POEZII CREŞTINE - Vasile Militaru , martir al poeziei şi credinţei în Dumnezeu "Dacă am pierdut averi și ranguri, dar nu am pierdut credința în Dumnezeu nu am pierdut nimic." ( Nascut 1886 Dobreni, judeţul Ilfov Decedat 8 iulie 1959 în Închisoarea Ocnele Mari,jud.Vâlcea)

Nimeni nu-l va putea egala în „Psaltire“ şi în „Divina zidire“. Cu luminile, dar şi cu umbrele triste ce i-au marcat existenţa zbuciumată, viaţa lui Vasile Militaru rămâne o jertfă pe altarul patriei, dăruită, închinată lui Iisus Hristos.

(Pr. Mihai Manolică - Ziarul Lumina)

De la Vasile Militaru ne-au rămas puţine date biografice. Ultima perioadă a vieţii i-a fost ostilă. Multe decenii a cunoscut aprecieri glorioase, iar în final o înfrângere totală, nemeritată.

Nu putem aprecia că a fost un poet vioara întâi, şi nici nu vrem să arătăm ce înseamnă martir, căci două generaţii au trăit - în diferite forme - teroarea regimului comunist. Dorim doar să punem în lumină adevăratul om Vasile Militaru prin poezia sa, corectând neavenita apreciere a lui G. Călinescu ce nu vedea în el decât "...autorul unor fabule triviale... de un succes extraordinar" (Istoria Literaturii Române, pag. 937, Editura Minerva, Bucureşti, 1986).

Fiu de plugar, născut în anul 1885 în comuna Dobreni din judeţul Ilfov, este atras, explicabil, de mirajul Bucureştilor, ca fiii de ţărani din romanele semnate mai târziu de Marin Preda. Debutează cu versuri în revista Literatură şi artă română. E remarcat de timpuriu de oameni de elită din cultura timpului, ca Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duliu Zamfirescu - acesta din urmă fiind chiar mândru de descoperirea noului talent.

Devine repede cunoscut printr-o serie de fabule publicate în revistele Universul, Drum nou şi Porunca vremii. Scrie mult, abordând o tematică largă, dominată de patriotism, de cugetarea filosofică religioasă şi de condamnarea deprinderilor inumane. Tratează o sumedenie de subiecte care au fost, sunt şi vor fi mereu importante vieţii decente.

Între 1918-1944 îi apar în Capitală, în afară de articole şi versuri găzduite în diferite publicaţii, nu mai puţin de douăzeci de volume distincte, dintre care unele vor fi reeditate la diferite intervale. În timpul războiului publică un volum de versuri patriotice semnat Radu Bardă, care conţinea şi poezii antisemite.

În perioada interbelică devine unul dintre cei mai populari oameni de cultură din ţară. Se spune că nu exista casă de om care ştia să citească, fără un Vasile Militaru pe etajeră.

În vasta sa activitate literară nu şi-a clădit o eşafodare a crezului artistic prin polemici. Nu-şi făureşte stilistica din pariuri prinse cu alţi scriitori, cum se defineşte, încet dar sigur, simbolismul lui Ion Minulescu din tangenţa cu opinia în temă a lui Topârceanu. Ori cum au fost disputele scrise dintre Sadoveanu şi Henric Sanelievici privind semnificaţia baladei Mioriţa, polemică ce ne-a aşezat în rafturi, ca argument, romanul Baltagul - giuvaier al literaturii române. Întreaga operă a lui Vasile Militaru este prin excelenţă originală. Foloseşte un verb uşor accesibil, limpede, aşezat cu o măiestrie rar întâlnită în idei mature. Formularea, uneori prea facilă, cucereşte prin logica unui umanism profund, plin de înţelepciune.

Priza la cititor este imediată şi toată atenţia, încântată, e dirijată spre tâlcul final. Deşi îşi face intrarea în literatură şi în memoria românului prin fabule, ele sunt doar o mică parte din tot ce a scris. Aproape întreaga sa operă e-n versuri, cu iz nostalgic de morală filosofică, de părintească sfătoşenie, aşa cum a deprins să cugete, copil fiind, la şezătorile din lumea satului.

Plină de atmosferă creştină, uneori poezia sa îşi propune atenţionarea la noi spaţii ale durerii cauzate de abaterile amare de la ordinea firească a Genezei. Autorul e conştient că, mai mult ca oricând, prima jumătate a secolul XX a făcut ca oamenii să-şi consume machiavelic existenţa terestră. Niciodată "Scopul scuză mijloacele" nu s-a identificat mai bine cu verbul a supravieţui. Abruptele răsturnări politico-sociale au creat debusolări care tulburau adânc. Tot insul se zbătea pentru a fi, îşi punea problema sensului existenţei şi aştepta revelaţii. În acest context speranţa în Dreptatea Divină apare ca nevoia pâinii în casa omului sărac.

Omul trebuie înţeles ca ultima şi cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu. Dar credinţa lui Vasile Militaru nu este cea a creştinului smerit, care ia cunoştinţă de Divinitate doar la slujbele duminicale. Pentru poet a fi drept nu-i o virtute. Dreptatea şi binele sunt privite ca un firesc al firii care trebuie să existe mereu în noi.

În poezia lui Vasile Militaru credinţa purifică orice umbră de îndoială, oferind în schimb încredere şi optimism. Religia dă explicaţii oricărui fenomen. Spre exemplu, contrar părerii lui Petre Ţuţea, care spune că rugăciunea aparţine doar oamenilor, Vasile Militaru e convins că toate fiinţele vii, de vreme ce sunt creaţia Demiurgului, îşi au forma lor de rugăciune.

Comuniştii au perceput credinţa în Dumnezeu a poetului şi încrederea sa de neclintit în dreptate şi adevăr ca pe un ghimpe în coaste. Că noul regim al anilor '50, structurat ideologic pe ateism, era şcolit de Kremlin în manipularea dură a personalităţilor culturale, cunoaştem. Dar durerea noastră de acum e că peste decenii, dacă nu-i promovăm opera, nepoţii noştri nu vor şti mai mult de Vasile Militaru decât că a fost un mărunt... fabulist trivial.

Spicuim din prefaţa semnată de Tudor Nedelcea la volumul apărut postum Poemele nemuririi, editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995: "Sentinţa nr. 390 din 20 iunie 1959 a Tribunalului Militar din Craiova condamnă pe inculpatul Militaru Vasile la... 42 de ani de detenţie şi confiscarea totală a averii personale pentru crima de uneltire contra ordinei sociale şi pentru delictul de deţinere de publicaţii interzise''. Avea atunci 74 de ani. Dacă nu murea la 18 zile după pronunţarea sentinţei, la Ocnele Mari, ar fi ieşit din închisoare în anul 2001, la venerabila vârstă de 116 ani, urmând să-şi trăiască tot restul vieţii reeducat în disciplină comunistă...

Rugaciune

Marire Tie, Doamne Sfinte,

Ca mi-ai dat viata „o comoara „

Mi-ai dat lumina, mi-ai dat minte

Si toate câte ma-nconjoara.

Sa fiu mereu iubit de Tine

Eu voi munci din rasputere,

Mereu voi face numai bine

Si voi fi numai mângâiere.

Voi înflori prin fapte bune

Asa cum înfloreste marul

Si-n toata vorba mea voi spune

De-a pururi numai adevarul.

Cu toti copiii voi fi frate

Si nu voi sti ce este ura

Spre clevetiri si nedreptate

Eu, Doamne, n-oi deschide gura.

Flamândului s-astâmpar chinul

Voi frânge pâinea mea în doua

Voi fi curat precum e crinul

Scaldat în boabele de roua.

Cu mila inima-mi va bate

Si voi iubi cu mila sfânta

Pe orisicare vietate

Ce-n lumea asta nu cuvânta.

Asa ma leg, cu dor fierbinte,

Sa-mi fie fapta si cuvântul

Si-asa ajuta-mi, Doamne Sfinte,

Cum îmi voi tine legamântul.

CREDINŢA ÎN POPOR ! 

O rusine-i azi credinta la poporul romanesc
Ca e “dumnezeu” stiinta si dezmatul sufletesc!
S-a uitat credinta sfanta cu traditii stramosesti
Azi la moda-i desfranarea si slujirile trupesti!

Sa te-nchini azi “e rusine”, lumea rade de pacat
Dumnezeu e-nchipuire, fiindca de …ne-am cultivat!
De! Stramosii din vechime nu erau prea cultivati,
Astazi merg sa se inchine numai cei inapoiati!

Azi, cu-atata invatatura, cum sa crezi in Dumnezeu,
Cand cunosti perfect atomul si-i despici nucleul sau!
Azi, cand munca grea cu bratul e facuta de motor,
Azi, cand vezi in casa lumea, privind la televizor?!…

Ce castig ai din credinta cand azi ai tot ce doresti?

Cum, tu om cu-nvatatura, iarasi sa te umilesti?…

O, dar iata ca azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept, are cultura, dar e rau, nedrept, brutal..

Iata, lipsa de credinta de la cei ce-s cultivati,
Ca ajung sa se ucida chiar si rude, chiar si frati!

Ce frumos era romanul, milostiv, cinstit, smerit,
Crdincios si cu nadejdea vietii fara de sfarsit!

Toti stramosii cei din veacuri, iata ca au fost uitati,
Sau, sunt defaimati de unii, ca n-au fost prea cultivati!

Oare limba romaneasca care-o scriem si-o vorbim
Nu din cartile lor sfinte, ce le-au scris, o mostenim?
Prima fraza tiparita in iubitul nostru grai
Este-o sfanta rugaciune pe acest picior de plai.

Oare nu aveau cultura? Varlaam era ateu?
N-aveau minte sanatoasa de chemau pe Dumnezeu?
Dosoftei n-avea cultura, sau Ivireanul Antim?
Oare nu erau tot oameni, despre dansii noi ce stim?

Dosoftei cu-a lui cultura peste tot recunoscut
Purta moaste in trasura ca odor nepretuit.
Mucenicul din Suceava peste tot l-a insotit,
Pentru ce-l purta cu dansul Marele Mitropolit?

Oare asa de scurta minte sa fi fost la Dosoftei!?
Cati ca ei au azi cultura dintre cei mai mari atei?

…………………………………………..
Poate Stefan Voievodul de cultura-a fost lipsit,
El, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfintit!

Cati din cei ce au cultura cunosc azi amanuntit
Ce averi avea Sihastrul care Stefan l-a iubit?

Dar cati stiu ca Sfantu-acesta intelept si luminat,
Stia pe de rost Psaltirea si pe cati i-a vindecat!?!

Si cati stiu atunci ca Stefan sta la usa lui smerit
Asteptand, el domn, la usa obosit si istovit?

Stiti ca-n ruga lui umila a cerut lui Dumnezeu
Ca s-ajute Voievodul, izbavind poporul sau?

Tot poporul cu credinta apara acest pamant,
Mii si mii sunt sub tarana, un popor martir si sfant!

Au zdrobit paganatatea cu puterea Sfintei Cruci,
Tot pamantul tarii noastre este plin de mucenici!

Sfantul Gheorghe pe drapele intarea pe-acesti strabuni,
Presarand urgia mortii in puhoaie de pagani!

Mircea, Alexandru, Stefan, brazi ziditi de Dumnezeu
Stavila paganatatii-au slavit numele Sau!

Pan-la noi razbeau adesea milioane de pagani,
Dar cadeau zdrobiti de Domnul prin acesti crestini romani!
Brancoveanu, om cu carte, intre voievozi cinstit,
A murit pastrand credinta, un “crestin desavarsit”!
………………………………………….

O, dar astazi Sfintii nostri, ce putin sunt cunoscuti,
Au sfintit aceste plaiuri in cumplite suferinti!
Azi cand gradul de cultura este mult mai ridicat,
Toti stramosii Sfinti ai nostri, neamul nostru i-a uitat.

Cate vieti fara prihana, vrednice azi de urmat.
Sunt trecute cu vederea, cati romani le-au cercetat?
De la Daniil la Iacob, de curand mort la Iordan,
Un popor intreg de Ingeri sunt in plaiul Dunarea!

La Cernica, un luceafar este Sfantul Calinic,
Teodora de la Sihla si Nicodim cel sfintit!
Mosu Gheorghe de la Piatra, din clopotnita de sus
Sau Vichentie la Secu, si cati sunt intru Iisus!?

Doar o parte dintre dansii poare-s scrisi in Pateric,
Despre care, lumea culta, n-a aflat inca nimic!

O, dar tara noastra-i plina de sfintite ctitorii
Ale Domnului Altare, ale noastre bucurii!

Iata-n zilele de astazi au ramas fara de pret
Vin strainii sa se-nchine frescelor la Voronet,
Vin strainii si se mira de asa minunatii
Care…, cei fara cultura, le-au zidit ca marturii!

Cati cunosc ca la Iordan, indurand vanturi si ploi,
De curand Iacob-Ioan este Sfant din Dorohoi?!
Care-i viata lui sfintita, stiu ca pentru noi a scris
O comoara numa-n versuri pana-n clipa cand s-a stins!

Trupul lui plin de miresme si de Dumnezeu Sfintit,
Se gaseste la Hozeva, de straini astazi cinstit!
Mai cer unii azi dovada sa arate Dumnezeu
Cum sa creada doar in semne azi poporul cel ateu?

Daca nare-n el vointa sa citeasca din Scripturi,
Nu urmeaza nici credinta sfintelor invataturi:
Ei cred tot ce spune lumea, far-sa ceara dovediri,
Iar Scriptura, Patericul, nu-s decat inchipuiri!

Iata cum cinstim credinta si pe Bunul Dumnezeu
Noi romanii, crestini de astazi, am ajuns popor ateu!
Iata cum cinstim stramosii si pe toti ai nostri Sfinti
Tavalindu-ne in rele si-n spurcatele dorinti.

Pentru ce-au luptat strabunii sa ne scape de pagani,
Daca noi traim ca Hunii, dar ne socotim crestini…???

Hristos a inviat!

Hristos a Inviat! Ce vorba Sfanta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimii-ti canta
De cate ori crestine o auzi.

Hristos a Inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in Adevar;
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersec si de mar.

In stupii de albina fara gres,
In vantul care sufla mangaios
In ramura-nflorita de cires
Dar vai, in suflet ti-nviat Hristos?

Ai cantarit cu mintea ta crestine
Cat bine ai facut sub cer umbland,
Te simti macar acum pornit spre bine
Macar acum te simti mai bun, mai bland?

Simti tu topita-n suflet vecea ura?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ti-ai pus zavor pe barfitoarea-ti gura?
Iubirea pentru semeni o simti jar?

O, daca-aceste legi de-a pururi sfinte
In aur macar azi te-au imbracat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa canti: Hristos a Inviat!