Duminica dupa Botezul Domnului (8 ianuarie)

"Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!"

(Duminica dupa Botezul Domnului; Mt 4,12-17)

Trecut-au sarbatorile. Se-aude inca in cupola de cer a Tarii glasul de colind pe care ne urca Neamul spre Altarul cel nevazut al imparatiei. A fost Nasterea. A fost Taierea imprejur. A fost si Botezul cel teofanic, aratandu-ni-L pe Hristos, in Duhul Sfant, Fiu iubit, intru Care Tatal a binevoit. Au trecut sarbatorile, dar Sarbatoarea ne sta mereu inainte. Caci ce altceva este Biserica, daca nu o trecere din sarbatoare in sarbatoare, din slava unei sarbatori in slava altei sarbatori, pana in ziua in care ne este dat sa ne impartasim "mai cu adevarat" de slava cea vesnica? Cu aspra conditie ca din Sarbatoare sa nu facem sarbatorire, diminuand bucuria slujirii lui Dumnezeu cu slujirea pantecului sau a altor patimi, atat de exacerbate de constiinta moderna a sarbatorii.

Noua sa nu ne fie altfel a ne lauda decat in plinirea purtarii in crestineasca demnitate - cu duh si smerenie - a crucii de har si de lumina ce ne este Sarbatoarea cu Hristos.

Indata dar dupa pragul acesta, asa-zis, al sarbatorilor, Sfintii care au alcatuit ritmul liturgic al Bisericii au randuit o Duminica pe care o numim "de dupa Botezul Domnului" (desi toate duminicile pe care le praznuim sunt "dupa Boboteaza", poarta de har ce-L face pe Hristos vazut lumii). Am putea-o numi, tinand in inima cantarea Bisericii, Duminica din zorii luminosi ai Pastelui, caci zice corul Bobotezei: "Lui Adam, celui ce orbise in Eden, i s-a aratat soarele in Betleem si i-a deschis ochii, spalandu-i pe ei in apele Iordanului. Si celui innegrit si intunecat i-a rasarit Lumina cea neapusa: nu-i va mai fi lui noapte mai mult, ci pururea ziua. Ca niste zori de zi spre dimineata S-a nascut pentru el, caci in dupa-amiaza S-a ascuns, precum se scrie. Aflat-a Rasaritul de soare, care l-a ridicat pe el, cel ce a cazut catre seara; s-a scuturat de intuneric si a ajuns la Lumina Care S-a aratat si a luminat toate" (Icosul Praznicului Bobotezei, Sfantul Ioan, in 7 ianuarie). Orbitul din Eden, omul cel dintai, se vadeste a fi asadar restaurat in Hristos, prin Duhul cel Sfant. Iar Boboteaza marca "zorii" acestei asezari intru lumina.

Duminica aceasta, avand ca lectura liturgica Evanghelia de la Matei (4, 12-17), este prefatata de sambata zisa "dupa Botezul Domnului" (Mt 4,1-11); si in acest din urma context - al ispitirii Domnului de catre diavol in pustie, dupa postirea cea de patruzeci de zile - trebuie citita aceasta "iesire la propovaduire" a Domnului nostru Iisus Hristos. Lui I s-a dat dintai biruinta asupra trupului, carnii si sangelui si asupra dusmanului celui infricosator, care este diavolul, tatal minciunii si al ispitirii, pentru ca mai apoi sa continue glasul lui Ioan, intemnita

tul si ucisul pentru Adevar. Ioan, cel caruia i se potrivesc cu prisosinta cuvintele cantarii liturgice: "De venirea Ta cea trupeasca temandu-se Iordanul, cu cutremur s-a intors, si slujba cea duhovniceasca plinind-o Ioan, cu frica s-a tras inapoi..." (condacul Sfantului Ioan) - aceasta "tragere inapoi" de teama si smerire fiind definitorie in contextul mantuirii noastre - nu uita nici o clipa sa aminteasca-n toate ale sale ca el scade pentru ca El, Hristosul Slavei, sa creasca (In 3, 30).

Pe masura ce Sfantul Ioan, propovaduitorul venirii Mirelui celui Care ridica pacatele lumii, se-ascunde vederii (nu doar la figurat), Hristos creste vederii noastre. Cand Ioan este dus in temnita (Mt 4, 12; Mc 1, 16; Le 5, 11) este momentul pe care Domnul il alege sa-i duca mai departe propovaduirea. Pecetea proorocilor, care mijloceste Legea Veche si Legea Noua, Ioan Botezatorul, asemeni unui luceafar de dimineata, vesteste sosirea Soarelui Hristos. Iar Hristos Domnul preia cuvantul omenesc de-acolo de unde se oprise ingereasca propovaduire a Botezatorului. Cuvantul dintai, cuvantul de ordine al Legii celei Noi se-adauga Legii celei Vechi in chip firesc, desavarsind-o. Acest "Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!" (Mt 4, 17) era, daca vreti, trecerea in plan personal, in planul fiecarei persoane in parte, a mesajului general, pe care, de veacuri, Dumnezeul lui Avraam si Moise, Dumnezeul Cel viu al Patriarhilor si al Profetilor il lansase, cerand lui Israel intoarcerea (acel Shema, Israel!, Asculta, Israele! care preceda orice cuvant al proorocilor catre neamul cel ales). O "intoarcere" catre chipul slavei lui Dumnezeu, care subzista in Adamul cel vechi si pe care Adamul cel Nou - Hristos Domnul -, curatindu-l de zgura pacatului ce facuse crusta din apropierea de focul iadului si al mortii, avea sa-l izbaveasca prin faptele Sale cele mantuitoare, incepand cu Nasterea Sa si culminand cu invierea cea din morti, Botezul Sau la Iordan fiind - cum am mai spus - poarta de har prin care Domnul Iisus S-a facut, mai luminat, vedere lumii intregi. Caci Botezul Domnului nu este indiferent mantuirii noastre, dupa cum teologia cantata a Stihirilor Praznicului ne arata: "Cum Te vom cinsti, Hristoase, noi, robii Tai, pe Tine, Stapanul, dupa vrednicie? Cape noi, pe toti, in ape ne-ai innoit." Sau: "Lumina cea adevarata S-a aratat si luminare tuturor Se daruieste. Se boteaza cu noi Hristos, Cel Ce este mai presus de toata curatia. Pune sfintenie in apa si curatire sufletelor se face aceasta. Pamantesc lucru este ceea ce se vede si mai presus de ceruri ceea ce se intelege; prin baie este mantuirea, prin apa Duhul si prin afundare se face suirea noastra la Dumnezeu. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, slava Tie!" Iar mai apoi: "Cel Ce imbraca cerul cu nori Se imbraca astazi cu repejunile Iordanului si Se curateste cu a mea curatie Cel Ce ridica pacatele lumii" (Stihirile Praznicului Botezului, glas 1).

Aici sta cheia talcuirii - fie si macar in parte - a lucrului pocaintei celei ce se cere de la noi si, odinioara, de la cei ce-l ascultau pe Sfantul Ioan si-apoi pe Hristos Domnul, in pocainta cea dupa chipul lui Hristos, aceea pe care o da spre "rumegare" duhovniceasca in Duminica aceasta Apostolul pe care-l citim la Sfanta Liturghie. Caci zice Sfantul Apostol Pavel efesenilor: "Dar fiecaruia dintre noi i s-a dat harul dupa masura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: "Suindu-Se la inaltime, robit-a robia si daruri datu-le-a oamenilor". Iar aceea ca S-a suit ce inseamna decat ca El mai intai S-a pogorat in partile cele mai de jos ale pamantului? Si tot El este si Cel Ce S-a suit mai presus de toate cerurile, pentru ca sa umple totul.

Si El i-a dat pe unii apostoli, pe altii profeti, pe altii binevestitori, pe altii pastori si invatatori, ca sa-i pregateasca pe sfinti pentru lucrarea slujirii, spre zidirea templului lui Hristos, pana ce toti vom ajunge la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de barbat desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Ef 4, 7-13). Toata aceasta crestere n-are alt scop si alta ravna decat cresterea intru El, Hristos Domnul, "Care este si Capul" (Ef 4, 15), iar implinirea nu poate veni decat printr-o autentica "viata in Hristos", asa cum o defineste Sfantul Nicolae Cabasila, iar dupa el, teologia neopatristica. Se arata dar veridica asumarea pocaintei ca fiind trairea "intru iubire, dupa adevar" (Ef 4, 15), fundamentele care dau viata comunitatii, care este Biserica. Biserica pe care Sfantul Ioan de Kronstadt (in "Spicul viu") o arata ca fiind "adunarea celor care cred in Tine, Doamne, fara fatarnicie".

Iata cum Domnul, luand parca vorba din buzele lui Ioan, arata dintru inceput ca intoarcerea spre El, "Calea, Adevarul si Viata", este fundamentul desavarsirii, umplerii de harul imparatiei, care toate le tine. Iar dintai in pocainta, El, Dumnezeul Cel Viu, facutu-S-a icoana, Cel Care "a sfintit apele Iordanului, botezandu-Se, sub palma slugii plecandu-Se", "tamaduind patimile lumii" (Stihirile Inaintemergatorului, glas 1, Utrenia din 7 ianuarie).

Si, ca un ecou de duh, cantarea liturgica mereu si mereu aduce aminte - nu ca sa nu uitam, ci pentru a trai mereu astfel - ca praznuirea Stapanului se face cu binecuvantat amestec de praznic, ingerii cu oamenii adunandu-se, Biserica luptatoare si Biserica triumfatoare, intr-una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica. Biserica pocaintei. Biserica slujitoare. Ortodoxia cea plina de dar.