Traditii si obiceiuri de Sfantu Dumitru (26 octombrie)

Hai la focul lui Sâmedru, hai la focul lui Sâmedru ť strigă flăcăiandrii şi copiii alergând în jurul focului. Flăcările rugului dănţuie vesele – explozie de vitalitate, de lumină şi culoare în întunericul nopţii, iar bradul înalt, aprins în mijlocul lor pare o torţă uriaşă înălţată ca o rugă spre cer…

Focul lui Sâmedru, Ť ceremonialul nocturn de înnoire a timpului calendaristic ť  este un adevărat Revelion sătesc, cu multiple semnificaţii, ce are loc în noaptea de 25 spre 26 octombrie.

Şi acum în timpurile noastre, păstorii români – la fel ca toate popoarele de origine celtică din nord-vestul Europei, serbează Anul Nou pastoral la o lună după echinocţiul de toamnă. Diferit de Anul Nou Agrar care începe odată cu germinarea seminţelor – adică primăvara, Anul Nou Pastoral este toamna.

Fiind legat de iernatul, împerechiatul şi gestatul oilor şi caprelor şi în funcţie de ritmulvieţii acestor animale, Anul Pastoral este împărţit în două anotimpuri egale : o iarnă fertilă între 26 octombrie – 23 aprilie şi o vară sterilă între 23 aprilie- 26 octombrie. ( Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste ani).

Ulterior creştinismul a învestit ca patroni ai anotimpurilor pastorale pe Sf. Gheorghe ( serbat la 23 aprilie) denumit în popor Sângiorz  – despre care se spune căîncuie iarna şi înfrunzeşte codrul şi Sf. Dumitru sau Dimitrie ( 26 octombrie) denumit Sâmedru, cel care încuie vara şi desfrunzeşte codrul.Cei doi sfinţi – aşa ca fraţii buni, împart anul pastoral în două anotimpuri egale: vara - de la 23 aprilie până la 26 octombrie, având ca mijloc al timpului data de 20 iulie (Sântilie)şi iarna, de la 26 octombrie la 23 aprilie, cu mijloc la 16 ianuarie (Sânpetru de iarnă). Acestea sunt puncte principale de reper ale păstorilor, aşa cum alte date calendaristice fixe investite cu sărbători religioase sau profane, sunt puncte de reper în activitatea agricultorilor, pomi-viticultorilor sau apicultorilor.

Sâmedru este un zeu important al panteonului românesc, o divinitate agrară, patron al păstorilor şi cel care garantează soroacele. Credinţe, datini şi obiceiuri legate de divinitatea precreştină, peste care s-a suprapus Sfântul creştin Dimitrie (serbat la 26 octombrie), există peste tot în România, mai ales în zonele crescătorilor de animale, unde “Sâmedru era moştenit din tată în fiu ca antroponim şi patron al casei”. ( Ion  Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste ani.) Sâmedru este asociat cu moartea naturii, cu sosirea iernii si a frigului.

“Argumentele care sprijină ipoteza că Sâmedru a funcţionat ca început de anotimp ţin nu numai de domeniul culturii populare, ci şi de cel economic - sfârşitul văratului şi începutul iernatului, încheierea fermentaţiei vinului, ziua soroacelor- şi biologic - începutul ciclului de reproducţie a oilor şi caprelor, desfrunzitul codrului”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti)

Este interesant în acest sens creaţia populară – credinţele, legendele, basmele existente, în care Sâmedru este un om obişnuit, într-o variantă fost păstor care trăia singur cu turma la munte, într-alta un păzitor de vaci. Cea mai interesantă însă este aceea care circulă în judeţul Muscel, în care este reprezentat ca un bărbat frumos care peste zi are înfăţişarea unui porc (simbolul zoomorf pentru spiritul grâului) - de fapt legenda care a inspirat “Povestea porcului” a lui Ion Creangă ( Tudor Pamfilie – Sărbătorile la români).

Se spune că Sângiorz si Sâmedru poartă chei cu care incuie si descuie vara şi iarna – anotimpurile  şederii oilor la munte sau în sat.

O veche zicală românească spune : Ť La Sângeorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii ť La Sângiorz  se formează noi turme, cu păstori noi, care duc oile pe munte la stână. Iar câinii turmelor reunite se bat între ei până ajung să se cunoască. La Sâmedru, turmele coboară în sat la iernat, expiră vechile învoieli facute la Sângiorz şi se fac altele noi, prilej de bucurie şi adălmaş sau – în caz de nerespectare a înţelegerilor, prilej de ceartă, de aici şi proverbul respectiv. La oraşe, chiriaşii reînnoiau contractele cu proprietarii, daca nu se mutau, Sâmedru fiind termenul fix stipulat de obicei în contracte. În acest sens sunt interesante relatările bunicilor care au trăit aceste vremuri. În Bucureşti – până în perioada postbelică, încă din luna septembrie ziarele erau pline de anunţuri legate de cei carecăutau sau ofereau camere sau locuinţe de închiriat şi a cărăuşilor. Iar ziua de Sf. Dumitru era un adevărat exod, străzile ( mai ales cele periferice) erau pline de “camioane” (cum se spunea la căruţele cu roţi adaptate de la maşini sau camioane) trase de cai costelivi, supraîncărcate cu mobilă mizeră şi  Ť troace ť modeste din gospodăriile amărâţilor care-şi căutau condiţii mai ieftine de locuit.

Iată ce relatează etnograful Prof. C. Brăiloiu, de felul cum trebuia să fie ţinută la sate sărbătoarea lui Sânmedru:

 ”Sărbătoreşte-l bine, nu lucra deloc; încheie socotelile cu ciobanii care ţi-au ţinut oile peste vara, cinstindu-i dupa obiceiul Rascolului. Sâmbata, fiind Ziua
Soroacelor, lichidează toate celelalte învoieli si încheie altele, cu adălmaşuri
si veselie - arvuna te leagă, plata te scapă. Dar nu uita: cine-a luat pe
datorie, plăteşte de două ori”.
            Fiind “stâlp calendaristic de înnoire a timpului sezonal sau anual”, Sâmedru  acumulează diferite practici, acte rituale ( de purificare, de fertilitate, apotropaice), legate de cultul strămoşilor – de pomenire a sufletelor morţilor, despre care se crede în popor că acum – şi la anumite alte date importante ale anului, părăsesc mormintele şi se întorc să viziteze lumea celor vii.

Tradiţia Moşilor – legată de cultul ancestral al strămoşilor

La 26 octombrie în Calendarul Popular se serbează Moşii lui Sâmedru, cunoscuţi şi sub numele de Moşii de toamnă sau  Moşii cei Mari, sâmbăta ce precede fiind cea mai mare Sâmbătă a morţilor de peste an. De fapt ce înseamnă Moşii ?

O datină deosebit de importantă în lumea satului român e Sărbătoarea Moşilor, sau simplu Moşii, provenită din cultul arhaic al strămoşilor totemici, o temă frecventă în mitologia generală. O găsim astfel în India ( Pitarah = părinţii răposaţi), la romani ( Manes şi Lares), la oseţii nord-caucazieni (Narţi), la polonezi ( Dziady) la bieloruşi şi ucrainieni (Dedy) şi exemplele pot continua. Moşii se pare că-şi au originea încă din timpul geto-dacilor şi reprezintă de fapt o formă a cultului strămoşilor. Obişnuit, prin cuvântul Moş este reprezentat un om la o vârstă venerabilă, dar în acest context tradiţional “ el însumând conceptele de zeu, Mare Preot, Dumnezeu, de strămoş totemic al tuturor strămoşilor şi de mare Sacerdot. ( Cornel-Dan Niculae - Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc).

În trecut – mă refer la perioada antebelică şi antecomunistă, se ţineau de-a lungul anului 19 Moşi, la diferite date calendaristice ce prezentau importanţă deosebită în calendarul popular. Aceste sărbători tradiţionale se mai numeau şi Nedei, datorită faptului că derivau din sărbătoarea prototipală a daco-românilor din 24 iunie, care marca scurgerea anilor -  denumită Nedeia.

Originea celor mai mulţi “Moşi” este de natură arhaică, fără influenţe creştine, cum ar fi : Moşii de vară, Moşii de Rusalii, Moşii de Sânziene, Moşii de Rusitori, Moşii de Sâmedru, Moşii de flori de mărţişor, alţii erau legaţi strict de sărbătorile religioase: Moşii de Arhangheli ( 8 noiembrie), Moşii de Crăciun, Moşii de Ispas, Moşii de Joimari, Moşii de Sânpetru, Moşii de Piftii, Moşii de ajun etc.

Cei mai importanţi  atât prin vechime cât şi prin varietatea practicilor cu caracter de ritual sunt cei care corespund anotimpurilor: Moşii de primăvară sau Măcinici ( sărbătoriţi la 10 martie – Ziua celor 40 de Sfinţi); Moşii de vară ( sâmbăta ce precede Rusaliile), Moşii de Toamnă ( celebraţi fie la Ziua Crucii – 14 sept., la Sf. Maria Mică – 8 sept. sau de Sâmedru – 26 oct.) şi Moşii de Iarnă ( Moşii de Crăciun – sărbătoriţi sâmbăta înainte de postul Crăciunului).

Moşii sunt serbările dedicate stră-Moşilor, deci sufletelor morţilor şi nu întâmplător ele au loc în zilele aşa zise “de cumpănă” ale anotimpurilor cum ar fi solstiţii şi echinocţii, ci datorită credinţei ancestrale că strămoşii mitici controlează şi patronează atât ciclurile naturii cât activităţile sezoniere ale oamenilor. În aceste perioade de răscruce ale anului se crede că graniţa dintre lumea viilor şi cea a morţilor este foarte uşor de trecut, deci duhurile morţilor se întorc pe pământ în locurile de baştină şi cum niciodată nu se poate şti dacă sunt binevoitoare sau nu, se fac adevărate ceremonii în care li se aduc ofrande pentru a îmbuna, a câştiga bunăvoinţa strămoşilor şi pentru a asigura in anul urmator recolte bogate, obicei ce se păstrează în continuare ca o tradiţie.

Înainte amploarea lor era mult mai mare, acum în cele mai multe cazuri s-a păstrat doar obiceiul de a se da de pomană. La moşi se adunau oamenii din sat, sau chiar mai multe sate, se făceau hore, se petrecea, se dădeau anumite “bucate” de pomană şi mai ales se bea vin din ulcele noi de lut care erau trecute din mână în mână, iar la sfârşitul zilei, la un anumit semn erau trântite simultan de pământ şi sparte “căci aşa se cerea tradiţia locului”. Până la începutul sec. XX Moşii se făceau şi în marile oraşe, inclusiv în capitala.

Se presupune că acest obicei datează din timpurile geto-dacilor, care se crede că practicau diferite ritualuri religioase însoţite de banchete festive, unde în apropierea unor mari focuri se spărgeau vase din lut. În acest sens cioburile găsite în numeroasele gropi rituale descoperite pe teritoriul României se crede că ar fi fost ofrande aduse Moşilor de sub pământ. Înaintând în tainele trecutului, astfel de gropi au fost găsite şi în spaţiile locuite de celţi, deci iată cât de veche este această tradiţie. ( Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc)

Focul lui Sâmedru

Este o ceremonie ca un scenariu al morţii şi renaşterii anuale a divinităţii pastorale, sugerat prin tăierea  şi arderea unui brad – arbore considerat sacru, prezent în toate ritualurile magice şi  de trecere la români.

Pregătirile se încep cu 2-3 săptămâni înainte, deoarece Focul lui Sâmedru este considerată cea mai mare sărbătoare pastorală, un fel de Revelion la care participă tot satul..            Pomenirile, precum si rugurile aprinse cu aceasta ocazie pe coamele dealurilor, la răspântii, în mijlocul satului, lângă ape – deci “locurile propice adunării spiritelor”, alături de veghea rituală, ţin de credinţa că la Sâmedru, morţii se fac moroi, vârcolaci, strigoi, muroni şi ieşind din morminte încearcă să-i chinuie pe cei vii (Mangiuca Simion – Călindaru iulianu, gregorianu şi poporalu român -1883). Aici intervine tradiţia focului ca element purificator.

Copiii şi tinerii strâng din timp cetină de brad, crengi, coceni de cucuruz, spăldării de cânepă de la meliţă, găteje şi uscături şi amenajează locurile unde se vor aprinde Focurile lui Sâmedru. În dimineaţa zilei de 25 octombrie, câţiva flăcăi însoţiţi de copii merg în pădure pentru a tăia brazii rituali, îi taie, îi curăţă de crengi apoi îi aduc şi îi fixează în locurile unde se vor aprinde rugurile funerare – în jur de 8-9 într-un singur sat, ridicând în jurul lor mai mult de un stat de om gătejile, uscăturile şi cetina strâsă cu săptămâni înainte. De multe ori înălţimea acestui brad este cât turla bisericii, aceasta în caz că se fixează orizontal în pământ. Există şi tradiţia amenajării rugului în formă de capră construită din trei lemne înălţate, sprijinite şi legate la capete cu stinghii şi îmbrăcate sărbătoreşte în cetina de brad.

Când soarele apune şi întunericul nopţii începe să coboare, toată suflarea satului –se strânge în linişte, ca pentru un ceremonial sacru, ritual. Copiii – deci cei mai curaţi sufleteşte, aprind cu emoţie focurile, iar când flăcările încep să se înalţe cuprinzând şi bradul ritual, atât ei cât şi tinerii încep să strige din răsputeri : “Hai la Focul lui Sâmedru, hai la Focul lui Sâmedru !”. Femeile, pregătite cu coşniţe pline, împart ca la un ceremonial de înmormântare grâu fiert cu unt sau untură, colaci rituali şi lumânări, covrigi, păine caldă, brânză, lapte, nuci, mere, must ce a dat în fierbere etc. pomeni dedicate sufletelor strămoşilor.

În acest sens este edificatoare  “incantaţia” care se face cu această ocazie în ţinutul Almăjului: “Voi moşi strămoşi / Să-mi fiţi toţi voioşi / Să-mi daţi spor în casă / Mult pe masă / Cu mult ajutor / În câmpul cu flori.” (Petrovici Emil – Folclor din valea Almăjului)

În jurul rugului sau rugurilor, până târziu în noapte, toţi locuitorii satului mănâncă, beau, spun snoave şi glume, cântă, joacă şi se bucură ca la o mare serbare, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei nu cunosc motivaţia ritualului - celebrarea tainei renaşterii zeului prin ritul funerar de încinerare. Când flăcările se mai domolesc, flăcăii şi fetele nemăritate, perechile “aflate în vorbă” sar peste foc şi de reuşesc se spune că rămân împreună şi se căsătoresc. 

Cel mai important moment al serbării este cel al prăbuşirii bradului încă arzând, direcţia în care cad cărbunii aprinşi – consideraţi sacrii, indică care dintre tinerii se vor căsătorii în noul an. Înspre dimineaţă, când rugul este aproape stins, oamenii pleacă la casele lor luând cu ei cenuşă şi cărbuni aprinşi pe care îi aruncă în grădini şi livezi pentru ca anul care urmează să aibă recolte bogate.

Focul lui Sâmedru a rămas un obicei viu, păstrat în multe localităţi din nordul judeţelor Argeş, Dâmboviţa,Vâlcea, în unele zone montane şi submontane din Muntenia, Oltenia şi Moldova, chiar dacă nu se mai cunoaşte semnificaţia iniţială, rituală – de fapt ca toate focurile de peste an, ceremonii practicate în mediul rural.

             Tradiţii şi credinţe legate de ziua de Sâmedru

În Oltenia se crede că cine va ţine această sărbătoare cu sfinţenie, va fi ferit ca lupii să-i mănânce vitele.

            În jud. Muscel se fac prognoze asupra vremii. Cum e vremea în ziua de Sâmedru, aşa va fi toată iarna. (Gherman Traian – Meteorologie populară, observări, credinţe, obiceiuri)

Dacă la Sâmedru e vreme frumoasă, toamna va fi lungă ( Gherman - idem)

În noaptea de Sâmedru, este obiceiul ca ciobanul să-şi aştearnă cojocul pe jos, în mijlocul stânei. Dacă se aşează pe el o oaie albă e semn că iarna va fi geroasă şi cu zăpezi grele, din contră oaia neagră vesteşte iarnă uşoară. Tot aşa luna este un bun indiciu. Dacă este lună plină cu cer senin, iarna va fi uşoară. Luna plină cu cer înorat, anunţă o iarnă aspră cu zăpezi mari şi ger cumplit.( V.Kernbach – Universul mitic al românilor))

Ultima oaie care iese prin strungă la muls în ziua lui Sâmedru, vesteşte cum va fi vremea: dacă e neagră a doua zi plouă, cea albă aduce vreme însorită.

Ciobanii pândesc spre dimineaţă cum se scoală oile. Dacă prima sculată este albă şi dacă va pleca în jos - spre sud, iarna va fi grea. De va fi neagră şi va pleca spre nord, iarna va fi uşoară.( Pamfile Tudor – Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului))

În Bucovina usturoiul trebuie semănat până la Sâmedru, dacă-l semeni după, poţi să ai mari pagube. Dacă pui totuşi câţiva căţei în pământ, amăgeşti spiritele şi poţi să semeni şi după Sâmedru ( Niculiţa-Voronca – Datinile şi credinţele poporului român))

În Moldova nu se seamănă usturoi după Sâmedru, ca să nu moară copiii ( Ion Creangă)

În ziua de Sâmedru se tunde coma cailor tineri (până la trei ani) – ca să aibă păr frumos.

De doua ori pe an, de Sf. Gheorghe si de Sâmedru, oamenii se mutau, işi schimbau locuinţele, semnând noi contracte de inchiriere.

Tradiţia religioasă

În afară de aceste obiceiuri pastorale, creştinii ortodocşi mai sărbătoresc în această perioadă doi sfinţi Dimitrie - Marele mucenic şi cel care în unele zone ale ţării se spune că ar fi fratele lui, deşi au trăit în în timpuri şi ţări diferite.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir  (sărbătorit la 26 octombrie) a trăit pe vremea împăratului roman Diocleţian ( Caius  Aurelius Valerius Diocleţianus cca.112 e.n.) fiind prefect al Tesalonicului. Datorită faptului că a ajutat un creştin, a fost decapitat, ulterior fiind beatificat ca sfânt. 

            La 27 octombrie creştinii ortodocşi sărbătoresc ziua Sfântului Dimitrie cel Nou, numit şiBasarabov după satul  bulgar în care s-a născut în sec. XIII păstorul convertit la viaţa monahală, ulterior – prin sec. XVII beatificat ca sfânt, datorită credinţei că moaştele sale sunt făcătoare de minuni. Timp de cinci secole aceste moaşte au fost păstrate în biserica din satul Basarabov, construită de un domn al Ţării Româneşti.

În timpul războiului ruso-turc ( 1768-1774) pentru a nu fi profanate şi distruse de hoardele turceşti, un general rus le-a luat dorind să le ducă ţarului. Trecând el prin Bucureşti, şi aflând despre ce este vorba, Mitropolitul Ţării Româneşti Grigore II, subvenţionat şi de Hagi Dimitrie – un negustor putred de bogat, în iunie 1774 a cumpărat moaştele Sfântului de la acest general rus şi le-a depus în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, unde se află şi acum. 

Sf. Mare Mucenic Dimitrie cel Nou este considerat patron al Bucureştiului. În această calitate, prin decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza - dat în decembrie 1864, precum şi prin ultima actualizare din 1992,  el figurează pe toate însemnele heraldice ale capitalei – începând cu stema municipiului, ca un oştean in armura, cu lancea intr-o mână si crucea in cealaltă. El este considerat patronul spiritual al Armatei Române. În poza alăturată este icoana Sfântului Dimitrie cel Nou, Basarabov şi racla cu moaştele sale aflată în Catedrala Patriarhală din Bucureşti (Ioan Ţoca – Sărbători religiioase, datini şi credinţe populare).

sursa :crestinortodox
 http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE