începutul Triodului - Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2014/02/triodul-calauza-duhovniceasca-spre.html

începutul Triodului, este o perioadă de 10 săptămâni a anului liturgic, ce reuneşte cele 3 săptămâni anterioare Postului Mare şi cele 7 săptămâni ale postului în sine. Această perioadă se numeşte triod, deoarece canoanele ce se cântă la utrenie pe parcursul acestor săptămâni sunt alcătuite din trei ode sau imnuri.

Concret, Triodul cuprinde următoarele duminici:

înaintea Postului Mare
Duminica Vameşului şi Fariseului, care este mâine
Duminica Fiului Risipitor
Duminica Înfricoşatei Judecăţi
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

şi în Postul Mare
Duminica Ortodoxiei
Duminica Sfântului Ierarh Grigorie Palama
Duminica Sfintei Cruci
Duminica Sfântului Cuvios Ioan Scărarul
Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca
Duminica Intrării Domnului în Ierusalim

Astfel, Triodul începe în Duminica Vameşului şi Fariseului; această primă perioadă de 3 săptămâni reaminteşte creştinului smerenia vameşului, căinţa fiului risipitor, judecata lui Dumnezeu, ultima duminică - a Izgonirii lui Adam din Rai - arătând motivul patimilor, morţii şi învierii Domnului. Triodul continuă pe tot parcursul Postului Mare şi se termină în Duminica Învierii Domnului.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul reprezintă o particularitate a slujbelor din Postul Mare, alături de metanii şi celelalte trăsături caracteristice acestui post. Ca şi celelalte, această rugăciune nu era rezervată odinioară doar perioadei Triodului, ci era rostită la toate slujbele cu ,,Aliluia”, precum scrie în Tipicul Sfântului Sava şi astăzi.

În timpul Postului Mare, ea este rostită la sfârşitul tuturor slujbelor din zi din lunea primei săptămâni de post până în miercurea din Săptămâna Patimilor – cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică, în care rânduiala liturgică are un caracter festiv –, ca şi în miercurea şi vinerea Săptămânii lăsatului sec de brânză, ale cărei slujbe respectă întrucâtva tipicul Postului Mare.

Rugăciunea Sfântul Efrem Sirul este următoarea (în 3 stări, cu 3 metanii):

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie (o metanie).

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale (o metanie).

Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin (o metanie).

Şi după rugăciunea aceasta, zicem aceste 4 stihuri (iarăşi în 3 stări, cu 12 închinăciuni):

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (o închinăciune)

Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul (o închinăciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă (o închinăciune)

Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă (o închinăciune)

Şi pe urmă, spunem încă o dată rugăciunea Sfântului Efrem, toată (cu o metanie).

Felul în care este spusă rugăciunea diferă între popoarele ortodoxe. Până de curând, grecii rosteau rugăciunea în tăcere, spre deosebire de slavi şi de noi, românii, la care începând din secolele XV-XVI, preotul vine înaintea uşilor împărăteşti şi spune rugăciunea cu glas tare, întreaga comunitate închinându-se cu el. În obştile monahale, în absenţa unui preot, stareţul/stareţa este cel/cea care rosteşte rugăciunea.

Această diferenţă de practică bisericească se naşte din faptul că, pentru ruşi, rugăciunea Sfântului Efrem este inima spiritualităţii Postului Mare, pe câtă vreme grecii o ignoră adeseori şi nu insistă decât pe metanii. Recent, în unele comunităţi greceşti s-a introdus rostirea ei cu glas tare de către preot.

De asemenea, noi, românii, rostim rugăciunea precum am descris mai sus, aşa cum scrie şi în Tipicul Sfântului Sava şi este în uzul slav, pe când grecii spun la sfârşit doar ultima parte a rugăciunii: ,,Aşa Doamne Împărate ...”.

Scurt istoric al rugăciunii

Introducerea rugăciunii în Postul Mare este, se pare, destul de recentă, fiindcă nu o găsim indicată în vechile tipice, care nu aparţin grupului savait, cum sunt cele studite de la Mânăstirea Fecioarei Evergetis din Constantinopol (secolul XII) şi Mânăstirea Mântuitorului de la Messina (secolul XII), de altfel extrem de complete.

Originea acestui rit se află probabil la Mânăstirea Studios din Constantinopol, a cărei regulă – Hypotyposis – cerea ca în Postul Mare, după catismele ceasurilor, întreaga comunitate să facă 3 metanii înaintea egumenului. Potrivit regulii Sfântului Atanasie Athonitul, la aceste 3 metanii trebuie adăugate 12 închinăciuni. Cele două variante au fost adaptate ulterior la Messina (3 metanii) şi Evergetis (15 metanii). Acest obicei de 3 sau 15 metanii era, de fapt, ,,o iertare”, aşa cum se găseşte încă la sfârşitul miezonopticii şi pavecerniţei.

Cu ocazia întâlnirii tradiţiilor palestiniană şi constantinopolitană, probabil, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul a fost unită cu obiceiul celor 15 metanii, înrădăcinată deja în capitala bizantină începând din secolul al XI-lea. Oricare ar fi vechimea acestei rugăciuni, prin frecvenţă şi concizie are o însemnătate deosebită în Triod. Ea rezumă în chip admirabil întreaga lucrare duhovnicească din timpul Postului Mare, articulând în trei grupuri de cereri principalele lupte pentru dobândirea virtuţilor pe care le dă creştinul pe frontul inimii sale.

Ce cerem în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul ?

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este formată din 3 părţi, care formează 3 grupuri de cereri către Dumnezeu. În prima parte – Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie – se află cererile negative; în cea de-a doua parte – Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale – se află cererile pozitive; iar ultima – Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin – cuprinde cereri de păstrare a stării dobândite.

Rugăciunea este îndreptată către Dumnezeu, Cel care ne poate apăra şi elibera de patimi şi ne dăruieşte harul, nelăsând deoparte conlucrarea voinţei libere a omului cu Dumnezeu, ci subliniind mai degrabă faptul că viaţa duhovnicească are nevoie încă de la începutul ei de alipirea profundă a voinţei umane de voinţa dumnezeiască.

Doar faptul de a cere toate acestea lui Dumnezeu cu inimă curată vorbeşte despre dorinţa de alipire de voinţa dumnezeiască, precum este şi în rugăciunea domnească, când spunem: ,,Facă-se voia Ta”. Potrivit Sfântului Ierarh Grigorie al Nyssei, virtuţile nu sunt altceva decât împlinirea în om a voii lui Dumnezeu, şi precum spune Sfântul Grigorie Sinaitul, ,,rugăciunea este Dumnezeu care săvârşeşte în noi toate”.

I. Risipire şi liniştire

Primele cuvinte ale rugăciunii sunt un citat aproximativ din Cartea Înţelepciunii lui Isus Sirah, capitolul 23, intitulat Rugăciune către Dumnezeu pentru dobândirea înţelepciunii celei adevărate, pentru înfrânarea limbii şi a poftelor: ,,Doamne Părinte şi Stăpânul vieţii mele ! Să nu mă părăseşti în sfatul lor, şi să nu mă laşi să caz întru ei. Doamne Părinte şi Dumnezeul vieţii mele ! Înălţarea ochilor nu-mi da mie, şi pofta o întoarce de la mine. Pofta pântecelui şi a împreunării trupului să nu mă cuprinză pre mine, şi sufletului celui fără de ruşine să nu mă dai pre mine” (23, 1, 4 şi 5).

Restul rugăciunii Sfântului Efrem reia esenţa rugăciunii lui Isus Sirah, dar este mai concisă şi mai limpede, şi foloseşte cuvinte specifice ascezei creştine.

Înlănţuirea cererilor negative sau pozitive sugerează geneza patimilor, căreia trebuie să i se opună lanţul virtuţilor, familiar autorului Triodului şi devenit clasic începând cu Filon din Alexandria. Prin urmare, ar fi greu de precizat izvoarele exacte ale structurii acestei rugăciuni, dar cuvintele Sfântul Ioan Scărarul par a fi unul din modelele cele mai directe ale ei: ,,Dracul trupurilor şi al mâniei, al nebuniei pântecelui, al trândăviei şi al somnului, nu obişnuieşte să înalţe cornul minţii; dar cel al iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire şi de multă grăire, şi alţii mulţi, obişnuiesc să adauge rău peste rău. Apropiat de aceştia este şi cel al judecării altora”.

În rugăciunea Sfântului Efrem, ordinea genetică a patimilor este diferită, dar modul de articulare al lor pare inspirat din acest pasaj al Scărarului. Astfel, trândăvia denotă tocmai patima care se opune efortului ascetic. Sfântul Ioan Scărarul o deosebeşte de păcat, care este călcarea poruncii, şi de neglijenţă sau nepăsare, fiindcă ea constă în a nu împlini poruncile lui Dumnezeu şi, prin urmare, în a nu începe osteneala duhovnicească cerută în timpul Postului Mare.

Avva Ammonas spune: ,,Trândăvia este moartea şi surparea sufletului”. Împiedicând ascetul să intre în arenă, ea este chiar mai rea decât dracii. ,,Odihna şi trândăvia sunt pierzania sufletului şi pot vătăma mai mult decât dracii”, spune Sfântul Isaac Sirul.

Este potrivit, aşadar, ca în fruntea rugăciunii Postului Mare să fie pusă cererea de a ne izbăvi de această patimă, care este ,,obârşia” şi ,,începutul tuturor relelor”. La Petru Damaschinul, ea este într-adevăr în fruntea patimilor: lipsa de cugetare naşte nepăsarea, aceasta duce la trândăvie, care naşte uitarea, din care vine iubirea de sine, iubirea de plăcere, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, producând risipirea în griji, necunoaşterea darurilor dumnezeieşti şi a greşelilor proprii, căreia îi urmează cele 8 gânduri ale răutăţii, pe care se altoiesc toate păcatele.

Duşmană a liniştirii, ea este proprie ,,celor ce nu vor să ştie nimic de împărtăşirea de bogăţiile lui Dumnezeu, nici de izbânda în bine”, precum spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Altfel spus, tot după Petru Damaschinul, ea este la obârşia risipirii, pe care o exprimă noţiunea de ,,curiozitate”. În cuvântul său către Tesaloniceni (II Tesaloniceni 3, 11), Sfântul Apostol Pavel arată unirea intimă dintre aceste două patimi, trândăvia şi iscodirea, iar Sfântul Ioan Cassian spune aşijderea: ,,Din lenevie vine curiozitatea, din curiozitate tulburarea, iar din tulburare toate relele”.

Mintea, curioasă şi risipită în lucrurile altuia, nu poate rămâne în linişte, ascultând porunca: ,,Ia seama la tine însuţi !” Cu toate acestea, condiţia indispensabilă a vieţii duhovniceşti este rămânerea în linişte, concentrare şi atenţie. ,,A rămâne în chilie” – ,,Mergi, şezi în chilia ta şi chilia te va învăţa toate”, în cuvintele Avvei Moise Arapul – înseamnă în limbajul duhovnicesc a reţine mintea în ea însăşi şi a o împiedica să se reverse în afară, pentru a se putea înălţa spre contemplaţia lui Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Vasilie cel Mare spune: ,,Mintea nerisipită în lucrurile din afară, nici împrăştiată de simţuri spre cele din lume, se întoarce la ea însăşi şi prin ea însăşi urcă spre înţelegerea lui Dumnezeu”, şi continuă afirmând că toate virtuţile uşurează acest elan spre înălţarea către Dumnezeu şi sunt urmarea negrijii de orice altceva. De aici se naşte nevoia imperioasă de a nu ne împrăştia în curiozitate, pentru a putea dobândi virtuţile despre care ne vorbeşte Triodul.

Aşadar, obiectul perechii primelor două cereri ale rugăciunii Sfântului Efrem este osteneala duhovnicească cerută de Tipic, care cere în acelaşi timp curaj şi atenţie faţă de sine. Sfântul Ioan Scărarul sumarizează aceasta în cuvintele: ,,Monahul este o silire necontenită a firii şi o necontenită pază a simţurilor”.

* * *

 Cele două cereri ale celei de-a doua părţi a acestui prim grup au aceeaşi relaţie genetică cu cele pe care tocmai le-am examinat.  Dar, în vreme ce acestea priveau cauzele directe  ale patimilor pentru cel ce se angajează în lupta duhovnicească,  aici sunt atacate adevăratele patimi cerându-se, de pildă, izbăvirea de iubirea de stăpânire.

Reluând tema binecunoscută a postului duhovnicesc, Sfântul Nil Sinaitul spune că scopul Postului Mare este nu numai acela de a ne înfrâna de la alimente, ci, mai cu seamă, de la iubirea de stăpânire şi invidie.

Iubirea de stăpânire – echivalând aici cu iubirea de slavă – a fost cea de-a treia şi ultima ispitire a Mântuitorului Hristos de către satan, atunci când S-a retras în pustie (potrivit Luca 4, 9); biruit, vicleanul vrăjmaş s-a retras de la El, ,,isprăvind orice ispită” (Luca 4, 13). Ţinând cont de relatarea evanghelică, erudiţii în ştiinţa duhovnicească au socotit că cele trei ispitiri ale lui Hristos constituie expresia ,,patimilor matrice” din care se nasc cele ,,8 gânduri ale răutăţii” şi toate patimile. ,,Toţi Părinţii – scrie Avva Dorotei – învaţă că orice patimă vine fie din iubirea de slavă, fie din iubirea de argint, fie din iubirea de plăcere”.

La oameni, ca şi la duhuri, iubirea de stăpânire este cauza primară a înclinaţiilor spre rău, fiindcă ea îi face să se socotească drept propria obârşie şi să-şi renege statutul de fiinţă creată de Dumnezeu. Într-unul din cuvintele sale catehetice, Sfântul Grigorie al Nyssei spune: ,,El (satan) pătimea de iubirea de putere, obârşia şi temelia înclinaţiei spre rău şi, aşa zicând, a tuturor celorlalte rele”.

De asemenea, grăirea în deşert sau flecăreala apare aici ca fiind principala consecinţă a iubirii de stăpânire. Sfântul Ioan Scărarul atribuie limbuţiei două cauze posibile: slava deşartă şi lăcomia pântecelui. În afară de faptul că aici este vorba de flecăreală iar nu de limbuţie, este uşor de înţeles de ce această patimă este legată doar de iubirea de stăpânire, întrucât cel care va rosti rugăciunea Sfântului Efrem Sirul de sute de ori în timpul Postului Mare se socoteşte că păzeşte rânduiala şi posteşte pentru a-şi stăpâni lăcomia pântecelui. Pe de altă parte, această cerere către Dumnezeu, de a fi păziţi de grăirea în deşert, întregeşte bine cuplul de cereri ce urmăreşte dobândirea liniştirii (isihiei).

Căutată aici este tăcerea, căci dacă nu facem să tacă în noi înşine glasul voii proprii şi al iubirii de slavă ce ne îndeamnă să ne risipim în afară prin cuvinte deşarte, cum am putea rămâne în concentrarea gândurilor şi în meditaţie pentru a auzi glasul lui Dumnezeu în inimile noastre ? Avva Varsanufie ne mai spune despre tăcere: ,,Tăcerea nu stă în a ne păzi gura închisă. Căci se întâmplă ca omul să spună mii de cuvinte folositoare şi acest lucru să i se socotească drept tăcere, în timp ce, pentru faptul de a fi spus un singur cuvânt deşert, va fi socotit ca unul care a călcat în picioare învăţăturile Mântuitorului care spune: ,,Pentru tot cuvântul deşert care vor grăi oamenii, vor să dea seamă de dânsul în ziua judecăţii” (Matei 12, 36)”.

Aşadar, cele două perechi ale primei părţi a rugăciunii urmăresc să întregească învăţătura despre asceză şi post pe care o oferă imnologia şi Tipicul, dar şi să-l adâncească pe monah în starea de concentrare, de pace lăuntrică şi liniştire, fără de care orice cateheză duhovnicească rămâne neroditoare, asemenea seminţei bune căzute pe drum.

II. Cuminţenie şi smerenie

Cea de-a doua parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul reia structura simetrică pe care am remarcat-o deja în sânul primei părţi, reprezentând partea ei pozitivă. Perechii trândăvie-curiozitate/risipire i se opune aici cuminţenia, iar această asociere este justificată în măsura în care perechea dintâi conduce în final la aceleaşi urmări ca şidesfrânarea. Ambele dezbină fiinţa, fac persoana să înceteze a mai realiza identitatea sa profundă în Dumnezeu pentru a o antrena în afară, făcând din obiecte sau trupuri idolii pe care, în nebunia ei, îi va adora. Prin urmare, cuminţenia este remediul acestei pierderi a identităţii şi agentul concentrării fiinţei. În tratatul săuDespre feciorie, Sfântul Ierarh Grigorie al Nyssei scrie: ,,Cuminţenie este în sens propriu gospodărirea cu bună rânduială, cu înţelepciune şi înţelegere a tuturor mişcărilor sufletului”.

Într-un mod mai limpede şi mai general decât noţiunea de înfrânare, cuminţenia exprimă ’stăpânirea’ – atât a poftelor trupeşti, cât şi ale pântecelui – şi supunerea lor urcuşului duhovnicesc al creştinului. Pentru Petru Damaschinul, ea este remediul sau leacul specific al împrăştierii curioase: ,,Ea (neprihănirea) adună în sine însăşi cugetul şi prin sine însăşi îl înalţă către Dumnezeu”. Fiindcă, spune mai departe sfântul, ea nu se aplică numai lăcomiei pântecelui şi desfrânării, ci tuturor puterilor iraţionale ale sufletului, pe care le supune lui Dumnezeu.

Despre smerenie, ce constituie cea de-a doua cerere a celei de-a doua părţi, abia dacă mai trebuie să vorbim aici, întrucât apare în chip evident drept leacul slavei deşarte şi al iubirii de stăpânire. Ea nu apare aici la începutul catalogului virtuţilor – ca în cateheza imnologică a Triodului – pentru a se înscrie în structura rugăciunii Sfântului Efrem. Aceasta nu înseamnă nicidecum că este socotită inferioară în vreun fel cuminţeniei. Aceste două leacuri duhovniceşti se completează reciproc şi reprezintă cele două mijloace esenţiale ce trebuie folosite pentru a dobândi liniştirea sugerată de primul grup de cereri negative.

* * *

Elementele celei de-a doua părţi nu mai au aceleaşi relaţii structurale: ele nu se opun elementelor primului grup de cereri şi nu au între ele o relaţie genetică, precum am văzut în cazul cuplului cuminţenie-smerenie. Cu răbdarea şi iubirea schimbăm planul, pentru a lua în considerare ansamblul parcursului duhovnicesc în continuitatea şi efortul său susţinut.

Răbdarea are o importanţă centrală în înţelegerea analogiei dintre cele 40 de zile ale Postului Mare şi ,,Postul Mare continuu”. Nu este de ajuns să ne străduim a dobândi virtuţile – atât trupeşti, cât şi sufleteşti – doar pentru o vreme, căci numai cela ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Matei 24, 13). Prin urmare, străduinţa duhovnicească trebuie să fie constantă în timpul Postului Mare şi chiar în afara lui, fiindcă, potrivit unei legi fundamentale a vieţii duhovniceşti, cine nu merge înainte dă înapoi şi merge spre pierzania sa. Născută din înfrânare, răbdarea dă naştere iubirii frăţeşti şi evlaviei, conducând către adevărata dragoste (potrivit II Petru 1, 5-7). De asemenea, răbdarea completează asceza în cele ce nu depind de libertatea noastră. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: ,,Desăvârşit este cel ce luptă împotriva ispitelor de bunăvoie prin înfrânare şi rezistă ispitelor care vin fără voie prin răbdare”.

Răbdarea se aseamănă unei aripi care trebuie adăugată oricărei virtuţi pentru a ne putea înălţa către Dumnezeu, căci aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, este nevoie de timp pentru a birui cu totul patimile. Aşadar, virtutea răbdării nu luptă în mod direct împotriva patimii, ci constă tocmai din a o lăsa să moară. Ea este o armă care poate fi folosită în orice vreme şi împotriva oricărei patimi şi ne va fi deosebit de utilă în timpul Postului Mare, a cărui strategie constă într-un efort duhovnicesc suficient de încordat în timp pentru a lăsa patimile ,,să moară de epuizare”.

Răbdarea este cea mai mare virtute a mucenicilor, ca şi a asceţilor. Cei dintâi au fost supuşi unor prigoniri văzute, venite din partea oamenilor, iar cei din urmă sunt supuşi unei prigoniri nevăzute, din partea demonilor pizmuitori. Prin urmare, fie că trecem printr-o prigoană văzută, fie printr-una nevăzută, tot suntem nevoiţi să intrăm prin uşa cea strâmtă (Matei 7, 13), căci a răbda până în sfârşit înseamnă a ne păzi neîncetat de întinăciunile patimilor, nu numai în timpul celor 40 de zile ale Postului Mare, ci de-a lungul întregului Post Mare al vieţii.

Răbdării, al cărei rol este acela de a păstra pe toată durata Postului Mare concentrarea asupra noastră înşine şi atenţia primelor zile, rugăciunea Sfântului Efrem îi asociază iubirea. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, atunci când este înţeleasă ca aici în sensul ei restrâns la viaţa ,,practică”, iubirea se defineşte ca leacul patimilor puterii irascibile a sufletului: ,,Este cu neputinţă minţii să se sârguiască desăvârşit în Dumnezeu, dacă nu a dobândit aceste trei virtuţi: iubirea, înfrânarea şi rugăciunea. Căci iubirea domoleşte irascibilitatea, înfrânarea stinge pofta, iar rugăciunea desparte mintea de toate gândurile şi o înfăţişează goală înaintea lui Dumnezeu Însuşi”.

Precizând felul în care iubirea poate domoli irascibilitatea, Sfântul Maxim afirmă că ea rezidă în esenţă în răbdare şi milă faţă de aproapele. Ucenicului care îl întreabă în ce anume stă îndelunga-răbdare, îi răspunde: ,,Ea stă în a rămâne neclintiţi în vrăjmăşie, în a suporta relele, a răbda până la capăt ispita, a nu ceda mâniei, a nu rosti cuvinte nesăbuite, a nu avea bănuială, nici a gândi vreun lucru oarecare nevrednic de un om care se teme de Dumnezeu”.

Răbdarea şi iubirea faţă de aproapele definite astfel apar limpede în legătura lor intimă şi reliefează motivul pentru care Sfântul Efrem Sirul le-a însoţit în rugăciunea sa: răbdarea este totodată mijlocul pentru dobândirea iubirii faţă de aproapele şi dovada stăpânirii câştigate asupra irascibilităţii.

Într-o perspectivă mai generală, această ultimă cerere poate fi socotită o evocare a iubirii, virtute supremă, sinteză şi temelie a tuturor celorlalte şi capăt al tuturor, ,,ca una care îmbrăţişează în întregime cel mai înalt lucru dorit întreg”. Dacă până aici cererile rugăciunii urmăreau concentrarea fiinţei dezbinate de patimi, această ultimă cerere pozitivă evocă o mişcare de expansiune către dumnezeire.

III. Nejudecare

Ultima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul este constituită tot dintr-o pereche, în care cererea pozitivă: ,,Dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele” precede cererea negativă: ,,Şi să nu osândesc pe fratele meu”. Aceste două cereri ce încheie această scurtă expunere a spiritualităţii Triodului au rolul de a atrage atenţia asupra faptului căcei care se ostenesc în timpul Postului Mare se pot înălţa cu mintea şi pot socoti că sunt îndreptăţiţi să-i judece pe cei care nu au în aparenţă aceeaşi râvnă.

Regăsim aici pilda fariseului, al cărui păcat a fost tocmai acela de a-l judeca pe cel ce era mai păcătos decât el, dar care a ştiut să se smerească înaintea lui Dumnezeu. Dacă facem aşa, alunecăm în mândrie, în a ne atribui nouă înşine ,,cauza faptelor noastre bune şi a-i privi de sus pe fraţi socotindu-i pe toţi nepricepuţi, fiindcă nu ne dăm seama de ceea ce se întâmplă”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne avertizează: ,,Dracul mândriei este plin de o îndoită răutate, căci sau îl înduplecă pe monah să pună în socoteala sa isprăvile şi nu în a lui Dumnezeu, care este dătătorul celor bune şi ajutorul spre izbândirea în ele; sau, neputându-l îndupleca la aceasta, îi insuflă gândul să-i dispreţuiască pe cei mai puţin desăvârşiţi dintre fraţi. Iar cel ce primeşte acest gând nu-şi dă seama că şi pe el însuşi se face să se lepede de ajutorul lui Dumnezeu. Căci, dacă-i dispreţuieşte pe aceia ca pe unii ce nu sunt în stare de isprăvile lui, vădit este că se socoteşte pe sine ca unul ce a înfăptuit asemenea isprăvi din proprie putere”.

Judecarea aproapelui nu vine numai din mândrie, ci şi din trândăvie, care ne îndeamnă să plecăm urechea la sugestiile vrăjmaşului pentru a scruta cu curiozitate cele mai mici defecte ale fraţilor, chiar şi ale celor mai desăvârşiţi, ca astfel să-i putem condamna şi să ne îndreptăţim în propria nepăsare. Şi flecăreala poate fi legată de judecata îndrăzneaţă, în măsura în care cel ,,care pare că tace, dar inima lui osândeşte pe alţii, acesta totdeauna grăieşte”.

Aşadar, judecarea aproapelui reuneşte toate păcatele de care Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească, atunci când rostim rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Mai grav încă, prin judecarea aproapelui Îi răpim lui Hristos judecata, atribuindu-ne nebuneşte un privilegiu al dumnezeirii. Precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: ,,Dar oamenii negrijindu-se să-şi plângă păcatele lor, îi răpesc Fiului judecata Lui şi, ca şi cum ar fi fără păcat, se judecă şi osândesc unii pe alţii”.

Judecându-i pe ceilalţi, ne osândim în definitiv pe noi înşine, refuzând să ne vedem aşa cum suntem şi nevrând să recunoaştem că păcatul nostru este mai grav decât cel pe care-l vedem la aproapele. Făcând astfel, mergem împotriva a ceea ce ştim că este însăşi pocăinţa şi facem zadarnică orice străduinţă pe care am depune-o în timpul Postului Mare. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: ,,Dacă este un rău a nu ne vedea păcatele proprii, este un rău îndoit, ba chiar întreit, a-i judeca pe ceilalţi atunci când suntem noi înşine striviţi de o bârnă (potrivit Matei 7, 3-5)”.

Dar celui ce se cunoaşte pe sine însuşi, care se recunoaşte păcătos şi chiar cel mai mare dintre păcătoşi, toţi fraţii îi apar mult mai vrednici decât el să intre în împărăţie: ,,Căci dacă cineva îşi poartă păcatele sale, nu le mai vede pe ale aproapelui”. Şi, precum ne îndeamnă Avva Pimen, ,,în ceasul în care ascundem greşeala fratelui nostru şi Dumnezeu ascunde pe a noastră, şi în cazul în care vădim greşeala fratelui nostru, şi Dumnezeu o vădeşte pe a noastră”.

Doxologia care încheie rugăciunea Sfântului Efrem - ,,că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin – este un element comun şi necesar oricărei rugăciuni în cultul bizantin, fiindcă rugăciunea, ca şi virtuţile pe care le cere, nu are decât un singur scop: slăvirea lui Dumnezeu.

În concluzie, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul reprezintă o invocare concisă şi bine structurată a ansamblului străduinţelor duhovniceşti din perioada Triodului. Articulând cererile în perechi de termeni opuşi, ea sugerează scopul comun: concentrarea şi liniştirea menite să astâmpăre toate cele omeneşti, ca harul dumnezeiesc să poată pătrunde în om şi să-l facă să rodească felurite virtuţi spre slava lui Dumnezeu.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 55/martie-aprilie 2010