începutul Triodului si Duminicile Postului Mare -călăuză duhovnicească spre Înviere

http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2014/02/triodul-calauza-duhovniceasca-spre.html

începutul Triodului este o perioadă de 10 săptămâni a anului liturgic, ce reuneşte cele 3 săptămâni anterioare Postului Mare şi cele 7 săptămâni ale postului în sine. Această perioadă se numeşte triod, deoarece canoanele ce se cântă la utrenie pe parcursul acestor săptămâni sunt alcătuite din trei ode sau imnuri.

Concret, Triodul cuprinde următoarele duminici:

înaintea Postului Mare
Duminica Vameşului şi Fariseului, care este mâine
Duminica Fiului Risipitor
Duminica Înfricoşatei Judecăţi
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

şi în Postul Mare
Duminica Ortodoxiei
Duminica Sfântului Ierarh Grigorie Palama
Duminica Sfintei Cruci
Duminica Sfântului Cuvios Ioan Scărarul
Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca
Duminica Intrării Domnului în Ierusalim

Astfel, Triodul începe în Duminica Vameşului şi Fariseului; această primă perioadă de 3 săptămâni reaminteşte creştinului smerenia vameşului, căinţa fiului risipitor, judecata lui Dumnezeu, ultima duminică - a Izgonirii lui Adam din Rai - arătând motivul patimilor, morţii şi învierii Domnului. Triodul continuă pe tot parcursul Postului Mare şi se termină în Duminica Învierii Domnului.

Ca toate Duminicile de peste an, aceste duminici ale Triodului sunt aşezate cu înţelepciune şi cuviinţă de Sfinţii Părinţi, fiind îndemnaţi de Duhul Sfânt a ne călăuzi spre săvârşirea faptelor bune şi mântuire, spre a pricepe lucrarea cea duhovnicească, iubirea de oameni şi dreptatea lui Dumnezeu.

Iar cele trei Duminici dinaintea Postului Mare, Duminica Vameşului şi Fariseului, Duminica Fiului Risipitor şi Duminica Înfricoşatei Judecăţi au fost rânduite ca o învăţătură şi îndemn pentru noi, ca să ne pregătim pentru nevoinţele şi luptele cele duhovniceşti din post, lepădând deprinderile cele urâte, care vin din obişnuinţă.

Pilda vameşului şi fariseului. Frescă de la Mânăstirea Decani, Serbia

Mai înainte de toate a fost aşezată pilda vameşului şi fariseului şi duminica şi săptămâna ce urmează au fost numite vestitoare ale luptelor ce urmează. Căci în ce chip cei ce vor să meargă la războaie trupeşti, iau învăţătură şi ştiinţă de la căpitanii lor pentru pregătire de război, ca să-şi ascută săbiile şi să-şi gătească toate armele, şi depărtând de la sine toate alte sminteli de valuri, să vină cu gătire bună la război, şi toate câte le trebuiesc să şi ia; încă şi mai înainte de război şi de lovirea cu neprietenii, învăţături şi istorii şi pilde frumoase le aduc înainte, deşteptând sufletele lor spre urmarea altora, şi depărtând de la dânşii lenea şi trândăvia, şi frica şi toată neîndrăzneala.

Aşa şi dumnezeieştii părinţi vestesc înainte ca cu o trâmbiţă gătirea de război asupra demonului în postul ce vine, ca să ne curăţim de toată patima ce o simţim în sufletele noastre, adică de pofte care prin timpul îndelungat s-au făcut venin. Încă purtând grija ca să agonisim şi ceea ce avem noi lipsă din faptele cele bune, şi întrarmându-ne cum se cade ca nişte viteji ai lui Hristos, aşa gata fiind să mergem la luptele şi ostenelile sfântului post.

Creştinul trebuie să fie asemeni unui general care îşi aşează trupele, observă inamicul şi meditează dinainte asupra armelor pe care le va folosi în războiul duhovnicesc, cumpăneşte punctele slabe şi socoteşte cum să le minimalizeze pentru a produce vătămări cât mai mici la atacurile vrăjmaşilor.

Primele arme ale virtuţii fiind smerenia şi căinţa, a fost potrivit ca Părinţii să rânduiască aceste două săptămâni ale primei părţi ale perioadei pregătitoare ca să nu riscăm, în lipsa acestor arme, să fim biruiţi încă de la intrarea în post. Pentru a intra bine înarmat, credinciosul trebuie să se întărească, încă de la deschiderea perioadei Triodului, în cea dintâi dintre virtuţi: smerenia, şi să se recunoască în vameş, să-i imite smerenia fugind însă de păcatul său, şi să imite virtuţile fariseului, fugind însă de mândria sa.

Să ne sârguim a urma bunătăţilor fariseului, şi a râvni smereniei vameşului; urând necuviinţa greşalelor cea de la amândoi, adică trufia şi pierzarea  (Primul tropar al cântării a 5-a din canonul Duminicii Vameşului şi Fariseului).

Apoi, Duminica Fiului Risipitor ne pune înainte pilda fiului risipitor care cuprinde în sine întreagă istoria mântuirii, asemuindu-ne pe fiecare în parte cu fiul cel desfrânat care a fugit din casa Tatălui său, cheltuindu-şi darurile în deşertăciuni lumeşti. Însă, aşa cum fiul risipitor îşi vine în sine şi se întoarce la tatăl său, creştinul se îndreaptă în timpul Postului Mare spre cer, patria sa, pentru a regăsi obârşia înfierii sale de către Tatăl cel ceresc prin Mântuitorul Hristos. Pilda ne pune înainte îndurările lui Dumnezeu cele iubitoare de oameni şi pline de milostivire spre aceia care foarte mult au greşit, arătând prin aceasta cum că nu este nici un păcat care ar putea birui mila Lui cea nemărginită către neamul omenesc.

Grăbeşte de-mi deschide braţele părinteşti, că rău mi-am cheltuit viaţa mea. Ci căutând spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale Mântuitorule, nu-mi trece cu vederea acum inima mea cea sărăcită; că Ţie, Doamne, cu umilinţă strig: greşit-am Părinte la cer şi înaintea Ta ! (Sedealna de după cântarea a 3-a a canonului Duminicii Fiului Risipitor)

Sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi este Sâmbăta morţilor, în care Biserica a rânduit să se facă pomenire tuturor celor adormiţi întru buna credinţă de la începutul veacurilor. De vreme ce unii în călătorie fiind, au luat moarte de multe ori grabnică şi fără veste în mare şi în munţi pustii, în crăpăturile pietrelor, în prăpăstiile pământului şi în foamete, în moarte de ciumă şi în războaie, în incendii şi în geruri; şi alţii multe feluri de morţi au răbdat. Asemenea, unii săraci fiind şi lipsiţi, n-au putut să aibă parte de pomeniri. Pentru aceea, dumnezeieştii părinţi îndemnându-se, au dat această poruncă, ca sfânta Biserică a Răsăritului să facă pomenire pentru morţii cei din veac.

Duminica Lăsatului de carne sau a Înfricoşatei Judecăţi desăvârşeşte cugetarea la mila Lui din duminica anterioară, prin evocarea dreptăţii lui Dumnezeu. Întru această zi, facem pomenire de a doua venire a lui Hristos, Judecătorul cel nemitarnic, pe care Sfinţii Părinţi au pus-o după acele două pilde, ca să nu înceapă cineva a vieţui cu lene, învăţând din acele pilde iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nu cumva să zică: iubitor de oameni este Dumnezeu şi dacă mă voi depărta de păcat voi fi primit îndată. Ca oamenii să nu se nădăjduiască numai spre iubirea de oameni a Judecătorului, ci să socotească că şi drept este Judecătorul şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi să se ştie că Hristos va întreba pe tot omul de toate cele făcute de el şi cu mult mai vârtos de cele mai bune dintre acestea, adică de milostivire şi de facere de bine către aproapele.

Gândesc de ziua cea înfricoşată, şi plâng de faptele mele cele viclene; cum voi răspunde împăratului celui nemuritor ? şi cu ce îndrăzneală mă voi uita la Judecătorul, eu dezmierdatul ? Milostive Părinte, Fiule Unule-Născut şi Duhule Sfinte, miluieşte-mă (Sedealna de după cântarea a 3-a a canonului Duminicii Înfricoşatei Judecăţi).

Ultima săptămână dinaintea postului este numită ,,înainte-prăznuirea postului şi introducerea lui”, iar tipicul slujbelor face o trecere lină de la cel obişnuit către cel specific postului. Sâmbăta acestei săptămâni se numeşte a cuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor părinţi, în care se face pomenire tuturor sfinţilor care au strălucit întru gândirea de Dumnezeu şi întru învăţătura lucrurilor celor dumnezeieşti. Precum voievozii rânduindu-şi oştirile şi stând în frunte îndeamnă şi întăresc oastea cu cuvinte, cu aducerea aminte şi cu pildele bărbaţilor celor de demult, care cu vrednicie au fost voievozi şi vitejeşte au stat împotriva neprietenului, tot aşa şi Sfinţii Părinţi au lăsat pilda vie a tuturor sfinţilor care s-au nevoit şi au luptat cu iscusinţă împotriva măiestriilor vrăjmaşului spre întărire şi câştigarea nădejdii în luptele ce vor veni.

În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai se face pomenire de căderea din desfătarea raiului a lui Adam celui întâi zidit; pe care dumnezeieştii părinţii noştri au aşezat-o înaintea celor 40 de zile ca şi cum ar arăta printr-aceasta că foarte de folos este firii omeneşti leacul postului şi pentru a arăta starea noastră de cădere şi nevoinţele şi luptele pe care trebuie să le ducem pentru ca Dumnezeu să ne deschidă iar uşa raiului.

Se mai numeşte şi Duminica iertării, credincioşii cerându-şi iertare unii de la alţii pentru a intra cu sufletele împăcate în post, potrivit evangheliei ce se citeşte la liturghie: ,,Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vos­tru cel ceresc” (Matei 6, 14).

De veşmântul cel de Dumnezeu ţesut, m-am dezbrăcat eu ticălosul, prin sfatul vrăjmaşului, neascultând porunca ta cea dumnezeiască, Doamne ! Şi m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin, şi cu haine de piele; căci m-am osândit a mânca prin sudori pâine cu muncă; şi pământul s-a blestemat să-mi rodească spini şi pălămidă; ci Tu cel ce te-ai întrupat din Fecioara în anii cei de apoi, chemându-mă, iarăşi mă bagă în rai (Stihira a 2-a la Doamne strigat-am, vecernia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai).  

În sâmbăta celei dintâi săptămâni a Postului Mare

Pomenirea minunii colivelor săvârşită de Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron

Praznicul Sfântului Mucenic Teodor Tiron este cea mai veche sărbătoare fixă deplasată în ciclul liturgic mobil. Marea popularitate a acestui sfânt, al cărui lăcaş din Evhaita atrăgea mulţimile, împreună cu minunea săvârşită de el a făcut ca pomenirea sa să fie mutată în prima sâmbătă a Postului Mare.

În această sâmbătă, Biserica sărbătoreşte minunea preaslăvită, care o a făcut sfântul şi prealăudatul marele mucenic Teodor Tiron. Când Iulian Paravatul a luat sceptrul împărăţiei după Constantie, fiul marelui Constantin, şi s-a depărtat de la Hristos la închinarea de idoli, atunci goană foarte mare s-a întărâtat asupra creştinilor, pe faţă şi pe ascuns. Că acel păgân încă ruşinându-se să poruncească prigoană asupra creştinilor, şi temându-se ca nu cumva prigoana să înfierbânte dragostea şi evlavia credincioşilor, a gândit tulburătorul şi netemătorul de Dumnezeu, cum ar putea pe ascuns să-i spurce şi să-i facă păgâni.

Şi ştiind aceasta, că poporul lui Hristos în săptămâna cea dintâi a sfântului post mai bine se curăţeşte şi se lipeşte mai aproape de Dumnezeu, a chemat pe eparhul cetăţii. Lui i-a poruncit să scoată afară fără întârziere şi să lepede toate bucatele cele de vânzare, care se vindeau după obicei şi alte bucate să pună în târg, spurcându-se acelea mai întâi cu sânge din jertfele idoleşti şi amestecându-le la un loc; ca doar aşa s-ar spurca creştinii. Iar eparhul îndată porunca împărătească o a plinit.

Ochiul lui Dumnezeu însă care vede toate şi surpă pe cei înţelepţi întru meşteşugirea lor şi pururea se grijeşte de noi, acela a stricat şi acele planuri urâte ale călcătorului de lege. Pentru că a trimis la Evdoxie (360-369), arhiereul acelei cetăţi, pe marele mucenic al său, Teodor, care era ostaş din ceata Tironilor, de unde s-a şi numit Tiron. Acesta de faţă a stat înaintea lui şi i-a zis: ,,Cât mai curând sculându-te, adună turma lui Hristos şi porunceşte cu tărie ca să nu cumpere nimenea dintr-înşii nici un fel de bucate ce se vând în târg; pentru că păgânul împărat, toate acelea le-a spurcat cu sânge din jertfe”. Iar arhiereul nepricepându-se, l-a întrebat zicând: ,,Cum se va putea ca oamenii să nu cumpere bucate ce se vând în târg ?” Iar sfântul a zis: ,,Colivă dându-le, vei mângâia lipsa lor”. Iarăşi nepricepându-se l-a întrebat: ,,Ce este aceea colivă ?” Iar marele Teodor a zis: ,,Grâu fiert, că aşa ne-am obişnuit noi a numi grâul fiert în părţile Evhaitei”. Iar patriarhul cu deadinsul l-a întrebat: ,,Cine eşti tu care mângâi poporul creştinesc şi porţi grijă de dânsul ?” Şi sfântul a zis: ,,Mucenicul lui Hristos, Teodor, pe care m-a trimis El în ajutorul vostru”.

Iar patriarhul, îndată sculându-se, a spus poporului sfatul sfântului şi, făcând precum le spusese, a păzit turma lui Hristos nevătămată de acea plănuire a călcătorului de lege.

Poporul lui Hristos, după ce s-a sfârşit săptămâna, dând mulţumită făcătorului său de bine şi marelui mucenic Teodor, veselindu-se, i-a făcut pomenirea întru această sâmbătă cu colive. Deci de atunci noi credincioşii şi până acum înnoind acea minune, ca să nu fie acel lucru aşa de mare al mucenicului întru uitare, după vremi cinstim şi lăudăm pe marele Teodor cu colive.

Îmbărbătează-te Biserica lui Hristos şi biruieşte pe cei ce se luptă cu tine în zadar; că prietenii lui Hristos şi de faţă şi departe fiind de tine se grijesc, ca şi viteazul căruia îi cânţi laudele (primul canon, cântarea a 9-a)

În duminica celei dintâi săptămâni a Postului Mare

Duminica Ortodoxiei

Praznicul Ortodoxiei a fost instituit special pentru a fi sărbătorit în prima duminică a Postului Mare, de către Patriarhul Meftodie al Constantinopolului, cu prilejul celei de-a doua restabiliri definitive a sfintelor icoane, pe 11 martie 843. Această sărbătoare solemnă este cea mai importantă dintre prăznuirile dogmatice din cursul anului liturgic.

Sărbătorile dogmatice cuprind, în principal, prăznuirile Sinoadelor Ecumenice, care sunt aşezate în anumite duminici de peste an. Prima dintre acestea a fost sărbătoarea celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon, din 451, care a fost cerută de poporul creştin. Aşezată în duminica ce cade între 13-19 iulie, ea este, după Sfântul Nicodim Aghioritul, adevărata prăznuire generală a sinoadelor. Sărbătorirea primului Sinod Ecumenic de la Niceea, din 325, a fost rânduită în prima duminică după Înălţarea Domnului.

De asemenea, Sfinţii Părinţi de la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic sunt pomeniţi în prima duminică de după 11 octombrie. De fapt, la fiecare dintre aceste praznice sunt pomenite toate sinoadele, căci ele împreună reprezintă plinătatea învăţăturii dumnezeieşti, fiind organele lucrării Sfântului Duh.

La Constantinopol, în Duminica Ortodoxiei, după o panihidă la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne şi după privegherea de seară, se făcea o lungă procesiune până la Biserica Sfânta Sofia, unde se săvârşea liturghia. La sfârşitul acesteia, patriarhul oferea un mare praznic slujitorilor Bisericii şi demnitarilor imperiului. Se marca astfel într-un mod deosebit sfârşitul primei săptămâni a postului, în care se posteşte mai aspru. Această primă săptămână este numită şi ,,săptămâna curată”, pentru a arăta râvna cu care creştinii o păzesc, care trebuie să fie pildă pentru toate celelalte săptămâni ale Postului Mare.

Praznicul restabilirii icoanelor a fost numit Triumful Ortodoxiei, căci aniversa sfârşitul celor 120 de ani de lupte şi dispute reluate de mai multe ori şi cu importante consecinţe pentru identitatea Bisericii Ortodoxe. Această victorie are urmări şi în plan dogmatic, deoarece iconoclasmul reprezintă apogeul şi consecinţa tuturor ereziilor hristologice. De aceea, cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic este considerat pecetea sinoadelor anterioare.

Ulterior vor mai apărea erezii, dar ele vor fi respinse cu ajutorul învăţăturii celor şapte Sinoade Ecumenice şi a teologiei ortodoxe a cinstirii icoanelor. Cinstirea icoanei lui Hristos este o mărturisire a întregii iconomii dumnezeieşti şi semn al ascultării celui credincios de învăţătura Bisericii ca întreg.

Potrivit Sfântului Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, mărturisirea dreptei credinţe este ,,sfinţire a limbii” şi curăţire a minţii. Căci este cu neputinţă să găsim pe Hristos, plinătatea virtuţilor, fără mărturisirea corectă a ,,ceea ce este El” şi fără alipirea deplină de Trupul Său tainic, Biserica dreptslăvitoare.

Strălucit-a darul adevărului; cele ce s-au însemnat de demult întunecat, acum arătat s-au săvârşit. Că iată Biserica se împodobeşte cu chipul cel după trup al lui Hristos, ca cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai dinainte însemnându-l şi credinţa cea dreaptă cinstind. Ca ţinând icoana Aceluia pe care cinstim, să nu ne înşelăm. Să se îmbrace cu ruşine cei ce nu cred aşa ! Că nouă ne este spre laudă chipul Celui ce S-a întrupat; căruia cu bună credinţă ne închinăm, fără să-l facem Dumnezeu. Pe acesta credincioşii sărutându-l, să strigăm: Dumnezeule, mântuieşte norodul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta (Vecernia mare a Duminicii Ortodoxiei, Slava la Doamne strigat-am)

Duminica a doua a Postului Mare

a Sfântului Grigorie Palama

Praznicul Sfântului Ierarh Grigorie Palama a fost instituit o dată cu canonizarea sa, în anul 1368, dar, ca adesea în Bizanţ, el nu făcea decât să oficializeze cultul popular dezvoltat la puţină vreme după trecerea sa la cele veşnice († 14 noiembrie 1359).

Canonizarea arhiereului lui Hristos şi instituirea sărbătorii lui în a doua duminică a Postului Mare, îndată după Duminica Ortodoxiei, arătau că deciziile celor două sinoade de la Constantinopol din 1341 şi 1351 reprezintă însăşi expresia Ortodoxiei şi a marii tradiţii dogmatice bizantine. Praznicul Sfântului Grigorie este rânduit alături de cel al restaurării sfintelor icoane, ocupând împreună cu el un loc privilegiat şi semnificativ în cursul anului liturgic.

Înainte de 1368, duminica a doua nu avea un praznic anume, ca celelalte duminici ale Postului Mare, şi, prin urmare, aşezarea sărbătorii sfântului a desăvârşit structura Triodului. Astfel, acest praznic l-a completat tematic pe cel al Ortodoxiei, prin rânduirea Sfântului Grigorie între Părinţii Bisericii, mari apărători ai învăţăturii ortodoxe.

Se poate spune că victoria asupra iconoclaştilor din secolul al IX-lea, ca şi cea asupra umaniştilor bizantini din secolul al XIV-lea (a Sfântului Grigorie), este biruinţa învăţăturii ortodoxe moştenite de la Părinţi asupra raţionalismului, care a existat dintotdeauna într-o formă latentă în mediile intelectuale din Bizanţ şi şi-a găsit noi susţinători printre scolaştii apuseni şi precursorii Renaşterii.

Învăţătura duhovnicească a Triodului poate fi privită drept aplicarea nemijlocită a dogmei ortodoxe a Întrupării Mântuitorului, aşa cum a fost expusă de apărătorii icoanelor şi isihaşti. Prin urmare, aceste două praznice îşi găsesc un loc justificat la începutul Postului Mare, nu numai prin importanţa lor istorică, ci şi pentru că simbolizează condiţiile fără de care postul şi pocăinţa din timpul postului n-ar putea ajunge aievea la ,,viaţa întru Hristos”: mărturisirea dreptei credinţe şi participarea sufletului şi trupului la îndumnezeire.

Pecetluitu-s-a cu cuvintele şi cu dogmele şi cu scrisorile tale, Grigorie, credinţa celor binecredincioşi şi îndrăzneala eresurilor a contenit şi ameninţarea dreptei credinţe şi tăria celor rău credincioşi a încetat(al doilea canon, cântarea a 7-a)

Duminica a treia a Postului Mare

a Sfintei Cruci

Într-un manuscris de la Ierusalim din secolul al XIII-lea, prăznuirea crucii din a treia duminică a Postului Mare era numită ,,praznicul celei de-a treia închinări a crucii”. El completa aşadar sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemora descoperirea sa de către Sfânta Elena, şi cea a procesiunii crucii din 1 august, careamintea victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi întoarcerea sfintei cruci la Ierusalim, în anul 630.

La început, praznicul crucii apărea exact în mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica, când se anunţa numai cinstirea crucii pentru săptămâna ce avea să vină. Acest rit s-a extins apoi la toată săptămâna a patra, pentru a permite populaţiei capitalei Bizanţului să vină să se închine înaintea sfântului lemn. Cinstit timp de o săptămână întreagă, praznicul propriu-zis nu se mai distingea deloc, astfel că, pentru a-l marca, a fost necesară deplasarea sa într-o zi de duminică.

Cinstirea lemnului crucii este un har dat de Dumnezeu, cuprinzând în sine întreaga iconomie; acest har este atât de mare, încât de cruce nu ne putem apropia decât după ce ne-am curăţit în timpul celor 3 săptămâni anterioare prăznuirii ei. Doar postul poate lumina îndeajuns pe om pentru a-l face în stare să vadă, fără să orbească, strălucirea crucii mai scânteietoare decât soarele.

Această arătare slăvită a crucii în mijlocul Postului Mare îngăduie definirea limpede a temeliei clădite pe Hristos a virtuţilor ce trebuie puse în practică în timpul postului. Viaţa creştinului constă, înainte de toate, din ,,a-şi lua crucea sa în toate zilele” pentru a urma lui Hristos, sau chiar de ,,a urca pe crucea lui Hristos”, de a fi răstignit împreună cu El, pentru a putea învia împreună cu El.

Fiindcă prin cele 40 de zile de post, ne răstignim şi noi oarecum, omorâţi fiind prin patimi; şi avem întru noi supărare şi simţire de mâhnire şi de greutate, vieţuind cu nepurtare de grijă şi căzând; pentru aceasta se pune înaintea noastră cinstita şi de viaţă făcătoarea cruce, ca şi cum ne-ar îndemna şi ne-ar îmbărbăta şi ne-ar ajuta nouă. De asemenea, aducându-ne aminte de patimile Domnului nostru Iisus Hristos şi mângâindu-ne pe noi. De vreme ce Dumnezeul nostru S-a răstignit pentru noi, în ce chip suntem noi datori cu mult mai vârtos a face aceea pentru Dânsul.

Cu puterea acestui lemn, Hristoase Dumnezeule păzeşte-ne de ispitele şi de năvălirile celui rău şi ne fă vrednici a ne închina patimilor tale celor dumnezeieşti şi învierii din morţi celei purtătoare de viaţă; şi te îndură de ne dăruieşte putere, ca să trecem cu veselie curgerea acestui post de 40 de zile (în săptămâna a 4-a a Postului Mare, miercuri este înjumătăţirea postului)

Duminica a patra a Postului Mare

a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul

Următoarele două duminici ale Postului Mare sunt dedicate unor modele vii ale vieţii duhovniceşti. Prăznuirea Sfântului Cuvios Ioan Scărarul nu apare decât prin secolul al XIII-lea. Mai înainte de aceasta, duminica era închinată comemorării pildei samarineanului celui milostiv, al cărei canon s-a păstrat la utrenia duminicii. Rânduirea târzie a acestei prăznuiri a apărut, probabil, din dorinţa de a completa în mod armonios structura Triodului. Dacă primeledouă duminici alcătuiau o perioadă ,,dogmatică”, prăznuirea Sfinţilor Cuvioşi Ioan Scărarul şi Maria Egipteanca a dat naştere unei a doua perioade, ,,ascetice”, în ciclul duminicilor din Postul Mare.

În sinaxar, Sfântul Ioan Scărarul este prăznuit pe 30 martie, iar Sfânta Maria Egipteanca pe 1 aprilie. Faptul că aceste praznice cădeau întotdeauna în timpul triodului făcea ca ele să nu fie săvârşite cu mare cinste, în ciuda importanţei acestor sfinţi pentru tradiţia ortodoxă (Postul Mare fiind dedicat Patimilor Mântuitorului, prăznuirea sfinţilor este trecută în plan secund). Prin urmare, prăznuirea lor în ciclul liturgic mobil a permis o mai mare strălucire a sărbătoririi lor şi scoaterea în evidenţă a celei de-a doua perioade a Postului Mare, ascetice.

Scara Sfântului Ioan este călăuza discernământului duhovnicesc, ce trebuie să însoţească făptuirea tuturor virtuţilor. Plinind toate virtuţile în viaţa sa pilduitoare, Sfântul Ioan Scărarul apare ca model al monahului şi al ştiinţei duhovniceşti în care suntem iniţiaţi în timpul Postului Mare. Cinstindu-l, contemplăm cu ochii cugetului nostru monahul desăvârşit, aşa cum se cuvine să devină orice monah, prin împlinirea învăţămintelor Triodului. Iar evocarea virtuţilor sfântului este prilej de prăznuire şi bucurie pentru toţi credincioşii, nu doar pentru monahi.

Pre îngerul cel de pre pământ şi pre omul lui Dumnezeu cel din ceruri, podoaba cea frumoasă a lumii, desfătarea bunătăţilor şi a faptelor bune, lauda sihaştrilor; pe Ioan să-l cinstim. Că acesta fiind sădit în casa lui Dumnezeu a înflorit după dreptate şi ca un chedru în pustie a înmulţit turmele lui Hristos ale oilor celor cuvântătoare, întru prea cuviinţă şi dreptate (vecernie, slava la stihoavnă)

În săptămâna a cincea a Postului Mare

Deniile canonului cel mare şi acatistului Bunei Vestiri a Maicii Domnului

În săptămâna a cincea a Postului Mare, miercuri, prăznuim cântarea canonului cel mare al Sfântului Andrei Criteanul, iar vineri, cântarea acatistului preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare.

Deniile se săvârşesc doar în două săptămâni de peste an: în săptămâna a cincea a Postului Mare şi în cea de-a şaptea, sau a Patimilor Mântuitorului.

Canonul cel mare, al Sfântului Andrei Criteanul, imnograf din secolul al VIII-lea, este un canon de pocăinţă alcătuit din 250 de imnuri sau strofe, în care sfântul vorbeşte despre zdrobirea inimii celui păcătos, îndemnând spre pocăinţă.

Acatistul Bunei Vestiri al Maicii Domnului, socotit a fi fost alcătuit de patriarhul Serghie al Constantinopolului în secolul al VII-lea, este alcătuit din 24 strofe, sau 12 condace şi 12 icoase. El este un imn de laudă închinat Maicii Domnului, care exprimă, într-o formă poetică, învăţătura Bisericii despre preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Duminica a cincea a Postului Mare 

a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca 

Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca este, asemenea celei anterioare, dedicată unui model viu al vieţii duhovniceşti. Aceste două duminici propun credincioşilor două pilde: cea a Sfântului Ioan Scărarul, ca pildă de înfrânare, şi cea a Sfintei Maria Egipteanca, ca pildă de căinţă. Aşezarea celor doi sfinţi în duminicile de după prăznuirea Sfintei Cruci - când se pregăteşte de departe Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Stâlpărilor sau a Intrării Domnului în Ierusalim - are misiunea de a trezi râvna credincioşilor, prin aceea că li se arată că virtuţile la care sunt chemaţi nu sunt idealuri abstracte, ci au fost împlinite de sfinţi.

Cultul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca este atestat înainte chiar de răspândirea vieţii scrise de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Prima menţiune explicită în manuscrise a prăznuirii sale în duminica a cincea a postului apare în secolul al XI-lea.

Către porţile pierzării apropiindu-te prin faptele cele necuvioase, ţi-a deschis ţie porţile pocăinţei, prea cinstită, Cel ce a sfărâmat mai înainte cu puterea dumnezeirii, porţile iadului; fiind El însuşi Poarta Vieţii (primul tropar al cântării a 3-a din canonul duminicii sfintei)

Duminica a şasea a Postului Mare

a Intrării Domnului în Ierusalim

În sâmbăta celei de-a şasea săptămâni a Postului Mare

Pomenirea Învierii lui Lazăr

Întru această zi, prăznuim învierea cea de a patra zi a Sfântului şi Dreptului Lazăr, prietenul lui Hristos. Apropiindu-se patimile cele mântuitoare ale Domnului, trebuia mai cu adevărat să se încredinţeze taina învierii. Aşa, petrecând Iisus pe lângă Iordan, întâi a înviat din morţi pe fata lui Iair şi pe fiul văduvei din Nain. Apoi Lazăr prietenul lui, cuprinzându-se de boală grea, a murit; dar Iisus nefiind acolo, a zis ucenicilor: Lazăr prietenul nostru a adormit. Atunci lăsând Iordanul, a venit în Vitania. Şi au mers toţi la mormânt şi luând piatra de pe mormânt, a zis Marta: Doamne, miroase, că este mort de patru zile. Iisus însă rugându-se şi lăcrimând a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară ! Şi îndată a ieşit mortul. După ce a fost înviat, Lazăr s-a dus în ostrovul Ciprului şi acolo a petrecut; şi mai pe urmă s-a pus de apostoli arhiereu cetăţii Chitilor; şi vieţuind bine şi după plăcerea lui Dumnezeu, după 30 de ani ai învierii sale, a murit iarăşi şi s-a îngropat acolo, multe minuni făcând.

Învierea şi Viaţa oamenilor fiind Tu, Hristoase, ai venit la mormântul lui Lazăr, adeverindu-ne două firi ale Tale, Îndelung-răbdătorule. Că din Fecioară curată ai venit Dumnezeu şi om; căci ca un om ai întrebat: unde s-a îngropat ? Iar ca un Dumnezeu ai înviat, cu voia Ta cea de viaţă aducătoare, pe cel mort de patru zile (primul tropar de la Laude)

Duminica Intrării Domnului în Ierusalim

Întru această zi, prăznuim sărbătoarea cea prea strălucită şi prea luminată a Stâlpărilor. Mai înainte de Paşti cu şase zile, venit-a Iisus în Vitania, unde era Lazăr pe care îl înviase; şi acolo făcându-se ospăţ, a mâncat cu dânsul şi Lazăr; iar sora lui, Maria, a turnat mir pe picioarele lui Hristos. Şi a doua zi, Domnul a trimis pe ucenicii Săi să aducă mânza şi asinul.

Şi Cel ce are scaun cerul, a intrat în Ierusalim, şezând pe mânz. Iară pruncii evreieşti şi evreii şi-au aşternut înaintea Lui hainele sale; şi unii tăiau stâlpări de finic, iar alţii le ţineau în mâini şi mergând înaintea Lui, strigau: Osana fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israil !

Şi aceasta s-a făcut, îndemnând Duhul cel Sfânt limbile acelora spre slava şi lauda lui Hristos. Şi prin stâlpările de finic se arăta biruinţa lui Hristos asupra morţii. Că era obicei de se încununau biruitorii cu cununi, şi se petreceau în urma unor lupte sau războaie cu stâlpări. Iară mânzul închipuia pe noi, poporul cel din păgâni, pe care a şezut Hristos şi S-a odihnit şi S-a numit biruitor şi împărat a tot pământul.

Cu milostivirea Ta cea negrăită, Hristoase, Dumnezeul nostru, fă-ne pe noi biruitori patimilor celor necuvântătoare, şi ne învredniceşte să vedem şi biruinţa Ta cea luminată asupra morţii şi învierea cea luminată şi de viaţă purtătoare.

Învierea cea de obşte mai înainte de patima Ta încredinţându-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie, biruitorului morţii, strigăm: «Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel ce vii întru numele Domnului» (troparul praznicului)

Pe scaun în cer şi pe mânz pe pământ fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit şi cântare de la pruncii cei ce strigau Ţie: «Bine eşti cuvântat Cel ce vii să chemi pe Adam» (condacul praznicului)

Deniile Săptămânii Patimilor

- în fiecare seară, începând de duminică până vineri - 

Duminică: se face pomenire pentru fericitul Iosif cel prea frumos, ce îl preînchipuie pe Mântuitorul, şi pentru smochinul cel uscat; pentru că de aici iau începere sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos

Luni: se face pomenire despre pilda celor 10 fecioare

Marţi: se face pomenire pentru femeia cea păcătoasă, care a uns pe Domnul cu mir

Miercuri: întru această zi, Sfinţii Părinţi au aşezat spre prăznuire patru lucruri: sfânta spălare, cina cea de taină, adică aşezarea înfricoşatelor taine cele pentru noi, rugăciunea cea mai presus de fire şi vinderea Domnului

Joi: liturghia Sfântului Vasilie cel Mare a cinei celei de taină şi denia celor 12 Evanghelii; prăznuim sfintele, mântuitoarele şi înfricoşatele patimi ale Mântuitorului

Vineri: ceasurile împărăteşti şi Prohodul Domnului

Sâmbătă:  Coborarea la iad a Mantuitorului şi Slujba Învierii