Soarele cel neapus, Hristos, Mântuitorul nostru, vrând să răsară lumii, şi acum plecând cerurile şi pogorându-Se în pântecele fecioresc cel mai curat decât cerurile, se cădea mai întâi să iasă luceafărul din cea stearpă, adică Sfântul Ioan Înaintemergătorul, ca să meargă înainte, ca un vestitor, propovăduind şi zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta ca să nască, a născut fiu la bătrâneţile sale din pântece sterp, precum de demult Sara a născut pe Isaac. Mai înainte de a naşte Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Inaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea naşterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă naşterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită şi să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca şi pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică".
Naşterea cea minunată a Sfântului Ioan a fost înaintemergătoare Naşterii lui Hristos cea minunată. Minunea se aştepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după naşterea cea minunată a Elisabetei, naşterea cea străină a Fecioarei, pentru că la amândouă maicile, rânduiala naşterii covârşea rânduielile firii, aşa voind Dumnezeu, Căruia toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor.
Iar după ce Elisabeta a născut, vecinii care locuiau împrejur au auzit de aceasta, asemenea rudeniile şi cunoscuţii şi toţi se bucurau împreună cu ea; căci Domnul a făcut milă cu dânsa, ridicând de la dânsa ocara nerodirii de copii. Astfel, s-au împlinit cuvintele Binevestitorului Gavriil, care a zis către Zaharia: Femeia ta va naşte fiu şi mulţi se vor bucura de naşterea lui! Deci pe de o parte se bucurau rudeniile, iar pe de alta, aceia care erau cuprinşi cu mare dorinţă pentru Mesia Cel aşteptat, deşi nu stiau că a sosit taina întrupării lui Hristos, însă în vremea naşterii Inaintemergătorului lui Hristos, duhul lor se pornea într-înşii spre bucurie, Sfântul Duh veselind inimile lor, ca şi cum le dădea o înştiinţare pentru câştigarea aşteptării lor.
http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2014/06/canon-de-rugaciune-la-sarbatoarea_5102.html
http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2014/06/canon-de-rugaciune-la-sarbatoarea_24.html
Şi în ziua a opta au venit preoţii şi prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie pruncul împrejur şi toţi voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia; dar maica lui nu se învoia, pentru că, fiind soţie de prooroc şi născătoare de prooroc, Sfânta Elisabeta era ea însăşi plină de darul proorociei. Deci ea prooroceşte a poruncit ca pruncul cel născut al lor să se numească cu acel nume pe care nu îl auzise de la bărbat, de vreme ce el s-a întors de la biserică la casa sa avându-şi legată limba cu amuţire şi nu putea să spună soţiei sale cum a văzut pe îngerul care i-a binevestit zămislirea fiului său şi a zis: Vei pune numele lui Ioan. Deci de Sfântul Duh fiind povăţuită maica, a numit pe prunc Ioan, ca o proorocită, căci ea a cunoscut prooroceşte şi venirea la dânsa a Maicii lui Dumnezeu şi i-a zis: De unde-mi este mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine? Iar cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui său, cum ar voi să-l numească. Iar el, cerând o tăbliţă, a scris: Ioan să-i fie numele lui! Şi îndată s-a deschis gura lui Zaharia şi limba lui s-a dezlegat din amuţire şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.
Atunci toţi s-au minunat de acele mari minuni: cum a născut cea îmbătrânită, cum maica şi tatăl cel mut s-au unit la un nume, cu care să numească pe fiu şi cum, după scrierea numelui, mutul îndată a grăit şi, ce a scris cu mâna, aceea a grăit şi cu limba. Deci numele lui Ioan s-a făcut ca o cheie a gurilor părinţilor, deschizându-le spre slava lui Dumnezeu. Astfel a cuprins frica şi mirarea pe toţi cei ce vieţuiau împrejur, pentru că toţi cei ce auzeau acestea se minunau cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu şi se povesteau cuvintele acestea în toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, cetatea preoţilor, unde era casa lui Zaharia. Pentru că acea cetate, încă din zilele lui Isus Navi a fost hotărâtă sfinţitei seminţii a lui Aaron; iar de la Ierusalim şi până la dânsa era cale de opt ceasuri. Acea cetate era mai departe de Betleem, la un loc mai înalt, şi se numea „cetatea muntelui", pentru munţii săi cei înalţi, iar hotarele ei se numeau „părţile muntelui", precum se scrie în Evanghelie despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu: Sculându-se Maria din Nazaretul Galileei, s-a dus la munte degrabă în cetatea Iudeei - adică în Hebron -, şi a intrat în casa lui Zaharia şi s-a închinat Elisabetei.
Deci, într-acea parte a muntelui, cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, care se făceau în casa lui Zaharia, se minunau foarte mult şi grăiau între ei: Ce va să fie pruncul acesta? Că mâna Domnului era cu el şi Dumnezeu înmulţea într-însul darul Său şi-l păzea de sabia lui Irod, căci despre minunata naştere a lui Ioan ajunsese vestea până la Irod, care se mira de aceea şi zicea: Ce va să fie pruncul acesta ? Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeei şi au venit magii de la răsărit, întrebând de Impăratul cel de curând născut, atunci Irod, trimiţând ostaşi în Betleem să ucidă pe toţi pruncii de acolo, şi-a adus aminte de Ioan, fiul lui Zaharia, de care auzise acele minuni, şi a zis în sine: „Oare acela are să fie împăratul Iudeei?" Şi, gândindu-se să-l ucidă, a trimis într-adins ucigaşi la Hebron în casa lui Zaharia. Dar trimişii n-au găsit pe Sfântul Ioan, pentru că, începând din Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, s-a auzit în Hebron glas şi strigare, că nu era foarte departe, şi s-a ştiut pricina acelei strigări.
Şi îndată Sfânta Elisabeta a luat pe pruncul Ioan şi a fugit în muntele cel mai înalt al pustiului; iar Sfântul Zaharia, precum se scrie în viaţa lui, era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rânduiala săptămânii sale, care se întâmplase tocmai în acea vreme. Deci, ascunzându-se Sfânta Elisabeta în acel munte, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, s-o apere împreună cu pruncul. Şi când a văzut de sus pe ostaşi cercetând cu de-amănuntul şi apropiindu-se, a strigat către un munte de piatră ce se afla acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primeşte pe maica cu fiul său!" Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela şi, primind-o pe maică înăuntrul său, s-a ascuns de ucigaşii care o căutau. Iar ostaşii, negăsind pe cel căutat, s-au întors înapoi la cel ce-i trimisese.
Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău, Ioan". Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu ştiu unde este!" Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară şi a poruncit, că, dacă nu-şi va da fiul, atunci să-l ucidă şi pe el. Deci s-au dus nişte ucigaşi sălbatici ca nişte fiare, sârguindu-se să-şi săvârşească porunca, şi au zis cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă, că aşa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!" Sfântul Zaharia a răspuns: „Voi îmi veţi ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul". Atunci ucigaşii, pornindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis între biserică şi altar; iar sângele lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat şi s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod şi spre veşnica lui osândă. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan, petrecea în muntele ce se desfăcuse; pentru că, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse lor acolo o peşteră. Tot acolo curgea şi un izvor de apă şi crescuse înaintea peşterii un finic plin de roade, iar când era vremea mâncării, acel pom se pleca şi-şi dădea roadele sale spre mâncare, apoi iar se ridica.
Apoi, după patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, maica Mergătorului înainte, a murit în peştera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de înger până la creşterea lui şi păzit în pustietăţi, până în ziua arătării sale către Israel. Astfel păzea şi acoperea mâna Domnului pe Sfântul Ioan, ca el să meargă înaintea feţei Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie şi să gătească cale Celui ce venea să mântuiască neamul omenesc. Deci pentru toate acestea să se slăvească Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.
Sărbătoarea nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și-a căpătat în calendarul popular românesc multiple denumiri. Bătrânii îi ziceau zilei „Sfântul Ion de vară”, dar cea mai cunoscută dintre ele este aceea de „Sânziene”. Dincolo de semnificațiile spirituale ale praznicului și de cele etnofolclorice împământenite prin felurite tradiții și obiceiuri deosebite, aș vrea să vă aduc în atenție, la marea sărbătoare a proslăvirii nașterii Botezătorului Domnului, o carte inspirată din numele popular al zilei. Mă refer la romanulNopțile de Sânziene, publicat de scriitorul Mihail Sadoveanu prin anul 1934. Cartea nu se arată interesantă doar prin prisma titlului ales de romancier, ci îndeosebi prin tematica ei care, din păcate, rămâne actuală și astăzi: dramatica înstrăinare și distrugere a codrilor seculari românești.
Acțiunea se petrece îndată după prima conflagrație mondială, undeva prin părțile Vasluiului, unde se întindea pădurea Borza, deținută de doi frați din familia de boieri Mavrocosti, Lupu și sora lui, Kivi. Se pare că Lupu, stăpânit de dorința de a-și construi un aeroplan, ajunge să se îndatoreze la bănci pentru a-și înjgheba propriul aparat de zbor. Strâmtorat din punct de vedere financiar, boierul Mavrocosti de la Necșeni se vede silit să încheie un contract cu inginerul francez Antoine Bernard, vânzându-i acestuia dreptul de a exploata lemnul codrilor Borzei, văzuţi de omul de afaceri francez doar ca o foarte profitabilă investiție, din care „se pot scoate multe milioane”. După o serie de ezitări, ba chiar remușcări, boierul Lupu semnează contractul. Odată perfectată tranzacția, prințul simte unele mustrări de conștiință. Dar, asta nu e tot. Numeroşi oameni legați direct sau indirect de pădurea Borzei își manifestă dezaprobarea și revolta față de distrugerea ei. „Armata” de apărare a codrilor locului era formată fie din oameni simpli, precum țiganii lingurari trăitori într-un tihnit cătun situat în inima pădurii, fie de boierul Manolache, pădurarul Peceneaga, administratorul moșiei Mavrocordeștilor, Sofronie Leca şi însăşi sora prințului Lupu, Kivi.
Cu omenească solidaritate, jivinele pădurii se alătură demersului omenesc, spre salvarea mirificului ținut împădurit. În noaptea de sânziene, pădurarul Peceneaga devine, involuntar, martorul unei negrăite minuni. Animalele sălbatice, întrunite într-un veritabil sinod, capătă grai omenesc și își spun părerea, caută soluții pentru salvarea casei lor.
Finalul întâmplării vă las să-l descoperiți lecturând în întregime romanul. Vă garantez că va fi o revelație. Peisaje și descrieri cu totul emoționante. Nici de astă dată, Sadoveanu nu-și dezminte numele de „patriarh al limbii române”.
Și, totuși, aș zăbovi încă asupra unui amănunt: de ce „nopți de sânziene”? Și în această carte, Sadoveanu conturează o imagine paradisiacă a pământurilor noastre românești, văzându-le drept lucrul mâinilor lui Dumnezeu. Iată afirmația sa, prezentă, de altfel, nu numai în romanul Nopțile de Sânziene, ci și în multe alte scrieri: „Dumnezeu va avea grijă și de oameni și de pădure, cum are grijă de toată zidirea Sa”. Glia țării noastre devine, la Sadoveanu, o cetate în care nu se intră oricum și pe care nu o poate stăpâni oricine. Natura se poartă prietenos cu cei ce o consideră un fel de „Canaan românesc”, dar îşi arată ostilitatea faţă de cei ce jinduiesc a o stăpâni samavolnic și viclean. Pădurea, la Sadoveanu, a reprezentat nu doar o pavăză, un refugiu din fața restriștilor istorice, ci și locul întâlnirii cu Dumnezeu. În codrii Borzei, bunăoară, țăranii au găsit urmele unei bisericuțe de lemn, căci acolo va fi trăit cândva un sihastru. De aceea, cotlonul acela de braniște îl numeau La Paraclis, unora servindu-le drept loc de rugăciune: pădurarul Peceneaga se ruga dimineața la Paraclis, simțind că acolo Cerescul Părinte Se află mai aproape de om.
„Nopți de sânziene”, deoarece în acel răstimp Domnul a rânduit să se biruiască legile statornicite de El și, ca într-un basm, spune Sadoveanu, la Sfântul Ion de vară „Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla toate se strâng în sobor și stau la sfat. Și când se aude zvon în poiană, toate sălbătăciunile s-au bulucit și așteaptă numai semn de sus, ca să le vină grai omenesc și să deschidă soborul. Ca dintr-o toacă de la o mănăstire din cer, s-a auzit de trei ori: toc-toc-toc. Din văzduhul miezului-nopții începu să ningă o lumină albă peste jivinele pădurii. Atunci pădurarul Peceneaga văzu toate dihăniile și paserile cum începu a prinde grai omenesc. Primul lucru ce l-au vorbit, adunate în sobor, a fost acela de a binecuvânta pe Domnul Dumnezeu, mormăind fiecare cu viersul său”.
De ce recurge scriitorul la acest mod de a susține lupta pentru păstrarea codrilor Borzei? Nu cumva oamenii s-au dovedit atunci, ca și astăzi, lași, corupți, incapabili să înțeleagă rostul și rolul secularelor păduri în existența milenară a neamului nostru? Spun unii critici literari, printre care cel mai competent exeget al operei sadoveniene, Ion Oprișan, că romancierul întovărășește pe om cu lumea necuvântătoarelor tocmai fiindcă animalierul îndeplinește, în opera sa, rolul de etalon și nevinovăție. Prin ochii lor, de o rară sensibilitate și expresivitate, animalele îndeamnă la prietenie și sinceritate, amintind parcă de timpuri imemoriale, de atmosfera din grădina Raiului.
Iată, așadar, o carte în care Sadoveanu adună cu multă trudă şi dragoste, ca în aproape întreaga sa creație literară, credința, tradițiile neamului nostru, frumusețea şi poezia pământului românesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu