În Denia de marţi seară (Utrenia zilei de Miercuri a Sfintelor Patimi) Biserica ne amintește de femeia păcătoasă care a spălat cu lacrimi și a uns cu mir de mare preț picioarele Mântuitorului, fapt petrecut cu puţin timp înainte de Patimi. Gestul său simbolizează căința și îndreptarea.
“Invatatura vesnica ce rezulta din intamplarile acestei zile nu trebuie nici o clipa uitata. Ceea ce s-a intamplat cu Israelul de alta data, cu carturarii si preotii sai, se poate intampla si cu Israelul cel nou, cu crestinii si cu slujitorii sai: preotii si monahii. Nu starea de a fi popor ales, crestin, preot etc, este mantuitoare, ci raspunsul la aceasta chemare, faptele corespunzatoare chemarii, starea launtrica, cainta, smerenia”.
Doamne şi Stăpânul vieţii mele...
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grairii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă! Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!
(Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă! Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!
(Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)
Despre femeia păcătoasă:
"Cu lacrimile pocăinţei, cu mirul dragostei de Dumnezeu, cu sărutarea nădejdii femeia cea păcătoasă se aşează la picioarele Mântuitorului. Datoria ei e mare, greşalele ei sunt multe, însă pocăinţa ei e mai mare decât păcatele ei, iubirea ei pentru Dumnezeu copleşeşte agoniseala ei cea ruşinoasă, credinţa ei îi aduce mângâierea iertării. Nu se teme de ceea ce spun ceilalţi, se dăruieşte lui Hristos cu toată suferinţa pe care păcatul a înmulţit-o în inima ei, dar şi cu pocăinţa născută prin primirea luminii lui Hristos. Şi nu numai că Iisus îi iartă păcatele, ci face amintirea ei neştearsă din conştiinţa oricărui om care primeşte cuvântul Evangheliei."
- Despre Iuda:
"Miercurea cea mare, ziua trădării. Iuda Iscarioteanul slujeşte satanei prin vânzarea Mântuitorului. Pentru treizeci de arginţi Iuda Îl vinde pe Hristos şi devine astfel prizonier al iadului. Zi de adâncă întristare pentru fapta cea necugetată a celui care, deşi văzând minunile şi dragostea cea fără margini a lui Hristos, a rămas de piatră. Zi de adâncă întristare pentru fiecare suflet care Îl trădează pe Hristos, devenind prizonierul păcatului."
ÎNDEMN:
Păcătoasa a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, Iubitorule de oameni, şi s-a vindecat cu porunca Ta de mirosul greu al răutăţilor; iar ucenicul cel nemulţumitor, suflând împotriva harului Tău, l-a lepădat pe el şi s-a amestecat cu noroiul, vânzându-Te pentru dragostea banilor. Slavă, Hristoase, milostivirii Tale.
Mai mult decât desfrânata făcând fărădelege, ploi de lacrimi nicicum nu Ţi-am adus, Bunule; dar cu tăcere rugându-mă, cad către Tine, sărutând cu dragoste preacuratele Tale picioare. Ca să-mi dai iertare de greşeli ca un Stăpân, mie celui ce zic: Mântuitorule, de întinăciunea faptelor mele curăţeşte-mă.
Denia de Miercuri, în Săptămâna Patimilor (Marţi seara)
DE LUAT AMINTE:
"Iată s-a adunat cu duşmănie sfatul cel adevărat viclean, să judece spre moarte ca pe un vinovat, pe Cel ce şade sus, ca un Judecător şi Domn. Acum se adună Irod cu Pilat, împreună cu Ana şi Caiafa, să cerceteze pe Cel ce este singurul Îndelung-Răbdător"
(Pavecerniţa zilei de Marţi, în Săptămâna Patimilor)
„Când păcătoasa aducea mirul, atunci s-a înţeles ucenicul cu cei fără de lege. Aceea se bucura turnând mirul cel de mult preţ, iar el se grăbea să vândă pe cel fără de preţ; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta se despărţea de Stăpânul; aceea se mântuia, iar Iuda se făcea rob al vrăjmaşului. Rea este lenevirea, mare este pocăinţa, pe care dăruieşte-o mie, Mântuitorule, Cel ce ai pătimit pentru noi, şi ne mântuieşte pe noi“
Denia de Miercuri, în Săptămâna Patimilor (Marţi seara)
Sa ingenunchem si sa ne rugam cu multa smerenie. Fiecarui suflet care se pocaieste i se da cuvant, i se da rugaciune luminata. Aceasta o vedem in Sfanta si Marea Marti (Miercuri), la desfranata pe care ne-o infatiseaza Evanghelia. De unde stia aceasta, o femeie usoara, sa se roage? Din clipa in care s-a hotarat sa se pocaiasca si a inceput sa se plece catre lumina si catre adevar, i s-a dat duh de rugaciune. Cat de frumoase sunt cuvintele ei in fata Mantuitorului! A ingenuncheat inaintea Lui si cu siguranta a purtat o discutie launtrica cu El. Şi-a exprimat pocainta din toata inima, deoarece i s-a descoperit ca Acesta este unicul ei Mantuitor si toti ceilalti au inselat-o. A vazut ca numai Iisus Hristos este Cel care ii va da lumina, usurarea, bucuria si iertarea multelor ei nelegiuiri.
„Primeste-ma pe mine, pacatoasa; primeste-mi adancul pacatului!“
Şi ati vazut ca lacrimile ei au fost atat de multe, incat au udat preacuratele picioare ale lui Hristos si a fost nevoita sa le stearga cu parul ei cel bogat. Nu era nevoie de alt mir pentru Hristosul nostru. Cel mai pretios mir au fost lacrimile ei, care pretuiau cat o mare avutie. Au fost in stare sa stearga toata datoria pe care ea o avea inaintea lui Dumnezeu. Şi, desi era cufundata si inecata in intinaciune si duhoare, acele pretioase lacrimi au ajutat-o sa-si lumineze haina sufletului si sa fie primita de Mantuitorul nostru. Oare noi cand ne vom lumina haina sufletului?
Astfel, fiecare suflet pacatos care plange, care uda in chip gandit picioarele Hristosului nostru, primeste aceasta rasplata, pe care a dobandit-o si femeia cea desfranata. Ea nu numai ca s-a mantuit, dar a devenit si o luminoasa pilda pentru orice suflet ratacit, caci ii arata modul, calea si lumina pentru intoarcere. Daca ar fi putut cineva sa se cufunde in adancul sufletului acestei femei in clipa in care plangea si uda preacuratele picioare ale lui Iisus, ar fi vazut ce greutate i s-a luat, ce odihna si ce usurare a primit constiinta ei. Pentru aceste lacrimi ale ei, Hristos i-a dat deplina iertare a pacatelor.
Tot astfel si fiecarui om care se intoarce langa El, ii da din belsug iertare; este de-ajuns sa se pocaiasca sincer. Dupa pocainta nu mai este nici o problema. Viu sunt Eu, zice Domnul; nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu (Iezechiil 33, 11 – Septuaginta). Dumnezeu Se jura pe Sine Insusi si zice:
„Nu vreau ca nici un om, nici un suflet sa se piarda si sa se osandeasca, ci il voi astepta. Voi cheltui oricata vreme si oricata asteptare pentru intoarcerea lui“.
Sa urmam calea cea luminoasa a pocaintei; daca ne pocaim sincer, atunci Dumnezeu ne primeste pocainta si creeaza o legatura noua cu noi. De multe ori omul, din pricina greutatii pacatului, ajunge in punctul de a zice: „Dar este cu putinta ca Dumnezeu sa-mi ierte cele ce am facut?” Dintr-un anumit punct de vedere are dreptate. Simte greutatea si se intreaba daca Dumnezeu poate duce o asemenea greutate!
Pentru numele lui Dumnezeu! Nu poate Dumnezeu, Hristos, adancul milostivirii si al indurarilor, sa ridice greutatea unui suflet pacatos? O mana de nisip aruncata in ocean are vreo substanta? Nicidecum, ci se pierde. Se mai vede ceva la suprafata? Nimic. Exact asa este si cu toate pacatele omenirii: sunt un nimic in fata abisului milostivirii lui Dumnezeu. Cu mult mai mult pacatele unui singur suflet!
Vine insa din dreapta instrainatul de mantuirea omului, demonul, si sfatuieste sufletul: „Nu vei fi iertat cu nimic!“. Il impinge, il preseaza spre crima sinuciderii. De aceea, noi sa nu credem niciodata asa ceva, chiar daca am savarsi crime in fiecare zi. Niciodata sa nu ne pierdem nadejdea, oricate am savarsi, oricat am cadea, oricat ne-am lovi si ne-am umple de rani. Fara deznadejde!
Dar gandul va spune: „Pana cand ma va astepta Dumnezeu?“. De vreme ce Dumnezeu iti daruieste viata, acesta este un indiciu ca te asteapta. Nu poti tu anula dreptul lui Dumnezeu de a astepta. Cu aceasta nadejde, cu acest curaj sa ne rugam la Tronul Harului lui Dumnezeu.
„Primeste-ma pe mine, pacatoasa; primeste-mi adancul pacatului!“
Şi ati vazut ca lacrimile ei au fost atat de multe, incat au udat preacuratele picioare ale lui Hristos si a fost nevoita sa le stearga cu parul ei cel bogat. Nu era nevoie de alt mir pentru Hristosul nostru. Cel mai pretios mir au fost lacrimile ei, care pretuiau cat o mare avutie. Au fost in stare sa stearga toata datoria pe care ea o avea inaintea lui Dumnezeu. Şi, desi era cufundata si inecata in intinaciune si duhoare, acele pretioase lacrimi au ajutat-o sa-si lumineze haina sufletului si sa fie primita de Mantuitorul nostru. Oare noi cand ne vom lumina haina sufletului?
Astfel, fiecare suflet pacatos care plange, care uda in chip gandit picioarele Hristosului nostru, primeste aceasta rasplata, pe care a dobandit-o si femeia cea desfranata. Ea nu numai ca s-a mantuit, dar a devenit si o luminoasa pilda pentru orice suflet ratacit, caci ii arata modul, calea si lumina pentru intoarcere. Daca ar fi putut cineva sa se cufunde in adancul sufletului acestei femei in clipa in care plangea si uda preacuratele picioare ale lui Iisus, ar fi vazut ce greutate i s-a luat, ce odihna si ce usurare a primit constiinta ei. Pentru aceste lacrimi ale ei, Hristos i-a dat deplina iertare a pacatelor.
Tot astfel si fiecarui om care se intoarce langa El, ii da din belsug iertare; este de-ajuns sa se pocaiasca sincer. Dupa pocainta nu mai este nici o problema. Viu sunt Eu, zice Domnul; nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu (Iezechiil 33, 11 – Septuaginta). Dumnezeu Se jura pe Sine Insusi si zice:
„Nu vreau ca nici un om, nici un suflet sa se piarda si sa se osandeasca, ci il voi astepta. Voi cheltui oricata vreme si oricata asteptare pentru intoarcerea lui“.
Sa urmam calea cea luminoasa a pocaintei; daca ne pocaim sincer, atunci Dumnezeu ne primeste pocainta si creeaza o legatura noua cu noi. De multe ori omul, din pricina greutatii pacatului, ajunge in punctul de a zice: „Dar este cu putinta ca Dumnezeu sa-mi ierte cele ce am facut?” Dintr-un anumit punct de vedere are dreptate. Simte greutatea si se intreaba daca Dumnezeu poate duce o asemenea greutate!
Pentru numele lui Dumnezeu! Nu poate Dumnezeu, Hristos, adancul milostivirii si al indurarilor, sa ridice greutatea unui suflet pacatos? O mana de nisip aruncata in ocean are vreo substanta? Nicidecum, ci se pierde. Se mai vede ceva la suprafata? Nimic. Exact asa este si cu toate pacatele omenirii: sunt un nimic in fata abisului milostivirii lui Dumnezeu. Cu mult mai mult pacatele unui singur suflet!
Vine insa din dreapta instrainatul de mantuirea omului, demonul, si sfatuieste sufletul: „Nu vei fi iertat cu nimic!“. Il impinge, il preseaza spre crima sinuciderii. De aceea, noi sa nu credem niciodata asa ceva, chiar daca am savarsi crime in fiecare zi. Niciodata sa nu ne pierdem nadejdea, oricate am savarsi, oricat am cadea, oricat ne-am lovi si ne-am umple de rani. Fara deznadejde!
Dar gandul va spune: „Pana cand ma va astepta Dumnezeu?“. De vreme ce Dumnezeu iti daruieste viata, acesta este un indiciu ca te asteapta. Nu poti tu anula dreptul lui Dumnezeu de a astepta. Cu aceasta nadejde, cu acest curaj sa ne rugam la Tronul Harului lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu