Astăzi, să primim în brazdele inimilor seminţele cuvintelor dumnezeieşti şi să aducem sub ploaia rugăciunilor stăruitoare roadele cele bineplăcute Cuvântului. Să nu lăsăm sămânţa cuvântului lui Hristos să fie înăbuşită de spinii grijilor lumii, nici călcată în picioare de patimile noastre, nici nimicită de arşiţa ispitelor.
Astăzi, să ne întărim întru răbdare, ca să lucrăm pământul inimilor noastre cu smerenie şi să ne învrednicim a culege roadele faptelor bune, pe care să le aşezăm la masa Sfinţilor cu umilinţă.
Astăzi, să auzim glasul Preadulcelui nostru Mântuitor şi să descoperim ţarina inimii acoperită cu pămntul patimilor. Să primim aruncarea seminţelor dumnezeieşti ale cuvintelor şi să aducem rod de fapte bune. Să primim mângâierea razelor Soarelui dreptăţii, ploaia Duhului şi binecuvântarea glasului Părintelui, ca să strigăm şi noi Treimii într-un glas al inimii: Arată Stăpâne, şi ţarina inimilor noastre roditoare de fapte dumnezeieşti şi trimite totdeauna asupra ei norii smereniei, care să aducă ploaia iubirii de oameni.
Să primim cu bucurie în suflete sămânţa cuvântului dumnezeiesc,
Ca să ne învrednicim a culege roade spre slava Părintelui ceresc,
Ploaia rugăciunii trimite Stăpâne, din norii darurilor Tale bogate,
Şi străluceşte ca Un Soare al dreptăţii, înviind sufletele noastre întristate,
Spre a-Ţi aduce într-un glas cu îngerii laudele cele prea minunate.
***
Seminţele cuvântului aruncă Hristoase, şi în grădina inimii mele,
Ca să-Ţi aduc rod de înţelepciune, smulgând spinii gândurilor rele,
Peste măsură am întinat frumuseţea cea dintâi dăruită din milostivire,
Şi făcându-mi haină din umbrele patimilor, îmi acopăr sufletul cu întunecime.
Nu mă pierde pe mine, cel ce m-am cufundat în marea fărădelegilor multe,
Ridică-mă din patul lenevirii şi dă-mi a lucra mântuitoarea virtute,
Cuvintele Tale ca nişte păsări zboară deasupra minţii mele,
Dar neştiind cum să ajung la el, rămân încremenit în gânduri rele.
Sămânţa cuvântului Tău o ai aruncat cu înţelepciune în inimile tuturor,
Dar fiind furată de gândul rău al vrăjmaşului, eu m-am arătat neroditor,
Aruncat-ai iarăşi sămânţa cuvântului, dar inima mi-era împietrită,
Ajuns-a şi printre spinii patimilor, dar de apa înţelepciunii fost-a lipsită,
Cu plugul rugăciunii ară Hristoase, pământul cel sterp al inimii mohorâte,
Şi aruncă iar sămânţa Ta, binecuvântându-o să aducă roade cereşti multe.
Sămânţa iubirii Tale arunci Cuvinte, în pântecele inimii noastre,
Ca să odrăslească gânduri dumnezeieşti şi vederi luminoase,
Dar eu întunecându-mi inima cu patimile cele necurate,
Nu mai văd faptele purtării Tale de grijă celei nemăsurate.
Pus-ai întru sufletele noastre sămânţa darurilor dumnezeieşti,
Dar noi, nevrednicii, căutând arşiţa patimilor, am căzut din cele cereşti,
Trimite Hristoase, ploaia Duhului Tău, ca să înmoaie inimile împietrite,
Şi însăşi Mâna Ta Stăpâne, să culeagă spicele faptelor noastre smerite.
Cu psalmi şi cu cântări să împodobim amintirea gândului de rugăciune,
Ca lucrând cu osârdie pământul sufletului să aducem roade de sfinţire,
Porţile iadului le-ai sfărâmat Hristoase, cu puterea Crucii biruitoare,
Şi ai slobozit pe Adam, ştergând datoria lui cu a Ta multă îndurare.
Iar acum cu secerea Duhului ne tai pe noi din calea deşertăciunii,
Şi ne sădeşti în pământul mântuirii, ca să-Ţi aducem roadele slavoslovirii.
Mă tem Hristoase, să nu fiu şi eu sămânţa neroditoare căzută pe drum,
Căci gândul cel bun îmi este furat din inimă de obiceiul cel nebun,
Mă văd piatră neroditoare lovită de furtuna cumplită a ispitelor,
Şi sămânţa virtuţii nu prinde rădăcini şi nu găsesc nici drumul cuvintelor,
Spinii patimilor înăbuşesc orice gând picurat din a Ta bunătate,
Nici un rod nu văd în mine şi mă tem de osândă pentru mulţimea păcatelor.
Ca Un Milostiv, ridică-mă Stăpâne, din adâncul răutăţilor mele,
Ca să Te slăvesc pe Tine cu bucurie, depărtându-mă de cele rele,
Şi să aduc rod însutit de gânduri dumnezeieşti în ţarina inimii,
Având totdeauna ploaia Duhului Tău spre binecuvântarea rodirii.
Ca să ne învrednicim a culege roade spre slava Părintelui ceresc,
Ploaia rugăciunii trimite Stăpâne, din norii darurilor Tale bogate,
Şi străluceşte ca Un Soare al dreptăţii, înviind sufletele noastre întristate,
Spre a-Ţi aduce într-un glas cu îngerii laudele cele prea minunate.
***
Seminţele cuvântului aruncă Hristoase, şi în grădina inimii mele,
Ca să-Ţi aduc rod de înţelepciune, smulgând spinii gândurilor rele,
Peste măsură am întinat frumuseţea cea dintâi dăruită din milostivire,
Şi făcându-mi haină din umbrele patimilor, îmi acopăr sufletul cu întunecime.
Nu mă pierde pe mine, cel ce m-am cufundat în marea fărădelegilor multe,
Ridică-mă din patul lenevirii şi dă-mi a lucra mântuitoarea virtute,
Cuvintele Tale ca nişte păsări zboară deasupra minţii mele,
Dar neştiind cum să ajung la el, rămân încremenit în gânduri rele.
Sămânţa cuvântului Tău o ai aruncat cu înţelepciune în inimile tuturor,
Dar fiind furată de gândul rău al vrăjmaşului, eu m-am arătat neroditor,
Aruncat-ai iarăşi sămânţa cuvântului, dar inima mi-era împietrită,
Ajuns-a şi printre spinii patimilor, dar de apa înţelepciunii fost-a lipsită,
Cu plugul rugăciunii ară Hristoase, pământul cel sterp al inimii mohorâte,
Şi aruncă iar sămânţa Ta, binecuvântându-o să aducă roade cereşti multe.
Sămânţa iubirii Tale arunci Cuvinte, în pântecele inimii noastre,
Ca să odrăslească gânduri dumnezeieşti şi vederi luminoase,
Dar eu întunecându-mi inima cu patimile cele necurate,
Nu mai văd faptele purtării Tale de grijă celei nemăsurate.
Pus-ai întru sufletele noastre sămânţa darurilor dumnezeieşti,
Dar noi, nevrednicii, căutând arşiţa patimilor, am căzut din cele cereşti,
Trimite Hristoase, ploaia Duhului Tău, ca să înmoaie inimile împietrite,
Şi însăşi Mâna Ta Stăpâne, să culeagă spicele faptelor noastre smerite.
Cu psalmi şi cu cântări să împodobim amintirea gândului de rugăciune,
Ca lucrând cu osârdie pământul sufletului să aducem roade de sfinţire,
Porţile iadului le-ai sfărâmat Hristoase, cu puterea Crucii biruitoare,
Şi ai slobozit pe Adam, ştergând datoria lui cu a Ta multă îndurare.
Iar acum cu secerea Duhului ne tai pe noi din calea deşertăciunii,
Şi ne sădeşti în pământul mântuirii, ca să-Ţi aducem roadele slavoslovirii.
Mă tem Hristoase, să nu fiu şi eu sămânţa neroditoare căzută pe drum,
Căci gândul cel bun îmi este furat din inimă de obiceiul cel nebun,
Mă văd piatră neroditoare lovită de furtuna cumplită a ispitelor,
Şi sămânţa virtuţii nu prinde rădăcini şi nu găsesc nici drumul cuvintelor,
Spinii patimilor înăbuşesc orice gând picurat din a Ta bunătate,
Nici un rod nu văd în mine şi mă tem de osândă pentru mulţimea păcatelor.
Ca Un Milostiv, ridică-mă Stăpâne, din adâncul răutăţilor mele,
Ca să Te slăvesc pe Tine cu bucurie, depărtându-mă de cele rele,
Şi să aduc rod însutit de gânduri dumnezeieşti în ţarina inimii,
Având totdeauna ploaia Duhului Tău spre binecuvântarea rodirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu