I. Inceputurile vietii crestine pe teritoriul tarii noastre
(Crestinismul daco-roman)
Intemeierea Bisericii noastre, a avut loc la Cincizecime, atunci cand Duhul Sfant - in chipul unor limbi ca de foc - S-a pogorat asupra Sfintilor Apostoli, aflati in Ierusalim. Au fost botezati atunci ca la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima comunitate sau obste de credinciosi (cf. F. Ap., cap. II). Noua invatatura s-a propovaduit in Ierusalim, apoi in alte orase ale Tarii Sfinte, la inceput printre iudei. Din deceniul al cincilea al veacului intai, Sfintii Apostoli si-au inceput lucrarea misionara si in „lumea pagana”, potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mantuitorul insusi inainte de inaltarea Sa la cer, de a invata si a boteza „toate neamurile” (Mat. 28, 19). Avem stiri doar despre lucrarea misionara a Sfintilor Apostoli Petru si Ioan, dar mai ales a Sfantului Pavel, din cartea „Faptele Apostolilor” (cu relatarea detaliata a celor trei „calatorii misionare” ale Sfantului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au scris ei insisi. Trebuie sa retinem ca Sfantul Apostol Pavel si unii dintre ucenicii sai L-au propovaduit pe Hristos si in Peninsula Balcanica, deci in teritorii invecinate cu Dacia, unde traia pe atunci si o populatie traco-getica romanizata.
Sfantul Andrei, Apostolul geto-dacilor („scitilor”). Lucrarea misionara a celorlalti apostoli ai Mantuitorului printre „neamurile pagane” este cunoscuta numai din traditie, fixata in scris mult mai tarziu. Pe noi, ca romani, ne intereseaza activitatea Sfantului Andrei, care a predicat in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra, Dobrogea de mai tarziu, cunoscut in izvoarele antice sub numele de „Scitia”. In anul 46 al erei crestine teritoriul respectiv a fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior, iar in anul 297, in timpul lui Diocletian, a devenit o provincie aparte, numita „Scythia Minor”. Traditia privitoare la aceasta predica „apostolica” in Scitia este intalnita in lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort in cursul persecutiei imparatului Decius (249-251), iar in secolul IV apare in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei, care a preluat-o dupa o lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254). In sprijinul evanghelizarii acestui teritoriu de catre Sfantul Andrei, se pot invoca si cateva „marturii indirecte”. Exista, de pilda, cateva colinde si creatii folclorice dobrogene si din stanga Prutului, care amintesc de trecerea apostolului prin aceste locuri. Cateva toponimice confirma acelasi lucru: „Paraiasul Sfantului Andrei”, „Apa Sfantului” sau „Pestera Sfantului Andrei” (aceasta se vede si azi in hotarul comunei Ion Corvin, in apropierea granitei romano-bulgare). Din Epistola Sfantului Apostol Pavel catre coloseni reiese ca si „scitii” au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu (3, 11).
Fara indoiala ca Sfantul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii si grecii din coloniile intemeiate pe tarmul Marii Negre (Pontul Euxin), inca din secolele VII-VI i. Hr. El va fi hirotonit pe unii din cei veniti la Hristos ca episcopi si preoti, asa cum a facut si Sfantul Apostol Pavel in calatoriile sale. Numai asa se explica faptul ca cele mai vechi stiri privind organizarea bisericeasca sunt din Scytia Minor. De altfel, tot dupa traditie, Sfantul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos (azi Varna, in Bulgaria, in apropierea granitei) pe ucenicul sau Ampliat, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste la 31 octombrie. Episcopul (sau episcopii) peste care „si-a pus mainile” Sfantul Andrei au hirotonit, la randul lor, alti episcopi, preoti sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunare si Mare si cel din stanga Dunarii, pentru a se asigura „succesiunea neintrerupta” a preotiei si care au devenit apoi propovaduitorii noii credinte - prin predica si botez - in randul autohtonilor geto-daci, iar mai tarziu daco-romani. Se poate afirma, deci, ca invatatura crestina a fost propovaduita pe o parte din teritoriul Romaniei de azi chiar de un Apostol al Mantuitorului, de Andrei „cel intai chemat”, incat, pe buna dreptate, crestinismul romanesc trebuie sa fie considerat „de origine apostolica”.
Crestinismul in Dacia. In anul 106, imparatul Traian a cucerit o parte din teritoriul fostului stat al geto-dacilor, condus de regele Decebal, care a fost transformat in provincie romana (Transilvania, Banatul, Oltenia si o parte din Muntenia de mai tarziu). In urma acestor schimbari de ordin politic-teritorial, s-au creat conditii favorabile pentru propagarea noii invataturi si in nordul Dunarii. Se poate vorbi de anumiti „misionari neoficiali” recrutati dintre colonisti, soldati din armata romana, negustori sau sclavi, care imbratisasera credinta crestina inainte de a veni in Dacia. In secolul al III-lea numarul acestor misionari „laici” a sporit prin anumiti captivi crestini - pe care gotii - stabiliti atunci in teritoriile nord-dunarene - ii aduceau aici din Asia Mica, unde crestinismul era cunoscut din „veacul apostolic”. Din randul lor, unii erau hirotoniti ca episcopi, horepiscopi, preoti si diaconi.
Trebuie mentionat ca predicarea Evangheliei in cuprinsul imperiului roman a intampinat multe greutati, datorita faptului ca pana in anul 313 - cand imparatul Constantin cel Mare (306-337) i-a acordat libertate, prin cunoscutul „Edict de la Mediolanum” (azi Milano) - era considerata ca „religio illicita” (neadmisa). Dar dupa retragerea administratiei si a legiunilor romane din provincia Dacia, prin anii 271/275, s-au creat premise favorabile pentru raspandirea crestinismului in spatiul carpato-dunarean. La aceasta a contribuit si faptul ca in timpul lui Constantin cel Mare Campia munteana a reintrat in stapanirea imperiului, deci legaturile permanente ale locuitorilor de aceeasi limba de pe ambele maluri ale Dunarii au contribuit la raspandirea masiva a invataturii crestine.
Marturii arheologice paleocrestine. Acest lucru este confirmat si de un numar apreciabil de piese arheologice paleocrestine, descoperite in peste o suta de asezari daco-romane (in numar mult mai mare s-au descoperit in Scythia Minor). Intre cele mai semnificative retinem: „gema de la Potaissa” (azi Turda) cu o serie de reprezentari simbolice, intre care si Bunul Pastor; o tablita votiva (donarium) de la Biertan, langa Medias, cu inscriptia „Ego Zenovius votum posul” si un disc cu monograma lui Hristos (XP); un fragment ceramic descoperit la Porolissum (azi Moigrad, jud. Salaj); mai multe opaite (lampi) de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul crucii sau cu monograma lui Hristos, descoperite mai ales in centrele urbane ale fostei provincii. Alte obiecte paleocrestine s-au descoperit in Banat si in Oltenia (de pilda, parti dintr-un candelabru de bronz, descoperit la Racari-Dolj, folosit desigur intr-un lacas de cult. Majoritatea acestora sunt din secolul al IV-lea, dar unele par sa fie si mai vechi. S-au descoperit si cateva obiecte paleocrestine la Barbosi-Galati, important cap de pod roman la confluenta Siretului cu Dunarea, care, dupa aprecierea arheologilor apartin secolului al III-lea.
Un lucru care trebuie subliniat in chip deosebit este acela ca - pentru secolul IV - avem primele dovezi literare si arheologice privind existenta unor lacasuri de cult in teritoriile daco-romane nord-dunarene. Astfel de biserici paleocrestine s-au construit peste ruinele castrului roman de la Slaveni (jud. Olt); iar la Porolissum (azi Moigrad, jud. Salaj) un fost templu pagan a fost transformat in lacas de cult crestin. In alte doua centre s-au descoperit fundatiile unor bazilici si anume la Sucidava (azi Celei-Corabia, jud. Olt), cu o serie de inscriptii crestine in limba greaca si la Morisena (azi Cenad, jud. Timis). Se pare ca si actuala lucrare din Densus (jud. Hunedoara) este un fost monument funerar roman transformat in lacas de cult crestin prin secolul al IV-lea. In actul martiric al Sfantului Sava, care si-a dat viata pentru Hristos undeva in partile Buzaului, la 12 aprilie 372, se relata ca el „canta psalmi in biserica”. Fireste, toate aceste lacasuri de cult presupun existenta unor preoti si ierarhi, cum vom constata in paginile urmatoare.
Marturii lingvistice. Un argument convingator asupra vechimii crestinismului romanesc ne ofera numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al limbii romane, folosite din secolele III-IV pana azi. O parte din termeni au fost preluati din latina populara vorbita de stramosii nostri daco-romani si „increstinati”, iar altii creati pe loc de noii marturisitori ai credintei crestine. Notam cuvintele biserica (din basilica), credinta, lege, Inviere, Inaltare, Boboteaza, Treime, Tata, Fecioara, inger, altar, cruce, rugaciune, toaca, tampla, pacat, parinte, pagan, a boteza, a cununa, a cumineca, a se inchina, a se ruga s.a.
Cateva sarbatori crestine au preluat numirile unor vechi sarbatori pagane apropiate ca data de ale noastre, primind, insa, un inteles nou, crestin (Calatio-calationem - Craciun, Florilia - Florii, Rosalia - Rusalii, dies conservatoria -sarbatoare). Un amanunt semnificativ este acela ca in rugaciunea „Tatal nostru”, ca si in Simbolul de credinta, alcatuit la primele doua Sinoade ecumenice (325 si 381) peste 90% din cuvinte sunt de origine latina (exceptie fac, in Tatal nostru, greseala, ispita si mantuieste), ceea ce arata ca ele au fost cunoscute de stramosii romanilor inca din perioada de formare a lor ca popor.
Martiri crestini. Se cunosc mai multe nume de crestini care au suferit moarte martirica in timpul persecutiilor pornite de goti, cum a fost acel Sava pe care l-am pomenit mai sus, in partile Buzaului, in anul 372, un sfant Nichita si altii.
In provincia Scythia Minor si in imediata apropiere, numarul crestinilor martirizati in cursul persecutiei lui Diocletian, in jurul anului 300, este foarte ridicat. Consemnam intre ei pe Zoticos, Atalos, Kamasis si Filipos, toti la Noviodunum (azi Isaccea), ale caror moaste s-au descoperit intr-o cripta de la Niculitel, jud. Tulcea (azi depuse in biserica manastirii Cocos), pe Chiril, Chindeas si Tasius la Axiopolis (azi Cernavoda), preotul Epictet si convertitul sau Astion la Halmyris (azi Dunavat), Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian, Zotic si Valerian, fratii Argeu, Narcis si Marcelin, toti la Tomis (azi Constanta). In orasul Durostorum (azi Silistra), la granita dintre provinciile Scythia Minor si Moesia Inferior, consemnam numele soldatilor martiri Pasicrat, Valentin, Marcian si Nicandru, iar mai tarziu pe soldatul Emilian; in satul Ozobia, langa Durostorum, au patimi martirii Quintilian, Maxim citetul si Dadas.
Ierarhia bisericeasca. Toate informatiile de mai sus duc la constatarea ca trebuia sa existe si o organizare bisericeasca in teritoriile carpato-dunarene. Izvoarele istorice au dovedit ca inca de la inceputul secolului al IV-lea, deci indata dupa promulgarea edictului de la Mediolanum din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune episcopale in diferite cetati de pe malul drept al Dunarii, in provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis si Moesia Inferior (azi in Iugoslavia si mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai caror titulari au participat la lucrarile unor Sinoade ecumenice sau locale. Presupunem ca acestea erau si mai vechi, pentru ca in jurul anului 300, in cursul persecutiei lui Diocletian, in cetatile respective au suferit moarte martirica un numar apreciabil de preoti.
In nordul Dunarii se cunoaste un singur episcop si anume Teofil „al Gothiei”, participant la lucrarile primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325; titulatura lui se explica prin aceea ca la data respectiva teritoriile nord-dunarene erau sub stapanirea gotilor. In anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din marii misionari din tinuturile nord-dunarene (unul din parinti era grec, altul got). Potrivit relatarilor unui istoric de atunci, Filostorgiu, el „a fost hirotonit episcop pentru toti crestinii din tara getica”, deci dintr-o tara ai carei locuitori erau considerati ca „geti” (acum daco-romani). Reintors in nordul Dunarii, el a predicat in limbile gotica, latina si greaca (pentru descendentii grecilor luati in captivitate de goti). La inceput a fost ortodox, dar mai tarziu a devenit arian sau semiarian. In chip deosebit trebuie aratat ca acum a inceput traducerea Bibliei in limba gotica, folosind si un alfabet nou, creat de el. Prin anul 348 a fost nevoit sa se refugieze - cu multi credinciosi - in sudul Dunarii, din cauza persecutiilor indreptate impotriva crestinilor de conducatorii gotilor, continuandu-si acolo activitatea pana la moarte (c. 381-383). Pe langa acestia, au putut activa in nordul Dunarii si alti episcopi, dar si asa numitii „horepiscopi”, adica episcopi de sat, atestati in Biserica veche intre secolele III-XI, care locuiau in sate si activau numai din incredintarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi „perihoreti” (misionari).
Organizarea bisericeasca din Schythia Minor. Mentionam la inceput ca Sfantul Andrei a trebuit sa hirotoneasca episcopi, preoti si diaconi in cetatile de la Pontul Euxin in care a predicat pe Hristos. La randul lor, primii episcopi au hirotonit pe altii, chiar in conditiile in care credinta crestina nu era inca recunoscuta legal. Numai asa se poate explica faptul ca in cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestati documentar mai multi episcopi. Actele martirice amintesc pe episcopii Evangelicus, Efrem si Tit la inceputul secolului al IV-lea. Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrarile primului Sinod ecumenic de la Niceea. In anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion, aparator al Ortodoxiei in fata ereziei ariene; urmasul sau Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. In secolul al V-lea sunt cunoscuti episcopii Teotim I, Timotei, care a luat parte la Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes, Ioan,Alexandru, Teotim II, iar in secolul urmator Paternus si Valentinian. Toti erau oameni de mare cultura, autori de scrieri teologice, care au luat parte la controversele dogmatice ale timpului.
In secolul al VI-lea Scythia Minor era o „provincie mitropolitana”, iar titularul ei devenise mitropolit, avand 14 episcopii sufragane, in principalele orase ale provinciei. Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau in legatura directa cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitala a imperiului, principiu consfintit printr-o hotarare a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legati de Roma prin limba, iar de Constantinopol prin credinta.
Din aceeasi provincie erau originari si cativa teologi de prestigiu, din care vom mentiona doar doi:Sfantul Ioan Casian (c. 360-435), intemeietorul a doua manastiri in Marsilia (azi Marseille - Franta), autorul unor lucrari teologice (Convorbiri cu Parintii, Despre asezamintele manastiresti cu viata de obste, Despre intruparea Domnului s. a.) si Dionisie Exiguul (sau „cel smerit”, c. 460-545), traducatorul unor carti teologice si canonice din greceste, cel care a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numararea anilor de la nasterea lui Hristos („era crestina”).
Raspandirea masiva a crestinismului in teritoriul dintre Dunare si Mare este confirmata si de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite in principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc., la care se adauga peste o suta de inscriptii de obiecte cu caracter din secolele IV-VI.
Din toate acestea, se poate desprinde constatarea ca nu poate fi vorba de o increstinare a stramosilor nostri la o anumita data, de o convertire a lor in masa, din ordinul conducatorilor politici sau in urma activitatii unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul de increstinare are o nota specifica, in sensul ca a durat cateva secole, fiind rezultatul contactului direct al populatiei autohtone si al colonistilor cu propovaduitorii noii credinte religioase. Limba latina si credinta crestina au fost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnica, lingvistica si spirituala a autohtonilor cu noii veniti in Dacia, de neamuri si credinte diferite. Romanizarea si crestinarea au fost doua procese paralele, incat se poate spune ca la incheierea lor a aparut in istorie un popor nou, cel roman, cu o credinta noua, cea crestina, cu alte cuvinte poporul roman s-a nascut crestin.
II. Biserica Romaneasca in secolele VII-XI
In jurul anului 600, intreaga organizare bisericeasca de la Dunarea de Jos s-a prabusit sub presiunea triburilor avaro-slave. Prin asezarea slavilor in Peninsula Balcanica, legaturile daco-romanilor din nordul Dunarii cu populatiile romanizate din sudul ei au slabit. Dar procesul de romanizare si increstinare fiind incheiat, stramosii nostri au putut sa asimileze unele grupuri de popoare cu care au fost nevoiti sa convietuiasca. Iar credinta crestina - ca forma superioara de manifestare spirituala - au reusit s-o impuna si popoarelor migratoare asezate la noi, ea devenind astfel un factor de cultura si de civilizatie in randul acestora. In schimb, slavii au reusit sa impuna limba slava in cultul Bisericii noastre - incepand cu secolul al X-lea - care s-a mentinut pana in secolul al XVII-lea.
Stirile privitoare la viata bisericeasca a romanilor, dupa anul 600, sunt destul de lacunare. Continuitatea unei vieti crestine este atestata insa de descoperirile arheologice: sase bisericute rupestre intr-un masiv calcaros la Basarabi - jud. Constanta, desigur o asezare manastireasca (secolele IX-XI, dupa unii istorici chiar din secolele IV-XII), fundatiile a doua biserici in nordul Dobrogei, una la Niculitel (secolele X-XII), alta la Garvan (fosta Dinogetia) din aceeasi perioada. In jurul celei din urma s-au descoperit resturi de pictura, la care se adauga numeroase obiecte de cult crestine intre care si bucati dintr-un clopot, cel mai vechi cunoscut la noi in tara. O serie de cruci-relicvar si chiar matrite pentru confectionarea crucilor s-au descoperit in diferite parti ale tarii, inclusiv dincolo de Prut. Fundatiile de biserici s-au descoperit la Dabaca, la c. 30 km. NV de Cluj-Napoca (secolele X-XI), altele sub bisericile catolice de mai tarziu din Alba Iulia si Prejmer, jud. Brasov si altele.
Aceste descoperiri sunt nu numai probe incontestabile asupra continuitatii romanilor ortodocsi pe aceste meleaguri, ci constituie si indicii sigure pentru exigenta unor episcopi romani. Probabil, in locul vechiului scaun episcopal de la Tomis, distrus de avari si slavi, va fi luat fiinta altul, in nordul Dobrogei, poate la Dinogetia - Garvan, unde s-au descoperit biserica si atatea obiecte de factura crestina. Nu este lipsit de interes sa mentionam ca in secolele XI-XIV exista o „episcopie a vlahilor” in sudul Dunarii - pe teritorii apartinatoare azi Bulgariei si Iugoslaviei - iar dupa 1185/86 a luat nastere o Arhiepiscopie vlaho-bulgara la Tarnovo, in cadrul statului „vlaho-bulgar” de la Tarnovo, creat atunci.
*
In teritoriile intracarpatice, din secolele IX-X, poate chiar mai de mult - odata cu cristalizarea primelor formatiuni politice cunoscute (Gelu in Transilvania propriu-zisa, se pare cu centrul la Dabaca, Menumorut in Bihor si Arad, Glad in Banat, altul in jurul orasului Alba-Iulia), locul horepiscopilor si al episcopilor misionari a fost luat de episcopii propriu-zisi (eparhioti). Cu alte cuvinte, in noua situatie politica, cu conducatori care isi aveau resedinta intr-o cetate, institutia horepiscopilor s-a dovedit necorespunzatoare, intrucat fiecare conducator politic voia sa aiba in „cetatea” sa un episcop, care sa-si intinda carmuirea peste preotii si credinciosii din formatiunea politica respectiva. Astfel de episcopii ortodoxe romanesti au putut existalaDabaca, centrul stapanirii lui Gelu Romanul, la Alba-Iulia, pe langa conducatorul politic de acolo, la Biharea, centrul stapanirii lui Menumorut, la Morisena, pe langa ducele Glad. Intr-o diploma a imparatului Vasile II Bulgaroctonul al Bizantului (976-1025) din anul 1020, era mentionat un „castru episcopal” la Dibiscos, probabil vechiul Tibiscum din timpul romanilor (Jupa - Caransebes, dupa altii Timisoara de azi).
Dupa cotropirea Transilvaniei de catre regatul catolic maghiar (secolele XI-XIII), in locul vechilor formatiuni politice romanesti s-au creat asa-numitele „comitate” (Bihor, Alba, Hunedoara etc.). Acelasi lucru s-a intamplat si cu institutiile bisericesti ale romanilor, adica in locul episcopiilor ortodoxe de aici au luat nastere episcopii catolice maghiare. Deci, o data cu crearea comitatului Bihor, cu resedinta in Biharea, in locul episcopiei ortodoxe s-a creat o episcopie latina, mutata in curand la Oradea, unde a ramas pana aproape de zilele noastre, fapt recunoscut si de unii istorici maghiari. Tot asa, sediul comitatului Alba a fost stabilit in Alba-Iulia, unde s-a creat si o episcopie romano-catolica, existenta pana azi, in locul celei ortodoxe. Episcopia catolica de Morisena (Cenad) a fost creata de regele Stefan cel Sfant, probabil al Ungariei, in anul 1038, dupa ce a cucerit cetatea de la principele Ohtum sau Ahtum (tot aici a adus si calugari latini in manastirea ortodoxa Sfantul Ioan Botezatorul). Deci, episcopiile catolice din Transilvania au luat fiinta pe locul vechilor scaune episcopale - sau horepiscopale - ortodoxe de la Biharea (Oradea), Alba-Iulia si Morisena – Cenad. Fenomenul inlocuirii unor biserici si manastiri ortodoxe cu altele, catolice, poate fi urmarit si in alte parti ale Transilvaniei.
In ciuda acestor schimbari si a politicii de catolicizare a romanilor dusa de regii Ungariei, de multe ori instigati de papa, organizarea bisericeasca a romanilor ortodocsi a supravietuit. De pilda, intr-o scrisoare a papei Inocentiu III catre arhiepiscopul de Calocea, din 1205, era mentionata o episcopie ortodoxa „pe mosiile fiilor cneazului Balea”. Episcopia respectiva putea fi ori in partile Bihorului ori ale Hunedoarei, unde existau cneji cu acest nume, unii din ei ctitori de biserici.
O organizatie bisericeasca superioara la romanii transilvaneni este sugerata de insasi existenta unor manastiri ortodoxe din secolele XI-XIV, unele disparute, dar multe in fiinta pana azi. In afara de bisericile de la Dabaca, sunt atestate documentar manastirile de la Morisena, la inceputul secolului al XI-lea, de la Meseseni, in satul Moigrad-Salaj, de la Hodos - jud. Arad, cateva biserici rupestre in partile Silajului si la Cheile Cibuui, in jud. Alba etc. In 1204 regele Emeric al Ungariei informa pe papa Inocentiu III, ca unele biserici „ale calugarilor greci”, adica ortodocsi, din regatul sau, se ruineaza „din lipsa de grija a episcopilor diecezani si din pricina acelor greci insisi”. Inseamna ca in Transilvania fiintau - inca din secolul al XII-lea - puternice nuclee de viata monahala ortodoxa, care presupun si existenta unor ierarhi, care sa indrume intreaga activitate bisericeasca.
In afara de acestea, in toata Transilvania existau numeroase biserici romanesti de piatra, din care unele dainuiesc pana astazi, cele mai multe in judetul Hunedoara, ctitorii ale cnejilor romani din acele locuri: Densus (mentionata mai sus, refacuta in secolul al XIII-lea), Streisangeorgiu (secolul al XII-lea) - cu fresce din 1313-1314 si cu o inscriptie in care sunt mentionati preotul Nanes si zugravul Teofil, refacuta in 1408-1409 de cneazul Candres si sotia sa Nistora -, Strei, Santamaria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada (toate din secolul al XIII-lea), Ostrov, Sanpetru, Nucsoara, Pesteana, Lesnic, Criscior, Ribita, manastirea Prislop (toate din secolul al XIV-lea), iar in alte parti ale Transilvaniei: manastirea Rameti - jud. Alba (secolul al XIV-lea), cu o inscriptie din 1377 care consemna numele arhiepiscopului Ghelasie si al zugravului Mihu, Zlatna si Lupsa, in judetul Alba, biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului (secolul al XV-lea, pe locul uneia mai vechi), Vad si Feleac, in judetul Cluj (secolul al XV-lea) si multe altele. Acelasi lucru se poate spune despre manastirile din Banat: Bezdin, Partos, Lipova, Semlac, Sangeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cubin, Zlatita, Cusici, Bazias, Ciclova, Ogradena Veche, toate din secolele XIV-XV. In Bihor, cnejii romani au ridicat manastirea de la Voievozi (secolele XII-XIV), bisericile din Seghiste, Remetea, Tileagd (secolele XIV-XV) s.a. In Maramures consemnam manastirea Sfantul Mihai din Peri, pusa sub jurisdictia Patriarhiei din Constantinopol in 1391, bisericile din Cuhea, Ieud, Biserica Alba, Apsa de Mijloc, Sarasau, Barsana etc., toate din secolele XIV-XV. In actele medievale sunt mentionati - incepand cu a doua jumatate a secolului XIV - numerosi protopopi, preoti si egumeni, care slujeau in bisericile si manastirile respective.
Existand atatea biserici si manastiri, precum si egumeni, preoti si calugari, in mod firesc trebuie sa admitem ca au existat si episcopi care sa sfinteasca bisericile si manastirile respective, sa hirotoneasca preoti, sa numeasca protopopi si egumeni. Pentru existenta unor episcopi romani din Transilvania pledeaza si numeroasele masuri de asuprire luate de papi sau de regii maghiari (indeosebi de Ludovic cel Mare in 1366 si Sigismund de Luxemburg in 1428) impotriva Bisericii ortodoxe romanesti de aici. Asemenea masuri nu erau necesare decat impotriva unei Biserici bine organizate si nicidecum impotriva unor crestini izolati si fara carmuitori bisericesti care ar fi putut fi convertiti usor la catolicism. Toate acestea constituie marturii sigure asupra continuitatii elementului romanesc ortodox in teritoriile intracarpatice.
Pentru secolele XIII-XIV avem o serie de stiri si despre viata bisericeasca a romanilor de la sud si est de Carpati. Astfel, este atestata documentar o Mitropolie cu resedinta la Vicina, localitate identificata de cei mai multi cercetatori cu orasul Isaccea de azi, vechiul Noviodunum, pe malul drept al Dunarii, in apropierea Deltei. N-ar fi exclus ca ea sa fi fost o continuare a episcopiei pe care am presupus-o, in secolele IX-XII, tot in partile de nord ale Dobrogei, la Dinogetia - Garvan. Ierarhii de la Vicina (Teodor, Luca, Macarie, Chiril, Iachint) erau greci de neam, aflati sub jurisdictia directa a Patriarhiei din Constantinopol. In prima jumatate a secolului al XIV-lea, insemnatatea Vicinei a inceput sa scada, datorita deselor incursiuni ale tatarilor din nordul Marii Negre. Orasul a ajuns apoi in stapanirea lui Basarab I, domnul Tarii Romanesti. Ultimul mitropolit de Vicina, Iachint, va fi mutat de domnitorul Nicolae Alexandru Basarab in scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, act recunoscut de Patriarhia Ecumenica in 1359.
O scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie 1234, facea amintire de niste „pseudoepiscopi de ritul grecilor”, in regiunile de curbura ale Carpatilor, in apropiere de Episcopia catolica a cumanilor, infiintata cu cativa ani inainte. Acestia erau episcopi ortodocsi romani, deoarece cancelaria papala medievala numea pe toti episcopii – ierarhi „pseudoepiscopi” si „greci”, indiferent de originea lor etnica. Tot asa, din diploma data de regele Bela al IV-lea al Ungariei cavalerilor ioaniti, la 2 iunie 1247, in care erau mentionate formatiunile politice conduse de voievozii Litovoi pe Jiu, in Oltenia, si Seneslau pe Arges si cnejii Ioan si Farcas, ambele in dreapta Oltului, aflam de existenta unor „arhiepiscopi si episcopi”, fireste tot de neam roman. Inseamna ca pe langa fiecare formatiune politica exista cate un conducator bisericesc.
In Moldova vor fi existat ierarhi ortodocsi in „tara bolohovenilor”, a „berladnicilor” si a „brodnicilor”, amintite in izvoarele medievale. In 1353, un episcop cu numele de Chiril Romanul era amintit la Przemysl, in Polonia, dupa cum in secolele XI-XIV existase „episcopia vlahilor” din Peninsula Balcanica.
II. Biserica Ortodoxa Romana intre anii 1821-1919 (perioada „moderna”)
Revolutia cu caracter national-social din 1821, care a dus la crearea statului roman modern, a deschis o epoca noua si pentru Biserica Ortodoxa Romana. Regulamentele Organice au pregatit, intr-o prima faza, unificarea organizatiei Bisericii din Tara Romaneasca si Moldova. In ianuarie 1859 a avut loc o prima etapa a procesului de unificare politica romaneasca, prin unirea Moldovei cu Tara Romaneasca, sub conducerea unui singur domn, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). La 3 decembrie 1864, printr-un decret semnat de acesta, s-a proclamat „autocefalia” sau „independenta” Bisericii din noul stat si constituirea unui Sinod general al acestei Biserici, masura absolut necesara pentru realizarea unificarii bisericesti. In acelasi scop, la 11 ianuarie 1865 s-a acordat mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei titlul de „mitropolit primat”.
In timpul lui Alexandru Ioan Cuza s-au luat o serie de masuri care au dus la schimbari profunde in viata bisericeasca, cerute de insasi transformarile petrecute in viata statului (de pilda, secularizarea averilor manastiresti in 1863). Cativa ani mai tarziu, in 1872, s-a elaborat Legea Organica, prin care s-a constituit Sfantul Sinod, cea mai inalta autoritate in Biserica Ortodoxa Romana. Era alcatuit din mitropolitul primat ca presedinte, din mitropolitul Moldovei, cu sufraganii lor, episcopii de Ramnic, Buzau, Arges si respectiv Roman, Husi si Dunarea de Jos (Galati) - infiintata in 1864 - si cate un arhiereu-vicar la fiecare eparhie.
Dupa proclamarea independentei de stat a Romaniei (9 mai 1877), au urmat noi tratative cu Patriarhia, in vederea recunoasterii autocefaliei, care era un act pur formal, caci Biserica romaneasca s-a bucurat si pana atunci de o situatie speciala, in comparatie cu alte Biserici ortodoxe, de o autocefalie relativa fata de Patriarhia Ecumenica. Abia la 25 aprilie 1885, patriarhul ecumenic Ioachim IV a dat obisnuitul „tomos”, pentru recunoasterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Romania.
Biserica romaneasca din Bucovina (Episcopia de Cernauti) a fost ridicata la treapta de Mitropolie, in 1873, autoritatile habsburgice impiedicand orice legatura ale ei cu celelalte eparhii romanesti. Cel mai de seama mitropolit a fost Silvestru Moraru Andrevici (1880-1895). Biserica din Moldova de dincolo de Prut (Basarabia, trecuta in stapanirea ruseasca in 1812), s-a constituit intr-o Arhiepiscopie, cu sediul la Chisinau, dependenta de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Petersburg. Primul e carmuitor a fost romanulGavriil Banulescu Bodini (1812-1821) (fost o vreme mitropolit al Poltavei, apoi al Kievului), sub care s-a infiintat un Seminar teologic la Chisinau si s-a tiparit o noua editie romaneasca a Bibliei la Petersburg; el a organizat eparhia in forme tipic rusesti. Urmasii sai au fost toti rusi, numiti de Sinodul Bisericii Ruse, pana in 1918.
Multi ierarhi din aceasta perioada, au contribuit la promovarea invatamantului si culturii romanesti. Astfel, la staruintele mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1808 si 1912-1842, +1846), s-au infiintat: seminarul de la Socola (1803), scoala elementara, scoala normala si gimnaiul de la Trei Ierarhi, cursul de inginerie condus de Gheorghe Asachi, Academia Mihaileana, scoala „de arte si mestesuguri”, toate in Iasi, si cateva scoli elementare „tinutale” in marile orase ale Moldovei. A tradus un numar insemnat de lucrari teologice din limba greaca si a indrumat tiparirea a peste 130 de carti. O activitate asemanatoare a desfasurat contemporanul sau din Tara Romaneasca, mitropolitul Grigorie IV Dascalul (1823-1834) – un alt traducator de seama din literatura patristica.
In a doua jumatate a secolului consemnam pe mitropolitii primati Nifon (1850-1875), sprijinitor al Unirii Principatelor, intemeietorul unui Seminar in Bucuresti, care-i va purta numele, intretinut din fonduri lasate de el, Calinic Miclescu (1875-1886), sub care s-a recunoscut oficial autocefalia Bisericii noastre si s-a infiintat Facultatea de Teologie din Bucuresti (1881), Iosif Gheorghian (1886-1893 si 1896-1908), Atanasie Mironescu(1909-1911), Canon Aramescu (1912-1918), sub care s-a tiparit prima editie „sinodala” a Bibliei romanesti, in 1914.
La Iasi consemnam pe mitropolitii Sofronie Miclescu (1851-1860), sprijinitor al Unirii, Calinic Miclescu(1875-1902), sub care s-a ridicat monumentala catedrala mitropolitana.
O seama de episcopi din aceasta perioada si-au inscris numele cu vrednicie in randul marilor carturari ai poporului roman. Mentionam la Buzau pe Chesarie (1825-1846), care infiinteaza seminarul de acolo (1836) si o scoala de zugravi-iconari, tipareste aproximativ 60 de carti, Filotei (1850-1850), care i-a continuat activitatea, tiparind Biblia, in 5 volume, in 1851-1856, Dionisie Romano (1859-1873), un transilvanean, sprijinitor al invatamantului si al tipariturilor; el insusi a tiparit o serie de carti, a fost profesor „national”, director de seminar si a infiintat cateva scoli in eparhie. La Ramnic s-au remarcat episcopii Calinic cel Sfant(1850-1868), fost staret la Cernica timp de 32 de ani, unul din reprezentantii de frunte ai spiritualitatii romanesti, canonizat in 1955, Grigorie Ramniceanu (1823-1828), un ales carturar, Gherasim Timus (1893-1911), fost profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti, traducator din literatura teologica rusa si autor de lucrari teologice originale.
In Moldova ne retine atentia episcopul Melchisedec Stefanescu al Dunarii de Jos (1864-1879), apoi al Romanului 1879-1892), autor a numeroase manuscrise didactice si mai ales lucrari de istorie, pe baza carora a fost ales membru activ al Academiei Romane: la Husi Silvestru Balanescu (1886-1900), fost profesor de teologie, traducator de lucrari teologice din ruseste.
*
Biserica Ortodoxa din Transilvania a fost carmuita, in aceasta perioada, de marele ierarh Andrei Saguna, un aroman (vicar in 1846, episcop in 1848, mitropolit intre 1864-1873). El a reusit sa restaureze vechea Mitropolie a Transilvaniei, in 1864, de data aceasta, cu sediul la Sibiu, avand doua eparhii sufragane: la Arad si Caransebes (ultima infiintata in 1865). Saguna a dat o noua organizare mitropoliei, prin cunoscutulStatut Organic din 1868, dupa care s-a condus Biserica din Transilvania pana dupa 1918 si ale carui principii au stat si la baza legiuirilor bisericesti ulterioare din intreaga Biserica Ortodoxa din Romania intregita. Doua sunt principiile de baza ale acestui Statut: autonomia (fata de stat) si sinodalitatea, adica participarea laicilor (in proportie de 2/3 alaturi de mireni(1/3) la conducerea vietii bisericesti la toate nivelele ei: Adunarea parohiala si Consiliul parohial, Adunarea si Consiliul eparhial si Congresul National Bisericesc (pentru intreaga Mitropolie). A acordat o atentie deosebita invatamantului romanesc: Institutul teologic-pedagogic din Sibiu (infiintat in 1811, dar reorganizat de el, cu doua sectii, de teologie – cu 3 ani, cu absolventi de liceu – si pedagogie – cu 1, 3, apoi 4 ani, cu absolventi de patru clase medii), gimnaziul ortodox roman din Brasov (infiintat in 1850), ramas sub indrumarea Bisericii pana in 1948 si aproape 800 de scoli elementare „confesionale”, numai in Arhiepiscopia Sibiului (in toata Transilvania si in Banat existau peste 2700 de astfel de scoli). Tot Saguna a infiintat o tipografie eparhiala la Sibiu (1850), existenta si azi, in care a tiparit aproape toate cartile de slujba, manuale didactice, lucrari istorice si de alt gen, precum ziarul Telegraful Roman, care apare fara intrerupere din 1853 pana azi. In 1861 s-a numarat printre cei care au infiintat Asociatia transilvana pentru cultura si literatura poporului roman din Transilvania (Astra), fiind primul ei presedinte.
Urmasii sai, Miron Romanul (1874-1898) si Ioan Metianu (l899-1919), s-au straduit sa-i continue stradaniile, sub cel din urma ridicandu-se si actuala catedrala mitropolitana din Sibiu.
La Arad consemnam pe episcopii: Gherasim Rat (1835-1850), Procopie Ivascovici (l853-1873), Ioan Metianu (1875-1898) si Ioan Papp (1903-1925), iar la Caransebes pe Ioan Popasu (1865-1889), organizatorul eparhiei, Nicolae Popea (1889-1908), fostul vicar al lui Saguna, autor de lucrari istorice, pe baza carora a fost ales membru activ al Academiei Romane si Miron Cristea (1910-1919), viitorul patriarh al Romaniei intregite.
Pe taram cultural, in afara de ierarhii mentionati aci, o serie de preoti de mir si calugari au lucrat pentru luminarea neamului lor. Astfel, la inceputul secolului numerosi preoti transilvaneni si banateni au publicat diferite lucrari literare: fabulistul Dimitrie Tichindeal, Ioan Teodorovici, preot la Budapesta, Nicolae Horga-Popovici din Seleus-Arad, protopopul Nicolae Stoica din Mehadia, cu lucrari istorice in limbile germana, sarba si romana, protopopul Ioan Tomici din Caransebes, cu lucrari de popularizare a cunostintelor agricole.
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea au activat marii invatati de la Blaj: Timotei Cipariu (1805-1885), istoric, filolog, teolog, pedagog, orientalist si om politic, Ioan Micu Moldovan (1838-1915), autor de manuale didactice si lucrari istorice-filologice, Augustin Bunea (1857-1909), cu diferite studii istorice, episcopul Nicolae Popea al Caransebesului (1826-1909), autor de monografii istorice, arhimandritul bihorean Vasile Mangra (1850-1918), pentru scurt timp mitropolit al Ardealului, cu studii istorice, toti membri activi ai Academiei Romane; preotul rasinarean Sava Popovici-Barcianu, cu numeroase manuale didactice si dictionare, profesorii de teologie Zaharia Boiu, cu manuale didactice si volume de predici si Ioan Popescu, cu valoroase studii de pedagogie, toti trei membri corespondenti ai Academiei Romane, arhimandritul sibian Ilarion Puscariu, spre sfarsitul vietii arhiereu, cu lucrari istorice, preotul Grigorie Silasi, cu lucrari istorice-filologice, amandoi membri onorari ai aceleiasi Academii; banateanul Ioan Sarbu, preot in Rudaria, cu lucrari temeinice despre Matei Basarab (in limba germana) si protopopul Gheorghe Popovici din Lugoj, cu alte lucrari de istorie, Ioan Lupas, ales membru titular al Academiei in 1916, pe cand era protopop in Saliste si multi altii.
In aceasta perioada s-a dezvoltat si presa bisericeasca: Telegraful Roman la Sibiu (1853 - pana azi),Biserica si Scoala la Arad (1877-1948), Foaia Diecezana la Caransebes (1886-1948), Biserica Ortodoxa Romana la Bucuresti (1874 pana azi), Candela la Cernauti (1881-1946), Revista Teologica de la Sibiu (1907-1947); o serie de alte foi din Transilvania si Banat cu caracter politic, literar, scolar, economic erau redactate tot de preoti.
S-a dezvoltat invatamantul teologic, prin Seminariile de la Socola-Iasi (1803), Bucuresti, Buzau, Arges (l836), Ramnic (1837), Husi (l852), Roman (1858), Ismail-Galati (l864), prin Facultatile de Teologie din Iasi, cu o existenta scurta (1860-1864), apoi prin cele din Cernauti (1875, in locul vechiului Institut Teologic, infiintat in 1827) si Bucuresti (1881). In Transilvania se infiinteaza Seminarii si Institute teologice la Blaj (1754), Sibiu (1811), Arad (1822) si Caransebes (1865).
Aratam mai sus ca in Transilvania Biserica indruma si invatamantul romanesc de toate gradele, infiintand gimnazii la Blaj, Beius (1828), Brasov (1850), scoli pedagogice, de meserii, de fete, apoi scoli elementare, aproape in fiecare parohie (de pilda in 1879 existau in Transilvania si Banat 2773 de asemenea scoli romanesti, iar in 1915 erau 1672, cu un efectiv de zeci de mii de elevi). Scolile romanesti au indeplinit un rol insemnat in pastrarea constiintei nationale romanesti si a limbii materne. Biserica din Ardeal si Banat a pus bazele a peste o suta de fonduri si fundatiuni, din care se acordau burse si ajutoare elevilor, studentilor si tinerilor meseriasi saraci.
In aceeasi perioada, numerosi slujitori ai Bisericii au sprijinit toate luptele poporului roman pentru dreptate sociala, independenta nationala si unitate statala. Multi preoti si calugari au sprijinit pe Tudor Vladimirescu (1821) si revolutia din 1848 (preotul Radu Sapca, Ieromonahul Ambrozie, numit popa Tun, arhimandritul Iosafat Snagoveanu in Tara Romaneasca, preotii Simion Balint, Simion Groza, Simion Prodan etc., care au luptat in oastea lui Avram Iancu. Andrei Saguna a fost considerat „diplomatul” revolutiei romanesti din Transilvania prin misiunile ce i-au fost incredintate la Curtea imperiala din Viena. Mai multi ierarhi au fost membri in Divanurile Ad-Hoc si au sprijinit alegerea lui Aalexandru Ioan Cuza ca domn in ambele Principate Romane (fratii Neofit si Filaret Scriban, arhimandritul Melchisedec Stefanescu, Filotei al Buzaului, Sfantul Calinic de la Ramnic). Multi calugari si calugarite s-au angajat voluntar in serviciile sanitare in cursul Razboiului de independenta (1877), o serie de preoti - inclusiv din Transilvania - au organizat colecte pentru razboi, cativa preoti si profesori de teologie s-au numarat intre memorandisti (1892), altii au insotit trupele pe campurile de lupta in primul razboi mondial ca „preoti militari”. Altii au contribuit la realizarea actului unirii de la 1 Decembrie 1918 (Vasile Lucaciu, Miron Cristea, Nicolae Balan s. a.). Tot in Transilvania, o serie de profesori de teologie sau preoti parohi si-au adus contributia la indrumarea poporului in probleme economice-agricole sau mestesugaresti, fie prin publicarea de lucrari de popularizare a cunostintelor agricole, asociatii de meseriasi, scoli de meserii s. a.
Din toate acestea, se desprinde constatarea ca Biserica - prin slujitorii ei - si-a facut datoria fata de neam si in perioada „moderna” a istoriei sale.
III. Biserica Ortodoxa Romana dupa 1918 (perioada „contemporana”)
A. Anii 1918-1914. Actul Unirii Transilvaniei, Basarabiei si Bucovinei, cu vechea Romanie in 1918 - prin care s-a creat statul roman unitar -, a dus si la o serie de prefaceri in viata Bisericii. Dupa 1918, statul a preluat - mai cu seama in Transilvania - multe din atributiile care reveneau pana atunci Bisericii (de pilda, in domeniul invatamantului), rolul ei limitandu-se de acum inainte mai mult la probleme spirituale. Ierarhii din tinuturile alipite au intrat in componenta Sfantului Sinod din Bucuresti, iar la 18/31 decembrie 1919, in scaunul de mitropolit primat a fost ales transilvaneanul Miron Cristea, pana atunci episcop de Caransebes, unul din marii luptatori pentru Unire. Indata dupa aceea, au inceput lucrarile de unificare bisericeasca, incheiate la 6 mai 1925, cand s-a promulgat Legea si Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Romane, cu aplicarea principiilor Statutului Organic Sagunian.
La 4 februarie 1925, Sfantul Sinod a hotarat sa infiinteze Patriarhia Ortodoxa Romana, iar mitropolitul primat sa fie ridicat la treapta de patriarh. Legea pentru infiintarea Patriarhiei a fost promulgata la 25 februarie 1925, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc investitura si inscaunarea primului patriarh Miron Cristea (1925-1939). Urmasul sau a fost patriarhul Nicodim Munteanu (1939-1948), autor a numeroase lucrari teologice originale, traducator din literatura teologica rusa. Sub acesti doi patriarhi s-au infiintat cateva eparhii noi (Oradea, Cluj, Constanta, Maramures, Timisoara si o Episcopie misionara pentru romanii ortodocsi din America).
In ajunul celui de al doilea razboi mondial, Patriarhia Romana avea urmatoarea organizare administrativ-teritoriala: I. Mitropolia Ungrovlahiei cu urmatoarele eparhii sufragane: Bucuresti, Ramnicul-Noul Severin, Buzau, Arges, Tomis (Constanta); II. Mitropolia Moldovei si Sucevei, cu eparhiile Iasi, Roman, Husi, Dunarea de Jos (Galati); III. Mitropolia Ardealului, cu eparhiile Sibiu, Arad, Caransebes, Oradea, Cluj; IV. Mitropolia Bucovinei, cu eparhiile Cernauti, Hotin (Balti), iar din 1938 si Maramures (Sighet); V. Mitropolia Basarabiei, cu eparhiile Chisinau si Cetatea Alba (Ismail). Exista apoi o Episcopie a Armatei, din 1921 (cu sediul in Alba-Iulia) si Episcopia Misionara pentru romanii din America (cu sediul in Detroit) din 1934.
Dintre ierarhii acestei perioade consemnam pe Nicolae Balan, mitropolitul Ardealului (1920-1955), unul din militantii de seama pentru realizarea statului national unitar, pentru organizarea unitara a Bisericii Romane intregita, pentru promovarea ecumenismului crestin, reorganizatorul scolii teologice sibiene, ridicata la rang de Academie. In Moldova, Irineu Mihalcescu (1939-1947), fost profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1904-1939), autor a sute de lucrari de teologie. In Bucovina mentionam pe mitropolitul Nectarie Cotlarciuc(1924-1935), fost profesor la Facultatea de Teologie din Cernauti, participant la cateva congrese si intruniri ecumeniste, iar in Basarabia mitropolitul Gurie Grosu (1920-1937).
Dintre episcopii acestei perioade amintim pe Roman Ciorogariu de la Oradea (1920-1936) si Nicolae Ivan de la Cluj (1921-1936), amandoi militanti pentru emanciparea politico-sociala a romanilor transilvaneni,Grigorie Comsa de la Arad (1925-1935), incercat misionar, autor a numeroase volume de predici si brosuri de aparare a Ortodoxiei, Iacob Antonovici de la Galati (1923-1924) si Husi (1924-1931), autor de lucrari istorice, toti membri de onoare ai Academiei Romane.
S-a dezvoltat invatamantul teologic: Facultati de Teologie la Bucuresti (din 1881), Cernauti (1875) si Chisinau (1927), Academii teologice in Sibiu, Arad, Caransebes, Cluj si Oradea si o serie de seminarii cu 8 clase. Dintre profesorii acestor Facultati s-au remarcat o seama de teologi de prestigiu, ca Ioan Irineu Mihalcescu, Nichifor Crainic, Teodor Popescu, Niculae Popescu, Haralambie Roventa, Serban Ionescu, Petre Vintilescu, Grigorie Cristescu, Vasile Ispir la Bucuresti; Vasile Tarnavschi, Vasile Gheorghiu, Nicolae Cotos, Vasile Loichita, Valerian Sesan, Simion Reli la Cernauti; Grigorie Pisculescu (cu numele de scriitor Galaction), Vasile Radu, Iuliu Scriban, Ioan Savin, Toma Bulat, fratii Valeriu si Cicerone Iordachescu la Chisinau; Nicolae Colan, Dumitru Staniloae, Nicolae Terchila la Sibiu; Ilarion Felea la Arad, Liviu Galaction Munteanu la Cluj, Stefan Lupsa la Oradea etc. Toti au publicat lucrari deosebit de valoroase in specialitatea lor. O serie de preoti au fost prezenti in viata culturala a tarii: prozatorii Gala Galaction si Ion Agarbiceanu, arheologul Constantin Matasa, intemeietorul Muzeului din Piatra Neamt, istoricii Gheorghe Ciuhandu, Candid Muslea, Constantin Bobulescu, Dumitru Furtuna s. a., folcloristii Teodor Balasel din Valcea, Gheorghe Dumitrescu din Bistrita-Mehedinti, specialistul in muzica bizantina Ioan Petrescu de la biserica Visarion din Bucuresti etc.
Au aparut o serie de noi periodice bisericesti, pe langa cele vechi: Biserica Ortodoxa Romana si Studii Teologice la Bucuresti, Candela la Cernauti, Revista Teologica la Sibiu, Luminatorul si Misionarul la Chisinau, buletine eparhiale pentru fiecare eparhie.
S-a dezvoltat arta bisericeasca cu toate ramurile ei, indeosebi arhitectura si pictura, prin bisericile monumentale ridicate intr-o serie de orase ale tarii, mai ales in Transilvania (Catedralele Alba Iulia, Cluj, Timisoara, biserici in Targu Mures, Sighisoara, Turda, Resita, Satu Mare, Zalau, Craiova, Buzau, Constanta, Galati, Piatra Neamt, Balti etc.); s-au refacut ori s-au ridicat din temelie cateva manastiri.
S-au intarit legaturile cu celelalte Biserici Ortodoxe si cu alte Biserici crestine. Astfel, Biserica Ortodoxa Romana si-a trimis delegati la Conferintele panortodoxe de la Constantinopol (1923), Manastirea Vatoped din Muntele Athos (1930), la prima Conferinta a profesorilor de teologie din Balcani, tinuta la Sinaia in Romania (1924), la primul Congres al profesorilor de teologie ortodoxa la Atena (1936). Patriarhul Miron a facut cateva vizite unor ierarhi ortodocsi de peste hotare si a primit vizite la Bucuresti. Biserica Ortodoxa Romana a participat si la cateva Congrese ale celor trei mari ramuri ale miscarii ecumenice care au activat in perioada interbelica: Crestinism practic (Stockholm 1925, Berna 1926), Credinta si organizare (Lausanne 1927) si Alianta Mondiala pentru infratirea popoarelor prin Biserica (Praga 1928, Faris Bad Larvik in Norvegia 1938). Cea din urma a tinut mai multe conferinte regionale, unele chiar in Romania (Sinaia 1924, Bucuresti 1933, Ramnicu-Valcea 1936). S-au incheiat legaturi stranse cu Biserica anglicana, mai ales dupa recomandarea hirotoniilor anglicane de catre Sfantul Sinod din Bucuresti, in 1935.
B. Biserica Ortodoxa Romana in perioada 1944-1989. Dupa 1944 Biserica a fost inlaturata treptat din viata statului. In 1948 a fost eliminat invatamantul religios din scoli, s-au interzis slujbele in spitale, azile si cazarmi, au fost suprimate periodicele bisericesti ale eparhiilor, au fost desfiintate Facultatea de Teologie din Suceava (fosta la Cernauti), patru Academii teologice din Ardeal si Banat, precum si seminariile teologice ale eparhiilor din Muntenia si Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului. Curand dupa 1944 peste o mie de preoti ortodocsi (la care se adauga si cei romano-catolici, greco-catolici si protestanti) au fost arestati, aruncati in inchisori, trimisi sa lucreze la canalul Dunare-Marea Neagra, unii deportati chiar in Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai multi au fost eliberati abia in 1964. Intre cei aruncati in inchisori, se numarau si teologi de mare prestigiu, ca Nichifor Crainic, Ioan Savin, Dumitru Staniloae, Liviu G. Munteanu, Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat in Siberia) si multi altii; cativa preoti ortodocsi au fost impuscati . Fostul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte, in contumacie (+1964, in Franta). In 1959 au fost desfiintate un numar de schituri si manastiri, sute de calugari si calugarite au fost scosi din ele in mod brutal si trimisi in familiile lor sau in fabrici de catre organele de stat. In ultimii ani ai dictaturii comuniste, au fost demolate peste 20 de lacasuri de inchinare din Bucuresti (manastirile Cotroceni, Vacaresti, Pantelimon, bisericile Sfanta Vineri Sfantul Spiridon Vechi, Alba-Postavari, Enei, Spirea Noua Izvor, Sfanta Treime Dudesti etc.). Autorizatiile pentru ridicarea sau repararea unor biserici se obtineau cu multa greutate. Preotimea ortodoxa, in totalitatea ei, era supravegheata si controlata in permanenta, prin asa-numitii „inspectori de culte” si ofiteri de Securitate, prezenti mereu in toate institutiile bisericesti.
La 4 august 1948 s-a publicat Legea pentru regimul general al Cultelor. Erau recunoscute 14 culte: ortodox, romano-catolic, armeano-gregorian, crestin de rit vechi (lipovean), reformat (calvin), evanghelic-luteran C.A., sinodo-presbiterian, unitarian, mozaic, musulman, baptist, adventist de ziua a saptea, penticostal si crestin dupa Evanghelie, toate avand organizarea lor specifica si lacasuri de cult. La 19-20 octombrie 1949, Sfantul Sinod a votat Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Romane, aprobat apoi si de Ministerul Cultelor (are la baza principiile Statutului Organic al lui Andrei Saguna). Potrivit acestuia, Biserica noastra avea un numar mai redus de eparhii, in comparatie cu perioada precedenta: I. Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Bucurestilor, Arhiepiscopia Tomisului si Dunarii de Jos (cu sediul la Galati), Episcopia Buzaului; II. Mitropolia Moldovei si Sucevei, cu Arhiepiscopia Iasilor, Episcopia Romanului si Husilor; III. Mitropolia Ardealului, cu Arhiepiscopia Sibiului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului si Clujului, Episcopia Alba-Iuliei (infiintata in 1975), Episcopia Oradiei; IV. Mitropolia Olteniei, cu Arhiepiscopia Craiovei si Episcopia Ramnicului si Argesului; V. Mitropolia Banatului, cu Arhiepiscopia Timisoarei si Caransebesului si Episcopia Aradului.
Se prevede si acum participarea laicilor la conducerea Bisericii, in Adunarile si Consiliile parohiale, Adunarile si Consiliile eparhiale si Adunarea Nationala Bisericeasca (pentru intreaga Patriarhie), in proportia cunoscuta: 1/3 clerici si 2/3 mireni.
Pentru credinciosii ortodocsi romani care traiau peste hotare s-au organizat: Arhiepiscopia Misionara Ortodoxa Romana din Statele Unite si Canada, cu sediul la Detroit si Arhiepiscopia Misionara Ortodoxa Romana pentru Europa Centrala si Occidentala, cu sediul la Paris. Vechea Episcopie din America infiintata in 1934 (devenita, intre timp, Arhiepiscopie) n-a mai pastrat legaturile cu tara si cu Patriarhia.
Intre ierarhii din perioada de care ne ocupam, consemnam in primul rand pe patriarhul Justinian Marina(1948-1977), priceput organizator si indrumator al vietii bisericesti in conditiile create dupa al doilea razboi mondial. A fost urmat de Iustin Moisescu (1977-1986), fost profesor la Facultatile de teologie din Varsovia, Cernauti si Bucuresti, apoi mitropolit al Ardealului (1956-1957) si al Moldovei (1957-1977). Din 1986 Biserica noastra este condusa de patriarh Teoctist Arapasu, fost episcop-vicar patriarhal, episcop al Aradului, mitropolit al Olteniei, apoi al Moldovei. Dintre ceilalti ierarhi, mentionam pe mitropolitii Ardealului Nicolae Colan (1957-1967), Nicolae Mladin (1967-1981) si Antonie Plamadeala (din 1982, fost episcop-vicar patriarhal, apoi episcop al Buzaului); apoi Firmilian Marin (1947-1972) si Nestor Vornicescu ai Olteniei (din 1978); Vasile Lazarescu (1934-1961) si Nicolae Corneanu ai Banatului (din 1962), episcopii Andrei Magieru al Aradului (1936-1960), Chesarie Paunescu al Constantei, apoi al Dunarii de Jos (1944-1973), Iosif Gafton al Ramnicului si Argesului (1944-1984), Antim Anghelescu al Buzaului (1944-1979), Vasile Coman al Oradiei (1971-1992), cei mai multi autori de lucrari teologice si istorice, participanti la numeroase Congrese si intruniri peste hotare.
Intre faptele mai de seama din viata bisericeasca trebuie sa mai retinem revenirea la Ortodoxie a majoritatii covarsitoare a clerului si credinciosilor uniti (greco-catolici) in 1948, precum si prima canonizare oficiala a unor sfinti si marturisitori de neam roman (1955).
Pentru pregatirea personalului de cult au functionat sase seminarii teologice cu durata de cinci ani (Bucuresti, Buzau, Manastirea Neamt, Cluj-Napoca, Craiova si Caransebes) si doua Institute Teologice de grad universitar cu durata de patru ani, la Bucuresti si Sibiu.
O serie de teologi romani s-au remarcat prin lucrarile lor sau prin activitatea ecumenica: Dumitru Staniloae, Ioan Coman, Liviu Stan, Nicolae Chitescu, Emilian Vasilescu, Orest Bucevschi, Nicolae Balca, Nicolae Nicolaescu, Ene Braniste, Ioan Ramureanu, Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, Petru Rezus, Alexandru Ciurea, Nicolae Lungu, toti la Bucuresti; Nicolae Neaga, Nicolae Mladin, Sofron Vlad, Grigorie Marcu, Dumitru Belu, Iorgu Ivan, Milan Sesan, Isidor Todoran, Stefan Lupsa, Teodor Bodogae, Corneliu Sarbu, Dumitru Calugar, Gheorghe Soima, Alexandru Moisiu, la Sibiu.
Patriarhia Romana edita cateva publicatii periodice: Biserica Ortodoxa Romana (apare din 1874), buletinul oficial al Patriarhiei Romane, Studii Teologice, revista Institutelor Teologice; Ortodoxia, revista Patriarhiei (fiecare cu un tiraj de 10.000 ex., cu 4-6 aparitii pe an). Toate cele cinci Mitropolit editau cate o revista, tot cu cate 4-6 aparitii pe an: Glasul Bisericii (Mitropolia Ungrovlahiei), Mitropolia Moldovei si Sucevei,Mitropolia Ardealului, Mitropolia Banatului. La Sibiu apare foaia bisericeasca bilunara Telegraful Roman, cel mai vechi periodic romanesc, cu aparitia neintrerupta din 1853.
In Editura si Tipografia Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa din Bucuresti s-au tiparit: Biblia (patru editii, in 1968, 1975, 1982, 1988), carti de cult, manuale pentru invatamantul teologic universitar si seminarial, lucrari teologice, carti pentru credinciosi, carti de rugaciuni, calendare s. a. Acelasi lucru l-au facut si tipografiile eparhiale de la Manastirea Neamt, Sibiu si Timisoara.
Dupa 1948 au fost restaurate, pictate sau reparate prin daniile credinciosilor majoritatea celor peste 12.000 de lacasuri de cult ortodox (biserici, manastiri, schituri, paraclise) de pe tot cuprinsul tarii. Au fost restaurate cele mai multe din bisericile si manastirile monumente istorice. In acelasi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi, in tot cuprinsul Patriarhiei, din care multe sunt adevarate monumente de arta.
Biserica Ortodoxa Romana a intretinut legaturi de prietenie si colaborare cu toate celelalte Patriarhate si Biserici ortodoxe autocefale. Aceste relatii sunt marcate indeosebi de vizitele oficiale facute Bisericii Ortodoxe Romane de patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Bulgariei, precum si vizitele oficiale facute de reprezentantii Bisericii Ortodoxe Romane acestor Patriarhii, in ultimele decenii.
S-au stabilit relatii cu Bisericile vechi Orientale (Patriarhia Etiopiei, Patriarhia armeana din Etchimiadzin, Patriarhia copta din Egipt si Biserica siriana iacobita din Kerala-India), cu Biserica romano-catolica (mai ales din Austria, Germania si Belgia), cu Biserica veche catolica, cu Biserica anglicana, cu o serie de Biserici protestante.
Biserica Ortodoxa Romana activeaza in Consiliul Mondial al Bisericilor din anul 1961. Si-a trimis delegati la Adunarile Generale de la New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), toate conduse de mitropolitul de atunci al Moldovei si Sucevei, Iustin Moisescu (fost membru in Comitetul Central pana in 1977) si Vancouver (1983), condusa de mitropolitul Ardealului Antonie Plamadeala. Alti ierarhi si teologi ortodocsi romani activeaza in diferite Comisii ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Patriarhii Justinian si Iustin au facut vizite la sediul Consiliului Mondial de la Geneva (1966-1981). La randul lor, numerosi conducatori ai acestei mari organizatii intercrestine au facut vizite in Romania cu diferite ocazii, purtand discutii cu patriarhii romani, cu alti conducatori de culte, ierarhi si profesori de teologie. Biserica noastra si-a adus aportul si la promovarea dialogului intercrestin si in cadrul Conferintei Bisericilor Europene, cu sediul la Geneva (cateva sesiuni ale acestor doua mari organizatii s-au tinut in Romania)
Realizari si perspective dupa 1989
Evenimentele din Decembrie 1989 au adus o seama de schimbari nu numai in viata politica si sociala a tarii, ci si in afara vietii religioase. Indata dupa derularea acelor evenimente, Biserica noastra a fost pusa in fata unor probleme noi, cu care va trebui sa se confrunte si in viitor si pentru care nu era pregatita. De pilda, inca din Decembrie 1989 era recunoscuta existenta Bisericii catolice de rit grec (fosta greco-catolica sau unita); in martie 1990 Vaticanul a numit sase episcopi catolici de „rit latin” si alti cinci de „rit grec” sau oriental (la Blaj, Oradea, Lugoj, Cluj-Napoca si Baia Mare), fara acordul prealabil al autoritatilor de stat romanesti. In 1991, mitropolitul Blajului, Alexandru Todea, a fost ridicat de papa la demnitatea de cardinal. Acesti ierarhi, ca si unii preoti nereveniti la Ortodoxie in 1948 sau din cei hirotoniti de atunci incoace, au inceput o intensa actiune prozelitista, in vederea atragerii unor preoti si credinciosi ortodocsi la Biserica catolica de rit grec. In pofida faptului ca au un numar infim de credinciosi (118.377), totusi si-au redeschis Academii teologice la Blaj, Cluj-Napoca, Baia Mare si Oradea. Incercarile ierarhiei ortodoxe de-a angaja un dialog cu ierarhii acestei Biserici au primit un refuz categoric, in mai multe randuri, incat Biserica noastra va mai fi confruntata cu actiunile lor prozelitiste.
In primele luni ale anului 1990 s-a recunoscut existenta legala a mai multor culte neoprotestante (sub numele de „asociatii”). Toate aceste culte au inceput o intensa actiune prozelitista printre credinciosii ortodocsi, bucurandu-se de un sprijin material permanent din afara hotarelor tarii, la care se adauga numerosi „evanghelizatori” veniti la noi in tara sa-L vesteasca pe Hristos, ca si cum poporul nu L-ar cunoaste de aproape doua milenii. Cu toate acestea, recensamantul din ianuarie 1992, prezinta urmatoarea configuratie confesionala a Romaniei: din 22.760.449 locuitori, 86,8% sunt ortodocsi, 5% romano-catolici, 3,5% reformati, 1% catolici de rit grec („uniti”), 1% penticostali, 0,5% baptisti, restul cultelor avand sub 0,5% (ateii reprezinta abia 0,2%).
In pofida dificultatilor de ordin economic cu care se confrunta nu numai Biserica Ortodoxa, ci tara intreaga, se pot inregistra, totusi, o seama de fapte pozitive. In primul rand, mentionam reinfiintarea unor eparhii desfiintate in 1948: Arhiepiscopia Tomisului, Arhiepiscopia Sucevei, Arhiepiscopia Targovistei, Episcopia Argesului, Episcopia Maramuresului si Satmarului, Episcopia Caransebesului, Episcopia Husilor. S-au infiintat eparhii noi: Slobozia, Harghita si Alexandria. S-au schimbat denumirile unor eparhii. In felul acesta, astazi, Biserica Ortodoxa Romana are urmatoarea impartire administrativ-teritoriala, cu urmatorii titulari (multi alesi dupa 1990)
In sectorul vietii culturale, notam infiintarea de noi institutii de invatamant teologic, chiar peste nevoile reale ale Bisericii: Facultati de teologie la Iasi, Cluj-Napoca si altele de mai putina importanta, seminarii noi (pe langa cele sase existente pana in 1989), la Galati, Ramnicu-Valcea, Alba-Iulia, Baia Mare, Suceava, Manastirea Agapia (pentru fete) s. a.; intregul invatamant teologic superior a fost incadrat in Universitatile din orasele respective, si reorganizat pe trei sectii: Teologie Pastorala, Teologie-Litere si Teologie-Asistenta Sociala; se reprimesc si fete in toate scolile teologice.
Au aparut o serie de publicatii periodice noi aproape la fiecare centru eparhial: Vestitorul ortodoxiei la Bucuresti, Candela Moldovei la Iasi, Invierea la Timisoara, Renasterea la Cluj, Tomisul ortodox la Constanta,Credinta strabuna la Alba-Iulia, Credinta romaneasca la Baia Mare, Legea romaneasca la Oradea, Biserica si Scoala la Arad, Foaie diecezana la Caransebes, Calauza ortodoxa la Galati, Lumina lina la Arges.
In acelasi timp, au aparut o seama de lucrari noi de teologie si istorie bisericeasca la Bucuresti, Sibiu, Craiova, Timisoara si in alte parti.
S-au redeschis toate manastirile si schiturile desfiintate in mod abuziv in 1959 ori s-au deschis noi asezaminte monahale, mai ales in Ardeal. In acelasi timp - in pofida greutatilor financiare cu care se confrunta Biserica - s-au pus fundatiile a zeci de biserici mai ales in mediul urban si manastiri (Ramet, Recea, Mures, Sambata de Sus etc.).
Biserica si-a reluat intr-o alta perspectiva activitatea de ordin social umanitar, prin infiintarea unor asociatii caritative in vederea ajutorarii orfanilor, a batranilor si handicapatilor, prin asistenta religioasa in spitale, orfelinate si azile de batrani.
Biserica isi continua si relatiile externe, prin participarea la activitatile desfasurate in cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor (o delegatie a Bisericii noastre a participat la lucrarile celei de a saptea Adunari generale care a avut loc, in ianuarie 1991 la Canberra, in Australia, condusa de mitropolitul Daniel Ciobotea), a Conferintei Bisericilor Europene, ale unor Comisii mixte de dialog cu alte Biserici. In cateva randuri, ne-au vizitat delegatii bisericesti ortodoxe (patriarhul ecumenic Bartolomeu I, patriarhul Partenie al Alexandriei,Pavel al Serbiei, Maxim al Bulgariei si altii). La randul lor, delegatii sinodale romane, conduse de Prea Fericitul Patriarh Teoctist, au vizitat alte Biserici Ortodoxe surori. Facultatile de Teologie au incheiat „parteneriate” cu Facultati din afara hotarelor, mai cu seama catolice si protestante.
In pofida dificultatilor prin care trecem, ierarhii, profesorii de teologie si preotii Bisericii Ortodoxe Romane isi continua activitatea lor misionara, sociala si culturala pentru a fi vrednici de inaintasii lor, carora doresc sa le cinsteasca memoria printr-o activitate tot mai rodnica.
Sursa: Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoric BOR.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu