Dogma Sfintei Treimi in gandirea Parintelui Dumitru Staniloae
„Fara existenta unei iubiri desavarsite si vesnice nu se poate explica iubirea din lume si nu se vede nici scopul lumii. Iubirea din lume presupune, ca origine si scop, iubirea eterna si desavarsita intre mai multe Persoane divine.”
Gandirea teologica a Parintelui Dumitru Staniloae se articuleaza, in mod firesc, in jurul expunerii continutului despre invatatura dogmei Sfintei Treimi.
Sfanta Treime este adevarul fundamental si specific al religiei crestine, principiul existential creator si proniator, comuniunea perfecta, temeiul intregii ordini cosmice.
Admiterea simpla a celor trei Persoane dumnezeiesti, fara incercarea de a explica originea Lor dupa analogia functiilor psihice ne permite sa intelegem semnificatia principala a treimii Persoanelor, fara slabirea distinctiei Lor personale.
Parintele Dumitru Staniloae insista asupra structurii trinitare pentru ca, pe de o parte, un Dumnezeu monopersonal nu are comuniunea in Sine si, pe de alta parte, o structura diadica este restrictiva sau limitativa.
Formula triadica devine astfel o matrice de comuniune pe care noi incercam sa o actualizam in misterul dragostei interpersonale.
Fiecare dintre Persoanele Divine este in legatura personala, de iubire, intratrinitara, pe de o parte, si cu creatia, pe de alta parte. Crestinismul se diferentiaza de celelalte religii prin doctrina sa despre creatie. Faptul ca Dumnezeu-Treime este Creatorul a toate exprima ceea ce cred crestinii despre Dumnezeu si despre realitate. Creatia este, in mod fundamental, dependenta de Dumnezeu-Treimea, in ceea ce priveste existenta, esenta, forma si functia ei.
Parintele Staniloae reitereaza intelegerea personalista a actului creatiei; cu alte cuvinte, creatia rezulta din dragostea interpersonala a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, Care Se manifesta pe Sine ad-extra in energia creativa.
Astfel, intreg universul este o lumina. Dar lumina lui n-ar fi cunoscuta, daca n-ar exista constiinta umana. Lumea ar fi, in acest caz, o lumina fara rost, de unde reiese necesitatea accentului pus de parintele Staniloae pe faptul ca omul a fost creat dupa chipul Sfintei Treimi-Comuniune interpersonala, pentru a actualiza potentialitatile acestei lumi, caci ea a fost creata intr-un mod corespunzator capacitatii noastre de cunoastere.
In ,,structura supremei iubiri” interpersonale a Preasfintei Treimi e data nu numai unica posibilitate a crearii altei forme de existenta in favoarea unor alte persoane constiente, libere si iubitoare, ci si unica posibilitate de a fi mantuite aceste persoane cand ele, uzand rau de libertate, ies din legatura cu existenta plenara, si isi diminueaza si isi stramba in mod chinuitor existenta.
Scaparea lor din aceasta stare si din moartea ca urmare a ei nu le-o poate aduce decat Sfanta Treime, prin una dintre Persoanele Ei, Dumnezeu Fiul Care Isi asuma (impropriaza firea) omeneasca, punand prin aceasta pe oameni in directa comunicare si comuniune cu Preasfanta Treime, izvorul supremei si neschimbatei iubiri interpersonale.
Cand Parintele Staniloae vorbeste despre lumea inteleasa ca ,,ό oίκουμένε”, el introduce ideea ca Duhul Sfant aduce energia divina in intimitatea constiintei umane si produce o sensibilitate pentru Dumnezeu. Aceasta sensibilitate il conduce pe om spre indumnezeire si este definita in relatia sa intreita: cu Dumnezeu – ca o capacitate speciala a sufletului de a-L percepe pe Dumnezeu ca fiind diferit de lume; cu persoana insasi – ca o accentuare a constiintei umane; si, nu in ultimul rand, cu celelalte fiinte – ca o umanizare intensa.
Un element aparte il constituie faptul ca, in toate punctele principale din gandirea Parintelui Staniloae privind indumnezeirea omului (incluzand antropologia, hristologia si pnevmato-ecleziologia) leitmotivul sensibilitatii determinate in om de lucrarea unitara necreata a lui Dumnezeu-Treime este evident. Astfel se observa ca: in aspectul antropologic al indumnezeirii, Duhul Sfant revarsa si imprima energiile necreate in creatie si in sufletul uman; in aspectul hristologic al indumnezeirii, Ipostasul Duhului, unit cu Ipostasul Fiului patrunde prin energiile Sale – care sunt, de asemenea, ale Fiului – natura umana asumata, facandu-Se pe Sine mai transparent prin ea; iar in aspectul pnevmato-eclesiologic al indumnezeirii, Acelasi Duh Sfant lucreaza in Biserica prin Taine si ierurgii, manifestandu-Şi energiile Sale necreate.
In rezumat, indumnezeirea implica un dublu aspect: omul nu este destinat doar sa se „dezindividualizeze” el insusi, ci sa si personalizeze lumea. Numai prin om lumea poate deveni o „hristosfera” sau o „pnevmatosfera”.Hristos Se arata pe Sine, pe Tatal si pe Duhul savarsind impreuna cu El opera de ridicare a omenirii la comuniunea eterna cu Sfanta Treime, Care este ,,structura supremei iubiri”.
Parintele Staniloae pune accent pe sensul ontologic al mantuirii, care deriva din comuniunea dintre Persoanele Sfintei Treimi. Cautarea ontologica a transcendentei ultime pentru persoana umana dezvaluie existenta unei Transcendente Personale Supreme, adica realitatea personala suprema revelata noua in Persoana lui Iisus Hristos. Numai prin om, ca persoana, poate cobori spiritual realitatea tripersonala suprema, in ordinea naturii create.
Exista o reciprocitate de infinita complexitate intre toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi si aceasta le da caracterul deplin personal. Dar exista o reciprocitate speciala intre Fiul si Duhul, care se reflecta in raportul lor cu lumea. Fiul Il transmite prin Sine pe Duhul celor care cred in El. Dar si Fiul este cunoscut abia prin Duhul de catre cei ce cred. Duhul straluceste din Fiul mai ales dupa Inviere si la Cinzecime. Dar tocmai prin aceasta fata Fiului e facuta sa straluceasca si prezenta Lui e facuta intens simtita prin Duhul, sau pe masura impartasirii Duhului de catre Fiul.
Astfel se poate spune ca Fiul ne face accesibil pe Duhul si in interioritatea lui dumnezeieasca, sau prin Duhul cunoastem pe Fiul si urcam la Tatal in credinta, in viata curata si in rugaciune.
Prin realitatea Persoanei lui Hristos, venita in planul accesibil uman si presand ca atare cu evidenta ei asupra noastra, preseaza sau se reveleaza deplin Treimea insasi. Hristos arata prin Sine pe Tatal si pe Duhul, savarsind impreuna cu ei opera de ridicare a omenirii la comuniunea eterna cu Sf. Treime, care este Ea insasi structura comuniunii perfecte.
Numai in Treimea care este o unitate de Persoane neconfundate, caracterul de persoana este deplin asigurat. Persoana fara comuniune nu este persoana.
Dorinta Parintelui Staniloae de a explica distinctia dintre esenta si energii il determina deseori sa apeleze la experienta similara intalnita la nivel uman in relatiile interpersonale.
Parintele Staniloae explica: ,,O fiinta fara energii este o fiinta inerta, in acelasi fel in care o energie fara fiinta este lipsita de coeziune”.
Tema unificatoare a Parintelui Staniloae (sau leitmotivul esenta-ipostasuri-energii) este evidenta si in contextul eclesiologic. Lucrarea intregii Treimi asupra noastra prin Hristos cel intrupat, jertfit, inviat si inaltat ne este atestata de Biserica in care ea se savarseste. Dumnezeu cel in Treime are putere peste toate, dar in mod deosebit Imparatia Lui este Biserica, in care oamenii Il recunosc ca Tata, fiind uniti cu Fiul in Duhul Sfant.
In Sfanta Treime, Fiinta lui Dumnezeu este traita de Tatal ca sursa supraesentiala si ca plinatate a existentei prin excelenta. Din acest motiv, El nu poate fi inteles separat de Fiul, Caruia Tatal ii ofera „toata existenta supraexistenta a Sa”. Fiul primeste aceasta abundenta infinita a Fiintei Tatalui si Se bucura de plinatatea existentei ca lumina. Bucuria cu care Tatal Se uita la Fiinta Sa data Fiului, asumata si apoi inapoiata de catre Fiul, este Duhul Sfant, care, de asemenea, este purtatorul Fiintei Tatalui.
Astfel, comuniunea eterna dupa care aspiram isi are originea si implinirea in comuniunea si deofiintimea eterna ale Persoanelor Treimice.
Gandirea teologica a Parintelui Dumitru Staniloae se articuleaza, in mod firesc, in jurul expunerii continutului despre invatatura dogmei Sfintei Treimi.
Sfanta Treime este adevarul fundamental si specific al religiei crestine, principiul existential creator si proniator, comuniunea perfecta, temeiul intregii ordini cosmice.
Admiterea simpla a celor trei Persoane dumnezeiesti, fara incercarea de a explica originea Lor dupa analogia functiilor psihice ne permite sa intelegem semnificatia principala a treimii Persoanelor, fara slabirea distinctiei Lor personale.
Parintele Dumitru Staniloae insista asupra structurii trinitare pentru ca, pe de o parte, un Dumnezeu monopersonal nu are comuniunea in Sine si, pe de alta parte, o structura diadica este restrictiva sau limitativa.
Formula triadica devine astfel o matrice de comuniune pe care noi incercam sa o actualizam in misterul dragostei interpersonale.
Fiecare dintre Persoanele Divine este in legatura personala, de iubire, intratrinitara, pe de o parte, si cu creatia, pe de alta parte. Crestinismul se diferentiaza de celelalte religii prin doctrina sa despre creatie. Faptul ca Dumnezeu-Treime este Creatorul a toate exprima ceea ce cred crestinii despre Dumnezeu si despre realitate. Creatia este, in mod fundamental, dependenta de Dumnezeu-Treimea, in ceea ce priveste existenta, esenta, forma si functia ei.
Parintele Staniloae reitereaza intelegerea personalista a actului creatiei; cu alte cuvinte, creatia rezulta din dragostea interpersonala a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, Care Se manifesta pe Sine ad-extra in energia creativa.
Astfel, intreg universul este o lumina. Dar lumina lui n-ar fi cunoscuta, daca n-ar exista constiinta umana. Lumea ar fi, in acest caz, o lumina fara rost, de unde reiese necesitatea accentului pus de parintele Staniloae pe faptul ca omul a fost creat dupa chipul Sfintei Treimi-Comuniune interpersonala, pentru a actualiza potentialitatile acestei lumi, caci ea a fost creata intr-un mod corespunzator capacitatii noastre de cunoastere.
In ,,structura supremei iubiri” interpersonale a Preasfintei Treimi e data nu numai unica posibilitate a crearii altei forme de existenta in favoarea unor alte persoane constiente, libere si iubitoare, ci si unica posibilitate de a fi mantuite aceste persoane cand ele, uzand rau de libertate, ies din legatura cu existenta plenara, si isi diminueaza si isi stramba in mod chinuitor existenta.
Scaparea lor din aceasta stare si din moartea ca urmare a ei nu le-o poate aduce decat Sfanta Treime, prin una dintre Persoanele Ei, Dumnezeu Fiul Care Isi asuma (impropriaza firea) omeneasca, punand prin aceasta pe oameni in directa comunicare si comuniune cu Preasfanta Treime, izvorul supremei si neschimbatei iubiri interpersonale.
Cand Parintele Staniloae vorbeste despre lumea inteleasa ca ,,ό oίκουμένε”, el introduce ideea ca Duhul Sfant aduce energia divina in intimitatea constiintei umane si produce o sensibilitate pentru Dumnezeu. Aceasta sensibilitate il conduce pe om spre indumnezeire si este definita in relatia sa intreita: cu Dumnezeu – ca o capacitate speciala a sufletului de a-L percepe pe Dumnezeu ca fiind diferit de lume; cu persoana insasi – ca o accentuare a constiintei umane; si, nu in ultimul rand, cu celelalte fiinte – ca o umanizare intensa.
Un element aparte il constituie faptul ca, in toate punctele principale din gandirea Parintelui Staniloae privind indumnezeirea omului (incluzand antropologia, hristologia si pnevmato-ecleziologia) leitmotivul sensibilitatii determinate in om de lucrarea unitara necreata a lui Dumnezeu-Treime este evident. Astfel se observa ca: in aspectul antropologic al indumnezeirii, Duhul Sfant revarsa si imprima energiile necreate in creatie si in sufletul uman; in aspectul hristologic al indumnezeirii, Ipostasul Duhului, unit cu Ipostasul Fiului patrunde prin energiile Sale – care sunt, de asemenea, ale Fiului – natura umana asumata, facandu-Se pe Sine mai transparent prin ea; iar in aspectul pnevmato-eclesiologic al indumnezeirii, Acelasi Duh Sfant lucreaza in Biserica prin Taine si ierurgii, manifestandu-Şi energiile Sale necreate.
In rezumat, indumnezeirea implica un dublu aspect: omul nu este destinat doar sa se „dezindividualizeze” el insusi, ci sa si personalizeze lumea. Numai prin om lumea poate deveni o „hristosfera” sau o „pnevmatosfera”.Hristos Se arata pe Sine, pe Tatal si pe Duhul savarsind impreuna cu El opera de ridicare a omenirii la comuniunea eterna cu Sfanta Treime, Care este ,,structura supremei iubiri”.
Parintele Staniloae pune accent pe sensul ontologic al mantuirii, care deriva din comuniunea dintre Persoanele Sfintei Treimi. Cautarea ontologica a transcendentei ultime pentru persoana umana dezvaluie existenta unei Transcendente Personale Supreme, adica realitatea personala suprema revelata noua in Persoana lui Iisus Hristos. Numai prin om, ca persoana, poate cobori spiritual realitatea tripersonala suprema, in ordinea naturii create.
Exista o reciprocitate de infinita complexitate intre toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi si aceasta le da caracterul deplin personal. Dar exista o reciprocitate speciala intre Fiul si Duhul, care se reflecta in raportul lor cu lumea. Fiul Il transmite prin Sine pe Duhul celor care cred in El. Dar si Fiul este cunoscut abia prin Duhul de catre cei ce cred. Duhul straluceste din Fiul mai ales dupa Inviere si la Cinzecime. Dar tocmai prin aceasta fata Fiului e facuta sa straluceasca si prezenta Lui e facuta intens simtita prin Duhul, sau pe masura impartasirii Duhului de catre Fiul.
Astfel se poate spune ca Fiul ne face accesibil pe Duhul si in interioritatea lui dumnezeieasca, sau prin Duhul cunoastem pe Fiul si urcam la Tatal in credinta, in viata curata si in rugaciune.
Prin realitatea Persoanei lui Hristos, venita in planul accesibil uman si presand ca atare cu evidenta ei asupra noastra, preseaza sau se reveleaza deplin Treimea insasi. Hristos arata prin Sine pe Tatal si pe Duhul, savarsind impreuna cu ei opera de ridicare a omenirii la comuniunea eterna cu Sf. Treime, care este Ea insasi structura comuniunii perfecte.
Numai in Treimea care este o unitate de Persoane neconfundate, caracterul de persoana este deplin asigurat. Persoana fara comuniune nu este persoana.
Dorinta Parintelui Staniloae de a explica distinctia dintre esenta si energii il determina deseori sa apeleze la experienta similara intalnita la nivel uman in relatiile interpersonale.
Parintele Staniloae explica: ,,O fiinta fara energii este o fiinta inerta, in acelasi fel in care o energie fara fiinta este lipsita de coeziune”.
Tema unificatoare a Parintelui Staniloae (sau leitmotivul esenta-ipostasuri-energii) este evidenta si in contextul eclesiologic. Lucrarea intregii Treimi asupra noastra prin Hristos cel intrupat, jertfit, inviat si inaltat ne este atestata de Biserica in care ea se savarseste. Dumnezeu cel in Treime are putere peste toate, dar in mod deosebit Imparatia Lui este Biserica, in care oamenii Il recunosc ca Tata, fiind uniti cu Fiul in Duhul Sfant.
In Sfanta Treime, Fiinta lui Dumnezeu este traita de Tatal ca sursa supraesentiala si ca plinatate a existentei prin excelenta. Din acest motiv, El nu poate fi inteles separat de Fiul, Caruia Tatal ii ofera „toata existenta supraexistenta a Sa”. Fiul primeste aceasta abundenta infinita a Fiintei Tatalui si Se bucura de plinatatea existentei ca lumina. Bucuria cu care Tatal Se uita la Fiinta Sa data Fiului, asumata si apoi inapoiata de catre Fiul, este Duhul Sfant, care, de asemenea, este purtatorul Fiintei Tatalui.
Astfel, comuniunea eterna dupa care aspiram isi are originea si implinirea in comuniunea si deofiintimea eterna ale Persoanelor Treimice.
Raluca Ene
Sursa: Calauza Ortodoxa, Nr. 295
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu