Îngenuncherea, însoţită de cele mai multe ori de metanii, este o formă de cinstire a lui Dumnezeu şi de exprimare a sentimentului nostru de respect, smerenie şi supunere faţă de El. Îngenuncherea este un act de cult prin care trupul împreună cu sufletul cinstesc prezenţa lui Dumnezeu, pentru că prin rugăciune omul intră în dialog cu Dumnezeu.

"Metaniile sunt o binecuvântare a lui Dumnezeu, să-ţi pui tu genunchii, fruntea, mâinile la pământ. Se masează, tot organismul se mişcă, toate articulaţiile… acesta e efectul pentru trup. Dar este şi efectul pentru suflet: atunci când tu faci metanii şi-ţi pui fruntea la pământ şi zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” sau „Doamne miluieşte-mă”, „Doamne iartă-mă”, „Doamne ajută-mă”, „Doamne scapă-mă din necazul ăsta”, „Doamne ai milă de copilul meu” atunci te umileşti, te smereşti în mod instinctiv. Nu poţi să nu te umileşti dacă tu eşti cu fruntea la pământ. Eşti pământ şi cazi la picioarele lui Dumnezeu. Metaniile acestea ajută enorm ca rugăciunea să ne intre în inimă, să fie o rugăciune simţită, o rugăciune cu evlavie, umilincioasă cum zic Părinţii.

Îngenuncherea poate fi de folos în această privinţă, însă nu este de ajuns. Rugăciunea presupune foarte multă strădanie din partea noastră. Părintele Porfirie spunea despre gândurile care ne vin în minte, încercând să o abată de la rugăciune, că sunt ca nişte avioane. „Întâi le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot, fără insistenţă puternică. Apoi, zgomotul creşte şi, când ajung deasupra capului tău, te copleşesc cu vuietul lor, apoi trec mai departe. Dar, dacă intri în conversaţie cu aceste gânduri, ele fac din mintea ta aeroport“. Şi tot acest înţelept duhovnic ne-a învăţat şi cum să le biruim: „Aşadar, mai întâi, trebuie să nu le dăm atenţie, adică să le laşi să treacă peste capul tău. În al doilea rând, să chemăm ajutorul lui Dumnezeu mai cu stăruinţă şi al îngerului păzitor, iar în al treilea rând, să nu ne deschidem inima către o conversaţie cu gândurile rele. Diavolul turbează atunci când cineva se roagă; aşa se explică de ce suntem atât de atacaţi când ne rugăm“.