Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XVII-a după Rusalii ( Duminica femeii cananeence ) (29 ianuarie)

Credinţă tare izvorâtă din iubire îndurerată

Evanghelia Duminicii a XVII-a după Rusalii (A femeii cananeence) 

Matei 15, 21-28

În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Rusalii, numită şi Duminica femeii cananeence, ne învaţă multe adevăruri despre puterea credinţei şi despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor. 

Femeia cananeeancă era de alt neam şi de altă credinţă decât evreii. Tirul şi Sidonul erau porturi situate pe ţărmul de est al Mării Mediterane, făcând parte din Fenicia, astăzi ele se află pe teritoriul Libanului. Deci, aceste oraşe nu făceau parte din Palestina sau Ţara Sfântă, iar faptul însuşi că Mântuitorul Iisus Hristos trece dincolo de graniţele ţării Sale natale are o semnificaţie deosebită. Deşi spune 'nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel' (Matei 15, 24), totuşi, Iisus iese din teritoriul Ţării Sfinte şi merge către două oraşe-state sau cetăţi locuite de păgâni, care se închinau nu adevăratului Dumnezeu mărturisit de evrei, ci unor idoli, cei mai renumiţi fiind Baal şi Astarta. Ieşirea Mântuitorului Iisus Hristos dincolo de pământul lui Israel este deja o prefigurare a faptului că Evanghelia Sa va fi propovăduită nu numai poporului evreu, ci şi altor neamuri sau popoare. Prezenţa lui Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului este, aşadar, o anticipaţie a predicării Evangheliei Sale şi printre păgâni, deoarece Dumnezeu cheamă toate popoarele la mântuire în Iisus Hristos.

Hristos descoperă credinţă mare la o femeie dintr-un popor păgân

Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a întâlnit adesea ostilitatea unora dintre evrei şi o lipsă de receptivitate a acestora faţă de Evanghelia Sa, El vrea să arate ucenicilor Săi că poate descoperi credinţă acolo unde evreii nu se aşteaptă. 

Înţelepciunea şi atitudinea misionară a lui Iisus se arată în faptul că, pe de o parte, El trece hotarele Palestinei şi ajunge în patria femeii păgâne, iar pe de altă parte, refuză să-i răspundă acesteia la prima cerere a ei de-a vindeca pe fiica sa bolnavă, chinuită de diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atât tăcerea Mântuitorului, cât şi întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii ascund intenţia Lui de a evidenţia mai bine credinţa mare pe care o avea ea. Dacă El nu lăsa femeia să insiste atât de mult, să stăruie îndelung în rugăciunea ei, ucenicii Săi nu ar fi putut vedea atât de clar trei mari calităţi sau virtuţi ale acestei femei cananeence, şi anume: credinţa puternică, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare.

Credinţa vie se dovedeşte prin stăruinţa în rugăciune

După felul cum Îl roagă pe Iisus, zicând: 'Miluieşte-mă, Doamne, Fiule al lui David!' (Matei 15, 22), această femeie mărturisea credinţa ei că în Iisus din neamul lui David lucrează puterea lui Dumnezeu, că în El se săvârşeşte lucrarea vindecării sau eliberării oamenilor de păcate, de boli şi de diavoli. Întrucât auzise că Iisus din Nazaret este prooroc, ca şi David, şi mai ales că este un mare doctor vindecător de suflete şi de trupuri, femeia caneeancă mărturisea credinţa ei vie că numai Iisus poate vindeca pe fiica ei bolnavă şi, ca atare, Îl ruga, zicând: 'Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!'

După ce Iisus vede că femeia cananeeancă se închină Lui şi-L roagă, zicând: 'Doamne, ajută-mă!', El doreşte să arate celor din jur şi smereniaei, zicând către femeie: 'Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor!' (Matei 15, 26). Prin aceasta Iisus exprimă, de fapt, mentalitatea oricărui evreu din timpul Său, adică pretenţia evreilor de-a fi superiori tuturor popoarelor. În acest sens, se pare că mulţi dintre evreii din timpul Mântuitorului considerau popoarele din jur ca fiind un fel de 'câini', adică mai mult animale domestice decât fiinţe umane. La prima vedere, Mântuitorul dă impresia că intră în logica evreilor sau a conaţionalilor Săi, nu însă pentru a dispreţui pe femeia cananeeancă, ci pentru ca toţi să poată vedea smerenia şi răbdarea ei. De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să pună în contrast orgoliul şi pretenţia de superioritate a evreilor cu realitatea credinţei smerite pe care o are o femeie de neam păgân. Din smerenie, femeia cananeeancă a îndurat pretenţia de superioritate a evreilor, şi anume că ei sunt fii ai casei lui Dumnezeu, iar popoarele păgâne sunt 'câini'. Auzind aceste cuvinte aspre, femeia nu se tulbură şi nici nu Îl contrazice pe Mântuitorul Iisus Hristos, ci, având o smerenie uimitor de profundă, Îi răspunde, zicând: 'Aşa este, Doamne!' (Matei 15, 27). Totuşi, vedem că în marea şi adânca smerenie a femeii acesteia nu se află nici un semn de descurajare, ci foarte multă înţelepciune. Întrucât era o femeie smerită şi mult răbdătoare, ea a găsit un răspuns înţelept pentru a dobândi, totuşi, vindecarea fiicei sale. De aceea a zis: 'Aşa este, Doamne!', şi îndată a mai adăugat: 'dar şi câinii se satură din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor' (Matei 15, 27). Văzând credinţa ei vie, stăruinţa ei în rugăciune, multa ei smerenie, şi primind un răspuns neaşteptat de înţelept din partea acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii, Hristos Domnul a exclamat, în semn de preţuire, zicând: 'O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Iar Evanghelia precizează: Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela' (Matei 15, 28). Astfel făcând, Iisus a ajuns la scopul urmărit de El, şi anume, a arătat ucenicilor Săi că păgânii vor crede în numele Lui mai uşor decât mulţi dintre evrei. 

Femeia cananeeancă - pildă de credinţă, smerenie şi rugăciune pentru toţi oamenii

Arătând ucenicilor Săi marea credinţă a femeii cananeence, Mântuitorul şi Învăţătorul Iisus Hristos o prezintă pe aceasta ca fiind un dascăl pilduitor pentru toţi oamenii. Ce a învăţat Biserica de la această femeie cananeeancă? Mai întâi, iubirea milostivă faţă de oamenii care suferă. Ea se ruga, zicând: 'Miluieşte-mă, Doamne..., fiica mea este rău chinuită de diavol' (Matei 15, 22). Deci, femeia nu zicea: 'Doamne, miluieşte pe fiica mea!', ci 'Miluieşte-mă!', adică 'Ai milă de mine!'. De ce? Deoarece ea s-a identificat pe deplin cu suferinţa fiicei sale şi devenise glasul fiicei sale care nu se mai putea ruga, întrucât era posedată de un demon. 

Iată de ce rugăciunea ei, 'Miluieşte-mă, Doamne' sau 'Doamne, miluieşte-mă!', a devenit rugăciunea cea mai scurtă şi cea mai frecventă a Bisericii, adică rugăciunea ritmică a Bisericii sau respiraţia spirituală a ei ca Trup tainic al lui Hristos Cel Înviat, plin de Duh Sfânt. În mod paradoxal, această rugăciune este cea mai concentrată şi cea mai cuprinzătoare rugăciune a Bisericii, deoarece mila lui Dumnezeu înseamnă iubirea Lui smerită şi milostivă, vindecătoare şi mântuitoare pentru toţi oamenii. 

De la această femeie cananeeancă mai învăţăm şi o altă rugăciune, şi anume, rugăciunea 'Doamne, ajută-mă!'. Este rugăciunea izvorâtă din adâncul inimii, mai ales când omul simte că nici unul dintre oameni nu-l mai poate ajuta, ci numai Preamilostivul Dumnezeu Cel atotputernic. Prin această rugăciune, omul exprimă, în acelaşi timp, limita puterilor sale omeneşti şi speranţa izvorâtă din credinţa că numai Dumnezeu îl poate salva dintr-o situaţie de limită între viaţă şi moarte.

Prin rugăciunea pentru alţii ne întâlnim cu Hristos

'Ajutorul meu (este) de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul' - spune psalmistul (Psalmul 120, 2). Deşi nu se ruga folosind cuvinte din psalmi, femeia cananeeancă a intuit, totuşi, esenţa psalmilor, întrucât ea cerea ajutor de la Iisus din Nazaret în Care era prezent şi lucrător Dumnezeu şi putea să vindece pe fiica ei. Din credinţa vie, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitore a femeii cananeence, învăţăm şi noi cât de mare este nevoia de a ne ruga pentru alţii. Ca mamă îndurerată, ea se ruga, zicând: 'Doamne, miluieşte-mă!' şi 'Doamne, ajută-mă!'. Nu cerea nimic pentru ea însăşi, ci totul pentru fiica ei rău chinuită de diavol. Atât de mult se identifica mama îndurerată cu suferinţa fiicei sale bolnave, încât suferinţa fiicei sale a devenit suferinţa sa proprie. Aici vedem cum se manifestă iubirea milostivă, compătimirea sau împreună-pătimirea cu omul suferind. Acestei iubiri milostive şi smerite a mamei îndurerate a răspuns iubirea milostivă, smerită şi vindecătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. 

Evanghelia ne arată că există situaţii în viaţa omului când el nu se mai poate ruga pentru sine însuşi: fie că nu mai are luciditatea minţii pentru a formula o rugăciune, fie că e copleşit de prea multă suferinţă. În astfel de situaţii, este o mare binecuvântare să ai mamă credincioasă sau tată credincios, soţie credincioasă sau soţ credincios, copii credincioşi sau prieteni credincioşi, care se roagă stăruitor pentru tine.

În femeia cananeeancă din Evanghelia de astăzi vedem o prefigurare a Bisericii lui Hristos, care se roagă pentru toţi oamenii aflaţi în boală şi în nevoi. Niciodată Biserica nu se roagă numai pentru sine, ci şi 'pentru pacea a toată lumea', 'pentru îmbelşugarea roadelor pământului', 'pentru vremuri cu pace', pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi, pentru cei în necazuri şi în nevoi etc. Biserica invocă harul sau ajutorul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, deoarece lumea întreagă există prin mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Din rugăciunea femeii cananeence pentru fiica ei, vedem puterea rugăciunii fiecărui credincios pentru cei care se află în suferinţă, 'pentru cei care nu ştiu, nu vor sau nu mai pot să se roage pentru ei înşişi', după cum spunea vrednicul de pomenire Justinian Patriarhul României în timpul regimului comunist.

Şi astăzi este mare nevoie de rugăciune pentru alţii, nu numai pentru noi înşine; mai ales rugăciune pentru oamenii care se află în suferinţă, 'pentru tot sufletul necăjit şi întristat', cum se spune în rugăciunile noastre bisericeşti. Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) este icoana Bisericii în stare de rugăciune, pentru că ea este 'iubire cu smerenie pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni', cum se spune în rugăciunea finală din Acatistul Bunei-Vestiri. Ca atare, Biserica în totalitatea ei trebuie să fie iubire cu smerenie sau iubire smerită şi milostivă, mai ales pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni sau nu mai au pe nimeni care să-i ajute. 

Aşadar, din Evanghelia de astăzi învăţăm că fiecare om care se apropie de Iisus Hristos, în stare de credinţă, smerenie şi rugăciune, va fi ascultat de El, mai ales când acesta se roagă pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Un astfel de om milostiv şi rugător va simţi bucuria pe care a primit-o în suflet femeia cananeeancă atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: 'mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!' (Matei 15, 28). La iubirea smerită şi milostivă a celui ce se roagă pentru cei care suferă răspunde Hristos-Domnul prin iubirea Sa smerită şi milostivă, vindecătoare şi dătătoare de bucurie, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Amin!