristos este prezenta Lui in om, pe care o dobandeste prin rugaciune, pocainta si fapte bune, prin primirea Sfintelor Taine.

Evanghelia spune ca in aceasta viata omul trebuie sa caute in primul rand mantuirea sufletului. Foarte multi oameni se ingrijesc mai mult de trup, de imbracaminte, de mancaruri alese, de comoditatea unei locuinte placute, pierzand mult timp cu grija pentru cele pamantesti. Putini sunt insa cei care hranesc si imbraca duhovniceste sufletul lor cu sfintenia. De aceea, este necesar sa luam aminte la cuvintele Sfantului Apostol Pavel care zice: "grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Romani 13, 14) si sa intelegem ca si sufletul are nevoie de hrana, dar hrana lui este cuvantul lui Dumnezeu (cf. Matei 4, 4). Si sufletul are nevoie sa fie imbracat, dar haina lui o alcatuiesc virtutile dobandite prin pocainta, prin rugaciune si savarsirea binelui.

Chemarea lui Hristos de a ne ingriji de suflet este chemarea la viata duhovniceasca. De ce? Pentru ca sensul ultim al existentei este legatura omului cu Dumnezeu, hranirea si luminarea sufletului prin comuniunea cu Dumnezeu. Nimic din cele trecatoare nu este mai de pret decat sufletul unui om, pentru ca omul este persoana creata dupa chipul Persoanelor divine ale Sfintei Treimi vesnice. Toate lucrurile create sunt trecatoare, dar sufletul omului, desi creat, este nemuritor, intrucat este creat dupa chipul lui Dumnezeu cel nemuritor.

In acest sens, Sfantul Maxim Marturisitorul spune: "…bune sunt toate cele facute de Dumnezeu, ca, folosindu-ne bine de ele, sa-i multumim lui Dumnezeu. Dar noi fiind slabi si trupesti la intelegere, am ales mai mult cele materiale in loc de porunca iubirii si, ingrijindu-ne de ele, ne razboim cu oamenii. Se cuvine deci sa punem iubirea de orice om mai presus decat cele vazute si decat insusi trupul. Caci ea este semnul iubirii de Dumnezeu, precum insusi Domnul arata in Evanghelie: "Cel ce ma iubeste pe Mine, zice, pazeste poruncile Mele" (Ioan 14, 15). Iar care este porunca pe care pazind-o il vom iubi pe El, auzi de la El cand zice: "Aceasta este porunca Mea, ca sa va iubiti unii pe altii" (Ioan 15, 12). Vezi ca iubirea intreolalta intemeiaza iubirea de Dumnezeu, care este plinirea a toata porunca lui Dumnezeu? De aceea porunceste sa nu se ingrijeasca de avutii, ci sa se lepede de toate ale lui, tot cel ce doreste sa-I fie ucenic" 6.

In concluzie, intelegem ca preocuparea principala a omului trebuie sa fie grija pentru mantuirea sufletului, pentru eliberarea lui de pacate, pentru cresterea omului in virtuti, in lumina iubirii lui Hristos. Aceasta lucrare este una anevoioasa, dar necesara. Mantuitorul ne invata ca omul care poarta crucea, lepadandu-se de sine si urmand Lui, primeste bucuria invierii. Sunt oameni care inca din lumea aceasta gusta din bucuria Imparatiei lui Dumnezeu, care este bucuria si slava Invierii lui Hristos. Astfel,drumul Crucii devine drumul Invierii si al Imparatiei cerurilor, iar rasplata ostenelilor este bucuria prezentei lui Hristos Cel rastignit si inviat in viata crestinului, arvuna fericirii si a pacii vesnice, spre slava Preasfintei Treimi si spre a noastra mantuire. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Note:

1 Sfantul Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste (a doua suta), 59, in Filocalia romaneasca, vol. II, E.I.B.M.O., Bucuresti, 2008, p. 96.
2 Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sofia, Bucuresti 2001, p. 124.
3 Cuviosul Nichita Stithatul, Suta intai a capetelor despre faptuire, 28, in Filocalia romaneasca, vol. VI, E.I.B.M.O., Bucuresti, 2011, p. 252.
4 Sfantul Ioan Gura de Aur, Comentariile sau Talcuirea Epistolei intai catre Corinteni, omilia XXV, pp. 261-262, dupa drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi…, vol. II, Ed. Trinitas, Iasi, 2007, p. 955.
5 Marcu Ascetul, Despre legea duhovniceasca, 190, in Filocalia romaneasca, vol. I, E.I.B.M.O., Bucuresti, 2008, p. 298.
6 Sfantul Maxim Marturisitorul, Cuvant ascetic, 7, in Filocalia romaneasca, vol. II, E.I.B.M.O., Bucuresti, 2008, pp. 31-32.