Sfânta Cuvioasă Pelaghia ,Sfânta Cuvioasă Taisia 8 Octombrie

Mare mulţumire suntem datori a da întodeauna Domnului nostru, că nu voieşte moartea păcătoşilor, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lor spre viaţă, pentru că minunat lucru s-a făcut în zilele noastre, de care eu, păcătosul Iacov, vă scriu vouă, sfinţilor fraţi, ca ascultând şi citind acestea, să aveţi parte de mult folos.

     Prea Sfinţitul Arhiepiscop al cetăţii Antiohia, pentru oarecare trebuinţe bisericeşti, a chemat la sine, din cetăţile din prejur, opt episcopi, între care era şi omul lui Dumnezeu, Sfântul Non, episcopul meu, care venise de la Iliopoli şi mă luase pe mine cu dânsul. Acesta era un bărbat minunat şi un desăvârşit călugăr, care pentru viaţa cea îmbunătăţită fusese luat la episcopie, de la mănăstirea care se numeşte Tavenisiot. Iar când s-au adunat episcopii în biserica Sfântului Mucenic Iulian, au voit ca să audă de la Non cuvânt de învăţătură şi au şezut toţi lângă uşile bisericii, iar Non a început a grăi învăţându-i cele ce erau de folos pentru mântuirea ascultătorilor. Şi minunându-se toţi de sfânta lui învăţătură, iată că, pe lângă uşile bisericii, apăru o femeie din cele necredincioase, care era vestită în toată Antiohia pentru desfrâul ei.

     Femeia era îmbrăcată cu haine de mare preţ, împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, iar împrejurul ei mergeau mulţime de fecioare şi de tineri, îmbrăcaţi frumos şi purtând brăţări de aur. Şi faţa ei era atât de frumoasă, încât oamenii mireni nu se puteau sătura cu vederea frumuseţii ei. Aceasta mergând pe lângă noi a umplut tot văzduhul de plăcută mireasmă aromată, iar episcopul, văzând-o mergând fără ruşine, având capul descoperit şi pieptul gol, şi-a închis ochii şi, suspinând în taină, şi-a întors faţa ca de la un mare păcat. Iar fericitul Non, privea cu tot dinadinsul spre dânsa, până ce a trecut din dreptul privirii lor. Şi după aceasta întorcându-se către episcopi, a zis: "Nu cumva iubiţi voi frumuseţea acestei femei?" Iar el nerăspunzând, Non şi-a plecat capul şi, plângând, îşi aduna în băsmăluţă lacrimile sale şi îşi udă pieptul cu ele. Apoi, suspinând din adâncul inimii, iarăşi i-a întrebat pe episcopi: "Oare nu v-aţi îndulcit cumva privind frumuseţea ei?" Iar ei tăceau. Atunci Non a zis: "Cu adevărat, eu am învăţat mult de la dânsa, că pe această femeie Domnul o va pune la înfricoşata Sa judecată şi o dată cu dânsa vom fi judecaţi şi noi. Pentru că ce socotiţi? Câte ceasuri a zăbovit acea femeie în cămara sa, spălându-se, îmbrăcându-se şi îmbodobindu-se în multe feluri, uitându-se în oglindă şi având toată grija ca să se arate mai frumoasă decât toate femeile înaintea ochilor vremelnicilor săi curtezani?! Iar noi, având în ceruri pe Mirele cel fără de moarte, nu ne îngrijim să ne împodobim sufletul nostru ticălos care este cu totul necurat, gol şi plin de ruşine, nu ne sârguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinţei şi să-l îmbrăcăm cu podoaba faptelor bune, ca să se arate plăcut ochilor lui Dumnezeu şi să nu fie ruşinat şi lepădat în vremea nunţii Mirelui".

     Făcând această învăţătură, fericitul Non m-a luat pe mine, păcătosul său diacon, şi am mers în chilia în care locuiam, lângă biserica Sfântului Iulian. Şi episcopul meu, intrând în cămara sa, s-a aruncat cu faţa la pământ şi plângea, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, iartă-mă pe mine, păcătosul şi nevrednicul, căci grija acelei femei pentru împodobirea trupului a întrecut toată grija mea pentru ticălosul meu suflet, pentru că acea femeie, ca să fie plăcută curtezanilor ei celor pierzători, a pus atâta sârguinţă spre a fi frumoasă, iar eu nu mă sârguiesc ca să fiu plăcut Ţie, Dumnezeul meu, ci petrec în lenevie şi în neîngrijire. Cu ce faţă voi privi la Tine, sau cu ce cuvinte mă voi îndrepta înaintea Ta? Vai mie, păcătosul! Pentru că stând înaintea Sfântului Tău Altar, nu-ţi aduc Ţie podoabele sufleteşti pe care Tu le ceri de la mine. Acea femeie s-a făgăduit oamenilor celor muritori, întru deşertăciunea sa, ca să se împodobească pentru plăcerea lor şi aceasta face, ceea ce a făgăduit; iar eu m-am făgăduit să-ţi plac Ţie, Dumnezeului meu, dar am minţit lenevindu-mă. Sărac sunt, nerespectând poruncile Tale, deci n-am nădejde de faptele mele, ci întru a Ta milostivire, prin care nădăjduiesc să mă mântuiesc". Sfântul Non, grăind aşa, se tânguia mult şi se ruga şi pentru femeia aceea, zicând: "Doamne, să nu pierzi zidirea mâinilor Tale, să nu slujească diavolilor nişte frumuseţi ca acestea, ci întoarce-o pe ea la Tine, ca să se mărească prin ea numele Tău cel sfânt, pentru că Ţie toate Îţi sunt cu putinţă". Trecând ziua aceea, Duminică noaptea după utrenie, sfântul Non, învăţătorul meu, a zis către mine: "Frate Iacove, ascultă visul meu care mi s-a arătat în noaptea asta: Mi se părea că stau într-un colţ al Sfântului Altar, săvârşind slujba şi, iată, mi s-a arătat o porumbiţă neagră, necurată şi urâtă, care zbura împrejurul meu şi nu puteam suferi murdăria ei, iar când diaconul a zis: "Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi", porumbiţa a zburat şi n-am mai văzut-o până nu s-a terminat liturghia. Iar după săvârşirea liturghiei, când noi ieşeam din biserică, am văzut acea necurată porumbiţă zburând iarăşi împrejurul meu şi eu, întinzând mâna, am prins-o şi am aruncat-o în apa care era în pridvorul bisericii; şi acolo acea porumbiţă s-a spălat de toată necurăţenia, devenind curată şi albă ca zăpada şi a zburat spre înălţimi, făcându-se nevăzută". Spunându-mi acest vis, fericitul Non m-a luat şi am mers în soborniceasca biserică împreună cu ceilalţi arhiepiscopi unde, sărutând pe arhiepiscop, au săvârşit dumnezeiasca Liturghie. Iar după săvârşirea sfintei slujbe arhiepiscopul Antiohiei a poruncit fericitului Non să grăiască învăţături pentru popor. Iar el a grăit după înţelepciunea lui Dumnezeu, învăţând poporul; şi cuvintele lui nu erau alcătuite cu meşteşugul înţelepciunii lumii acesteia, ci simple şi înţelese de toţi şi lucrătoare, pentru că Duhul Sfânt vorbea prin gura lui. Şi din cele vorbite se întrezărea înfricoşata judecată a păcătoşilor şi răsplătirea drepţilor. Şi tot poporul era atât de umilit de cuvintele lui, încât pământul era ud de lacrimile lor.

     Apoi, după rânduiala milostivului Dumnezeu, s-a întâmplat că desfrânata aceea a intrat în biserică, ea care niciodată nu intrase în biserică şi nici nu şi-a adus niciodată aminte de păcatele sale. Acea desfrânată, auzind învăţătura sfântului Non, a înţeles frica de Dumnezeu şi, gândind la păcatele sale şi la muncă veşnică pentru ele, a început a vărsa pâraie de lacrimi, amintindu-şi de păcatele ei. Şi având inima zdrobită nu putea să se oprească din plâns şi a poruncit la două slugi ale sale, zicându-le: "Aşteptaţi aici şi când va ieşi acel sfânt bărbat care a grăit învăţătura lui Dumnezeu, să mergeţi după el şi să vedeţi unde găzduieşte şi, întorcându-vă, să-mi spuneţi". Iar tinerii i-au îndeplinit porunca şi îi spuseră că acel om găzduieşte lângă biserica Sfântului Mucenic Iulian. Şi ea, îndată, a scris cu mâna ei următoarea scrisoare către fericitul Non: "Sfântului ucenic al lui Hristos, scriu eu, păcătoasa şi ucenica diavolului, această scrisoare: am auzit despre Dumnezeul tău că a plecat din ceruri şi S-a pogorât pe pământ, nu pentru cei drepţi, ci ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi. Şi atât de mult S-a smerit, încât a mâncat şi cu vameşii; El, spre Care heruvimii nu îndrăznesc a privi, a locuit cu păcătoşii şi a vorbit cu desfrânatele; deci, domnul meu, de eşti adevărat rob a lui Hristos, precum aud de la creştini, nu mă lepăda pe mine care voiesc a veni prin tine către Mântuitorul lumii pentru a vedea sfânta Lui faţă".

     Trimiţând sfântului o astfel de scrisoare, acesta a citit-o şi i-a răspuns aşa: "Orice plan vei avea tu, să ştii că eşti arătată lui Dumnezeu şi tu şi gândul tău şi scopul tău, însă îţi zic: să nu mă ispiteşti, căci eu păcătosul sunt slujitorul lui Dumnezeu. De ai cu adevărat bunăvoinţă să crezi în Dumnezeul meu şi dacă doreşti să mă vezi, sunt cu mine şi ceilalţi episcopi, deci vino şi mă vei vedea înaintea lor, iar de voi fi singur, nu mă vei putea vedea". Citind acestea, păcătoasa s-a umplut de mare bucurie şi a alergat la biserica Sfântului Iulian şi a dat de ştire Sfântului Non despre venirea ei. Iar el, ducând cu sine pe ceilalţi episcopi, a poruncit femeii să vină înaintea lui.

     Femeia, intrând înaintea soborului sfinţilor episcopi, s-a aruncat la pământ plângând şi a sărutat picioarele Sfântului Non, zicând: "Mă rog ţie, domnul meu, să urmezi învăţătorului tău, Domnului Iisus Hristos, arată-mi darul tău şi fă-mă creştină, pentru că eu sunt marea păcatelor şi adâncul fărădelegilor, deci, spală-mă pe mine prin Botez". Atunci toţi episcopii şi clericii care se aflau acolo aveau feţele scăldate în lacrimi văzând pe acea desfrânată că vine cu atâta pocăinţă şi credinţă să se pocăiască. Şi abia a putut fericitul să o ridice de la picioarele sale, apoi a zis către dânsa: "Pravila bisericească porunceşte a nu fi botezată o desfrânată fără garanţi, ca să nu se întoarcă iarăşi la viaţa ei desfrânată". Iar ea, auzind acest răspuns, iarăşi s-a aruncat la picioarele lui şi ca şi păcătoasa din Evanghelie care a spălat picioarele lui Hristos, aşa a făcut şi aceasta şi a spălat picioarele lui Non şi le-a şters cu părul capului său, zicând: "Vei da seama lui Dumnezeu pentru sufletul meu, dacă nu mă vei boteza pe mine astăzi; din mâinile tale să ceară Dumnezeu sufletul meu şi asupra ta să cadă faptele mele cele rele şi de mă vei îndepărta nebotezată vei fi pricinuitor vieţii mele desfrânate şi necurate. De nu mă vei face pe mine acum străină de faptele mele cele rele, mă voi lepăda de Dumnezeul tău şi mă voi închina idolilor. De nu mă vei face pe mine astăzi mireasa lui Hristos şi de nu mă vei aduce la Dumnezeul tău, să nu mai ai parte de El şi de sfinţii Lui".

     Atunci toţi au preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu, auzind şi văzând pe o desfrânată ca aceasta aprinzându-se cu atâta dumnezeiască râvna. Apoi fericitul m-a trimis îndată pe mine, smeritul Iacov, la arhiepiscop ca să-i spun despre acest lucru, iar el, auzind, s-a bucurat foarte mult şi a zis către mine: "Mergi şi spune-i episcopului tău aşa: Cinstite părinte, pe tine te aşteaptă lucrul acesta, pentru că ştiu bine că eşti gura lui Dumnezeu care a zis: de vei scoate cinstit din nevrednic, ca gura mea vei fi". Şi chemând pe Cuvioasa Romana, care era întâia diaconiţă bisericească, a trimis-o pe aceasta cu mine.

     Venind, am aflat pe Pelaghia zăcând încă la pământ, la picioarele fericitului Non, care abia a ridicat-o, zicându-i: "Scoală-te, fiică, ca să înveţi cele ce-ţi lipsesc pentru Botez". Iar ea s-a sculat şi episcopul a zis către dânsa: "Mărturiseşte-ţi întâi păcatele". Iar ea plângând a răspuns: "Dacă-mi voi cerceta conştiinţa mea, nici un lucru bun nu voi afla şi ştiu că păcatele mele sunt mai multe decât nisipul mării şi apa mării nu ajunge pentru spălarea faptelor mele celor necurate. Însă nădăjduiesc spre Dumnezeul tău că-mi va uşura sarcina fărădelegilor mele şi va căuta cu milostivire spre mine". Apoi episcopul a întrebat-o: "Care îţi este numele?" Iar ea a răspuns: "De către păriţii mei am fost numită Pelaghia, iar cetăţenii Antiohiei mi-au pus numele Margareta, pentru podoabele mele cele frumoase şi de mult preţ cu care m-au înfrumuseţat păcatele mele".

     Atunci episcopul a învăţat-o credinţa şi a botezat-o în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, a uns-o cu Sfântul Mir şi a împărtăşit-o cu preacuratul şi de viaţă făcătorul Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor. Iar Romana, diaconiţa, i-a fost maică duhovnicească, primind-o din baia Botezului; apoi, luând-o din Biserică, a dus-o în Catechumenie, pentru că şi noi găzduiam acolo. Iar fericitul Non a zis către ceilalţi episcopi: "Veniţi la ospăţ, fraţilor, şi să ne bucurăm cu îngerii lui Dumnezeu că am găsit oaia cea pierdută, şi să gustăm undelemn şi vin cu veselie duhovnicească". Apoi, venind toţi, au mâncat cu cea nou botezată; iar diavolul a început a striga în auzul tuturor şi glasul lui se asemăna cu un glas de om tânguindu-se şi zicând: "Amar, amar, ce rabd eu de la bârfitorul acesta băutor de vin! O, răule bătrân! Oare nu ţi-au ajuns ţie cei treizeci de mii de sarazini pe care i-ai răpit de la mine şi i-ai botezat? Nu ţi-a ajuns ţie cetatea Iliopolii care cândva era a mea şi toţi cei care vieţuiau în ea se închinau mie, iar tu i-ai luat de la mine şi i-ai dus la Dumnezeul tău? Şi acum mi-ai tăiat şi cea din urmă nădejde. Ce voi face eu de acum, călugăre înşelător şi cu nărav rău? Nu vreau să-ţi mai rabd vicleşugurile tale! Blestemată este ziua în care te-ai născut tu, rău bătrân, pentru că pâraiele lacrimilor tale mi-au risipit casa mea şi au făcut-o pustie". Şi astfel plângând diavolul, striga înaintea uşilor caselor în care eram şi au auzit glasul lui toţi cei care erau acolo. Şi iarăşi a zis diavolul către cea din nou botezată: "Asta mi-ai făcut, doamnă Pelaghia? Şi tu ai urmat lui Iuda care fiind în cinste apostolească a vândut pe Domnul său. Asemenea şi tu mi-ai făcut". Atunci episcopul i-a poruncit roabei lui Dumnezeu, Pelaghia, ca să se întărească cu semnul crucii. Iar ea făcând semnul crucii pe faţa sa, a zis către diavol: "Să te gonească pe tine Iisus Hristos, care m-a izbăvit de tine". Şi acestea zicându-le, îndată a fugit diavolul.

     Apoi, după două zile, în timp ce Pelaghia dormea cu cuvioasa Romana, maică să cea duhovnicească, venind diavolul a deşteptat-o şi a început a grăi către dânsa: "Scumpa mea doamnă Margareta, ce rău ţi-am făcut eu? Nu te-am îmbogăţit eu cu aur şi cu argint? Oare nu te-am împodobit eu cu pietre de mare preţ, cu salbe şi cu haine? Deci, rogu-mă ţie, să-mi spui cu ce te-am mâhnit? Eu sunt gata a îndeplini porunca ta, numai tu să nu mă laşi să mă fac de râs". Însă ea, înarmându-se cu semnul sfintei cruci, i-a zis: "Domnul meu Iisus Hristos, care m-a răpit pe mine din ghiarele tale şi m-a făcut mireasă a cereştii Sale împărăţii, Acela să te gonească de la mine". Şi diavolul îndată a pierit, iar Pelaghia a deşteptat-o îndată pe Sfânta Romana, zicându-i: "Roagă-te pentru mine, maica mea, căci mă necăjeşte pe mine diavolul". Iar maică a zis către dânsa: "Fiică, să nu te înfricoşezi de el, căci acum se teme el de tine şi se cutremură de umbra ta".

     A treia zi după botezul ei, Pelaghia a chemat pe una din slugile sale şi i-a zis: "Mergi în casa mea şi înscrie toate câte sunt în lăzile mele cu aur şi apoi toate podoabele mele să le aduci aici". Şi ducându-se slujnica a făcut toate cele poruncite de Pelaghia. Iar fericită Pelaghia, chemând pe Sfântul episcop Non, i-a dat toate bogăţiile în primire, zicându-i: "Aceasta este averea cu care m-a îmbogăţit pe mine satana şi, iată, o dau toată în sfintele tale mâini, ca să faci cu ea ce vei voi tu, căci mie mi se cade ca de acum să caut bogăţiile Domnului meu Iisus Hristos". Şi fericitul episcop, chemând pe economul bisericii, i-a dat înaintea tuturor toată bogăţia Pelaghiei, şi i-a zis: "Te jur pe tine cu numele Sfintei şi nedespărţitei Treimi să nu duci în episcopie nimic din aurul acesta, nici în Biserica lui Dumnezeu să nu duci nimic şi nici în casa ta sau a vreunuia din clerici să nu duci nimic, ci tot ce este aici să împarţi orfanilor şi neputincioşilor, căci aşa se cuvine, ca cele ce sunt rău adunate să se împartă bine, iar bogăţia strânsă prin păcat să se facă bogăţie a dreptăţii. Şi de vei călca acest jurământ, anatema să fie casa ta şi partea ta să fie cu cei ce ziceau: "Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El". Iar roaba lui Dumnezeu, Pelaghia, nu şi-a oprit nimic din averea aceea pentru hrana sa, căci era hrănită de Cuvioasa Romana diaconiţa, de vreme ce se jurase că să nu guste din bogăţiile păcatului. Apoi, chemând pe toate slugile şi slujnicele sale, le-a eliberat, dând fiecăruia destul aur şi argint şi le-a spus: "Eu, fiilor, vă eliberez din vremelnicele slujbe, iar voi să vă sârguiţi să vă eliberaţi din robia acestei deşarte lumi plină de păcate. Ca, precum în lumea aceasta am petrecut împreună, aşa să ne învrednicim a fi împreună şi în viaţa cea fericită". Şi acestea zicând către dânşii, i-a eliberat.

     În a opta zi, când trebuia, după obiceiul celor din nou botezaţi, să scoată hainele cele albe primite la botez, fiind Duminică, Pelaghia s-a sculat foarte de dimineaţă s-a dezbrăcat de hainele cele albe în care se îmbrăcase la botez şi s-a îmbrăcat într-o haină aspră de păr. Şi luând pe deasupra o haină veche a fericitului Non, a ieşit în taină din cetatea Antiohiei şi nimic nu s-a mai ştiut de ea. Iar Romana, diaconiţa, se tânguia cu mâhnire pentru dânsa. Dar Dumnezeu, care le ştie pe toate, a descoperit fericitului Non că Pelaghia s-a dus la Ierusalim şi Non o mângâia pe Romana, zicându-i: "Nu mai plânge, fiică, ci bucură-te, căci Pelaghia, la fel ca şi Maria, calea cea bună şi-a ales, de la care nu se va abate". După puţine zile arhiepiscopul ne-a eliberat şi ne-am dus la locul nostru. După trei ani am dorit să merg la Ierusalim să mă închin Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi m-am rugat episcopului meu, fericitul Non, să-mi dea voie să merg acolo. Iar el, dându-mi voie, mi-a zis: "Frate Iacove, când vei merge la sfintele locuri să cauţi un călugăr care se numeşte Pelaghie; acela este famen, dar foarte îmbunătăţit şi locuieşte acolo în ascuns şi, aflându-l, să vorbeşti cu dânsul, pentru că mult te vei folosi de la el, căci este adevăratul rob a lui Hristos şi călugăr desăvârşit". Iar acestea le spunea Non pentru roaba lui Dumnezeu Pelaghia, dar nu m-a lămurit despre dânsa cu de-amănuntul, pentru că Pelaghia, ducându-se la Ierusalim şi-a zidit o chilie în muntele Eleonului, unde Domnul nostru se ruga odinioară şi, acolo închizându-se, vieţuia după Dumnezeu.

     Deci, sculându-mă, am mers la sfintele locuri şi m-am închinat Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi cinstitei Cruci, iar a doua zi am început să-l caut pe monahul cu numele Pelaghie, aşa precum mi-a poruncit episcopul meu, şi l-am aflat în chilia lui în muntele Eleonului. Chilia nu avea uşă, ci era zidită în toate părţile şi numai o fereastră mică am văzut în perete şi am bătut în ea; deschizând-o roaba lui Dumnezeu şi văzându-mă, m-a recunoscut, însă nu mi-a spus toate despre sine, dar eu n-am mai cunoscut-o, căci cum puteam să recunosc pe aceea care dintr-atâta frumuseţe se veştejise ca o floare? Ochii ei se afundaseră adânc în orbite, iar trăsăturile feţei ei se schimbaseră din cauza înfrânării peste măsură de la toate. Şi toţi locuitorii Ierusalimului o luau drept famen şi nimeni n-a înţeles că ea este femeie, nici eu însumi n-am ştiut ceva de dânsa, de vreme ce episcopul meu mi-a spus că este un famen călugăr. Şi am fost binecuvântat de dânsa ca de un bărbat călugăr. Iar ea mi-a zis: "Cu adevărat, frate, oare nu eşti tu Iacov, diaconul fericitului episcop Non?" Iar eu m-am minunat că mi-a spus pe nume şi că m-a cunoscut că sunt diaconul fericitului Non şi i-am răspuns: "Aşa este, părintelui meu". Iar ea mi-a zis: "Să spui episcopului tău să se roage pentru mine, căci cu adevărat este bărbat sfânt şi apostol al lui Iisus Hristos". Şi iarăşi mi-a mai zis: "Şi ţie, fratele meu, mă rog ca să te rogi pentru mine". Şi acestea, zicându-mi, a închis ferestruica şi a început a citi ceasul al treilea, iar eu, făcându-mi rugăciunea, m-am dus şi mult m-am folosit de vederea eicea asemenea cu îngerii şi de vorbele ei cele dulci. Apoi, plecând de la dânsa, am umblat prin mănăstire, cercetând pe fraţi şi vorbind cu sfinţii bărbaţi şi am avut mult folos şi binecuvântări de la dânşii. Şi prin toate mănăstirile se dusese vestea despre famenul Pelaghie şi toţi se foloseau de viaţa lui şi de aceea am dorit să merg iarăşi la dânsul şi să mă mângâi de vorbă lui cea folositoare de suflet.

     După ce am venit iarăşi la chilia lui şi am bătut în fereastră, am îndrăznit a-l chema pe nume, zicându-i: "Deschide-mi, Avvo Pelaghie!". Iar el nu mi-a răspuns nimic. Eu am socotit că face rugăciune sau că se odihneşte şi am aşteptat puţin, apoi iarăşi am bătut, rugându-l să-mi deschidă, dar iarăşi n-a răspuns nimeni; şi după puţină vreme am bătut din nou. Şi am petrecut aşa trei zile, şezând lângă ferăstruică, pentru că am dorit mult să-l văd, să-i văd sfânta lui faţă şi să capăt binecuvântare de la el, dar nu s-a auzit nici un glas. Şi am zis atunci în mine: ori s-a dus din chilia aceasta şi nu mai este nimeni în ea, ori a murit. Şi am îndrăznit a forţa ferestruica şi l-am văzut zăcând mort la pământ şi atunci m-am înspăimântat şi am început a plânge, căci nu m-am învrednicit să capăt binecuvântarea lui cea de pe urmă. Şi, închizând ferăstruică, am alergat la Ierusalim şi am spus sfinţilor părinţi care vieţuiau acolo că a murit Avva Pelaghie, famenul. Şi îndată vestea a străbătut tot Ierusalimul, cum că Sfântul Pelaghie, monahul cel purtător de semne, a adormit întru Domnul. Apoi s-au adunat călugării din toate mănăstirile şi toată cetatea Ierusalimului şi Ierihonului şi cea din părţile Iordanului, precum şi mulţime mare de popor, pentru îngroparea sfintelor lui moaşte. Şi, spărgând ferestruică, au făcut o intrare cât să poată intra un om, prin care au intrat nişte bărbaţi cucernici şi au scos afară cinstitele moaşte. Apoi a venit Patriarhul Ierusalimului cu mare mulţime de părinţi şi au început, după obicei, a unge trupul cu arome şi atunci au văzut că famenul era femeie şi, înălţând glas cu lacrimi, au strigat, zicând: "Minunat eşti între sfinţi, Dumnezeule, că ai şi pe pământ sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei". Şi a voit ca să tăinuiască aceasta de popor, dar n-a putut, de vreme ce Dumnezeu nu voia să tăinuiască, ci să arate şi să preamărească pe roaba Sa.

     S-a făcut adunare multă de popor şi au venit şi călugăriţele din mănăstirile lor, cu lumânări şi cu tămâie şi luând în cântări de psalmi cinstitul şi sfântul ei trup, cu cinste cuviincioasă, l-au dus în aceeaşi chilie în care se nevoise şi acolo l-au îngropat.

     Aceasta este viaţa celei ce a fost desfrânata şi astfel a fost întoarcerea femeii celei piedute, astfel au fost ostenelile şi nevoinţele ei, prin care a plăcut lui Dumnezeu şi prin care fie ca şi noi să câştigăm milă în ziua judecăţii Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine mărirea cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfânta Cuvioasă Taisia

În părţile Egiptului era o femeie cu obiceiuri rele, necurată şi fără ruşine. Femeia aceea avea o fiică pe care o chema Taisia, pe care a învăţat-o aceleaşi obiceiuri rele cu care se îndeletnicea şi ea. Ducând-o pe fiica ei într-o casă de desfrânare, a dat-o în slujba Satanei, ca să ducă la pieire multe suflete omeneşti, înşelându-le, cu frumuseţea pe care o avea, căci Taisia era foarte frumoasă şi se vestise pretudindeni despre frumuseţea feţei sale, încât mulţi, poftind-o, îi aduceau multe averi, aur şi argint şi haine scumpe şi luxoase. Înşelând cu atâta deşertăciune pe îndrăgostiţii ei, îi aducea acolo şi mulţi îşi pierdeau averea pentru dânsa şi ajungeau la sărăcie, iar alţii, bătându-se pentru dânsa, au umplut pragurile casei ei de sângele lor. Cuviosul părinte Pafnutie, auzind de acestea, s-a îmbrăcat în haine mireneşti şi, luând un galben, a mers la locul unde petrecea Taisia şi, văzând-o, i-a dat să înţeleagă că vrea să meargă la dânsa. Iar ea, luând galbenul, i-a zis: "Intră în cămara mea".

     Atunci el intrând, a văzut un pat frumos aşternut pe care s-a aşezat şi a zis către Taisia: "Oare ai altă cămară tăinuită, ca să ne închidem în ea, ca să nu ne ştie nimeni?" Iar Taisia i-a zis: "Este, dar dacă te ruşinezi de oameni şi aici ne putem ascunde de dânşii, căci uşile sunt încuiate şi nimeni nu va putea intra aici, nici nu ne va şti nimeni pe noi, iar dacă te temi de Dumnezeu, apoi nu este loc care să poată fi tăinuit dinaintea Lui, măcar de te-ai ascunde şi sub pământ, căci şi acolo te vede Dumnezeu". Auzind Pafnutie aceste cuvinte de la dânsa, i-a zis: "Au, doară şi tu ştii de Dumnezeu?" Iar ea a răspuns: "Ştiu şi despre Dumnezeu şi am auzit şi despre împărăţia drepţilor şi munca păcătoşilor". Atunci stareţul i-a zis: "Dacă ştii pe Dumnezeu, împărăţia Sa şi muncile păcătoşilor, atunci de ce prihăneşti pe oameni şi pierzi atâtea suflete? Căci nu numai pentru ale tale păcate, ci şi pentru ale acelora pe care i-ai prihănit ai să fii întrebată de Dumnezeu şi osândita în gheena focului".

     Taisia, auzind acestea, s-a aruncat l-a picioarele stareţului, cu plângere, zicând: "Eu mai ştiu şi aceasta, că pentru cei ce greşesc este pocăinţă şi iertare de greşeli şi nădăjduiesc că prin rugăciunile tale să mă izbăvesc de greşeli şi să câştig mila Domnului. Deci, mă rog ţie, aşteaptă-mă puţin, numai trei ceasuri şi după aceasta voi merge unde îmi vei porunci şi voi face ceea ce-mi vei zice". Iar stareţul, arătându-i locul la care avea să o aştepte, s-a dus. Apoi ea, adunându-şi toată averea agonisită cu păcatele ei, a cărei valoare era cam de vreo patruzeci de litre de aur, a dus-o în mijlocul cetăţii şi aprinzând un foc şi-a pus toate lucrurile şi le-a ars înaintea întregului popor, strigând: "Veniţi toţi cei care aţi păcătuit cu mine şi vedeţi cum ard toate lucrurile pe care mi le-aţi dat voi". Şi, arzându-şi averea, s-a dus la locul unde o aştepta Pafnutie. Acolo primind-o stareţul, a dus-o la o mănăstire de fecioare şi a aşezat-o pe Taisia într-o chilie mică. Taisia a fos închisă în acea chilie, pironindu-i-se uşa şi i-a fost lăsată numai o ferestruică mică prin care i se dădea puţină pâine şi apă. Apoi Taisia l-a întrebat pe Sfântul Pafnutie: "Cum mă sfătuieşti, părinte, să mă rog lui Dumnezeu?" Iar stareţul i-a răspuns: "Tu nu eşti vrednică ca să chemi numele Domnului, nici să-ţi ridici mâinile tale spre ceruri, de vreme ce buzele tale sunt pline de necurăţie şi mâinile tale sunt întinate, ci, numai căutând adeseori spre răsărit, să zici: "Dumnezeule, cela ce m-ai zidit, miluieşte-mă".

     A petrecut Taisia în acea închisoare vreme de trei ani rugându-se lui Dumnezeu aşa precum o învăţase Pafnutie şi o dată pe zi gusta puţină pâine şi apă. După trei ani, milostivindu-se de dânsa, Pafnutie s-a dus la marele Antonie, voind să afle dacă Dumnezeu a iertat-o pe Taisia sau nu. Şi mergând la Antonie, stareţul i-a povestit lui totul despre Taisia, iar Antonie a chemat pe ucenicii săi şi le-a poruncit să se închidă fiecare în cămara sa şi să se roage lui Dumnezeu toată noaptea ca să i se descopere vreunuia dintre ei ceea ce voia pentru Taisia, care se pocăieşte pentru greşelile ei. Şi ucenicii au îndeplinit porunca părintelui lor şi au milostivit pe Dumnezeu, încât le-a descoperit ceea ce trebuiau să facă pentru Taisia. Această descoperire i-a fost făcută lui Pavel, care era numit de ceilalţi prost. Acestui Pavel, pe când stătea noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie şi a văzut cerurile deschizându-se şi acolo a văzut un pat strălucit de mărire, cu aşternuturi scumpe, pe care îl păzeau trei fecioare frumoase şi pe patul acela era aşezată o cunună. Văzând aceasta, Pavel a zis: "Nu este gătit altuia patul acesta şi cununa, decât numai pentru părintele meu Antonie". Şi a venit către dânsul un glas, zicându-i: "Nu părintelui Antonie îi sunt pregătite acestea, ci pentru Taisia, care a fost o desfrânată". Şi Pavel, venindu-şi în fire, se gândea la acea vedenie, iar a doua zi a spus fericiţilor părinţi Antonie şi Pafnutie, iar aceştia, auzind, au preamărit pe Dumnezeu, care primeşte pe cei ce se pocăiesc cu adevărat.

     Pafnutie s-a pregătit şi s-a dus la mănăstirea de fecioare unde era închisă Taisia şi, deschizând uşa, a vrut s-o scoată de acolo. Iar Taisia se rugă de dânsul, zicând: "Lasă-mă aici, părinte, ca să petrec până la moarte, pentru că multe sunt păcatele mele şi încă trebuie să mai plâng pentru ele". Iar stareţul i-a zis: "Acum iubitorul de oameni, Dumnezeu, a primit pocăinţa ta şi ţi-a iertat ţie păcatele". Şi a scos-o pe Taisia din închisoare. Iar fericită a zis: "Să mă crezi, părinte, că de când am intrat în această închisoare, am pus înaintea ochilor mei cei gânditori toate păcatele mele şi, ţinând seama de ele, am plâns neîncetat. Şi încă nu s-au dus de la ochii mei toate faptele mele cele rele şi stându-mi şi acum înaintea ochilor, mă înspăimânta că voi fi osândita pentru ele".

     După ieşirea din închisoare, fericită Taisia a petrecut cincisprezece zile şi după această a căzut într-o boală în care a zăcut trei zile şi după aceasta şi-a dat sufletul şi cu pace s-a odihnit, cu darul lui Dumnezeu. Şi s-a mutat din patul durerii în patul pe care l-a văzut sfântul Pavel cel prost, în ceruri, pat care era pregătit pentru ea, unde se laudă cu cuvioşii întru mărire şi se bucură întru aşternutul său de veci. Aşa ne-a întrecut păcătoasa şi desfrânata întru împărăţia lui Dumnezeu. O! de nu ne-am lipsi şi noi, cu rugăciunile ei, de aceeaşi Împărăţie. Amin.