Forme arhaice de troițe. De la „coloana cerului” la Crucea creştină - Sursa : Mircea Cristian Pricop, Troiţele - frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei.

http://www.ro.tezaur-romanesc.ro/cre537tinism/de-la-coloana-cerului-la-crucea-cretin-monumente-care-au-precedat-la-noi-troia

Forme arhaice de troițe. De la „coloana cerului” la Crucea creştină 9/4/2013 1 Comment Despre „coloana cerului” ca simbol primordial al legăturii dintre cer şi pământ, aparţinând culturii arhaice, găsim informaţii interesante în două lucrări de referinţă, Coloana cerului, a etnologului Romulus Vulcănescu [1], şi Troiţe româneşti. O tipologie, o iniţiativă mai recentă şi meritorie a cercetătorului Ionel Oprişan [2]. Acest monument primitiv, cu diferitele lui variante, a fost gerenat de o „religie uranică arhaică” (I. Oprişan) și de cultul arborelui cosmic (denumit ulterior „stâlp al cerului”), fiind o formă arhaică a monumentului care va primi mai târziu numele de troiţă. Arborele sacru era amplasat în mijlocul aşezărilor, care echivala, în lumea arhaică, cu centrul lumii, loc unde se desfăşurau riturile cele mai importante, unde se întrunea sfatul înţelepţilor etc. Cosmosul era închipuit ca un arbore uriaş (arborele cosmic ca „axis mundi”), compus din trei niveluri: subteran (infernul), pământesc şi ceresc. Arborele uneşte sfera chtoniană (subpământeană) şi terestră cu cea uraniană şi însumează în el toate elementele (pământul, în care sunt implantate rădăcinile, apa, din interiorul tulpinii, aerul, din care se hrănesc frunzele, şi focul, care se aprinde prin frecarea a două bucăţi de lemn). Potrivit lui Mircea Eliade, „arborele este încărcat cu forţe sacre deoarece este vertical, creşte, îşi pierde şi-şi recapătă frunzele şi deci se regenerează; el moare şi renaşte de nenumărate ori” [3]. Arborele cosmic avea puteri tropaice (de atragere a forţelor benefice pe care le revarsă spre pământ divinul) şi apotropaice (de respingere a forţelor malefice). „Pomul vieţii”, prefigurând Sfânta Cruce, apare şi în Vechiul Testament, în mijlocul raiului, fiind copacul nemuririi, așezat alături de pomul „cunoştinţei binelui şi răului”. Arborele este deseori reprezentat cu coroana în jos, existând credinţa că rădăcinile îşi trag din sferele celeste (spirituale) seva, transportată până în ramurile care se întind pe întregul pământ. În acest mod, pământul este adăpat din rouă cerească, prin care oamenii pot avea acces la nemurire. Această reprezentare are şi valenţe solare, subliniind rolul vital al soarelui, fără de care viaţa nu ar fi posibilă pe pământ.   I. Oprişan identifica trei tipare stilistice predominante pe care această credinţă arhaică uraniană le-a imprimat coloanelor cerului: primul este modelul discofor, pe care îl regăsim şi la multe troiţe de structură creştină, la troiţele cruciforme, şi chiar la formele crucifixiale adoptate din Apusul catolic, în care capul lui Iisus – Hristos este pentru creştini „Lumina lumii” – este reprezentat ca un disc (sau proiectat pe un disc) din care se răspândesc raze solare în toate părţile [4].   Al doilea tipar stilistic îl constituie arborele (întruchipare a arborelui vieţii, a arborelui ceresc şi a arborelui cosmic), simbol descris mai sus, întâlnit în forme foarte variate de troiţe: „de la reprezentări cvasinaturiste ale pomului (cu două, trei, patru, cinci sau chiar şapte braţe) până la structurile stiliforme (triunghi, romb, disc)” [5]. Al treilea tipar stilistic este modelul antropomorf, prezent sub forma unor module masculine sau feminine în cadrul coloanelor cerului şi al troitelor. Romulus Vulcănescu stabileşte, de asemenea, trei categorii principale de coloane ale cerului: „coloane suplicătorii”, în formă de Y, fiind structura cea mai veche, derivată din trunchiul copacului sacru, întruchipând aspiraţia spre infinit a forţei telurice;   „Coloanele comisurale”, în formă de T, amplasate la răscruci și hotare, simbolizând stâlpul ce susţine universul – cu „talpa” orizontală ca suport al cerului (aşadar, aceste două modele au legătură cu arhetipul arborelui); şi „coloanele discofore” (care trimit către arhetipul discofor, despre care vorbeşte I. Oprişan), dintre care cele mai frecvente sunt coloanele solare (alături de cele lunare, stelare şi iconale), cum este crucea înscrisă în cerc şi roata valahă – întâlnim obişnuita asociere dintre discul solar şi cruce.   Forme de stâlpi cereşti s-au menţinut până în zilele noastre, împărţindu-se, în funcţie de destinaţia care le este acordată, în două categorii: stâlpi ai ciclului calendaristic: stâlpul de arminden (sărbătoare populară de primăvară), stâlpul de sâmedru (numele popular al sărbătorii creştine a Sf. Dumitru, de care sunt legate, în tradiţia populară, diverse practici privind succesiunea ciclică a anotimpurilor), stâlpul de pluguşor; şi stâlpi ai ciclului vieţii: stâlpul de naştere, stâlpul de nuntă, stâlpul funerar. Cel mai răspândit este cel funerar, prezent şi sub alte denumiri: bradul mortului, suliţa sau stâlpul mortului – pus mai ales la căpătâiul tânărului „nelumit” (neînsurat), în vârful căruia este aşezată pasărea-suflet şi de care se anina un clopoţel pentru îndepărtarea duhurilor rele [6]. Potrivit celor doi cercetători, troiţa a evoluat din aceste monumente arhaice, moștenindu-le simbolistica şi creând „o sinteză ad-hoc între straturile arhaice şi cel creştin” (I. Oprişan). Subscriem însă la punctul de vedere expus de Mircea Cristian Pricop în lucrareaTroiţele - frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei [7], unde se subliniază că troiţele „aparţin exclusiv Creştinismului prin tot ceea ce transmit”. Dacă multe dintre simbolurile arhaice legate de vechile credinţe agrare s-au păstrat pe troiţe (sau pe alte elemente de arhitectură ţărănească), creştinismul le-a transfigurat, îmbogăţindu-le cu noi semnificaţii. Nu poate fi ignorat mesajul creştin prin interpretarea acestui tip de monument exclusiv sau mai ales prin prisma simbolisticii arhaice, din moment ce creştinismul a avut un rol crucial în plămădirea fiinţei poporului nostru şi a viziunii sale despre lume, despre viaţă şi moarte, despre suflet etc. Chiar dacă meşterii populari au preluat o mare parte din fondul arhaic de simboluri, ei şi-au concentrat toate eforturile către transmiterea şi menţinerea mesajului creştin. Mai mult, de creştinism şi de marile sărbători creştine sunt legate, în mod firesc, foarte multe practici şi obiceiuri specifice poporului român. Cinstirea pe care poporul nostru a acordat-o crucii încă de la începuturile încreștinării sale este atestată prin crucile de tip cenotaf sau arhetroitele descoperite în Scythia Minor, pe care le menţionează Mircea Cristian Pricop în lucrarea sa. Din categoria acestora atrag atenția stelele funerare din secolul al IV-lea de la Tomis, crucile funerare şi prototroițele-cenotaf din secolele V şi VI de la Tomis şi Callatis, blocurile de calcar pe care apare semnul crucii alături de numele unor constructori din timpul domniei lui Justinian I sau de rugăciuni de invocare a binecuvântării lui Dumnezeu [8]. Schimbarea adusă de creştinism a determinat, la noi, o subordonare paşnică a simbolurilor primitive faţă de Cruce. Aşadar, chiar dacă s-au menținut unele valenţe precreştine conţinute în motivele din repertoriul imagistic, supunerea firească a acestora faţă de cel mai puternic semn creştin se datorează faptului că, în această parte a lumii, nu s-a manifestat un antagonism între ele. De pildă, crucea ca simbol arhaic solar, unind cele două axe (N-S şi E-V) într-un singur punct, închipuia contactul dintre planul terestru şi cel celest; un înţeles similar îl are Crucea creştină, creştinismul fiind, în fapt, o doctrina a Luminii [9]. În mod sigur însă, doctrina creştină (ortodoxă) a rămas intactă, fără a primi influenţe din partea cultelor păgâne, care să-i afecteze fondul. Crucea, prezentă, în perioada precreştină, în structura coloanelor solare sau discofore (în spiritualitatea dacică fiind foarte răspândit cultul soarelui), era, în cultura arhaică, şi un simbol al armoniei contrariilor. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale, iar punctul în care se intersectează braţele închipuia centrul universului. Semnificaţia Crucii în creştinism Dacă în antichitate, crucea era şi cel mai cumplit instrument de tortură, moartea pe cruce fiind cea mai teribilă şi înfricoşătoare pedeapsă, în creştinism ea devine obiect sfinţitor şi dătător de viaţă. Prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului – care, din iubire pentru noi, a luat chip de rob, asumându-și umanitatea prin pătimire pentru a dezrobi omul și a-l readuce de la moarte la Viață –, ea este semnul mântuirii neamului omenesc. Acest simbol străvechi al soarelui care risipeşte şi biruie forţele întunericului este îmbogăţit, în creştinism, cu noi semnificaţii, care fac din el un simbol al biruinţei întru Hristos, „Soarele dreptăţii” [10]. Hristos „sădeşte” în lume (ca pe un Copac al Vieții) Biserica, „trimisul” care are menirea de a-I continua lucrarea mântuitoare. Astfel, după extinderea creştinismului, bisericile – sautroiţele, acolo unde nu exista posibilitatea înălţării de biserici – sunt cele care iau locul coloanelor cerului. Crucea „ne-a îmbrăcat cu înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu”, spune Sf. Ioan Damaschin. „Cuvântul crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creaţia văzută şi nevazută.” [11] Hristos este Pomul Vieţii, prin care omul este reînnoit şi izbăvit de păcat şi de moarte. El este chiar înfățișat, în unele icoane, ca Pom al Vieții, cum apare și pe pictura murală exterioară a mănăstirii Voroneț, în impresionanta scena a Judecății de Apoi. De asemenea, conform legendelor Crucii, se crede că lemnul Sfintei Cruci ar proveni din Pomul Vieții din mijlocul Raiului. Potrivit interpretării date de Sf. Ioan Damaschin, „Pomul Vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai, a preînchipuit această cinstită cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuie ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea” [12]. Braţele deschise ale Mântuitorului pe Cruce exprimă chemarea adresată tuturor oamenilor de a lua parte la lucrarea Sa de mântuire, îmbrăţişarea Lui, în care cuprinde omul şi întreagă Creaţie, „destrămând duşmănia, prin trupul Sau” (Ef. 2., 15) [13]. Braţul orizontal al crucii semnifică, aşadar, îmbrăţişarea prin care este restabilită, prin jertfa Mântuitorului, pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi creaţie. Sf. Chiril al Ierusalimului spune că „Dumnezeu şi-a întins mâinile pe Cruce pentru a cuprinde marginile universului, şi Golgota a devenit pivotul lumii” [14] Braţul vertical simbolizează refacerea legăturii dintre pământ şi cer şi şansa pe care o dobândeşte omul de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Omul se transformă, din „animal raţional”, în „animal îndumnezeit” (după cum afirmă Panayotis Nellas în cartea sa, Omul – animal indumnezeit). Crucea devine, în cuvintele lui Paul Evdokimov, „semn de victorie”, ea „recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărâma porţile iadului”, „precede lumina fulgerătoare a Învierii” [15]. Irina Bazon, Tezaur Românesc Citiți și: Troița românească, biserică în miniatură și emblemă a identității noaste Note: [1] Romulus Vulcănescu, Coloana cerului, Editura Academiei, București, 1972 . [2] Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, București, 2003. [3] Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. [4] Ioan Oprișan, op. cit., p. XXXVIII. [5] Ibidem, pp. XXXVII-XXXVIII. [6] Ibidem, p. 11. [7] Mircea Cristian Pricop, Troiţele - frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, teză de licența, București, 2004. [8] Idem, Conservarea troiţelor româneşti - o necesitate culturalăhttp://theodialogia.blogspot.ro/2009/06/conservarea-troitelor-romanesti-o.html. [9] Ibidem. [10] Florian Bichir, Răzvan Codrescu, „Crucea – forme și semnificații”, Lumea credinței, anul II, nr. 9 (14), 2004. [11] Sf. Grigore de Nazians, In Sanctum Pascha, or. XLV, apud Gheorghe Mustață, Crucea Avvei Ghelasie, Editura Platytera, București, 2008, pp. 40-41. [12] Sf. Ioan Damaschin, 1993, Dogmatica, Editura Scripta, p. 161. [13] Anatolie Negruţă, Semnificația Sfintei Cruci în Ortodoxiehttp://www.sfnectariecoslada.ro/2009/09/13/semnificatia-sfintei-cruci-in-ortodoxie/. [14] Sf. Chiril al Ierusalimului, citat de Hugo Rahner în Anca Manolescu, Mapa Crucii, Ed. Muzeul Ţăranului Român, 1993, p. 25. [15] Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, București, 1993. Sursele si descrierea imaginilor: Foto 1: Troiță sub formă de stâlp al cerului. Sursa imaginii: Kurt Hielscher, album de fotografie: România anilor '30. Foto 2: Structură morfologică a troiței închipuită în comparație cu arborele. Sursa: Romulus Vulcănescu, Coloana cerului. Foto 3: Troiță care a preluat modelul discofor al coloanelor cerului. Din loc. Măldărești, jud. Vâlcea. Sursa imaginii: Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie. Foto 4: Troiță arborigenă din Horezu, jud. Vâlcea. Sursa: Romulus Vulcănescu, op. cit. Foto 5: Troițe derivate din coloane ale cerului. Sursa: Romulus Vulcănescu, op. cit. Foto 6: Coloană a cerului, pe drumul dintre Focșani și Odobesti; troiță de răscruce (colecția de stampe a Academiei Române); cruce de fântână din Ogretin, jud. Prahova; coloană discoforă, pe Valea Oltului, lângă Vișlea de Jos, Făgăraș; Foto 7: coloane ale cerului în formă de T. Sursa imaginilor: Romulus Vulcănescu, op. cit. Foto 8: Stâlp funerar cu pasărea-suflet. Sursa imaginii: Ioan Oprișan, op. cit. Foto 9: Troiță discoforă, cu „talpa” orizontală de susținere a cerului. http://www.sibart.eu/_files/images/expo/afiş_troiţe.jpg. Foto 10: Stele funerare (arhetroițe sau prototroițe), sec. V-VI, Tomis. Sursa: Mircea Cristian Pricop, Troiţele - frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei. Foto 12: Icoană de Andrei Rubliov: Răstignirea Domnului. Foto 13: Fragment din lemnul Sfintei Cruci, Mănăstirea Vatoped, Sfântul Munte Athos, http://www.calledtocommunion.com/2012/01/fragments-of-the-cross/.