După întoarcerea din procesiunea cu Sfântul Epitaf din timpul slujbei Utreniei din Sâmbăta Mare, acesta se pune pe Sfânta Masă şi rămâne întins pe ea până la odovania Paştelui, din miercurea de dinaintea Joii Înălţarii. Nu ar fi de preferat să se pună la locul lui, devreme ce Domnul a înviat?
Ce este Sfântul Epitaf? Sf. Epitaf (gr. epi tafos = mormânt). Acest cuvânt are două înţelesuri: ca obiect bisericesc de cult şi ca inscripţie pe o piatră de mormânt. Epitaful obiect de cult, numit şi Sfântul Aer sau Plasceniţa (slv.), este făcut din pânză de in, mătase, catifea sau muşama pe care se află imprimată, brodată ori pictată icoana înmormântării Domnului. Se foloseşte o singură dată pe an, la slujba vecerniei din Vinerea Patimilor, când Epitaful este scos în procesiune din Sfântul altar şi aşezat în mijlocul bisericii pe o masă, şi apoi la slujba Prohodului din noaptea Vinerii Patimilor (Utrenia Sâmbetei celei Mari), când este purtat în procesiune în jurul bisericii şi apoi adus în biserică în Sfântul altar, unde este aşezat pe Sfânta Masă; acolo rămâne până la Înălţarea Domnului, când este ridicat şi pus la locul lui, unde se păstrează în restul anului.
Epitaful închipuie Trupul mort al Domnului, amintind punerea Lui în mormânt, iar ridicarea Epitafului de pe Sfânta Masă, în Miercurea din ajunul Înălţării, simbolizează Înălţarea la cer a Mântuitorului. Punerea epitafului pe Sfânta Masă se leagă de sensul simbolic care se dă acestui act, adică faptului că închipuie mormântul lui Hristos. Astfel, după prohodirea de la epitaf şi procesiunea cu trupul Domnului, care este un anumit mod de reprezentare a funeraliilor Lui, se face şi o reprezentare a îngropării Lui prin punerea epitafului pe Sfânta Masămormântul lui Hristos.
În perioada dinaintea secolului al XIII-lea aproximativ, la stihoavna Vecerniei din Vinerea Mare, preotul nu „intra” purtând epitaful cum face astăzi, ci Evanghelia într-o parte, sprijinită pe umăr în aer. În felul acesta ieşea în public la închinare şi făcea procesiun în timpul cântării Sfinte Dumnezeule de la Doxologia Utreniei din Sâmbăta Mare. Evanghelia, după tâlcuirile simbolice ale Părinţilor, Îl închipuie pe Hristos iar Sfântul Aer, după aceleaşi tâlcuiri, giulgiul lui Iosif şi Nicodim cu care au înfăşurat Trupul mort al Domnului. Aceste simbolisme au influenţat puternic practica liturgică, precum şi forma Aerului.
În timp ce Aerul, după cum o indică numele, era iniţial un acoperământ uşor cu care se acopereau darurile din motive cu totul practice, drept pentru care se mai numea şi „nor”, „voal” sau „voalul cel mai de sus”, a început să fie împodobit cu reprezentări influenţate de simbolisme care erau puse pe seama lui. Adică pe el se înfăţişează Hristos mort, „mielul”, singur sau cu îngeri cu ripide, cu cei patru Evanghelişti, sau, în fine, şi în forma dezvoltată a plânsului de la mormânt, adică cu Născătoarea de Dumnezeu, cu Ioan, mironosiţele, cu Iosif şi Nicodim.
Astfel Aerul s-a transformat în epitaf. Acest tip de aer-epitaf ni-l descrie şi Simeon al Tesalonicului în Dialogul său: „Apoi, la urmă, pune aerul (adică după celelalte acoperăminte ale Darurilor în timpul slujbei Proscomidiei)... care însemnează şi cerul în care este steaua şi giulgiul; căci de aceea şi ca pe un mort îmbălsămat cu miruri pe Iisus Îl poartă şi epi-tafios (adică pemormânt) se cheamă; aceasta ne învaţă până la sfârşit în mod curat Taina ca întru-un tablou”. Modificarea acesta a avut urmări directe în Liturghie pe de o parte şi în slujba din Vinerea Mare pe de altă parte. Adică vechiul aer simplu şi uşor în timpul Vohodului mare se punea „în mâna stângă a diaconului” sau, mai exact, „pe umărul stâng al diaconului” şi, în lipsa diaconului, preotul îl punea „pe umărul său”.
După schimbarea sa în epitaf importanţa acestui acoperământ s-a golit şi mutarea lui de la proscomidiar la jertfelnic din timpul Vohodului mare se făcea în mod corespunzător importanţei sale. Adică la marile slujbe în sobor, după sfintele vase, el era purtat de diacon „pe cap”. Acest gest este mărturisit de codicii de la Sfântul Sava 362 (607) din secolul al XIV-lea şi de la Atena 754 din secolul al XVII-lea („iar în urma tuturor diaconii care ţin pe cap aerul”), precum şi de Simeon al Tesalonicului („cu care toţi ceilalţi şi cei care ţin pe cap Sfântul văl, care are înfăţişat pe el pe Iisus gol şi mort”, Interpretarea, 76).
Acoperirea vaselor după depunerea lor pe Sfânta Masă se făcea în mod analog cu cel din Vinerea Mare, zicându-se adică troparul „Iosif cel cu bun chip...”, în timp ce „se adunau la un loc toţi arhiereii, preoţii şi diaconii” (Sfântul Sava 362). Motive tehnice au contribuit de asemenea la schimbarea în modul în care se muta aerul-epitaf în timpul Vohodului mare. Dacă slujea un preot cu un singur diacon, aerul se punea pe spatele diaconului („ridică aerul şi îl pune pe spatele diaconului”, Atena 749), la fel ca şi astăzi, sau pe capul diaconului în felul în care se agaţă de spate („pe capul diaconului... acoperind acum capul diaconului, după cum am zis, cu aerul şi de la frunte până la spate fiind agăţat aerul”, Sinai 986). În mod asemănător se purta aerul şi când slujea preotul singur: îl agăţa adică, la fel ca şi astăzi, de umerii săi sau îl punea pe cap şi spate, cum face cu epitaful la procesiunea din Vinerea Mare.
Slujba coborârii de pe cruce şi a plângerii de la mormânt (a Prohodului) cu noua formă a aerului, având reprezentarea lui Hristos mort a primit o poziţie centrală. În timp ce înainte era pur şi simplu tipul giulgiului, în care înveleau Evanghelia, acum acesta devine deja trupul lui Hristos cel îngropat. Evanghelia s-a păstrat şi se pune la închinare împreună cu epitaful la stihoavna Vinerii celei Mari şi se poartă în procesiune la Utrenia din Sâmbăta Mare, însă centrul de greutate a căzut pe epitaf. Acesta se şi „îngroapă”, după cum am văzut la început, depunându-se în mormântul lui Hristos, pe Sfânta Masă, după procesiunea-înmormântare de la Utrenia din Sâmbăta Mare.
În acest punct se găseşte şi răspunsul la întrebare, deoarece epitaful rămâne pe Sfânta Masă pe toată perioada pascală. În timpul Liturghiilor pascale din această perioadă nu ar fi în conformitate cu întreaga cromatică a Învierii purtarea aeruluiepitaf în timpul Vohodului mare. De aceea a şi rămas şi, din tradiţie, şi rămâne până astăzi, întins pe Sfânta Masă până la odovania Paştelui, chiar şi după separarea aerului de epitaf. Aceasta este provenienţa istorică şi sensul acestui obicei. Nu mai contribuie în mod sigur motivele practice care au provocat naşterea lui, deoarece epitaful-aer nu mai este purtat în procesiune în timpul Vohodului mare.
bibliografie (Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. II, pag. 139-142).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu