sâmbătă, 24 septembrie 2011

Duminica a 18-a dupa Rusalii Pescuirea minunata (25 septembrie)


1.     Pe cand multimea Il imbulzea, ca sa asculte cuvantul lui Dumnezeu, si El sedea langa lacul Ghenizaret,
2.     A vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele.
3.     Si urcandu-se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o indeparteze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile.
4.     Iar cand a incetat a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adnc si lasati on jos mrejele voastre, ca sa pescuiti.
5.     Si, raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele.
6.     Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele.
7.     Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute.Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde.
8.     Iar Simon Petru, vazand aceasta, a cazut la genunchii lui iisus, zicand: Iesi de la Mine, Doamne, ca sunt om pacatos.
9.     Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera.
10.  Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon. Si a zis Iisus catre Simon: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni.
11.  Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El.

Exista aici o grila de lectura imediata. Mantuitorul, spre a da jos vălul trupescului, al ancorării in realitatea fizică imediată – sa nu uitam ca isi chema ucenici dintre oameni simpli, pescari – ii cutremura in ceea ce ei intampina ca realitate de zi cu zi. Si anume, in munca lor. Le ofera o intelegere mai adanca, si anume ca Dumnezeu, realitate spirituala, are putere asupra oranduirii lumii acesteia. Concret, ceea ce nu putusera ei cu mijloacele obisnuite, reusesc printr-o interventie deosebita a lui Dumnezeu. Prin ascultare, in pofida experientei simturilor lor : „toata noaptea ne-am ostenit si nimic nu am prins”.
Dumnezeu nu face insa minuni fara sa nu zideasca profund omul intr-o realitate spirituala. Or, iata aici o alta grila de lectura propusa chiar de El lui Simon: „nu-ti fie frica; de acum inainte vei fi pescar de oameni”. Spunand prin acestea ca toata aceasta pescuire nu este decat preinchipuire, prefigurare a ceea ce va urma. Simon nu va mai ramane de acum inainte acelasi om, intrucat intalnirea cu Dumnezeu, reala, transforma. Si Mantuitorul o stie si il aduce la aceasta intelegere.
Avem aici una dintre cele mai frumoase definitii ale preotiei. Pescuire de oameni. Nu cu putere omeneasca, ci cu har. In deplina incredintare ca „Doamne, [...] sunt om pacatos” este covarsit de puterea harului. Nu o pescuire saraca, ci o pescuire pe care navoadele abia o pot duce. Nu o pescuire prin intelepciune si pricepere omeneasca – ce putuse Petru sa prinda? – ci prin intelepciune de la Dumnezeu. Prin binecuvantare, prin ascultare. Aceasta definitie nu face decat sa pregatesca o alta, la fel de frumoasa. Repunerea in preotie a lui Petru, dupa intreita sa lepadare, printr-o intreita chemare de a „paste mieluseii” lui Hristos. Unde preotia este vazuta ca darul cel mai scump pe care Dumnezeu il poate da celor care Il iubesc, si anume, de a-i duce poporul in Imparatia sa. Nu e suficient deci pescuitul, ci conducerea poporului prin rugaciune si ferire de lupii patimilor.
Etapa efortului in intuneric – „toata noaptea ne-am ostenit” – este deci depasita. Lumina a venit si pescuirea se face intru aceasta lumina, care este Hristos. Mantuitorul Il cheama pe Petru a deveni pescar de oameni, nu intr-un sens negativ – nu spune, nu vei mai fi pescar – ci oferindu-i o continuitate – vei fi pescar de ... oameni. Oarecum aratandu-i greutatea si lupta acestui pescuit, incomparabil mai greu decat cel de pana acum, dar cu putere de Sus. Deopotriva continuitate si deopotriva ruptura de nivel. Un alt mod de vietuire, pe care Petru si ceilalti nu intarzie sa il asume: „au lasat totul si au mers dupa Dansul”.






Sa intelegem mai bine Evanghelia din aceasta Duminica, a “Pescuirii minunate“, citind scurta dar trezitoarea talcuire a Sf. Teofan Zavoratul(Sf. Teofan Zavoratul, Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an, Ed. Sophia)


Mult ne straduim noi, oamenii, mult ne zbatem, dar prea deseori, nimic dobandim, nimic folosim, nimic adunam. Pentru ca nu adunam dimpreuna cu Hristos si in Duhul Lui, pentru ca lucram numai omeneste, mult prea-omeneste si nu stim sau am uitat fiii carui Duh suntem. Pentru ca ne bizuim doar pe ceea ce stim si pe ceea ce putem noi, pe vointa, ambitia si puterea noastra, pe faptele mainilor noastre, luam drept reper doar ceea ce corespunde masurii noastre meschine si pitice, confundand pe Duhul cel Sfant cu sangele nostru infierbantat, credinta in Hristos cu credinta in noi insine, ravna de Sus cu ravna cea trupeasca, cu zelul aprins al inimii cazute, nerabdator sa arunce plasa inainte sa fi invatat sa pescuiasca si inainte de a-i intreba pe mai-marii sai unde este locul propice de pescuit.
Traim eretic si ne nevoim eretic, zicea un parinte mare de azi si ne miram ca nu aducem rod, ca nu prindem nimic in plasa. Pescuim in ape tulburi, pescuim haotic. Nu cerem Lumina sa vedem si nu vedem unde sa aruncam plasa, nu invatam niciodata “sa manam la adanc“, sa ne departam de “uscat” si sa facem “dupa Cuvantul Lui”. Dar mai rau este ca… nu stim macar ca suntem nestiutori si orbi in cele ale Duhului si ne infuriem strasnic pe cei care ne arata orbirea!
Unii muncesc, dar nu stiu cui aduna. Altii cauta intelepciunea, dar nu stiu sa o caute unde trebuie sau nu o cauta sincer. Asa ajungem la sfarsitul vietii noastre cu plasele goale. N-am pescuit nimic. N-am dobandit nimic.
Domnul sta si asteapta langa noi, ne lasa sa ne izbim de neputinta noastra, asteapta zorii zilei cand va canta cocosul vadind prostia ingamfarii noastre, ca sa cunoastem bine ca de la noi nu-i nici o speranta de a (se) prinde ceva (de noi), dupa care ne porunceste sa aruncam din nou plasa, sa ne ostenim din nou. Ce vom face? Vom sta plangandu-ne ca e degeaba si ca nu se gaseste nimic pentru noi “acolo”, sau, obositi, tristi, vom da, totusi, ascultare glasului Sau?

Arhim. Ioil Konstantaros,

Cuvânt la Duminica a XVIII-a după Rusalii (sau prima a lui Luca)
(Luca 5: 1-11):

“Prin sfânta citire evanghelică din această duminică începe perioada citirilor din Evanghelia după Luca.
Fireşte, toţi creştinii, dar mai mult noi elinii, simţim o deosebită bucurie şi binecuvântare că acest evanghelist elin, medic şi istoric, ucenicul marelui apostol al neamurilor – Pavel, prin desăvârşita lui cunoaştere a limbii eline, a îmbogăţit Biserica şi oferă întregii lumi „cuvintele Vieţii”.
Această pericopă din Duminica I ne emoţionează în mod deosebit, deoarece, printre altele, ne arată că atunci când în viaţa noastră avem binecuvântarea şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, atunci toate se întâmplă în cel mai potrivit mod.
Iisus se afla lângă lacul Ghenizaret şi i-a văzut pe pescari că-şi aranjau mrejele de pescuit. Şi după cum cu orice prilej Dumnezeul-Om predica şi săvârşea minuni, aşa şi acum, după ce a intrat în corabia lui Simon (Petru), l-a rugat să tragă corabia câţiva metri de ţărm. De acolo, ca şi cum s-ar fi aflat într-un amvon, „învăţa mulţimile”.
Fraţii mei, nu există situaţie în care omul să ofere ceva lui Dumnezeu şi să nu primească în schimb „cu prisosinţă”. Tot aşa aici şi acum. După predică, Hristos dă porunca să mâne în larg şi să arunce din nou mrejele „la vânat”.
Fireşte, acest lucru era de neînţeles pentru experimentaţii pescari, de aceea şi Petru, la început, pune înainte argumentul logicii şi experienţei meseriei: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi      n-am prins nimic, dar la cuvântul Tău voi arunca mreaja” (Luca 5:5); deci după ce aduce înainte argumentul cu totul logic, în cele din urmă îşi supune părerea, cunoştinţa şi experienţa în ascultare faţă de porunca Învăţătorului!
Consecinţa? Atât de mulţi peşti încât cele două corăbii erau în pericol să se scufunde!
Iar Petru atât de mult s-a cutremurat – şi cu el confraţii săi, de acest fapt cu adevărat minunat, încât conştiinţa sa l-a condus direct şi imediat întru frică şi minunare să-i ofere Dumnezeului-Om credinţă şi închinare. „Văzând Simon Petru a căzut în genunchi la picioarele lui Iisus zicându-I: Ieşi de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos” (Luca 5:9).
Iubiţii mei, multe sunt minunile care ne dau învăţături. Noi să ne limităm la o concluzie generală şi la o învăţătură care are a face atât cu viaţa personală a fiecăruia dintre noi, cât şi cu toţi oamenii în genere. Şi aceasta este despre binecuvântarea care se revarsă atunci când arătăm ascultare faţă de voia lui Dumnezeu cea atotţiitoare şi mântuitoare.
Suntem chemaţi de multe ori să acţionăm conform cunoştinţelor noastre, conform experienţelor noastre, obiceiurilor noastre, crezând că „bătătorita cale” ne va aduce rezultatele dorite…
Şi totuşi, de câte ori în loc de rezultate pozitive ne pomenim în faţă tocmai cu contrarul, iar deznădejdea tinde să ne strivească inima…
Dimpotrivă, atunci când cu desăvârşire liber Îl aşezăm pe Iisus şi punem porunca Sa deasupra propriei noastre „logici înţelepte”, deasupra experienţei personale şi comune, când în mod simplu ne încredinţăm întru-totul poruncii lui Dumnezeu, atunci lucrurile se schimbă şi de acolo unde omul se aşteaptă la eşec, vine succesul, reuşita scopului şi răsplătirea acestei credinţe.
Credem că doar lui Petru i s-a întâmplat această minune cutremurătoare? Doar lui Petru Dumnezeu i-a rezervat acest deosebit tratament plin de iubire? Dar Dumnezeu este „ieri şi azi şi în veci Acelaşi”. Întotdeauna înconjoară cu infinită iubire pe fiecare om şi vrea „ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2:4). Dacă vom fi atenţi la viaţa noastră, dacă vom arunca o privire scrutătoare pentru a analiza zilele şi anii vieţii noastre, cu siguranţă ne vom încredinţa de minunata intervenţie a lui Dumnezeu! Vom vedea lămurit fapte pe care nu le putem explica în niciun chip natural.
Şi prin urmare, în acest punct trebuie să accentuăm deosebita binecuvântare şi pronie, deosebitele intervenţii minunate ale purtării de grijă a lui Dumnezeu prin Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu şi prin Sfinţii noştri, arătate neamului nostru necăjit, dar şi binecuvântat.
Nu avem decât să studiem împreună cu istoria noastră bisericească şi adevărata noastră istorie naţională. Nu istoria care a fost scrisă în laboratoarele „kissingeriene” – şi nu numai – care dezorientează, ci această istorie care a fost scrisă cu sângele de neşters al martirilor şi al noilor martiri. Să studiem aceste pagini care ilustrează sacrificiul şi care au fost sfinţite de osemintele sfinte ale elinilor ortodocşi şi de moaştele pline de har ale marilor noştri Sfinţi!
Fraţii mei, studiind cineva această pericopă evanghelică pe care ne-o istoriseşte Luca, care a primit martiriul în regiunea Beoţiei, unde se află şi mormântul său, nu are decât să-L roage pe Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru, pe Domnul Iisus, să ne dăruiască credinţă vie în inimi şi desăvârşită ascultare faţă de voia Sa. În acelaşi timp să ne rugăm toţi ca harul Său să ocrotească poporul nostru luminându-i pe conducători şi pe autorităţi, pentru că „înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10: 31). Amin”.
(traducere din greceşte: monahul Leontie; sursa: Arhim. Ioil Konstantaros)




sursa - razbointrucuvant.ro

Niciun comentariu: