In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. Binecuvantati si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,
Sa ne impartasim acum din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei, care ne spune, iata:
Sa ne impartasim acum din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei, care ne spune, iata:
“Si trecand El dincolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intampinat doi demonizati, care ieseau din morminte, foarte cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si iata, au inceput sa strige si sa zica: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti? Departe de ei era o turma mare de porci, pascand. Iar demonii Il rugau, zicand: Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci. Si El le-a zis: Duceti-va. Iar ei, iesind, s-au dus in turma de porci. Si iata, toata turma s-a aruncat de pe tarm in mare si a pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si, ducandu-se in cetate, au spus toate cele intamplate cu demonizatii. Si iata toata cetatea a iesit in intampinarea lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa treaca din hotarele lor. Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea sa”. (Matei 8, 28-34; 9, 1)
Iubitilor, tot cuvantul Evangheliei, dupa marturia insasi – e Buna Vestire – e descoperire dumnezeiasca. Si asa trebuie sa fim cu luare aminte sfanta, neclintita, la intelesul de viata facator al descoperirii Dumnezeului celui viu. In aceasta marturie din Evanghelia citita astazi se dezvaluie, nu vom indrazni a spune punand in comparatie adevar mai adanc sau mai putin adanc, mai de pret sau mai putin pret (nu exista in Evanghelie, totul este dumnezeiesc). Dar aici ceea ce se leaga de existenta noastra atat de framantata, chinuita, intrebatoare, mai mult, tema raului. Acei demonizati, deci stapaniti de demoni, deci de cel ce propriu-zis este numit cel rau, nefericitul demon.
Nu noi suntem judecatorii; unicul e Domnul si Judecatorul si Ziditorul nostru. De aceea, o si mai staruitoare rugaminte si ardoare indeamna cugetul nostru sa luam aminte la ceea ce ni se descopera in aceasta dumnezeiasca Evanghelie, aceasta taina, mister al raului, care ne priveste si pe noi. Caci “vai celui singur”, zice Inteleptul la Cartea Pildelor. Nici demonul nu vrea sa ramana singur, si de aceea ne ispiteste, sa aiba si el, daca vreti, partizanii lui. In singuratatea, in unicitatea raului lui. Si ne priveste, deci, pe noi. Cu smerenie, dar si cu incercare de ascutime de gand, incercam, pentru dumneavoastra si pentru noi insine, sa deslusim din acest mister al raului care il patrunde pe om si-l face sa fie chinuit; cum erau acesti doi demonizati.
Iisus, dupa ce rostise Predica de pe Munte, acolo, aproape de lacul, iezerul, Marea Galileii, coborand de pe munte, cu predica rostita multimilor de acolo, care erau stranse in jurul Lui, trece tarmul Marii Galileii dincolo, spre rasarit. Si acolo – si oriunde – Il asteptau oameni. El a venit pentru toti, cu intreg adevarul, pentru intreaga zidire. Si trecand marea, acolo L-au intampinat acesti demonizati, stapaniti de demoni. Pe care am ascultat cum Sfantul evanghelist Matei ni-i descrie: doi indraciti iesisera de prin morminte. Si erau fiorosi, incat nimeni nu indraznea sa treaca pe calea aceea. Doua caracteristici prin care ei se faceau cunoscuti: “ieseau din morminte”, deci locuiau in morminte. Erau fiorosi, incat nimeni nu cuteza sa mearga in calea lor. Nu mai comunicau cu nimeni.
Cand, in timpul Postului Mare, aceasta pericopa evanghelica se va citi din nou dupa Sf. evanghelist Marcu, acolo e infatisat doar unul din cei doi demonizati, si cu starea lui mai inspaimantatoare. Lasam cercetarea pentru atunci, aceea care pune in lumina noastra si alte ascunzisuri. Aici luam aminte indeosebi asupra acestor doua trasaturi tragice: ieseau din morminte si, fiorosi, cum erau, se izolasera de lume. Nimeni nu cuteza sa se apropie de ei si nici ei nu se mai apropiau de nimeni. Sa ne gandim, iubitilor: petreceau in morminte, in lumea mortii; si despartiti de semeni, de oameni, de Cel care, ca om, poarta pecetea chipului lui Dumnezeu. Caci in om cand privesti cu ochii duhului, in orice om intrezaresti adanc pecetea chipului lui Dumnezeu. Iar ei, izolati, despartiti de om, de cel ce poarta chipul lui Dumnezeu, care poate sa fie pentru tine o cale, o pecete vazuta, dumnezeiasca. Deci despartiti de oameni si de viata; pentru ca petreceau in morminte. Deodata, starea aceasta sfredeleste adanc in cugetul omului si intelegi: despartire de viata, gandita, si de semeni.
Sfantul parintele nostru Grigorie Palama talcuieste adanc de tot, atunci cand spune: unul din relele cele mai mari pe care le sufera sufletul omului, sau mai bine zis cel mai mare rau dintre toate relele este unirea cu sarpele inteligibil, adica inrobirea de sarpele care, stim, este simbolul pacatului, raului care a ispitit pe Eva in Eden. Si inteligibil, adica al rautatii care lucreaza in suflet, in trup mai tarziu. Pacatul cel mai mare… integral, si trupul, dar nu in trup, nu de acolo pleaca pacatul, ci din minte. Aceasta inseamna la Sfantul Grigorie sarpele inteligibil, adica pe inteles. Gandul lucreaza si ceea ce intelegi si te unesti… Si la acesti oameni demonizati acolo lucra sarpele: gandurile lor erau dominate… O, Doamne! Ce inseamna un bolnav mintal, iubitilor? Ganditi-va! Un bolnav posedat mintal, in sufletul lui.
Este suferinta tuturor suferintelor: pierderea libertatii, cel mai scump dar al sufletului. Doua daruri ne-a impartasit noua Dumnezeu. Cu ele avem mangaierea, bucuria, daca vreti, lauda noastra (fereasca Dumnezeu, sa nu zica cineva mandria noastra. In veci sa nu rostiti acest cuvant! Pentru ca unii spun ca folosesc acest cuvant in sens pozitiv. Nu exista mandrie in sens pozitiv). Poate fi bucurie a harului, mangaiere care vine de la Mangaietorul, Duhul Adevarului, poate fi o lauda impartasita: “Lauda suflete al meu pe Domnul”, si-ti impartaseste si tie. Ei bine, darul nostru de pret il avem indeosebi in suflet, in constiinta noastra, si in libertate. Or, sa fii obsedat, stapanit de demon – pierderea libertatii. Si cum te stapanesc gandurile? De aceea a zis tot Inteleptul biblic: “Calea nebunului este dreapta in ochii lui, iar inteleptul cere sfat”. Nu e mai mare tragedie decat sa fii stapanit de ganduri… Si orice gand care vine din lumea aceasta… sa fii posedat si sa nu stii ca esti posedat; sa spui ca e calea dreapta. “Calea nebunului este dreapta in ochii lui”.
Omul bolnav mintal, aici e tragedia, ca nu stie ca e bolnav. Deci, bolnav sa fii si sa nu ai constiinta bolii. Posedat sa fii, si sa nu mai ai constiinta libertatii. Si cum e cu putinta? Gandurile… Iubitilor, sa patrundem mai adanc. Ceea ce spunem si marturisim, si de neuitat sa fie pentru orice constiinta: adancul adancurilor adevarului acesta este: a avea constiinta Dumnezeului celui viu. Dumnezeu, El, Cel unic si absolut, este Existenta eterna, nemuritoare si absoluta. Si din darul lui – existenta faptura, existenta prin har, prin participare. Retinem: prin har, prin participare. Deci existenta absoluta, dumnezeiasca, si a noastra, partasa. Asa cum zicem la Cina cea de Taina: “Cinei Tale celei de Taina, astazi, Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste”. El e Trupul si Sangele dumnezeiesc, iar pe noi ne impartaseste, ne face partasi.
Asa, Dumnezeirea eterna, absoluta, absolutul existentei este El, Dumnezeu – Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pururea fiind si acelasi fiind, si ne impartaseste, ne face partasi la El la existenta Lui si la nemurirea Lui. De ce? Pentru ca ce a daruit nu mai ia inapoi. Cum a zis dumnezeiescul Pavel: “Dumnezeu nu-Si ia inapoi nici darul, nici chemarea” (Romani 11, 29). Si, odata cu existenta, mai daruieste ceva. Odata cu existenta, odata cu nemurirea, ne mai daruieste bunatatea si intelepciunea. Acum, intelegand taina aceasta: El e Existenta, ne face partasi si pe noi, aducandu-ne “de la nefiinta la fiinta” (dupa cuvantul Scripturii; nu iesim din cuvantul descoperirii dumnezeiesti), cum ne rugam mereu. Si cum ca aceasta este adevarat noi toti, cei de fata, spunem ca suntem adusi de la a nu fi la a fi, de la nefiinta la fiinta. Si daca ne uitam asa, nedumeriti (si eu sunt uneori nedumerit, si eu sunt un prostanac ca oricare). Dar eu plec – ca sa nu pun pe nimeni in cumpana, sa ma pun pe mine in cea mai grea cumpana: acum 83 de ani, sa zicem, eram? – Nu eram. Si toti ceilalti erati, acum o suta de ani in urma, daca vreti? Trebuie sa intelegem cuvantul adevarului, viu de tot. Atunci, noi toti am fost adusi de la nefiinta la fiinta. Dar existam tocmai prin Cel care are fiinta, si care o are din veci, adica Dumnezeu. Si asa am fost adusi la fiinta: de Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant. Asta e zidirea noastra. Cuvantul Sfantului Maxim, atat de adanc si luminos, iubitilor, cum au Parintii acestia inspirati de Dumnezeu, caci I-au fost credinciosi cu gandirea, cu simtirea, cu viata lor: Dumnezeu ca Existenta eterna, eterna, si va spuneam alta data, mintea noastra spune ca El exista in veci.
Si de ce? – Nimicul nu produce. Dar existenta exista, Dumnezeirea. Si acea existenta vesnica nu sunt eu, ci numai El. Existenta dumnezeiasca exista, iubitilor, ea nu are, cum spune Sfantul Maxim, nimic impotriva, nimic contrariu, pentru ca are vesnicia. Sau, cum spune Sfantul apostol Pavel: “Caci toate fagaduintele in El sunt da”. Dumnezeu este numai da. Si Amin-ul nostru, care inseamna asa sa fie, zice ca in El toate sunt da. Iar Mantuitorul, in Cartea Apocalipsei 3, 14, spune: “Cel ce este Amin, Martorul zidirii lui Dumnezeu”. Mantuitorul este deci numit Amin (Asa sa fie), pentru ca prin El toate s-au facut (cu vrerea Tatalui, cu lucrarea Fiului si desavarsirea Duhului Sfant). Dumnezeu-Tatal la inceput a zis: “Sa fie lumina”, prin Fiul a zis “Sa fie!”, si in Duhul Sfant, care odihnea deasupra adancului de ape, incalzind, ca o pasare sfanta (de aceea simbolul Duhului Sfant este porumbita) semintele, radacinile lucrurilor. Atunci intelegem ca El, Dumnezeu, este numai da, nu are nimic contrariu. Dar noi, fapura, suntem numai da? Noi zicem numai da? Pai chiar si Mantuitorul ne spune: “Cuvantul vostru asa sa fie: ce este da sa fie da; ce este nu sa fie nu”. Dar de ce la noi este si da si nu? Aici se afla talc negrait: Dumnezeu este numai da pentru ca este vesnic; El nu are nu.
Este eternitatea unei afirmatii eterne. Faptura fiind adusa de la nu la da, de la nefiinta la fiinta, atunci faptura exista – si aici va rog sa fim cutremurati si sa ne patrundem de adevar – prin da al lui Dumnezeu, prin Amin al lui Dumnezeu, prin Sa fie al lui Dumnezeu. El este da si numai da. Si ne impartaseste si noua: Da, sa fie! Prin Amin exist. Fiul lui Dumnezeu de aceea asa a inceput predica lui: “Amin zic voua”, la care noi raspundem la sfarsit: “Amin” – asa sa fie. Dar zice dumnezeiescul Maxim atat de adanc: “Intrucat Dumnezeu nu are contrariu, El e numai Da. Faptura are si un contrariu al ei – neexistenta. Caci a fost adusa de la nu la da”. Eu nu exist decat prin Da al lui Dumnezeu. Dar de la nefiinta am fost adus la fiinta; din contrariul existentei. Si neincetat sa cugetam la adevarul existentei noastre: existam prin Dumnezeu si prin Da al lui Dumnezeu. Dumnezeiescul Parinte Atanasie cel Mare spune, plecand tot de la ideea de necreat, care e Dumnezeu, si creatura, care suntem noi, ca in aceasta a constat ispita demonului, intai: ca prin pacat sa ne intoarca la nefiinta.
Vine imprejurarea sa spunem o data mai mult pentru ce care ne asculta: ce tragic, sa se scrie prin ziare sau sa auzim la televiziune ca a trecut cutare in nefiinta. E ispita celui care vrea sa ne arunce in nefiinta, a demonului. Demonul vrea sa ne intoarca la nefiinta, la nu. Si atunci intelegem, cand Sfintii Parinti definesc raul drept tagaduire a binelui; deci a spune nu binelui, nu existentei, nu nemuririi, nu vietii, nu bunatatii, nu intelepciunii. Aici e taina raului. Intelegem si ne cutremuram. Si, intelegand taina, demonul, rasadul cel rau rasadindu-l… cum a spus Mantuitorul: “Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc, va fi smuls din radacina” (Matei 15, 13) – la ce rasad se refera Mantuitorul? – Rasadul demonului, rasadul necredintei, rasadul ispitei celei mai grave: a refuza existenta, viata, pana la cel mai clar pacat, al sinuciderii.
Si tot dupa Sfintii Parinti, darurile impartite de Dumnezeu sunt indeosebi acestea patru: existenta si nemurirea, bunatatea si intelepciunea: Existenta – ca existam; nemurirea – ca nu-Si ia Dumnezeu inapoi darul. Acestea tin de firea noastra. Iar bunatatea si intelepciune tin de vointa noastra si de vietuirea noastra. Si intrucat si existenta si nemurirea tin de fire, nu poti sa le desfiintezi. In schimb bunatatea si intelepciunea tin de vointa noastra. Si daca, iarasi, contrariul existenetei este neexistenta, contrariul nemuririi este moartea, contrariul bunatatii este raul, contrariul intelepciunii este necunostinta binelui, neinvatarea binelui. De aceea repetam cuvantul rostit de Sfantul Marcu Ascetul, care spune ca uriasii care ucid sufletul sunt uitarea, nestiinta si lenea. Toata creatia exista de la Dumnezeu Tatal, toata firea. Pacatul tine de vointa noastra, de libertatea noastra, de raspunsul nostru Amin la Amin-ul lui Dumnezeu; Da al nostru la Da-ul zidirii creatoare a lui Dumnezeu. Si in pacatul savarsit cu gandul, cu mintea, la bine raspunzi cu rau, la intelepciunea dumnezeiasca cu ignorarea, cu uitarea.
Si atunci retinem, iarasi: raul nu e in fiinta, nu fiinta devine rea, nu firea, ci viata, gandirea. Raul e numai in mintea noastra, numai in vointa noastra. Asa de adanc spune Sfantul Grigorie: Dumnezeu e bunatatea vie si de viata facatoare a celor vii. Pe cata vreme atunci cand ispita patrunde in mintea omului, in vointa omului, atunci duhul omului se uneste cu raul; tentatia lui, ispita catre nu, catre nefiinta, catre moarte.
Sa retinem, sa nu uitam o clipa, aceasta era starea celor doi demonizati: mormantul si despartirea de oameni, de creatie, intr-o negare; o negare nu absoluta, caci nu e cu putinta. Absolut e numai Dumnezeu. O negare a totul. E un fel de duh al mortii. Raul nu are fiinta; el e o negare, o lepadare, o imbolnavire, o tagaduire, o despartire de Dumnezeu, o paralizie. Si nu e paralizie mai inspaimintatoare: demonul nu creeaza, iubitilor, nu produce. Au spus inteleptii credinciosi: Filosofiile negarii, ale tagaduirii lui Dumnezeu, n-au produs nimic nou. Pot sa reproduca, sa copieze, pot sa cloneze, astazi. Iubitilor, trebuie sa o spunem cu taria adevarului de neclintit: raul, demonicul, paralizia, obsesia, anularea libertatii te duce la sterilitate totala.
Starea de monotonie, cum spune Parintele Staniloae. Nimic nou, nimic sa-ti invioreze viata. Propriu-zis mintea noastra devine creatoare cand se atinge harul, dumnezeiescul creator de ea. Restul e petrecere intr-un fel de lume a mortii, caci moartea nu are fiinta. E numai ispita ca mergi in nefiinta, dar nu mergi in nefiinta; nu poti. Iar tentativa sarmanului posedat de demon de a se sinucide nu e realizabila; nu-ti poti suprima existenta. Dar existi in acea agonie prin posesia celui rau mai inspaimantatoare decat orice. Incapacitatea de a intrezari orizonturi noi; orizontul divin al infinitului luminii si iubirii. Si te zbati… Nu vedeti dumneavoastra cum se zbat – cu durere o spunem, nu judecam pe nimeni – sarmanii nostri in diverse spectacole la care ne amuzam si ne incantam si in euforie parca tresaltam… Doamne, dar e un zbucium nebun, fara sens; niste salturi in vid. Din aceasta omul iese mai bun, mai drept, mai sfant, mai creator? Caci omul e creat dupa chipul Creatorului. Aici e tragismul.
Si intelegem, atunci: raul e tocmai nefiinta. E nefiinta pentru ca nu are fiinta. Cum spune Sfantul Grigorie Palama: Ajungi duh mort nu prin fiinta, caci nu e o fiinta a mortii, ci prin lepadarea vietii adevarate. Atunci, deodata intelegem, simtim ca se desparte lumina de intuneric, cum zice rugaciunea: “Doamne, Cel ce ai despartit lumina de intuneric...”. Eu exist prin Da, Amin, si raspund: Da, Doamne, eu exist prin bucuria vietii, a vietii nemuritoare pe care mi-ai dat-o; exist prin binele pe care mi-l impartasesti, prin intelepciunea poruncilor Tale, Tu, Care esti insasi Fiinta poruncilor, a virtutilor, si imi impartasesti din insusirile Tale dumnezeiesti virtutile Tale: si intelepcine, si dreptate, si curajul de a purta greutatile, si stapanire, cumpatare, biruire a oricarui gand care ma incearca si ma indeamna…
Sa nu uitam, sa tinem cuvantul acesta de sfintenie: cei doi demonizati in fata lui Hristos L-au marturisit drept Fiu al lui Dumnezeu – adancul din ei nu era distrus. Deodata au cunoscut in Hristos Originea, Adevarul ultim. Dar au zis: “Ai venit sa ne chinuiesti inainte de vreme?”. Vremea – Judecata. Iar Judecata va insemna sentinta desavarsita, absoluta, a binelui si a raului. Pana ce istoria va intra prin Judecata in imparatia lui Dumnezeu, in istorie inca avem confuzia intre bine si rau. De aceea e nevoie sa o lamurim mereu. Judecata va insemna sentinta asupra a ceea ce este bine si ce este rau, incat va fi sfarsitul confuziei, nu al lumii. Deci demonizatii aceasta spuneau: Stim cine esti… ne judeci inainte de vreme. Stim ca atunci va fi Judecata. Si toti vor intelege ce e bine si ce e rau, vor iesi din confuzie tocmai prin Judecator, prin Hristos. Iar demonii tot amana. Caci, cum spuneam si alta data, timpul demonului este “maine”, pe cand al lui Dumnezeu este un etern “acum”. Demonul mereu sa amane, doar-doar nu va ramane singur.
Si de aceea au cerut sa fie trimisi in turma de porci, ca sa ramana tot in lumea aceasta, sa nu ramana in nici un chip singuri. Dar, cum spune Sf. Pavel, “Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa ajunga”, de aceea ingaduie un timp pana la Judecata, o plinire, asa cum si cand S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu, “la plinirea vremii” a venit. Si a ingaduit demonilor sa mearga in turma de porci. Si atingandu-se de ei s-au aruncat in mare. A ingaduit aceasta ca sa arate ca opera demonilor e o opera a distrugerii, nu a zidirii. Dumnezeu zideste, demonul distruge. Si s-au aruncat. Dar in adanc toata faptura ramane tot in mana lui Dumnezeu. Raul nu poate distruge existenta. Si pastorii s-au inspaimantat, au mers in cetate si au vestit ceea ce se petrecuse si au venit cei din cetate si vazand paguba ingroziti, sarmanii, L-au rugat pe Iisus sa plece din hotarele lor. Un dar, o ofranda, o sansa a mantuirii pe care n-au primit-o.
Dar pentru noi adevarul adanc al cuvantului, iubitilor… Taina libertatii… Cele doua lumi: cea eterna – Tatal, Fiul si Duhul Sfant –, lumea libertatii, si lumea fapturilor, creata – din care facem parte si noi care dupa chipul Fiului de Tatal in Duhul Sfant suntem ziditi; lume adusa de la nefiinta la fiinta, de la nu la da. Nu lumea aceasta imi da libertatea. Stiti ca o ideologie numea liberteatea drept necesitate inteleasa. Ce vrea sa spuna? – Sa intelegi legile creatiei, ale lumii acesteia, adusa de la nefiinta la fiinta, care implica necesitatea. Intrebam: Poate sa fie libertate in necesitate? Luati aminte la cuvantul sfintilor. Sfantul Vasile cel Mare spune: “Daca i-ai luat virtutii libertatea i-ai luat esenta”. Iar Sf. Ioan Damaschin spune: “In necesitate nu e virtute”, adica in ceea ce mi se impune necesar ca o lege absoluta. Legea creatiei este o lege a aducerii de la nu la da, careia ma supun: caci daca ma arunc in foc ard, daca ma arunc in gol ma prabusesc.
Deci e o lege a necesitatii si in necesitate nu e virtute. Iar virtutea nu-i din lumea aceasta, e mai batrana decat aceasta lume. Intelepciunea, dreptatea, curajul, barbatia de a birui raul, de a ma birui pe mine cand sunt ispitit, stapanirea de sine… de unde sunt virtutile? Din lumea necesitatii? – Din lumea libertatii dumnezeiesti, din lumea luminii divine. Atunci, e atat de limpede misterul libertatii! Eu m-am cutremurat cand l-am inteles: Tot ce ma leaga de lumea pacatului, de lumea stricaciunii, de lumea mortii, tot ce ma leaga de ce e muritor ma duce in moarte; nu e libertate. Singura libertate este ceea ce ma leaga de Dumnezeul cel viu, de nemurire, de credinta, de nadejde, de dragoste, de bunatate, de pace, de vanare a tot raul, prin care nu ma despart de lume, ca acesti doi demonizati, si nu petrec in morminte, ci petrec in lumea vietii, a credintei prin Cel inviat si a intelegerii lumii acesteia cu lumina si cu iubire dumnezeiasca. Si numai robul lui Dumnezeu e liber, e unit cu libertatea Celui vesnic, unde nu e contrariu, unde e numai da, numai lumina. Aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu, libertatea vietii, libertatea invierii.
Faca Domnul sa intelegem taina libertatii, taina vietii, taina unirii noastre in lumina si iubire cu Dumnezeul cel viu Ziditorul, Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, cu Maica Preacurata si toti sfintii! Amin.
Nu noi suntem judecatorii; unicul e Domnul si Judecatorul si Ziditorul nostru. De aceea, o si mai staruitoare rugaminte si ardoare indeamna cugetul nostru sa luam aminte la ceea ce ni se descopera in aceasta dumnezeiasca Evanghelie, aceasta taina, mister al raului, care ne priveste si pe noi. Caci “vai celui singur”, zice Inteleptul la Cartea Pildelor. Nici demonul nu vrea sa ramana singur, si de aceea ne ispiteste, sa aiba si el, daca vreti, partizanii lui. In singuratatea, in unicitatea raului lui. Si ne priveste, deci, pe noi. Cu smerenie, dar si cu incercare de ascutime de gand, incercam, pentru dumneavoastra si pentru noi insine, sa deslusim din acest mister al raului care il patrunde pe om si-l face sa fie chinuit; cum erau acesti doi demonizati.
Iisus, dupa ce rostise Predica de pe Munte, acolo, aproape de lacul, iezerul, Marea Galileii, coborand de pe munte, cu predica rostita multimilor de acolo, care erau stranse in jurul Lui, trece tarmul Marii Galileii dincolo, spre rasarit. Si acolo – si oriunde – Il asteptau oameni. El a venit pentru toti, cu intreg adevarul, pentru intreaga zidire. Si trecand marea, acolo L-au intampinat acesti demonizati, stapaniti de demoni. Pe care am ascultat cum Sfantul evanghelist Matei ni-i descrie: doi indraciti iesisera de prin morminte. Si erau fiorosi, incat nimeni nu indraznea sa treaca pe calea aceea. Doua caracteristici prin care ei se faceau cunoscuti: “ieseau din morminte”, deci locuiau in morminte. Erau fiorosi, incat nimeni nu cuteza sa mearga in calea lor. Nu mai comunicau cu nimeni.
Cand, in timpul Postului Mare, aceasta pericopa evanghelica se va citi din nou dupa Sf. evanghelist Marcu, acolo e infatisat doar unul din cei doi demonizati, si cu starea lui mai inspaimantatoare. Lasam cercetarea pentru atunci, aceea care pune in lumina noastra si alte ascunzisuri. Aici luam aminte indeosebi asupra acestor doua trasaturi tragice: ieseau din morminte si, fiorosi, cum erau, se izolasera de lume. Nimeni nu cuteza sa se apropie de ei si nici ei nu se mai apropiau de nimeni. Sa ne gandim, iubitilor: petreceau in morminte, in lumea mortii; si despartiti de semeni, de oameni, de Cel care, ca om, poarta pecetea chipului lui Dumnezeu. Caci in om cand privesti cu ochii duhului, in orice om intrezaresti adanc pecetea chipului lui Dumnezeu. Iar ei, izolati, despartiti de om, de cel ce poarta chipul lui Dumnezeu, care poate sa fie pentru tine o cale, o pecete vazuta, dumnezeiasca. Deci despartiti de oameni si de viata; pentru ca petreceau in morminte. Deodata, starea aceasta sfredeleste adanc in cugetul omului si intelegi: despartire de viata, gandita, si de semeni.
Sfantul parintele nostru Grigorie Palama talcuieste adanc de tot, atunci cand spune: unul din relele cele mai mari pe care le sufera sufletul omului, sau mai bine zis cel mai mare rau dintre toate relele este unirea cu sarpele inteligibil, adica inrobirea de sarpele care, stim, este simbolul pacatului, raului care a ispitit pe Eva in Eden. Si inteligibil, adica al rautatii care lucreaza in suflet, in trup mai tarziu. Pacatul cel mai mare… integral, si trupul, dar nu in trup, nu de acolo pleaca pacatul, ci din minte. Aceasta inseamna la Sfantul Grigorie sarpele inteligibil, adica pe inteles. Gandul lucreaza si ceea ce intelegi si te unesti… Si la acesti oameni demonizati acolo lucra sarpele: gandurile lor erau dominate… O, Doamne! Ce inseamna un bolnav mintal, iubitilor? Ganditi-va! Un bolnav posedat mintal, in sufletul lui.
Este suferinta tuturor suferintelor: pierderea libertatii, cel mai scump dar al sufletului. Doua daruri ne-a impartasit noua Dumnezeu. Cu ele avem mangaierea, bucuria, daca vreti, lauda noastra (fereasca Dumnezeu, sa nu zica cineva mandria noastra. In veci sa nu rostiti acest cuvant! Pentru ca unii spun ca folosesc acest cuvant in sens pozitiv. Nu exista mandrie in sens pozitiv). Poate fi bucurie a harului, mangaiere care vine de la Mangaietorul, Duhul Adevarului, poate fi o lauda impartasita: “Lauda suflete al meu pe Domnul”, si-ti impartaseste si tie. Ei bine, darul nostru de pret il avem indeosebi in suflet, in constiinta noastra, si in libertate. Or, sa fii obsedat, stapanit de demon – pierderea libertatii. Si cum te stapanesc gandurile? De aceea a zis tot Inteleptul biblic: “Calea nebunului este dreapta in ochii lui, iar inteleptul cere sfat”. Nu e mai mare tragedie decat sa fii stapanit de ganduri… Si orice gand care vine din lumea aceasta… sa fii posedat si sa nu stii ca esti posedat; sa spui ca e calea dreapta. “Calea nebunului este dreapta in ochii lui”.
Omul bolnav mintal, aici e tragedia, ca nu stie ca e bolnav. Deci, bolnav sa fii si sa nu ai constiinta bolii. Posedat sa fii, si sa nu mai ai constiinta libertatii. Si cum e cu putinta? Gandurile… Iubitilor, sa patrundem mai adanc. Ceea ce spunem si marturisim, si de neuitat sa fie pentru orice constiinta: adancul adancurilor adevarului acesta este: a avea constiinta Dumnezeului celui viu. Dumnezeu, El, Cel unic si absolut, este Existenta eterna, nemuritoare si absoluta. Si din darul lui – existenta faptura, existenta prin har, prin participare. Retinem: prin har, prin participare. Deci existenta absoluta, dumnezeiasca, si a noastra, partasa. Asa cum zicem la Cina cea de Taina: “Cinei Tale celei de Taina, astazi, Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste”. El e Trupul si Sangele dumnezeiesc, iar pe noi ne impartaseste, ne face partasi.
Asa, Dumnezeirea eterna, absoluta, absolutul existentei este El, Dumnezeu – Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pururea fiind si acelasi fiind, si ne impartaseste, ne face partasi la El la existenta Lui si la nemurirea Lui. De ce? Pentru ca ce a daruit nu mai ia inapoi. Cum a zis dumnezeiescul Pavel: “Dumnezeu nu-Si ia inapoi nici darul, nici chemarea” (Romani 11, 29). Si, odata cu existenta, mai daruieste ceva. Odata cu existenta, odata cu nemurirea, ne mai daruieste bunatatea si intelepciunea. Acum, intelegand taina aceasta: El e Existenta, ne face partasi si pe noi, aducandu-ne “de la nefiinta la fiinta” (dupa cuvantul Scripturii; nu iesim din cuvantul descoperirii dumnezeiesti), cum ne rugam mereu. Si cum ca aceasta este adevarat noi toti, cei de fata, spunem ca suntem adusi de la a nu fi la a fi, de la nefiinta la fiinta. Si daca ne uitam asa, nedumeriti (si eu sunt uneori nedumerit, si eu sunt un prostanac ca oricare). Dar eu plec – ca sa nu pun pe nimeni in cumpana, sa ma pun pe mine in cea mai grea cumpana: acum 83 de ani, sa zicem, eram? – Nu eram. Si toti ceilalti erati, acum o suta de ani in urma, daca vreti? Trebuie sa intelegem cuvantul adevarului, viu de tot. Atunci, noi toti am fost adusi de la nefiinta la fiinta. Dar existam tocmai prin Cel care are fiinta, si care o are din veci, adica Dumnezeu. Si asa am fost adusi la fiinta: de Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant. Asta e zidirea noastra. Cuvantul Sfantului Maxim, atat de adanc si luminos, iubitilor, cum au Parintii acestia inspirati de Dumnezeu, caci I-au fost credinciosi cu gandirea, cu simtirea, cu viata lor: Dumnezeu ca Existenta eterna, eterna, si va spuneam alta data, mintea noastra spune ca El exista in veci.
Si de ce? – Nimicul nu produce. Dar existenta exista, Dumnezeirea. Si acea existenta vesnica nu sunt eu, ci numai El. Existenta dumnezeiasca exista, iubitilor, ea nu are, cum spune Sfantul Maxim, nimic impotriva, nimic contrariu, pentru ca are vesnicia. Sau, cum spune Sfantul apostol Pavel: “Caci toate fagaduintele in El sunt da”. Dumnezeu este numai da. Si Amin-ul nostru, care inseamna asa sa fie, zice ca in El toate sunt da. Iar Mantuitorul, in Cartea Apocalipsei 3, 14, spune: “Cel ce este Amin, Martorul zidirii lui Dumnezeu”. Mantuitorul este deci numit Amin (Asa sa fie), pentru ca prin El toate s-au facut (cu vrerea Tatalui, cu lucrarea Fiului si desavarsirea Duhului Sfant). Dumnezeu-Tatal la inceput a zis: “Sa fie lumina”, prin Fiul a zis “Sa fie!”, si in Duhul Sfant, care odihnea deasupra adancului de ape, incalzind, ca o pasare sfanta (de aceea simbolul Duhului Sfant este porumbita) semintele, radacinile lucrurilor. Atunci intelegem ca El, Dumnezeu, este numai da, nu are nimic contrariu. Dar noi, fapura, suntem numai da? Noi zicem numai da? Pai chiar si Mantuitorul ne spune: “Cuvantul vostru asa sa fie: ce este da sa fie da; ce este nu sa fie nu”. Dar de ce la noi este si da si nu? Aici se afla talc negrait: Dumnezeu este numai da pentru ca este vesnic; El nu are nu.
Este eternitatea unei afirmatii eterne. Faptura fiind adusa de la nu la da, de la nefiinta la fiinta, atunci faptura exista – si aici va rog sa fim cutremurati si sa ne patrundem de adevar – prin da al lui Dumnezeu, prin Amin al lui Dumnezeu, prin Sa fie al lui Dumnezeu. El este da si numai da. Si ne impartaseste si noua: Da, sa fie! Prin Amin exist. Fiul lui Dumnezeu de aceea asa a inceput predica lui: “Amin zic voua”, la care noi raspundem la sfarsit: “Amin” – asa sa fie. Dar zice dumnezeiescul Maxim atat de adanc: “Intrucat Dumnezeu nu are contrariu, El e numai Da. Faptura are si un contrariu al ei – neexistenta. Caci a fost adusa de la nu la da”. Eu nu exist decat prin Da al lui Dumnezeu. Dar de la nefiinta am fost adus la fiinta; din contrariul existentei. Si neincetat sa cugetam la adevarul existentei noastre: existam prin Dumnezeu si prin Da al lui Dumnezeu. Dumnezeiescul Parinte Atanasie cel Mare spune, plecand tot de la ideea de necreat, care e Dumnezeu, si creatura, care suntem noi, ca in aceasta a constat ispita demonului, intai: ca prin pacat sa ne intoarca la nefiinta.
Vine imprejurarea sa spunem o data mai mult pentru ce care ne asculta: ce tragic, sa se scrie prin ziare sau sa auzim la televiziune ca a trecut cutare in nefiinta. E ispita celui care vrea sa ne arunce in nefiinta, a demonului. Demonul vrea sa ne intoarca la nefiinta, la nu. Si atunci intelegem, cand Sfintii Parinti definesc raul drept tagaduire a binelui; deci a spune nu binelui, nu existentei, nu nemuririi, nu vietii, nu bunatatii, nu intelepciunii. Aici e taina raului. Intelegem si ne cutremuram. Si, intelegand taina, demonul, rasadul cel rau rasadindu-l… cum a spus Mantuitorul: “Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc, va fi smuls din radacina” (Matei 15, 13) – la ce rasad se refera Mantuitorul? – Rasadul demonului, rasadul necredintei, rasadul ispitei celei mai grave: a refuza existenta, viata, pana la cel mai clar pacat, al sinuciderii.
Si tot dupa Sfintii Parinti, darurile impartite de Dumnezeu sunt indeosebi acestea patru: existenta si nemurirea, bunatatea si intelepciunea: Existenta – ca existam; nemurirea – ca nu-Si ia Dumnezeu inapoi darul. Acestea tin de firea noastra. Iar bunatatea si intelepciune tin de vointa noastra si de vietuirea noastra. Si intrucat si existenta si nemurirea tin de fire, nu poti sa le desfiintezi. In schimb bunatatea si intelepciunea tin de vointa noastra. Si daca, iarasi, contrariul existenetei este neexistenta, contrariul nemuririi este moartea, contrariul bunatatii este raul, contrariul intelepciunii este necunostinta binelui, neinvatarea binelui. De aceea repetam cuvantul rostit de Sfantul Marcu Ascetul, care spune ca uriasii care ucid sufletul sunt uitarea, nestiinta si lenea. Toata creatia exista de la Dumnezeu Tatal, toata firea. Pacatul tine de vointa noastra, de libertatea noastra, de raspunsul nostru Amin la Amin-ul lui Dumnezeu; Da al nostru la Da-ul zidirii creatoare a lui Dumnezeu. Si in pacatul savarsit cu gandul, cu mintea, la bine raspunzi cu rau, la intelepciunea dumnezeiasca cu ignorarea, cu uitarea.
Si atunci retinem, iarasi: raul nu e in fiinta, nu fiinta devine rea, nu firea, ci viata, gandirea. Raul e numai in mintea noastra, numai in vointa noastra. Asa de adanc spune Sfantul Grigorie: Dumnezeu e bunatatea vie si de viata facatoare a celor vii. Pe cata vreme atunci cand ispita patrunde in mintea omului, in vointa omului, atunci duhul omului se uneste cu raul; tentatia lui, ispita catre nu, catre nefiinta, catre moarte.
Sa retinem, sa nu uitam o clipa, aceasta era starea celor doi demonizati: mormantul si despartirea de oameni, de creatie, intr-o negare; o negare nu absoluta, caci nu e cu putinta. Absolut e numai Dumnezeu. O negare a totul. E un fel de duh al mortii. Raul nu are fiinta; el e o negare, o lepadare, o imbolnavire, o tagaduire, o despartire de Dumnezeu, o paralizie. Si nu e paralizie mai inspaimintatoare: demonul nu creeaza, iubitilor, nu produce. Au spus inteleptii credinciosi: Filosofiile negarii, ale tagaduirii lui Dumnezeu, n-au produs nimic nou. Pot sa reproduca, sa copieze, pot sa cloneze, astazi. Iubitilor, trebuie sa o spunem cu taria adevarului de neclintit: raul, demonicul, paralizia, obsesia, anularea libertatii te duce la sterilitate totala.
Starea de monotonie, cum spune Parintele Staniloae. Nimic nou, nimic sa-ti invioreze viata. Propriu-zis mintea noastra devine creatoare cand se atinge harul, dumnezeiescul creator de ea. Restul e petrecere intr-un fel de lume a mortii, caci moartea nu are fiinta. E numai ispita ca mergi in nefiinta, dar nu mergi in nefiinta; nu poti. Iar tentativa sarmanului posedat de demon de a se sinucide nu e realizabila; nu-ti poti suprima existenta. Dar existi in acea agonie prin posesia celui rau mai inspaimantatoare decat orice. Incapacitatea de a intrezari orizonturi noi; orizontul divin al infinitului luminii si iubirii. Si te zbati… Nu vedeti dumneavoastra cum se zbat – cu durere o spunem, nu judecam pe nimeni – sarmanii nostri in diverse spectacole la care ne amuzam si ne incantam si in euforie parca tresaltam… Doamne, dar e un zbucium nebun, fara sens; niste salturi in vid. Din aceasta omul iese mai bun, mai drept, mai sfant, mai creator? Caci omul e creat dupa chipul Creatorului. Aici e tragismul.
Si intelegem, atunci: raul e tocmai nefiinta. E nefiinta pentru ca nu are fiinta. Cum spune Sfantul Grigorie Palama: Ajungi duh mort nu prin fiinta, caci nu e o fiinta a mortii, ci prin lepadarea vietii adevarate. Atunci, deodata intelegem, simtim ca se desparte lumina de intuneric, cum zice rugaciunea: “Doamne, Cel ce ai despartit lumina de intuneric...”. Eu exist prin Da, Amin, si raspund: Da, Doamne, eu exist prin bucuria vietii, a vietii nemuritoare pe care mi-ai dat-o; exist prin binele pe care mi-l impartasesti, prin intelepciunea poruncilor Tale, Tu, Care esti insasi Fiinta poruncilor, a virtutilor, si imi impartasesti din insusirile Tale dumnezeiesti virtutile Tale: si intelepcine, si dreptate, si curajul de a purta greutatile, si stapanire, cumpatare, biruire a oricarui gand care ma incearca si ma indeamna…
Sa nu uitam, sa tinem cuvantul acesta de sfintenie: cei doi demonizati in fata lui Hristos L-au marturisit drept Fiu al lui Dumnezeu – adancul din ei nu era distrus. Deodata au cunoscut in Hristos Originea, Adevarul ultim. Dar au zis: “Ai venit sa ne chinuiesti inainte de vreme?”. Vremea – Judecata. Iar Judecata va insemna sentinta desavarsita, absoluta, a binelui si a raului. Pana ce istoria va intra prin Judecata in imparatia lui Dumnezeu, in istorie inca avem confuzia intre bine si rau. De aceea e nevoie sa o lamurim mereu. Judecata va insemna sentinta asupra a ceea ce este bine si ce este rau, incat va fi sfarsitul confuziei, nu al lumii. Deci demonizatii aceasta spuneau: Stim cine esti… ne judeci inainte de vreme. Stim ca atunci va fi Judecata. Si toti vor intelege ce e bine si ce e rau, vor iesi din confuzie tocmai prin Judecator, prin Hristos. Iar demonii tot amana. Caci, cum spuneam si alta data, timpul demonului este “maine”, pe cand al lui Dumnezeu este un etern “acum”. Demonul mereu sa amane, doar-doar nu va ramane singur.
Si de aceea au cerut sa fie trimisi in turma de porci, ca sa ramana tot in lumea aceasta, sa nu ramana in nici un chip singuri. Dar, cum spune Sf. Pavel, “Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa ajunga”, de aceea ingaduie un timp pana la Judecata, o plinire, asa cum si cand S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu, “la plinirea vremii” a venit. Si a ingaduit demonilor sa mearga in turma de porci. Si atingandu-se de ei s-au aruncat in mare. A ingaduit aceasta ca sa arate ca opera demonilor e o opera a distrugerii, nu a zidirii. Dumnezeu zideste, demonul distruge. Si s-au aruncat. Dar in adanc toata faptura ramane tot in mana lui Dumnezeu. Raul nu poate distruge existenta. Si pastorii s-au inspaimantat, au mers in cetate si au vestit ceea ce se petrecuse si au venit cei din cetate si vazand paguba ingroziti, sarmanii, L-au rugat pe Iisus sa plece din hotarele lor. Un dar, o ofranda, o sansa a mantuirii pe care n-au primit-o.
Dar pentru noi adevarul adanc al cuvantului, iubitilor… Taina libertatii… Cele doua lumi: cea eterna – Tatal, Fiul si Duhul Sfant –, lumea libertatii, si lumea fapturilor, creata – din care facem parte si noi care dupa chipul Fiului de Tatal in Duhul Sfant suntem ziditi; lume adusa de la nefiinta la fiinta, de la nu la da. Nu lumea aceasta imi da libertatea. Stiti ca o ideologie numea liberteatea drept necesitate inteleasa. Ce vrea sa spuna? – Sa intelegi legile creatiei, ale lumii acesteia, adusa de la nefiinta la fiinta, care implica necesitatea. Intrebam: Poate sa fie libertate in necesitate? Luati aminte la cuvantul sfintilor. Sfantul Vasile cel Mare spune: “Daca i-ai luat virtutii libertatea i-ai luat esenta”. Iar Sf. Ioan Damaschin spune: “In necesitate nu e virtute”, adica in ceea ce mi se impune necesar ca o lege absoluta. Legea creatiei este o lege a aducerii de la nu la da, careia ma supun: caci daca ma arunc in foc ard, daca ma arunc in gol ma prabusesc.
Deci e o lege a necesitatii si in necesitate nu e virtute. Iar virtutea nu-i din lumea aceasta, e mai batrana decat aceasta lume. Intelepciunea, dreptatea, curajul, barbatia de a birui raul, de a ma birui pe mine cand sunt ispitit, stapanirea de sine… de unde sunt virtutile? Din lumea necesitatii? – Din lumea libertatii dumnezeiesti, din lumea luminii divine. Atunci, e atat de limpede misterul libertatii! Eu m-am cutremurat cand l-am inteles: Tot ce ma leaga de lumea pacatului, de lumea stricaciunii, de lumea mortii, tot ce ma leaga de ce e muritor ma duce in moarte; nu e libertate. Singura libertate este ceea ce ma leaga de Dumnezeul cel viu, de nemurire, de credinta, de nadejde, de dragoste, de bunatate, de pace, de vanare a tot raul, prin care nu ma despart de lume, ca acesti doi demonizati, si nu petrec in morminte, ci petrec in lumea vietii, a credintei prin Cel inviat si a intelegerii lumii acesteia cu lumina si cu iubire dumnezeiasca. Si numai robul lui Dumnezeu e liber, e unit cu libertatea Celui vesnic, unde nu e contrariu, unde e numai da, numai lumina. Aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu, libertatea vietii, libertatea invierii.
Faca Domnul sa intelegem taina libertatii, taina vietii, taina unirii noastre in lumina si iubire cu Dumnezeul cel viu Ziditorul, Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, cu Maica Preacurata si toti sfintii! Amin.
Parintele Constantin Galeriu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu