Părintele Marchian, prezbiterul şi iconomul bisericii celei mari din Constantinopol (10 ianuarie)

    În vremea împărăţiei lui Marchian şi a Pulheriei (450-457), a înflorit cu bunătăţile în Constantinopol, prea minunatul bărbat Marchian fericitul, care avea ca patrie Roma cea veche, fiind născut din părinţi dreptcredincioşi, de neam bun şi bogaţi; care, mutîndu-se din Roma cea veche în cea nouă, au luat cu dînşii şi pe fiul lor Marchian, copil tînăr, care străbătea bine învăţătura cărţii şi se deprindea la obiceiuri bune şi, de vreme ce dorea ca să fie totdeauna în casa lui Dumnezeu, cu sîrguinţă venea la cîntarea bisericească. Pentru acest lucru era iubit de patriarhul din acea vreme, care l-a rînduit între clericii săi.

    După puţină vreme, deşi tînăr de ani, dar bătrîn cu înţelepciunea şi cu curăţenia vieţii - căci cărunteţile sînt înţelepciunea oamenilor şi vîrsta bătrînilor, şi viaţa neîntinată -, l-a judecat a fi vrednic de rînduiala preoţiei, apoi l-a pus şi iconom al bisericii celei mari.

    Murind părinţii săi, multe averi i-au rămas fericitului Marchian, pentru că era la dînşii unul născut; pentru aceea toate bogăţiile părinţilor au intrat în mîinile lui, pe care nu le-a cheltuit în deşert, ci pe toate le-a dat lui Dumnezeu, îndestulînd pe cei săraci, iar bisericile Domnului le-a înnoit, zidind şi altele din temelie. Între acestea a zidit cu multă cheltuială o biserică nouă şi prea frumoasă, în cinstea Sfintei Muceniţe Anastasia.

    Cînd unul din prietenii lui se mira de atîta cheltuială de aur la zidirea şi înfrumuseţarea bisericii, sfîntul a zis către dînsul: "De-aş avea o fiică şi aş voi ca s-o logodesc cu cineva dintr-un neam bun, oare n-aş cheltui mulţime de aur ca s-o pot dărui cu mulţime de podoabe? Acum, hotărînd în mintea mea ca să zidesc biserica cea mai frumoasă a miresei lui Hristos, care mireasă şi-a vărsat sîngele pentru Dînsul, voi putea oare să-mi cruţ averile mele?

    Oare de împodobirea aceasta nu mă voi îngriji mai mult?" Astfel era de milostiv pentru buna podoabă a bisericilor; iar pentru sine era scump şi nemilostiv, neiubind împodobirea cu haine, ba încă uneori dezbrăcîndu-se de haina sa cea simplă şi dînd-o celor săraci, precum va arăta cuvîntul de faţă; căci după ce s-a săvîrşit biserica Sfintei Anastasia şi cu toată podoaba s-a înfrumuseţat, a sosit sfinţirea ei, chiar în ziua pomenirii acestei muceniţe, la 22 decembrie, în care s-a sfîrşit muceniceşte pentru Hristos.

    Mergînd preasfinţitul patriarh Ghenadie la acea biserică cu tot clerul, împăratul cu toată suita sa, precum şi poporul, s-au mutat moaştele Sfintei Muceniţe Anastasia din biserica cea mică şi veche în cea mare şi nouă, zidită de Marchian. Atunci Cuviosul Marchian mergînd cu ceilalţi prezbiteri în felon (sfită) înaintea caretei în care erau moaştele sfintei, un sărac, apropiindu-se de dînsul, cerea milostenie; iar el neavînd nimic afară de haina în care era îmbrăcat (pentru că două haine niciodată n-a purtat în viaţa sa), dar nevrînd să lase deşert pe cel sărac, tăinuindu-se de toţi, a mers la un loc ascuns, şi dezbrăcîndu-se de haina sa, a dat-o săracului, iar el a rămas gol, îmbrăcat numai în felon, făcînd acest lucru după cuvîntul Domnului: Celui ce cere de la tine, dă-i. Apoi intrînd în rîndul său între prezbiteri, a mers înainte, neştiind nimeni ce făcuse.

    Intrînd toţi în biserică şi făcîndu-se sfinţirea, iar moaştele Sfintei Muceniţe Anastasia fiind aşezate cu cinste, preasfinţitul patriarh a poruncit fericitului Marchian ca să săvîrşescă dumnezeiasca slujbă. Venind ceasul spălării mîinilor, se acoperea Marchian cu felonul său, luînd seama ca să nu-l vadă cineva că este gol. Iar diaconii şi prezbiterii cei ce erau acolo, căutînd spre dînsul, l-au văzut că avea pe sub felon o haină prea minunată, ca o porfiră împărătească de mare preţ, strălucind ca aurul; de care unii se minunau iar alţii se mîniau, grăind între dînşii că un prezbiter nu se cade să fie într-o haină ca aceasta şi să slujească Sfînta Liturghie.

    Acea haină nevăzută, cu care Dumnezeu a acoperit goliciunea robului Său, toţi au văzut-o, cînd cuviosul s-a apropiat ca să se împărtăşească cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine. Unii dintre prezbiteri au spus despre aceasta preasfinţitului patriarh Ghenadie, care a zis: "Şi eu l-am văzut astfel, precum ziceţi voi".

    Sfîrşindu-se slujba, l-a chemat patriarhul în camera sfintelor vase şi a început a-l ocărî, zicîndu-i: "De ce te împodobeşti, frate, cu astfel de haină? Oare se cade ţie să slujeşti într-o haină ca aceasta, care este cuviincioasă mai mult împăratului decît prezbiterului?" Iar el cu smerenie a căzut la picioarele lui, zicînd: "Iartă-mă, stăpîne, n-am făcut aceasta ce mi se spune de voi; pentru că din tinereţe nu m-am obişnuit a purta haine frumoase şi de mare preţ, deci cum aş putea acum a mă îmbrăca într-însele?".

    Patriarhul i-a zis: "Noi toţi te-am văzut în haină împărătească, pentru ce te aperi?". Atunci a poruncit să-i ridice felonul şi, văzîndu-l gol, s-au mirat. Iar patriarhul întrebîndu-l despre acest lucru, fericitul, chiar nevrînd, i-a spus ceea ce se întîmplase; cum că pentru Hristos a dat săracului haina cea de pe urmă. Auzind toţi aceia, care văzuseră la dînsul sub felon haina cea împărătească, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce dă un dar tăinuit ca acesta, celor ce-L iubesc; şi de atunci s-a ştiut de către mulţi viaţa lui cea milostivă.

    Apoi cuviosul într-atîta sărăcie a ajuns, încît, odată umblînd prin ploaie, i s-a udat haina, şi intrînd în casa sa, închizînd uşile după dînsul, a aprins cărbuni şi usca acea haină udă, pentru că nu avea alta. Într-acea vreme s-a întîmplat că patriarhul avea trebuinţă de iconom pentru nişte lucruri. Mergînd trimişii să cheme pe Marchian, au aflat încuiată casa lui; deci îl strigau de afară ca să meargă degrabă la patriarh. Iar el spunea că merge, dar nu pleca, de vreme ce nu i se uscase haina. Apoi au venit iarăşi trimişii şi-l supărau, chemîndu-l. Unul dintr-înşii, privind prin uşă, l-a văzut uscîndu-şi haina la cărbuni şi a spus celor ce erau cu dînsul; deci, ducîndu-se, au spus şi patriarhului. Iar el a zis: "Să nu vă miraţi de aceasta, pentru că Marchian din tinereţe s-a învăţat la sărăcie de bunăvoie şi la smerenie, cu totul încredinţîndu-se lui Dumnezeu, săvîrşind apostolescul cuvînt cu fapta; căci avînd hrană şi o haină, cu aceasta se îndestulează". Cei ce au auzit aceasta, au lăudat pe Domnul, care are astfel de slujitori.

    Pentru viaţa lui cea atît de îmbunătăţită, i-a dat Dumnezeu darul facerii de minuni, ca să izgonească diavolii şi să tămăduiască bolnavii. Odată săvîrşindu-se praznicul în biserica Sfintei Anastasia şi adunîndu-se mult popor, o femeie care era îngreunată s-a suit în foişorul bisericii pentru că înăuntru era îmbulzeală, şi din întîmplare a căzut de acolo la pămînt şi a murit. Sfîntul Marchian nerăbdînd să se facă tînguire la praznic, a ridicat mîinile sale cele cuvioase în sus şi a făcut rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu; atunci, îndată femeia aceea a înviat şi a stat pe picioare sănătoasă, încă şi rodul purtat în pîntecele ei era viu, încît se minunau oamenii de acea minune preamărită.

    Odată, fiind un mare foc în Constantinopol, Cuviosul Marchian, înconjurînd biserica Sfintei Anastasia, s-a suit pe acoperiş şi, ridicîndu-şi mîinile spre cer, se ruga; atunci, îndată focul şi-a întors flacăra cea neîmblînzită, prin rugăciunile sfîntului şi cu totul s-a stins, ca şi cum ar fi fost multă apă, nevătămînd bisericeasca zidire cu nimic. Apoi a zidit Cuviosul Marchian şi o altă biserică Sfintei Muceniţe Irina, în locul unde era biserica cea veche şi care căzuse, adică cea de lîngă mare.

    După aceea a înnoit şi altele care erau acolo aproape, adică a Sfîntului Teodor şi a Sfîntului Isidor şi le-a îndestulat cu toate cele trebuincioase. Ajungînd la adînci bătrîneţe, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit şi umblînd noaptea prin uliţe, oriunde afla un mort zăcînd, îl spăla şi-l îmbrăca, apoi zicea celui mort: "Scoală-te, frate, să ne îmbrăţişăm". Sculîndu-se mortul, după cuvîntul sfîntului, îi dădea lui sărutarea cea mai de pe urmă şi iarăşi se odihnea.

    El a mîntuit şi multe desfrînate, pe unele prin cuvinte, pe altele prin ale sale faceri de bine, îndemnîndu-le să-şi ia bărbaţi şi să vieţuiască după lege; iar pe cele ce din sărăcie se dedau la o petrecere necurată ca aceea, pe acelea în taină miluindu-le din averile sale părinteşti şi îndestulîndu-le, le întorcea la viaţa cea cu înţelepciune. Pe acest fericit bărbat Dumnezeu l-a iubit, îngerii l-au lăudat şi arhiereii l-au cinstit; iar împăraţii s-au ruşinat de el, popoarele s-au minunat şi au preamărit pentru dînsul pe Dumnezeu; apoi diavolii s-au temut de dînsul şi au fugit. Pentru că era cu Dumnezeu şi Dumnezeu într-însul, la Care s-a şi mutat, fiind plin de ani şi de fapte bune, răposînd mai înainte de săvîrşirea şi sfinţirea bisericii Sfintei Irina. Sfîntul a grăit la sfîrşit cuvintele acestea: "Doamne, în mîinile Tale dau acestea amîndouă, adică: sufletul pe care Tu însuţi mi l-ai dat şi Biserica, pe care eu, cu a Ta voie, am zidit-o".

    A fost îngropat cu slavă în Mînăstirea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, care se numeşte a lui Daniil, aproape de biserica Sfîntului Mucenic Mochie. Pentru săvîrşirea bisericii Sfintei Irina, după moartea Cuviosului, a luat grija dreptcredincioasa împărăteasă Verina, soţia împăratului Leon cel Mare (457-474), care a împărăţit după Marchian şi Pulheria şi a săvîrşit-o, precum se cădea; iar acoperişul l-a făcut din aur şi înăuntru a împodobit-o cu toată frumoasa cuviinţă, întru pomenirea Cuviosului Marchian şi întru cinstea lui Hristos Dumnezeu, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.