DIN TESTAMENTUL PARINTELUI ARSENIE PAPACIOC: MOARTEA NU INSEAMNA MOARTE…

Interviul este preluat de pe http://www.ortodoxtv.com/filme-video/pr.arsenie-marturisirea-adevarului.php si www.danionvasile.ro

D. V.: În ziua de astăzi se spune că e bine să facem pace unii cu alţii, să fie înţelegere între confesiuni, înţelegere între religii. Că Dumnezeu primeşte rugăciunile oame­ni­lor, indiferent de religia în care se află.

Pr. A.: Asta o spun oamenii, că Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decât oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul? Pentru care motiv, după 1054 de ani, s-au despărţit? Şi acuma vor să ne împăcăm?! Mai mult decât ei, vrem noi pace – dar în adevăr! Îi primim cu toată plăcerea.

Eram în preajma hramului. Şi a sosit un preot din Paris, probabil cu gândul să slujească a doua zi, că era Sfânta Maria. Era şi P.S. Serafim, în casa arhierească. Şi a venit acolo, acest părinte, şi s-a prezentat când a intrat – că era camera plină cu musafiri, vreo treizeci de persoane distinse din Constanţa. Eram la o gustare, că a doua zi era hramul, obiceiul locului. Şi ăla s-a prezentat, până a ajuns la mine şi la P.S. Serafim. Şi: „Arsenie! Arsenie! Arsenie!…” Făcea teatrul ăsta. Zic: „nu-mi place deloc”. Ce să spună el Apusului din partea părintelui Arsenie? Să vină la răsărit, fără pretenţii şi smeriţi. „Păi, (ei – n.n.) zic că au dreptate”. Dreptate şi dracu’ zice că are. Ăsta nu e un argument. În sfârşit, nu mă lăsa deloc.

D. V.: Era catolic?

Pr. A.: Era ortodox, dragă, venea de la Paris, voia să slujească a doua zi la noi, la… a venit un catolic să slujească şi nu i-am dat voie. Şi i-am spus multe lucruri, şi i-am spus şi lucrul acesta: „Napoleon a omorât un demnitar. Şi i-a spus cineva: «Sire, pe lângă marele păcat pe care l‑aţi făcut că l-aţi omorât, aţi făcut şi o nedreptate.»” Deci, aia era mai important decât moartea unui om. Şi aşa este! Nu putem să susţinem un adevăr după cum vrem noi. Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică acum: „Hai să ne împăcăm!” N-a făcut nicio greşeală. Să vedem de unde au plecat ei, primii, chiar cu cafea, dacă vor. Dar nu vrea! Şi acum să punem o întrebare: „dacă vii să ne împăcăm, renunţi la filioque? Renunţi la primatul papal? Renunţi la indulgenţe? Renunţi la imaculata concepţie?” Nu renunţi la nimic. Deci, vizibil, vor să pună mâna… Dar ceea ce este important… Dacă ai ochi de văzut, să vezi că îi roade ceva. Îi roade dorinţa de hegemonie, ori un vierme care nu-i lasă în pace – pentru că nu sunt în adevăr. Pentru că nu putem trece cu vederea. Dumnezeu nu vede toate aceste lucruri? Nu le suportă cu multă plăcere. Adevărul este singurul care odih­neşte. Dacă nu eşti în adevăr, nu eşti în Dumnezeu. Şi e numai unul adevărul. Eu sunt Adevărul şi Viaţa. Ce putem ciunti din adevăr? Nu ciuntim nimic. E vorba de cre­dinţă, dragii mei, nu-i vorba de păcate de moarte, capitale şi nu mai ştiu cum. E vorba de cele mai grozave păcate. Pentru că au fost anatemizaţi. Patriarhii Sinoadelor ecumenice, pe Nestorie l-au anatemizat şi anatemizat a rămas. Pur şi simplu nu i-a mai convenit, la 1054, cu acel Umberto, să ne pună anatema pe sfânta masă. Şi demonstrativ şi îndrăz­neţ. Măcar că Roma era primus inter pares la sinoade, primul între egali adică. Dar atâta era, mai mult nu poţi. Şi în sfârşit, s-au dat de gol catolicii prin mărturisirea papei (Ratzinger – n.n), prin care a fost declarată (Biserica Catolică drept – n.n) singura Biserică. De ce mai rezistăm atâta timp? Mă rog, mă rog! Dar noi cine suntem? Şi cu cine vreţi să vă împăcaţi, dacă voi sunteţi singurii, singura Biserică? Şi suntem obligaţi să stăm drepţi la astfel de afirmaţii şi astfel de dorinţe bolnave.

D. V.: Dar ce trebuie să facem?

Pr. A.: Murim! Pentru adevăr, asta facem. Nu se pune problema: apărăm adevărul, orice ar fi. Dacă e moarte, e sfinţenie, dacă nu e moarte, e laşitate.

D. V.: Şi cum scăpăm de frica de moarte?

Pr. A.: Dragă, viaţă înseamnă moarte continuă. Uite, a venit, îl înfruntăm. Mă culc liniştit, şi ăsta nu e lucru puţin, ca un creştin să doarmă liniştit în privinţa adevărului. Şi noi suntem cei care trebuie să mărturisim adevărul. A anatemizat Biserica lumea de pe stradă? Nu, ci pe cei care au susţinut un punct de vedere greşit? Nestorie, şi ceilalţi, nu-i luăm pe toţi. Pentru că cuvântul ăsta (Filioque – n.n.), cu Sfântul Duh, că vine de la Fiul,… s-a discutat în toate sinoadele, şi nici unul n-a acceptat. Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte activ în răspunsurile astea… Ca şi cum Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu, ştii, că e tata, e fiul, şi e şi nepotul acuma. E de o fiinţă Tatăl, cu Fiul, cu Sfântul Duh. În trei chipuri, în trei feţe, în trei persoane. Sigur că lumea care crede într‑un Dumnezeu o să întrebe: „cum sunt trei?” Ei, Sfântul Spiridon – care e (prăznuit – n.n.) chiar astăzi – a dovedit (adevărul prin minunea – n.n.) cu cărămida. Acest grozav Spiridon n-a făcut nici un fel de teologie, n-a făcut. Teolog e cine susţine adevărul. Ce teologie ceri? Avem teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz şi Ioan cel Nou (care a teologhisit apărând adevărul în faţa celor prigonitorilor musulmani – n.n). Vrei să faci pe teologul? Ce teologie? Adevărul poate să-l apere oricine ar fi creştin.

D. V.: Dar mai sunt astăzi oameni simpli, cum a fost Sfântul Spiridon? Înainte de a deveni episcop, el avea grijă de oi, de animale. Mai sunt oameni simpli astăzi, care au curăţia credinţei lui?

Pr. A.: Păi, fără discuţie. E liber fiecare să apere adevărul. Teologia rânduieşte lucrurile, dar nu e singura care are cuvânt. Toţi Sfinţii Părinţi, de la Sinoadele Ecumenice… Sfântul Atanasie era mai teologit, şi era diacon. Şi avea libertatea să apere adevărul chiar dacă nu era arhiereu. Că la sinoade se alegeau, veneau arhierei. Dar adevărul îl poate apăra oricine. Că acolo unde e adevărul, e Biserica. Nu unde e mulţime, unde e gălăgie, unde e „Hai, dom’ne, să ne-mpăcăm!” Repet: „Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică: «Să ne-mpăcăm acum, hai! Am greşit şi eu, şi tu…»”

D. V.: Aşa pun mulţi problema: au greşit catolicii, am greşit şi noi, hai să cădem la pace!”

Pr. A.: Adică, să-mpărţim pomana, ştii? Să-mpărţim colacii. Nu-i aşa, poziţia demnă. Şi acuma, i-aş întreba chiar pe ei, să spună ei, teologi şi papi şi ce sunt: „unde e adevărul?” Dar hai să ne-mpăcăm, nu? La un pahar de bere… sunt foarte siguri că, mai dă un rând, nu?

D. V.: Dar ne acuză că suntem tradiţionalişti, că suntem fanatici.

Pr. A.: Este o poziţie revoltătoare, chiar. Aşa. A început să miroase greu şi ei singuri nu mai pot să suporte propriul lor miros. Dragii mei, vreţi să fiţi fericiţi? Muriţi pentru adevăr! Pentru că nu se poate chiar aşa… Eu, când eram în închisoare, m-a chemat un colonel, cu santinele, cu puşti, şi mă ducea la el – la Aiud era. Eu eram lângă Aiud, acolo. Şi m-a întrebat, să-i spun dacă există Dumnezeu. Şi i-am spus: „Domnule colonel, asta e o întrebare de şcoală pri­mară. Şi nu mărturisesc ochii mei şi ochii dumneavoastră? Mărturisesc că există! Inima, sentimentele, comparaţie între valori, între culori, între… Dar dumneavoastră, ce motiv aveţi de spuneţi că nu există?” Dar pentru asta trebuia un mare curaj, că acolo erai otreapă, nu erai… Zice: „Păi ce, războiul din Rusia, care s-a dat în numele Crucii…” „Ce, în numele crucii? Nebunul ăla de Hitler voia să cucerească lumea! Ce, în numele crucii?” Şi el a fost biruit şi am spus: „Şi de ce nu credeţi?” Şi mi-a spus aşa – şi-a dat seama că era înfrânt: „Şi acuma, care e ultimul cuvânt?” „Sunt gata să mor pentru tot ce spun! Dumneavoastră încercaţi să muriţi pentru ce spuneţi?” „Luaţi-l de aici!” – asta a fost ieşirea tiranului: „Luaţi-l de aici!” Eu am fost bucuros că nu m-a împuşcat pe loc, ştii? Că asta era situaţia la Aiud. Asta era una din marile probleme care frământa: nu erai sigur că trăieşti până mâine. Mărturiseam prin morse, prin perete, şi le spuneam: „Dacă muriţi până mâine, e valabilă dezlegarea mea.” Le dădeam dezlegarea prin perete, aşa. „Dar dacă nu muriţi şi daţi de un preot, mărturisiţi-vă păcatele, că …” – nu era cu mâna pe cap, nu era… Înţelegeţi? Stare de spirit… Vreau să spun, în ce stare de spirit trăiam. Asta era. Aşa că moartea era foarte binevenită.

Şi acum, la fel. Apără adevărul. Moartea nu înseamnă moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viaţă. Dar cel puţin lucrurile se văd, pentru că ai apărat adevărul. Ce ziceţi? Vorbim de conştiinţa noastră, nu vorbim numaidecât de adevăruri istorice. Dar lumea nu stă de vorbă cu conştiinţa proprie. Hai să vedem de adevăr. Ce-au hotărât Sfinţii Părinţi? Ce caută filioque ăsta, când s-a hotărât la două sinoade – în primul şi al doilea – (învăţătura despre n.n.) Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cât l-a costat pe Grigorie de Nazianz să apere adevărul? Chiar la moarte a zis: „Mă duc la Treimea mea.”

D. V.: Pe cei care apără învăţătura ortodoxă, ceilalţi îi acuză că sunt fundamentalişti: „Eşti extremist, eşti mândru!” Îi pun într-o situaţie delicată.

Pr. A.: Dragă, asta nu e o mândrie. Dar dacă e o mândrie à la Hristos, e binevenită. Apostolii au apărat adevărul, iar noi suntem mândri că apărăm adevărul. Poţi să-mi spui orişicum ai vrea! Dar nu noi ridicăm problema. Ei o ridică. Ce aveţi, dom’ne, ce v-a apucat? De la 1054, până acuma? Mai ales noi, românii, avem o dovadă materială de la 1700: ne-au păcălit, să ţinem administrativ de ei. Ei, uitaţi‑vă acuma: sunt mai catolici decât… mă rog, catolicii! Greco-catolici…

D. V.: Sunt mai agresivi în manifestări.

Pr. A.: O maică m-a întrebat care drac e mai (rău – n.n)… Toţi dracii sunt ai dracului, aia e!

D. V.: Ce să facem cu lipsa de dorinţă de a cunoaşte învăţătura Sfinţilor Părinţi? Se practică o Ortodoxie care nu are baze dogmatice. Unii vor să trăiască virtutea, fără să cunoască…

Pr. A.: Asta să îi spuneţi patriarhului, nu mie.

I. L.: Adică, şi-n facultăţile de teologie, la ce se învaţă acolo…Ştiţi? Asta e problema.

Pr. A.: Eu o să vă spun, după 60 de ani de preoţie: sunt şi călugăr, sunt şi creştin. Sunt şi puşcăriaş. Sunt şi pustnic. Am dreptul să apăr adevărul. Dar chiar dacă aş fi oaie, cu glas aş apăra adevărul. Zic oaie, pentru că am văzut, când eram mic, o oaie care a dat cu piciorul şi s-a culcat. Şi n-a fost pentru mine o întrebare s-o întreb pe mama, că am văzut altă oaie că a făcut aşa. Zic: „Mămică, de ce a făcut aşa?” „Se închină, mamă, se închină!” A, zic eu, dacă oaia aia mă învaţă pe mine, aia e făcută de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi oricine e creaţia lui Dumnezeu. E prea frumoasă Ortodoxia să nu fie gratuită! Asta e…

D. V.: Aţi spus că sunt călugăr, puşcăriaş,… Dar ce ne facem, că mor bătrânii, care au trecut prin închisori. Mor cei care L-au mărturisit pe Hristos fără frică…

Pr. A.: Pomeniţi-i la morţi! Ce să facem? Păi, e lucrarea lui Dumnezeu. O zi, cât mai avem de trăit, o săptămână, un an, o mie de ani – să susţinem adevărul! Puteţi să mâncaţi orice, să beţi orice, dar să fiţi în adevăr.

D. V.: Părinte, dar există o ruptură a acestei continuităţi duhovnic – ucenic, ucenic – ucenic şi tot aşa. S-a rupt, pur şi simplu, linia mărturisitoare. Părintele Cleopa a trecut la Domnul, n-a lăsat un ucenic pe măsură. Ce ne facem? Pentru că generaţia de azi e în criză. Are nevoie de modele şi …

Pr. A.: Întrebarea matale înseamnă că eşti ucenicul ăla. Recunoşti, zici: „Ce ne facem?” Ceea ce înseamnă că simţi răul pe spinare.

I.L.: Cum?

Pr. A: Din momentul în care întrebi lucrul ăsta, îţi dai seama că e o neregulă. Pune-te la punct. Răspunsul la astfel de întrebări este ăsta: „întâi să te pui la punct tu”. Tu, care vezi lucrurile astea, stai aşa. Şi propovăduieşte adevărul mai departe. Dar pune-te la punct, că nu te ajută harul lui Dumnezeu dacă mărturiseşti adevărul şi nu crezi în el. (Asta –n.n.) e mai grozav decât ateismul, să-L recunoşti pe Dumnezeu şi să nu-L asculţi. Să-L recunoşti (aparent – n.n.) în sinea ta şi în realitate să nu-L recunoşti.

D. V.: În fapte, nu. E foarte important ce ziceţi, pentru că, pe de o parte, sunt unii care ţin de valorile morale, dar se îndepărtează de învăţătura dogmatică, şi alţii, în extrema cealaltă, ţin de învăţătura dogmatică, dar nu trăiesc cum trebuie ortodoxia.

Pr. A.: Se repetă lucrurile. Fiecare ins este obligat să se pună la punct, şi dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forţă. Şi acolo e biserica, la ăla care e pus la punct. Unde e adevărul, acolo e biserica. Şi dacă un ins o susţine acolo, nu e un singur ins acolo, e Biserica întreagă acolo, în el. Pune-te la punct tu, pentru că eşti un microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos.

D. V.: Care sunt primii paşi pentru a se pune cineva la punct? A înţeles cum stau lucrurile, a înţeles care e adevărul. Cum să se pună la punct?

Pr. A.: Îşi face o cruce ortodoxă în faţa lor. „Dom’ne, eu sunt ortodox” – dar să faci cruce! Nu cu toată mâna (ca şi catolicii – n.n.). Şi chiar crucea în sine. Când s-a făcut această cruce, s-a făcut tot de către Duhul Sfânt (Tatăl, Sfântul Duh – toată înălţimea, Tatăl, Sfântul Duh – toată adâncimea; Fiul – toată lăţimea, Sfântul Duh – invocarea Sfintei Treimi). De aceea şi fuge dracul, asta e mărturia cea mai bună că e sfântul adevăr, că fuge dracul de cruce. Nu fuge numai de semn, fuge şi de invocarea semnului.

D. V.: Numai că oamenii sunt dezinformaţi. Li se spune, de exemplu, că părintele Stăniloae a fost ecumenist, când părintele Stăniloae, înainte de a muri, a spus într-un interviu: „Ecumenismul este erezia vremurilor noastre. Eu, unul, îl socotesc produsul masoneriei…” Interviul există, e şi pe internet, poate fi ascultat. Dar ecumeniştii zic: „Nu, părintele Stăniloae a fost ecumenist.”

Pr. A.: Păi, dacă vrei să interpretezi că Tatăl nu e Tatăl şi Fiul nu e Fiul, Sfântul Duh nu e Sfântul Duh, – eşti liber! Însă, răspund: nu putea un Stăniloae să fie ecumenist. Eu am stat de vorbă cu el, şi chiar ne întâlneam, şi cu el, şi cu părintele Cleopa, nu mai vorbesc! Am trăit împreună în pustii.

D. V.: Şi de Părintele Cleopa se zice că a fost ecumenist. E chiar un articol pe tema asta – Părintele Cleopa, model de ecumenism.

Pr. A.: Dragă, dacă se hotărăşte aşa, şi Sfântul Nicolae este ecumenist.

I.L.: Părintele Stăniloae a spus că „ecumenismul e produ­sul masoneriei. Şi a avut dreptate Părintele Iustin Po­po­vici, când a spus că e pan-erezia vremurilor noastre”. Şi unii au spus că i s-a luat un interviu forţat (interviul Părin­te­lui Stăniloae este înregistrat). Că, domne’, i-au luat un in­ter­viu forţat şi l-au obligat să zică treaba aceasta. Şi nu este ceea ce credea Părintele Stăniloae. Asta este problema.

Pr. A.: Nu putea (fi ecumenist – n.n.)! Era un mare trăitor. Eu nu vă pot spune nişte lucruri şi slăbiciuni ale părintelui Stăniloae… Dar nu denatura adevărul. Am fost într-un proces, cu Rugul Aprins, în sfârşit; pe mine m-a condamnat la 40 de ani; Părintele Stăniloae – şase ani, cinci ani. Voiculescu, Mironescu, ăştia toţi, câte cinci-şase ani. Mie atunci mi-a dat 40 de ani. M-a mişcat într-o formă veselă, când am auzit, dar m-a costat, acolo te trata ca pe un puşcăriaş, ca pe o fiară mare. 40 de ani! Şi chiar s-a întâmplat, la Jilava, când mă dezbrăca şi mă tundea acolo, m-a întrebat un căpitan, care comanda operaţia asta: „Ce ai făcut, mă?” Eu, de colo, zic: „N-am făcut nimic, mă!” zice: „Mă, dacă nu făceai nimic, îţi dădea 10-15 ani! Nu-ţi dădea 40!” Şi s-a dat de gol, ştiţi? Şi el singur vedea, el conducea, cum ar zice, mascarada asta. Am spus, în cameră acolo era şi (părintele – n.n) Stăniloae, şi Voiculescu, şi Mironescu, şi (părintele – n.n) Benedict (Ghiuş)…

D. V.: Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au ne­cazuri: sunt daţi afară de la serviciu, sunt văzuţi ca nişte ciudaţi – le e frică că pierd, pur şi simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să biruie această teamă?

Pr. A.: Dragă, eu v-am spus: pentru adevăr trebuie să şi mori, nu numai să-ţi pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de adevăr, şi este vorba de o intervenţie oarecare, de un exa­men oarecare, atunci apără-te pentru locul ăla. Dar dacă nu se poate, în final, să te aştepţi… şi cu nici un chip… pentru că te aşteaptă o veşnicie neagră, o veşnicie, îngrozitor, vor­ba lui Coşbuc: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veş­ni­cia ei.” Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veş­nicii albe, şi ai renunţat. Nu ne jucăm! Viaţa nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu asta, adică cu viaţa de pe pă­mânt. Şi repet ce-a spus Mântuitorul: „şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Viaţa atunci începe. Vă daţi dumneavoastră seama? Nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci când aperi ade­vărul – faţă de alte bucurii: că ţi-a mers bine la serviciu, sau ţi-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaşte… Şi pentru ce (să ne fie teamă – n.n.)? Dragii mei, teama de moarte este o mare greşeală. Teama de moartea fizică, murim în câteva clipe. A murit cutare, a murit pe scaun. Ţi s-a oprit răsuflarea, în nişte secunde, şi ai terminat. Dar ce urmează? Ce gândiţi, că moartea vine să-i faci o cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce?

D. V.: Totuşi, oamenii nu-şi dau seama că preţul compro­misului e riscul de a-ţi asuma iadul. Adică, nu-şi dau seama că pot ajunge în iad.

Pr. A.: Păi, nu prelungim discuţia. Sigur că da, ce mai! Între­barea se pune: „care este adevărul?” Să ştie (oamenii – n.n.) adevărul tot: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cine n-a apărat adevărul? Să-i cu­noască (oamenii – n.n.) pe Părinţii lor. Lumea nu cunoaşte frumuseţea Ortodoxiei, de aia tot discută atât de mult, şi o compară. Nu cunoaşte frumuseţea şi adâncurile ei. Nu au o credinţă trăitoare. E o credinţă mâzgălită. (Ei – n.n.) aşteaptă Paştele cu fripturi şi cozonaci. Nu îl aşteaptă cu frumuseţea Învierii.

D.V.: Ce să facă un călugăr care e ameninţat că va fi dat afară din mănăstire dacă apără Ortodoxia?

Pr. A.: Ei, ferice de el! Dar el e ca un ortodox acolo, nu s-a dus ca un catolic. Şi ăia care-l dau afară, îi aşteaptă şi pe ei o răspundere, nu-i chiar glumă. Un singur cuvânt… Cum zice Sfântul Grigorie de Nazianz: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns.” Cu atât mai mult şi de orice cuvânt ruşinos. Şi, zic eu, şi cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător. Păi, a nu apăra adevărul e groaznic! E o suferinţă teribilă! N-aţi văzut cei patruzeci de mucenici? Unul care a ieşit (din ceata lor – n.n.), s-a topit. Iar altul, care a văzut cununile – dar se pune întrebarea dacă a văzut cununile! – s-a dus el în iezerul ăla. Câţi nu văd cununile! Cine îndrăzneşte să spună, la judecata cea din urmă, că n-a ştiut? N-ai ştiut? Ce n-ai ştiut? N-ai ştiut de ce bat clopotele? N-ai ştiut care e adevărul? De ce n-ai întrebat? Ce voiai să mai fi spus Hristos? N-a spus tot? Eu sunt Cel Ce sunt. Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Şi Nu ştii că Tatăl e întru Mine şi Eu întru Tatăl? Ce mai venim cu argumente, cu Evanghelia lui Iuda, cu nu ştiu ce… nu vedeţi ce luptă se dă în respectivul moment istoric, pentru uciderea (adevărului –n.n.)… Pentru că diavolul, în lupta lui finală, dorinţa lui aprigă este să nu recunoaştem că suntem făcuţi după asemănare cu Dumnezeu. Nu‑i convine dracului că noi suntem asemănarea lui Dumnezeu. Şi suntem: chip şi asemănare. Fiinţa umană este dincolo de închipuiri. Zice Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile (cel Mare – n.n.) că Dumnezeu are încă multe taine ascunse despre fiinţa umană, necunoscute nici de îngeri, de nimeni. Pentru că (omul – n.n.) e făcut chip şi asemănare. Nu l-a făcut dintr-un cuvânt, cum a făcut scaune, domnii, începătorii, arhangheli, îngeri, nu! L-a cioplit, l-a făcut după chip şi asemănare. De ce nu dăm mai multă atenţie acestui cuvânt scripturistic? Creaţia lui Dumnezeu… chip şi asemănare. Şi atunci nu-i convine satanei să fim noi chip şi asemănare, să avem asemănare cu Dumnezeu, pentru că el şi-a pierdut toate aceste drepturi. El n-a fost creat după chip şi asemănare. A fost creat ca o creaţie ascultătoare, şi gata!

D. V.: Bun, călugărul să mărturisească!

Pr. A.: Orice creştin (să mărturisească – n.n.)…

D. V.: Dar dacă există preoţi care sunt ameninţaţi că dacă apără credinţa ortodoxă în faţa ereziilor contemporane, vor caterisiţi. Ce să facă preotul care e ameninţat cu caterisirea? „Dacă nu taci şi dacă mai vorbeşti despre catolici sau despre ecumenism, vei fi caterisit!” Ce să facă?

Pr. A.: Nu vă supăraţi: cine, ce să facă?

D. V.: Preotul care e ameninţat cu caterisirea: „Dacă nu taci, vei fi caterisit”. Ce atitudine să aibă?

Pr. A.: V-am spus: să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Că viaţa înseamnă moarte continuă, apărând adevărul. Nu apărăm un cozonac frumos de Paşte. Apărăm adevărul, care reprezintă Biserica şi veşnicia, Creatorul! Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Apărăm adevărul. Pentru un cuvânt, dacă l-ai spus, ori anatemizat, ori… ce, ne jucăm? Să fim gata de jertfă! Care ostaş se duce pe front şi nu se gândeşte: „Măi, poate mă loveşte vreun glonţ!” Uite, eu am fost înţepat cu baioneta la un centimetru de burtă. Dar a scăpat ăla puşca din mână, eu am scos baioneta care era înfiptă în mine, cu puşcă cu tot, şi ăla a căzut în şanţ. Puteam să-l omor. I-am spus: „Prostule, ce făceai?” Îl condamna că l-am dezarmat. Vă întreb: cine a biruit, ăla că a băgat baioneta în mine, sau eu, că am suportat? Mi-a fost un frate împuşcat. Şi am ajuns pe urmă eu în situaţia de puteam să-l omor pe acela (pe ucigaş – n.n.) în piaţă, în faţa tuturor, că fratele nu era orice persoană, era însemnat, dar am zis aşa: dacă-l omor, sunt dator la fratele meu şi la Dumnezeu. Dacă nu-l omor, ei sunt datori la mine. Mai bine să fie ei datori la mine. Şi nu l-am omorât. I-am trimis vorbă să stea liniştit, că nu i se face nimic – îi pun şi pază, dacă vrea. A murit el la doi ani, de tortură… Dar vă întreb: cine a biruit, ei sau fratele meu, care e mort? Şi după aia şi noi, ca să urmăm ce lege se cuvine.

D. V.: Părintele Iulian de la Prodromu, duhovnicul schitului Prodromu, zicea aşa, că în vremurile de astăzi, e nevoie ca mirenii să aibă curajul să mărturisească Ortodoxia, chiar dacă vor fi ameninţaţi cu afurisirea; preoţii să aibă curajul de a mărturisi Ortodoxia, chiar dacă vor fi caterisiţi. Că dacă va fi caterisit azi un preot, mâine un preot, până la urmă, un episcop o să aibă şi el curajul de a spune adevărul despre ecumenism.

Pr. A.: Ei, nu mergem pe şirul… să facem un lanţ prea mare, cu zale multe, ştiţi? Domne’, aperi adevărul. Nnu ştiu ce va fi, dar adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile ştiu, toată Împărăţia de sus ştie că tu ai apărat adevărul, şi nu te lasă. Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi. Păstrează-ţi mai departe poziţia, că nu mai contează viaţa. Nu vezi cum se pune problema? „Domne’, ori te omor, ori te dau afară…” Dă-mă afară! Că tu ai ieşit ca un prost din ordinea cerească, nu eu! Ce mai contează viaţa? Pe vremea sfântului Constantin cel Mare erau atâţia mucenici. La anul 300 erau atâţia mucenici. Şi întreb: cine a biruit? A biruit Arie, care a bârfit adevărul? Cine a biruit? Turcii sau Ştefan cel Mare, cine a biruit?

D. V.: Da, dar ca să aperi adevărul, trebuie să-l cunoşti. Însă, în ziua de azi în care se merge chiar şi spre o cenzurare a cărţilor bisericeşti.

Pr. A.: Dragă, îl cunoaşte! Cine nu e ortodox? Pot să spun: eu sunt catolic? Uite, eram la Paşcani… şi am auzit niţică gălăgie în spatele gării. Şi m-am dus acolo. Era un grup foarte mare de oameni, cu un predicator oarecare. Eu, cu chipul meu, când m-am apropiat, nu i-a convenit ăluia. Dar eu i-am spus: „Cine sunteţi, domnule? Ce e aici?” Şi am făcut cruce, ştiţi? „Lume bună, zic, puneţi-l să-şi facă cruce -mi-am dat seama ce e! (sectant, adică – n.n.) – să-şi facă cruce dacă predică”. Că nu ştie multe românul, dar ştie să facă cruce. Ăsta a fost şi motivul la catolici, când au intrat la 1700: n-au putut să-şi facă crucea altfel. Şi atunci au zis: „faceţi crucea cum fac grecii, şi ţineţi administrativ de noi”. Iar ăla, când a auzit, a fugit, şi-a dat seama. Dar eu i-am spus: „Dumneata ia, caută în Testament, în locul cutare, unde spune de cruce, că e nebunie pentru alţii, iar pentru noi este salvare”. Dar el zice: „Caută în Evanghelia matale!” – că el ştia că noi (ortodocşii – n.n.) nu le avem (la noi – n.n.). Eu aveam Noul Testament printr-o întâmplare. Când a văzut că scot Noul Testament, a fugit, şi-a dat seama că sunt „de meserie”! Adică, un fel de „uite, nu e”! Aşa.

D. V.: Dar din Molitvelnic s-a scos slujba de primire a catolicilor în Biserica Ortodoxă. Ce să facem cu această lipsă reală?

Pr. A.: Dom’ne, să te pui la punct tu, întâi. Asta să faci. Şi mai departe, spui care-i adevărul. Cum mă întrebi mata pe mine, întrebi mata şi pe alţii, sau te întreabă pe mata alţii, şi tot aşa. Apără adevărul! Ce poţi să faci acum? „Lume bună, eu sunt ortodox, şi asta e foarte mare lucru”…

Soluţia este moarte continuă, moarte continuă. Când Mântuitorul s-a apropiat de Nazaret, a zis că „Mergem pe ţărmul celălalt”, şi S-a culcat în corabie, ştiţi. În timpul ăsta, valuri acopereau corabia, şi ceilalţi: „Doamne, Doamne, scoală, că pierim!” „Vă şi vedeaţi în fundul mării, cu Mine cu tot! N-am spus Eu că e bine s-o luăm pe aici, n-am spus?”… Dar vreţi fără valuri, vreţi fără apă? Vreţi fără niţel rece pe spinarea ta caldă? Nu se poate fără jertfă. Toată frumuseţea Învierii. Grozavă! Că nu-i vorba că… dar toată creaţia a trăit momentul Învierii. N‑ar fi fost aşa de frumoasă Învierea, dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi… Amin!

I. L.: O întrebare, Sfinţia voastră, în legătură cu cartea Singur Ortodoxia. Au spus unii că v-au fost luate interviurile forţat.. Un mic cuvânt despre acest lucru.

Pr. A.: Dragă, în momentul în care am semnat, înseamnă că am ştiut ce am spus. Că au spus că n-ar început şi sfârşit – dar are conţinut. Ia uite! Să judecăm de formă lucrurile, nu fondul lucrurilor?… Şi cine zice lucrul ăsta? Cine e împotrivă şi cine vrea să-şi piardă scaunul. Ştii? Nu e… Aşa e pe toate părţile. Şi lasă-te în voia lui Dumnezeu. Pentru că, vă repet: bucuria că aperi adevărul n-o cunoaşteţi, cât de grozav e de odihnitoare şi cât e de… Şi ai un nume, o identitate, nu mergi pe inerţie. Cum am fost ieri, mergem şi astăzi. Aoleu, să nu mă loveşti… Ştiţi cum e? Se poate întâmpla să nu pă­ţeşti lucru mare. Dar pe un iepure îl gonea ogarul, îl urmă­rea vânătorul, şi s-a băgat în mărăcini şi stătea liniştit acolo, ferit. Dar o furnică nu-l lăsa deloc. El nu putea să se mişte, dar ea îl tot pişca: „pişcă-mă, nemernico, că numai tu lipseai acum…” În felul acesta, ştii, câte o furnică din asta te deranjează. Asiguraţi-vă viaţa voi întâi! Lasă fur­nica, te zgândăreşte acolo, dar nu mori! Iar dacă mori, e fericirea ta, ai trecut de la moarte la viaţă ca un mărturisitor, nu ca un puturos sau ca un laş. Pentru că, vă spun: aţi văzut ce a păţit ăla care a renunţat la cei 40 de mucenici? S-a topit! „Căldură ai vrut, căldură îţi dau!” Nu ne jucăm cu asta. Pentru adevăr, în esenţă, trebuie să ştii să mori. Nu contează deloc că .Mai ştii momentul istoric când Dumnezeu îţi dă ţie, într-o formă vizibilă, câştig de cauză? Dar e foarte mult la Împărăţia Cerurilor (să duci lupta – până la biruinţă – n.n.), te lasă pe tine, dar te ajută nevăzut. Puterile astea ascunse de noi nu se cunosc de oameni, nici de noi înşine, dar vă re­pet, iar vă repet: bucuria aceasta e atât de însemnată, de odihnitoare, de cerească, de veşnică… Dragii mei, e puţin lucru? Mori pentru adevăr. Nu e un adevăr susţinut de doi, îl susţine Biserica întreagă, Ortodoxia, chiar numele ei. De ce s-a dat aşa? Or­todoxia? Dreapta credinţă! Dar îi roade ceva (pe heterodocşi – n.n.)… gânduri de cucerire. Dacă a venit papa la noi, în România, n-a venit să vadă că bisericile sunt pline, şi că e credinţă şi e cre­din­ţă, şi că e un popor trăitor. A făcut demonstrativ o Litur­ghie, să vadă. Lasă, că au greşit pe toate feţele lucrurilor… pentru că e obiş­nuit, românul nostru e un fel de sancta simplicitas, ştiţi? Sunt oameni simpli, dar ia uite cum se-nchină. Ia uite, aia n-o face” „Ia uite, aia n-o face!” „La cununie; vă declar soţ şi soţie.” Şi-atâta tot!

D. V.: Legat de rugăciune… Sunt unii care zic: „hai să practicăm rugăciunea lui Iisus, şi aşa, prin rugăciunea lui Iisus ne vom înfrăţi: ortodocşii cu catolicii cu protestanţii, că ne uneşte mistica, ne uneşte trăirea lui Dumnezeu”. Poate să-i unească rugăciunea lui Iisus pe ortodocşi şi pe catolici?

Pr. A.: „Nu te supăra…”, nu poţi să stai, să te rogi, ei se roagă în limba lor… Ei se roagă demonstrativ… Ne rugăm să ne ajute Dumnezeu să răscolim cerul? Să-L punem în situaţia, cum se zice: „Doamne, scoală-te şi nu mă lăsa! Nu dormi, Doamne!”

D. V.: Ca-n Psaltire!

Pr. A.: Cât trăiţi, nu se potriveşte. Dar mai e un lucru, domne’! De ce nu ne deşteptăm şi noi? Ei demonstrativ vor să facem lucrul ăsta. Au un scop. Avem o mărturie: la 1700. Uite, dom’ne, de ce a făcut-o. Pentru că sunt o singură biserică, zic ei. A greşit enorm papa ăsta, şi a dat în cap tocmai ecumenismului. „A, sunteţi o singură biserică? Dar noi ce suntem? De ce mă numeşti soră? Şi până acuma, ce suntem? Şi la 1054, când ai trecut prin toate sinoadele ecumenice, până la 787. Chiar la Sinodul VI, în problema monotelită, a fost ca mucenic papa Martin. Deci am trăit aceste lucruri până la 1054. Cine v-a format? Sinoadele ecumenice, nu putem trece peste ele cu nici un chip. Când s-a hotărât la Sinodul II ecumenic, Simbolul credinţei… şi munca şi strădania Sfântului Grigorie (de Nazianz – n.n.) … şi s-a discutat şi la Sinodul III, cu „Theotokos”, şi la Sinodul IV, s-a discutat că Sfântul Duh purcede de la Tatăl… Şi nu e în nici un chip altceva decât o singură putere în trei feţe. O singură putere, nu Tatăl cel mai tare, Fiul mai tare şi Duhul mai mic. Nu există! Când ai zis Sfântul Duh, ai cuprins toată Sfânta Treime. Că dacă ţi-a scos (cineva – n.n.) un ochi, suferă şi celălalt, suferă tot. Aşa că nu permitem, chiar la sfârşitul veacurilor, la malul lucrurilor, cum am zice, să ne pierdem Ortodoxia, să ne pierdem credinţa. Ruşine mare-mare laşitatea asta, să o faci (pierderea credinţei – n.n.) de frică! Dragii mei, ce „frumoasă e moartea cuvioşilor Lui!” De la Psalmi… Ei, dacă puteţi să nu muriţi, nu ziceţi nimic. Dar (tăcând – n.n.), moartea neadevărului (intră – n.n.) în tine… Ai apărat adevărul… N-ai apărat dragă vreun porc mistreţ, n-ai apărat vreo căprioară că era în bătaia vânătorilor. Ai apărat cerurile cerurilor. Pe Stăpânul cerurilor cerurilor. Nu ştiaţi tot ce am vorbiţi? Ştiam… dar eu mi-am dat drumul (la cuvânt – n.n.) că ştiam că sunteţi ortodocşi. Nu se poate fără jertfă, să ştiţi. Cine fuge de cruce, fuge de Dumnezeu. Nu se poate fără cruce, dragii mei. Dar e corect vorbit: moartea înseamnă viaţă. Moartea continuă înseamnă viaţă. Cruce. Şi mai înseamnă cruce să duci ce nu-ţi convine. Dar te stăpâneşte credinţa, învăţătura credinţei. Credeţi dumneavoastră că te întreabă moartea câte diplome ai? Te întreabă cui ai slujit, sfinte sau prostule. Eu, peste câţiva ani împlinesc o sută. Ce-ar fi să mă vând ca un prost, acuma, de frica unei săbii? Nu, domne’! Nu! Doamne, primeşte-mă şi pe mine în împărăţia Ta! Doamne, am murit pentru Tine, dacă suntem credincioşi… Vă daţi seama? Ce zice Hristos? Că am apărat adevărul! O fărâmă de adevăr, măcar! Că dracul asta şi vrea. Zice: „dă-mi un deget”. Hoţ! Că dacă stăpâneşte un deget, stăpâneşte tot! Ce caută în casa ta putoarea asta? Dacă bagi acolo o fărâmă de hoit, îţi impute toată casa. Şi asta vrea dracul. Şi pe urmă se serveşte de fire. Că dacă firea ta nu … Păi, nu ne-a făcut Dumnezeu, ne-a făcut liberi? Ne-a dat înger păzitor. Nu i-am spus noi înger păzitor. Dumnezeu i-a spus înger păzitor. Păzitor: nu doarme în post. E păzitor! Şi spune cum să nu mori, dacă Nu-i chiar glumă, dragii mei! Vă rog să ţineţi adevărul. Dacă am reuşit să vă întind aripile, sunt bucuros. Iar bucuria e mai mare, când ştii că e şi altul bucuros ca tine.