Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Nicoli Sviatoşa, stăpînitorul Cernigovului (14 octombrie)

  Se schimbă şi se preface chipul lumii acestea şi împărăţia ei se mută de la neam la neam. Scaunele domnilor pămînteşti de multe ori le-a surpat Dumnezeu şi a pus pe cei blînzi în locul lor. A cugetat la această schimbare a stăpînirii celei trecătoare de pe pămînt şi fericitul şi binecredinciosul Nicoli Sviatoşa, fiul lui David Sviatoslavici, domnul Cernigovului, nepotul lui Sviatoslav Iaroslavici, domnul Kievului şi al Cernigovului, care a întemeiat sfînta biserică cea de Dumnezeu zidită a Pecerskăi. Si cunoscînd bine că numai la cer este împărăţie netrecătoare şi în veci petrecătoare, plină de negrăitele bunătăţi care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, pentru aceasta a lăsat slava şi bogăţia, cinstea şi stăpînirea domniei sale celei pămînteşti şi trecătoare pentru împărăţia cerului cea veşnică, ca Ioasaf cel de demult, fiul împăratului Iudeii; şi mergînd în mănăstirea Pecerskăi s-a îmbrăcat în îngerescul chip călugăresc şi a strălucit cu luminarea vieţii întru atîta, încît toţi, văzîndu-i faptele lui cele bune, preamăreau pentru dînsul pe Dumnezeu. Mai înainte de toate a sporit în ascultare, căci a slujit frţilor la bucătărie, tăind cu mîinile sale lemne, aducîndu-le de multe ori pe umerii săi de pe malul rîului şi făcînd chiar mîncărurile de trebuinţă cu voie bună. După îndelungate osteneli, înştiinţîndu-se de aceasta fraţii lui, Iziaslav şi Vladimir, abia l-au îndepărtat pe el de la acest lucru. Dar acest adevărat ascultător cu lacrimi a cerut să mai slujească fraţilor acolo încă un an. Si aşa s-a ostenit în bucătărie trei ani, cu toată osîrdia şi cucernicia. După acest timp, ca un iscusit şi desăvîrşit întru toate, l-au pus ca să păzească poarta mănăstiri, unde aşişderea a petrecut trei ani şi nu a mers nicăieri, în afară numai de biserică. Apoi, de acolo l-au luat ca să slujească la trapeză şi săvîrşea acest lucru precum se cădea, cu voie bună către toţi.

     Astfel, trecînd treptele ascultării cu bună rînduială, a fost silit, cu sfatul egumenului şi al tuturor fraţilor, să se liniştească de acum în chilie şi să aibă grijă de mîntuirea sa în tăcere. Iar el, făcînd ascultare, şi-a sădit o grădină cu mîinile sale, lîngă chilie. Si în toţi anii călugăriei sale nu a rămas fără ocupaţie, ci întotdeauna lucra cu mîinile, iar în gură avea neîncetat rugăciunea aceasta: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Gusta nimic altceva, fără numai puţin din hrana de obşte mănăstirească, iar de i se întîmpla vreodată să aibă ceva mai mult - ca un domn, de la ai săi - el îndată pe toate le împărţea la trebuinţa străinilor şi a săracilor şi mai ajuta şi la rînduiala bisericească pentru ca să fie în biserică cărţi multe.

     Avea acest domn, încă din stăpînirea domniei sale, un doctor foarte iscusit, pe nume Petru, de neam sirian, care venise cu dînsul în mănăstire. Văzînd acest doctor sărăcia cea de voie a stăpînitorului său, a plecat de la el şi locuia în Kiev unde vindeca mulţi bolnavi. Însă de multe ori mergea la fericitul şi văzîndu-l în pătimirea lui cea grea şi în postul cel fără de măsură, slujind la bucătărie şi stăruind la poarta mănăstirii, îl sfătuia, zicîndu-i: "O! domnule, îngrijeşte-te de sănătatea ta, ca nu cumva să-ţi îmbolnăveşti trupul prin multă osteneală şi înfrînare, căci, slăbind aşa mereu, mai greu îţi va fi să porţi jugul pe care ai voit a-l lua asupra ta pentru Hristos. Cred că Dumnezeu nu voieşte post sau osteneală mai presus de putere, ci numai inimă curată şi smerită. Slujeşti călugărilor ca un rob cumpărat, neobişnuit fiind la o nevoinţă ca aceasta şi nu ţi se cuvin acestea pentru că eşti domn. Fraţii tăi, care sînt de bun neam, Iziaslav şi Vladimir, socotind starea ta de mare necinste, sînt cuprinşi de mîhnire pentru a ta sărăcie, căci din atîta slavă şi cinste ai ajuns în sărăcia cea mare ca să-ţi chinuieşti trupul şi să te îmbolnăveşti cu hrană nepotrivită. Mă minunez şi de schimbarea stomacului tău, care oarecînd slăbea de bucate dulci, iar acum suferă, primind verdeţuri crude şi pîine uscată. Fereşte-te ca nu cumva să se adune suferinţa împreună cu neputinţa şi tu, neavînd tărie, degrabă te vei lipsi de viaţă, iar eu nu voi mai putea să te ajut şi aşa vei lăsa jale nemîngîiată fraţilor tăi. Boierii tăi, care ţi-au slujit şi care erau mari şi slăviţi prin tine, acum, lipsindu-se de nădejdea lor, te doresc pe tine şi sînt foarte mîhniţi. Aceştia, făcîndu-şi case mari, locuiesc în ele, iar tu nu ai unde să-ţi pleci capul, şezînd în gunoi, uneori în bucătărie, alteori la poartă. Care dintre domnii Rusiei a făcut aşa ceva? Oare fericitul tău tată, David, sau pururea pomenitul tău moş, Sviatoslav? Nici din boieri nimeni altcineva n-a dorit calea acestei vieţi neslăvită, în afară de Varlaam care a fost egumen aici. De aceea, de nu-mi vei asculta sfatul meu, mai înainte de vreme vei muri". Acestea şi multe altele a spus doctorul fericitului, uneori şezînd în bucătărie cu dînsul, iar alteori la poartă, fiind îndemnat de fraţii lui. Iar fericitul îi răspundea, zicîndu-i : "Frate Petre, bine m-am îngrijit pentru sănătatea sufletului meu şi am socotit că nu se cade a cruţa trupul, ca să nu poftească asupra duhului şi să nu ridice asupra mea război; căci prin înfrînare trupul oboseşte şi prin osteneală se smereşte, iar nu slăbeşte; şi măcar de ar fi slăbit: "că puterea Mea întru neputinţă se săvîrşeşte", a spus Domnul Apostolului".

     Apostolul mai zicea: "Nevrednice sînt pătimirile vremii de acum pentru slava ce are să se arate întru noi". Dumnezeu vrea inimă curată şi smerită, însă fără de post şi fără de osteneală nu poate cineva să fie în acest fel, căci postul este maica întregii înţelepciuni şi a curăţeniei. "Şi s-au smerit întru osteneli inimile lor", s-a zis demult. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a mîntuit de robia lumească şi m-a făcut rob robilor Săi, acestor fericiţi monahi, căci aşa fiind domn, slujesc Împăratului împăraţilor în chip monahicesc, iar fraţii mei să se îngrijească de ei pentru că fiecare îşi va purta sarcina sa. Să le ajungă lor a mea moştenire, pe care pentru aceea am lăsat-o în domnia pămîntească, ca să moştenesc împărăţia cerească. Că am sărăcit pentru Hristos, ca pe Hristos să-L dobîndesc. Iar tu, în sărăcia mea, pentru înfrînare şi pentru bucatele cele nepotrivite pentru ce mă ocărăşti, îngrozindu-mă cu moartea? Căci şi tu, cînd vindeci o boală trupească, oare nu porunceşti bolnavului să se înfrîneze şi să se ferească de orice bucate? Şi mie tot aşa mi se cade să-mi tămăduiesc bolile cele sufleteşti, însă trupeşte de voi muri, a muri pentru Hristos mie îmi este dobîndă. Şi dacă şed în gunoi, de ce mă faci tu mai prost decît boierii? Căci, iată, cu Iov, care se socoteşte că era împărat, mi se pare a împărat. Deşi nici unul din domnii Rusiei nu au făcut aceasta mai înainte de mine, eu, urmînd Împăratului ceresc, voiesc să mă arăt înaintea lor povăţuitor, ca măcar de aici înainte cineva să rîvnească la aceasta şi să-mi urmeze; dar mai mult să-ţi dai seama de tine şi de cei ce te-au învăţat".

     Dacă se îmbolnăvea vreodată acest fericit domn, ostenindu-se în slujba ascultării, atunci, aflînd Petru doctorul, îndată îi gătea ierburi pentru vindecarea bolii de care suferea sau pentru fierbinţeală sau vreo altă vătămare. Întotdeauna, mai înainte de venirea doctorului cu ierburile, domnul se făcea sănătos cu dumnezeiescul ajutor şi nicidecum nu voia să fie doftoricit. Odată s-a întîmplat de s-a îmbolnăvit însuşi doctorul acela şi a venit la dînsul fericitul, zicîndu-i: "Dacă nu vei bea îndată doctorii, degrabă te vei tămădui, iar de nu mă vei asculta pe mine, mult vei pătimi". Dar el, mai priceput socotindu-se, nu a ascultat, ci a băut din amestecurile sale şi, vrînd să scape de boală, puţin a fost de nu s-a lipsit de viaţă. După aceea s-a tămăduit cu ajutorul rugăciunilor sfîntului. Altă dată s-a îmbolnăvit iarăşi acel doctor, iar fericitul a trimis la dînsul această făgăduinţă: "A treia zi - a zis - te vei tămădui, de nu te vei îngriji pe sineţi". Şi doctorul, învăţat fiind din neascultarea cea dintîi, a ascultat pe fericitul şi, după cuvîntul lui, a treia zi s-a tămăduit.

     Fericitul a chemat pe cel tămăduit, fiind atunci la poartă de ascultare, şi i-a zis: "Petre, ţi se cade să te tunzi în chip monahicesc şi să slujeşti Domnului şi Preacuratei Maicii Sale în locul meu în această mănăstire, că eu după trei luni mă voi duce din lumea aceasta". Iar Petru doctorul, auzind aceasta, a căzut la picioarele lui şi cu lacrimi în ochi a strigat: "Vai mie, stăpînul meu, binefăcătorul meu şi scumpa mea viaţă! Cine va căuta la străinătatea mea? Cine va hrăni pe orfani şi pe săraci? Cine va apăra pe cei năpăstuiţi? Cine va milui mulţimea celor ce le trebuie ajutor? Oare nu ţi-am spus, o! domnule, că vei lăsa fraţilor tăi plîngere nemîngîiată? Oare nu ţi-am zis, o domnule, cruţă-ţi viaţa ta, de vreme ce multora poţi să le fii de folos şi prin a ta viaţă multora dai viaţă? Oare nu tu m-ai tămăduit cu puterea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea ta? Deci unde te duci, păstorule cel bun? De boleşti tu, tămăduitorul meu, spune robului tău rana cea de moarte şi de nu te voi tămădui eu, apoi să fie capul meu în locul capului tău şi sufletul meu pentru sufletul tău. Să nu te duci de la mine tăcînd, ci arată-mi mie, stăpînul meu, de unde ai o înştiinţare ca aceasta. De este de la oameni, eu voi da viaţa mea pentru a ta; iar de te-a vestit Domnul Însuşi de aceasta, roagă-te Lui ca eu să mor pentru tine, că de mă vei lăsa, apoi unde voi şedea şi voi plînge pentru tine? Oare pe gunoiul acesta sau la poarta aceasta unde petreci? Dar şi aici va fi închis. Sau ce voi moşteni din averea ta, fiind tu însuţi gol? Oare aceste jalnice trenţe de pe tine? Dar în acestea vei fi învelit, ducîndu-te din lume. Dăruieşte-mi măcar rugăciunea ta, precum, mai demult, Ilie i-a dat lui Elisei cojocul, ca să-mi despart adîncul inimii şi apele vieţii mele, şi să trec în locul acoperămîntului celui minunat pînă la casa lui Dumnezeu, acolo unde voieşti tu să te duci. Pentru că ştie şi fiara ca după apusul soarelui să se adune şi în culcuşurile sale să zacă, dar eu, după ce te vei duce tu, nu ştiu unde voi merge. Că şi pasărea şi-a aflat casă ei şi turtureaua cuib unde îşi va pune puii, iar tu de şase ani locuieşti în mănăstire şi un loc pentru tine nu ai aflat. Deci, unde mă vei lăsa?". Iar fericitul domn, ridicînd pe doctorul cel ce plîngea, a zis către dînsul: "Nu te întrista, Petre; mai bine este a nădăjdui spre Domnul, decît a nădăjdui spre boieri. Ştie Domnul cum va păzi toată făptura pe care Singur a zidit-o; Acela se îngrijeşte să hrănească flămînzii, să-i apere pe năpăstuiţi şi să-i mîntuiască pe cei din ispite şi îţi va da şi ţie scăpare. Iar fraţii mei cei după trup să nu plîngă pentru mine, ci să se plîngă pe ei şi faptele lor, în valea plîngerii lumii acesteia, ca în fericirea cea viitoare să se mîngîie. Iar mie pentru viaţa cea vremelnică nu-mi trebuie doctorie, căci de mult am murit pentru cele vremelnice, iar morţii, după fire zicînd, viaţă nu vor vedea, nici doctorii vor învia, precum strigă Isaia".

     Acestea zicînd fericitul, a mers cu doctorul la peşteră şi şi-a gătit un loc de mormînt către doctor: "Care dintre noi iubeşte mai mult locul acesta?" Iar doctorul, cu plîngere, a răspuns: "Ştiu că de ai voi, ai ruga pe Domnul ca să vieţuieşti încă, iar pe mine să mă pui aici". Fericitul a zis către dînsul: "Să-ţi fie ţie precum voieşti, dacă Domnul va voi aşa. Deci într-un chip călugăresc să ne rugăm Lui". Atunci doctorul, după sfatul fericitului, s-a tuns în chipul călugăresc şi a petrecut trei luni, vărsînd lacrimi în rugăciune ziua şi noaptea, neîncetat. Apoi fericitul, mîngîindu-l pe el, i-a zis: "Frate Petre, oare ai voi ca să te iau cu mine?" Iar el cu plîngere, ca şi mai înainte, a răspuns: "Voiesc ca pe mine să mă slobozi şi să mor pentru tine, iar tu să rămîi aici şi să te rogi pentru mine". A grăit lui fericitul: "Îndrăzneşte frate şi gata să fii, că a treia zi, după dorirea ta, te vei duce din viaţa aceasta". Şi aşa Petru, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, sosind vremea cea înainte zisă, s-a culcat pe pat şi şi-a dat duhul său în mîinile Domnului. Iar după moartea doctorului, fericitul Sviatoşa s-a nevoit treizeci de ani, neieşind din mănăstire şi, desăvîrşit cîştigîndu-şi viaţă sfîntă, s-a mutat la veşnica viaţă, la Cel mai sfînt decît toţi sfinţii, Domnul smereniei, Iisus Hristos. Iar în ziua morţii acestui sfînt domn, mai toată cetatea Kievului s-a adunat, dîndu-i sărutarea cea de pe urmă şi rugăciunile lui cerînd cu multe lacrimi.

     Mai ales fraţii fericitului, Iziaslav şi Vladimir, aflînd de moartea lui, au plîns după dînsul cu nespusă tînguire, iar Iziaslav a trimis cu rugăminte la egumen, poftindu-l ca să-i dea spre binecuvînatre şi mîngîiere crucea răposatului, perniţa de pus sub cap şi trunchişorul pe care făcea metaniile. Egumenul i le-a dat, zicîndu-i: "După credinţa ta să-ţi fie, spre a cîştiga ajutor din ele la cele dorite de tine". Iar el, luîndu-le, le-a pus pe ele în mare cinste şi a trimis la mănăstire mult aur, ca nu în zadar să primească semnele fratelui său.

     Acest Iziaslav s-a îmbolnăvit odată cumplit şi era în deznădăjduire de viaţă. Văzîndu-l că este aproape de moarte, soţia lui, fiii lui şi toţi boierii şedeau lîngă el, iar după o vreme, trezindu-se puţin, şi-a ridicat capul şi a cerut să bea apă din fîntîna Pecerskăi. Apoi îndată a amuţit şi nu mai putea să grăiască nimic. Trimiţînd la Mănăstirea Pecerska, au luat de acolo apă într-un vas cu care au spălat mormîntul cuviosului Teodosie, iar egumenul a dat şi rasa cuviosului Sviatoşa ca să îmbrace pe fratele său cu dînsa. Mai înainte de a veni trimisul care aducea apa şi rasa, domnul Iziaslav a grăit: "Ieşiţi degrabă înaintea cetăţii întru întîmpinarea cuvioşilor părinţi Teodosie şi Nicola". Apoi, intrînd cel care fusese trimis cu apa şi cu rasa, iarăşi a strigat voievodul: "Nicola, Nicola Sviatoşa". Deci, i-au dat lui să bea apă din aceea şi l-au îmbrăcat în rasă şi îndată el s-a făcut sănătos şi toţi au preamărit pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui.

     De atunci Iziaslav lua întotdeauna pe el acea rasă dacă se îmbolnăvea vreodată şi îndată se făcea sănătos. Asemenea, la orice război se îmbrăca cu aceeaşi rasă pe sine şi aşa era păzit de orice vătămare. Odată, greşind, a uitat să-şi ia rasa pe el şi atunci a fost ucis, în acel război; însă mai înainte de moarte a poruncit ca să fie îmbrăcat în rasa aceea.

     Drept aceea, nădăjduindu-ne şi noi spre rugăciunile acestui cuvios domn, a cărui încredinţată mîntuire o ştim, să ne învrednicim a ne tămădui sub acoperemîntul rugăciunilor lui de toate bolile şi rănile cele vremelnice şi veşnice, cu darul voievodului smereniei şi al Împăratului slavei, Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cu Dumnezeu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.